EDUCAŢIA PENTRU

SĂNĂTATE

Educaţia pentru sănătate se poate defini ca

fiind un sistem ce include: conştiinţa stării de
sănătate; procesul de predare/învăţare;
participare.
 ABORDĂRI

Abordările posibile în educaţia pentru

sănătate sunt:
• - Medicală;
• - Educaţională;
• - Orientată spre individ (personalizare);
• - Schimbare socială.
 SCOPURI

• Informarea-educarea populaţiei în
domeniul medical;
• Dobândirea unor atitudini şi deprinderi
favorabile sănătăţii;
• Implicarea activă a populaţiei în domeniul
păstrării sănătăţii
 OBIECTIVE
Obiectivele pentru sănătate prin prisma unor documente oficiale ale
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii prevăd:
• - să facă să se admită că sănătatea este un capitol util pentru
societate;
• - să informeze populaţia asupra a tot ce i-ar fi necesar şi util să
cunoască în ceea ce priveşte ocrotirea propriei sale sănătăţi;
• - să contribuie la crearea unui comportament, a unei atitudini ferme
şi hotărâte în acest sens;
• - să contribuie la formarea unei conştiinţe de educaţie pentru
sănătate, cu o cultură sanitară optimă, în sensul că fiecare din
componenţii unei colectivităţi să fie convins că nu există dezvoltare
socio-economică fără sănătate;
• să încurajeze crearea şi utilizarea raţională a serviciilor medicale.
METODELE EDUCAŢIEI PENTRU
SĂNĂTATE
1. Metode de cercetare
• Abordarea ştiinţifică a educaţiei pentru sănătate nu poate fi
concepută fără cercetare. Scopul cercetării este de a afla care este
nivelul de cultură sanitară al populaţiei, atât înainte de demararea
campaniei, cât şi la sfârşitul campaniei, fiind şi o modalitate de
control a eficienţei acţiunii.
• Metodele de cercetare pot fi:
a) Cantitative - Analiza datelor statistice existente,
- Anchete prin chestionar.
b) Calitative - Metode rapide (R.A.P.),
- Observaţia (directă sau participativă),
- Interviul (semistructurat, anamneza, în grup),
- Conversaţia (individuală, “Focus grup”).
2. Metode de acţiune
• 2.1. Sensibilizarea - se adresează unor mase
largi de populaţie, pe un interval scurt de timp şi
are ca scop sporirea receptivităţii populaţiei
asupra unor probleme de sănătate. Substratul
acestei acţiuni este informarea şi implică
furnizarea de date despre un subiect, fără a se
asuma responsabilitatea modului în care oamenii
se hotărăsc să folosească această informaţie.
• Acţiunile de sensibilizare se pot realiza prin
multiple modalităţi: postere, filme scurte,
conferinţe, sloganuri etc. Acestea au un caracter
mobilizator şi reuşesc să creeze, în rândul
populaţiei, un climat favorabil desfăşurării
activităţilor ulterioare.
• 2.2. Penetrarea informaţiei - continuă
sensibilizarea pe un interval de timp mai
lung şi se adresează unei populaţii ţintă.
În acest caz, pe lângă informare, se are în
vedere educarea şi chiar consilierea pentru
a determina populaţia sau individul (după
caz) să se comporte într-un anumit fel -
deci să-şi modifice stilul de viaţă, luând
deciziile corespunzătoare vis-à-vis de
problemele sale prioritare.
2.3. Metode de formare de educatori
• Cursurile de formare de educatori se adresează atât
cadrelor medico-sanitare cât şi altor persoane care vor
să desfăşoare voluntar o activitate de educaţie pentru
sănătate: cadre didactice, sociologi, psihologi sau alte
persoane care au un anumit bagaj de cunoştinţe de
cultură generală, sau în domeniul respectiv, şi care
dovedesc aptitudini de predare.
• Aceste cursuri reprezintă o formă organizată a
participării active a populaţiei la rezolvarea propriilor ei
probleme de sănătate. Scopul este de a forma educatori
de sănătate, care după absolvirea acestor cursuri să
desfăşoare o activitate eficientă de promovare a sănătăţii
prin educaţie pentru sănătate.
 MIJLOACELE EDUCAŢIEI
PENTRU SĂNĂTATE
• Mijloacele de educaţie pentru sănătate se referă
la modalităţile de transmitere a mesajului de la
comunicator la receptor. Acestea sunt
numeroase şi variate, putând fi folosite singure
sau cel mai bine combinate.
• În cele ce urmează vom prezenta succint
trăsăturile şi caracteristicile cele mai importante
ale mijloacelor de educaţie pentru sănătate,
după criteriul căilor de comunicare.
 1. Mijloace verbale
• Ele includ: conferinţa, lecţia şi convorbirea. Indiferent care din
aceste mijloace este folosit există câteva aspecte comune de care
trebuie să se ţină seama:
• tema prezentată să fie una de interes pentru auditoriu;
• modul de prezentare al problemelor să fie de aşa manieră încât să
capteze atenţia;
• limbajul utilizat va ţine seama de capacitatea de înţelegere a
auditoriului;
• comunicatorul să aibă o ţinută decentă, să-i privească în faţă pe cei
cărora le vorbeşte, să zâmbească, să reziste la distragerea atenţiei,
să fie maleabil şi să fie un bun ascultător;
• expunerea propriu-zisă, acolo unde este cazul, să nu depăşească 30
de minute.
1.1.Conferinţa
• Conferinţa este considerată foarte utilă de unii şi
depăşită, ca formă de educaţie de către alţii. Se pot
realiza mai multe tipuri de conferinţe:
• - conferinţe educativ-sanitare, propriu-zise organizate
în săli publice şi axate pe teme medicale;
• - cicluri de conferinţe ce constau în expuneri “în serial”
cu abordarea aceleaşi probleme în etape succesive;
• - simpozionul educativ-sanitar în cadrul căruia
expunerea este făcută de mai mulţi medici, fiecare din
ei având la dispoziţie 10-15 minute.
1.2. Lecţia
• Constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe
igienico-sanitare. Este folosită preferenţial în unităţi de învăţământ,
dar poate fi folosită şi pentru alte grupuri.
• Aceasta are în general următoarea structură:
a. Recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute).
b. Expunerea noilor cunoştinţe, uzând de diversitatea mijloacelor de
predare şi materialelor didactico-demonstrative (mulaje, planşe,
schiţe, diapozitive, etc.) şi care se recomandă să se încadreze în
aproximativ 30-40 minute. Expunerea trebuie să fie de asemenea
manieră încât să fie accesibilă cursanţilor.
c. Recapitularea şi fixarea cunoştinţelor prin întrebări sau prin
reluarea şi clarificarea unor aspecte nelămurite în totalitate (5-10
minute).
1.3. Convorbirea
• Acest tip de comunicare se poate face:
a. De la individ la individ, putându-se realiza la iniţiativa educatorului sau a
persoanei care doreşte informaţia sau sfatul educatorului.
• Locul de desfăşurare poate fi: cabinetul particular, cabinete cu activitate
specifică de consiliere sau la domiciliu, în cadrul vizitelor efectuate periodic
sau la solicitarea pacientului.
b. Convorbiri în cadrul grupului.
• Discuţia în grup este o modalitate de lucru în care educatorul (liderul,
consilierul) dialoghează cu participanţii sau participanţii dialoghează între ei.
Liderul discuţiei îndeplineşte rol direct în continuitatea şi orientarea
discuţiei.
• Grupurile cărora li se adresează această formă de educaţie pot fi din cele
mai variate: cu aceeaşi afecţiune, cu aceleaşi preocupări la locul de muncă
sau în timpul liber (asociaţii, ligi etc.), grupuri de tineri sau de vârstnici, de
femei sau de bărbaţi etc.
 Recomandări pentru lucrul în grup
• Pentru crearea unui climat de încredere şi a unei apropieri între comunicator
şi grup, câteva “repere”, care să vă ajute în realizarea acestor deziderate:
• - Grupul e de preferat să fie sub 15 persoane;
• - Grupul să fie cât mai omogen;
• - Reuniunile se vor ţine acolo unde oamenii se simt bine, în siguranţă şi
intimitate, fără riscul de a fi întrerupţi;
• - Aşezarea să se facă astfel încât fiecare membru al grupului să se simtă
egal, să aibă contact vizual cu ceilalţi şi să poată vorbi fără greutate
(exemplu: în cerc);
• - Puneţi întrebări deschise, care să stimuleze discuţia;
• - Nu forţaţi participarea la discuţie, dacă membrii grupului nu doresc;
• - Încurajaţi participanţii să pună întrebări. Nici o întrebare nu este
“deplasată” şi toate merită un răspuns;
• - Respectaţi dreptul fiecăruia de a avea o opinie, chiar dacă sunt diferite;
• - Confidenţialitatea discuţiilor, dacă e cazul.
2. Mijloacele scrise sau tipărite
• Prezentarea poate fi sub formă de foaie volantă, fluturaş, pliant ilustrat,
care au un caracter mai mult informativ, până la broşura sau cartea cu
caracter educativ.
• 2.1. Articolul, reportajul, interviul cu conţinut educativ-sanitar şi publicat în
presă, constituie un mijloc de informare a populaţiei asupra unor probleme
de sănătate publică. În afară de apariţii sporadice, se pot realiza rubrici
permanente, în care se pot dezbate diverse probleme în serial sau/şi se
poate răspunde la întrebările cititorilor, ţinând cont că sunt şi persoane mai
timide, care doresc să-şi păstreze anonimatul, dar care totodată doresc să-
şi clarifice anumite probleme.
• 2.2. Memoratorul medical se adresează convalescentului, sau bolnavului
cronic, dispensarizat şi care urmează un tratament ambulator.
• Acesta cuprinde o serie de informaţii utile privind regimul igieno-dietetic,
ritmul controalelor pe care trebuie să le respecte bolnavul, etc.
• Principalul avantaj al memoratorului constă în faptul că sfatul medical este
individualizat şi adaptat la particularităţile bolnavului.
 3. Mijloace vizuale
• Mijloacele vizuale, dacă sunt bine realizate pot transmite
mesajul mult mai uşor şi mai eficient decât alte mijloace,
mai ales spre acea categorie de populaţie cu un grad mai
redus (scăzut) de şcolarizare.
• În realizarea acestora trebuie să se ţină seama de câteva
elemente:
• - să nu fie prea încărcate;
• - să fie clare;
• - informaţia să fie corectă;
• - textul, dacă există, să fie scurt, concis, ţintit.
 Clasificarea mijloacelor vizuale
după forma lor
• a. Forme plane: afişul, graficul, panoul,
planşa, fotografia, diapozitivul, diafilmul.
• b. Tridimensionale: modelul, macheta,
mulajul, preparatul natural, articole cu
inscripţii (tricouri, fulare, sacoşe, cutii de
chibrituri etc.).
• c. Forme combinate: colţul sanitar,
expoziţia.
 4. Mijloace audio-vizuale
Reprezintă totodată mijloace cu mare audienţă şi receptivitate crescută
la cea mai mare parte a populaţiei.
• 4.1. Reprezentările scenice, sub forma monologului, scenetei,
scheciului satiric, pot fi folosite cu succes.
• Pentru preşcolari şi şcolari, cu succes, se poate folosi teatrul de
păpuşi şi de marionete. Aceste mijloace sunt mai dificil de folosit,
datorită faptului că implică colaborarea cu instituţiile respective şi
este condiţionată de receptivitatea acestora.
4.2. Filmul educativ-sanitar este o componentă importantă în munca de
educaţie din mai multe motive:
• - folosind mijloace artistice şi tehnice de exprimare, este foarte
agreat de public;
• - se poate difuza înaintea unor filme artistice, adresându-se unui
număr mare de spectatori;
• - filmele înregistrate pe videocasete sunt mai uşor de realizat şi de
mânuit, ele fiind extrem de utile în cadrul expunerilor;
• - prin film mesajul este mult mai uşor de transmis.
• 4.3. Televiziunea poate fi un factor decisiv în transmiterea unor
mesaje, ţinând cont că este recepţionată de milioane de
telespectatori. Modalităţile de folosire ale televiziunii sunt multiple:
• - difuzarea repetată a unor spoturi educative la orele de maximă
audienţă;
• - realizarea de emisiuni cu invitaţi (personalităţi) care să prezinte
anumite probleme sau/şi să răspundă la întrebările telespectatorilor;
• - emisiuni pentru copii cu: scenete, teatru de păpuşi sau marionete,
desene animate;
• - prezentarea de filme documentare cu caracter instructiv-educativ.

• 4.4. Radioul de asemenea, prin realizarea unor emisiuni cu caracter

educativ-sanitar, difuzate la ore de maximă audienţă, poate fi un
factor esenţial în ridicarea nivelului de cultură sanitară al populaţiei.
• Aceste emisiuni pot fi sub forma unor expuneri scurte, sfaturi
medicale, răspunsuri la întrebări pe teme medicale sau concursuri.
Ele se pot adresa populaţiei sănătoase sau diferenţiat diferitelor
categorii de bolnavi.
• Datorită faptului că este mai accesibil, din punct de vedere material,
are avantajul unei audienţe mai mari decât televiziunea, cuprinzând
şi categoriile sociale paupere, care de obicei au şi un nivel de cultură
sanitară mai scăzut.