Segmentul periferic al

analizatorului vizual

Dr. Carmen Cristescu

Departamentul de Anatomie UMF Carol Davila
 ” Să fie lumină şi lumină se făcu!”
Geneza, cap. 3
• Lumina, cel mai important factor de
mediu, a apărut aproape simultan cu
big-bang-ul.
• Biologic, lumina este definită ca fiind o
radiație electromagnetică, cu o anumită
lungime de undă, ce stimulează un
receptor specializat, determinând
apariția unei senzații specifice.
• În acest sens, deși reacția la lumină a
apărut încă de la organisme unicelulare
ce au dezvoltat un organit specific, eye
spot, ce media o reacție de umbrire,
pentru viețuitoarele de pe pământ ”s-a
făcut lumină” la începutul cambrianului
(aproximativ 550 milioane de ani), când
au apărut organismele pluricelulare și s-
au putut diferenția primele celule
receptoare.
• Apariția ochiului primitiv –
ochi epitelial simplu sau
ocellus – nu permite
recunoașterea stimulului ca
lumină, ci asigură doar
“reacţia de umbrire”, ce dă
organismelor simple
posibilitatea de a se ascunde
sau “înarma”, în cazul unui
pericol.
• Evoluția ulterioară, spre
ochiul camerular, anexat unui
aparat neuronal capabil de
interpretarea semnalului și să
ofere o senzație specifică, a
fost mult mai rapidă - de doar
câteva milioane de ani
Pentru obținerea unei imagini de calitate, evoluția de la ochiul
epitelial “în cupă“ la ochi camerular simplu a necesitat trei mari
modificări, ce au apărut succesiv:

• creșterea suprafeței de reflexie

(”oglinda”), prin creșterea mărimii și
concavității ”cupei” ( creșterea
numărului de celule fotoreceptoare).
Avantaj – posibilitatea identificării
direcției stimulului luminos.
• formarea unei diafragme, care să
asigure filtrarea razelor incidente
(clarificarea imaginii)
• formarea unui sistem optic
(lentilele, reprezentate de cristalin
și/sau cornee). care să asigure
concentrarea luminii incidente în
anumite puncte ale ”oglinzii”.
RETINĂ DIRECTĂ RETINĂ INVERSATĂ
• De-a lungul filogenezei, doar o treime din încrengături au organe vizuale capabile
de formarea unei imagini (ochi camerular), dar acestea din urmă însumează 96%
din speciile actuale, ceea ce dovedește din plin succesul evolutiv al ochiului,
respectiv al vederii.
• Analizatorul specializat în detectarea variațiilor intensității luminii este primul
care a apărut în filogneză și primul care începe să se dezvolte în ontogeneză.
• Atât în filogeneză, cât și în ontogeneză, dezvoltarea ochiului complex –
camerular - este indisolubil asociată cu dezvoltarea creierului.
• Perfecționarea analizatorului vizual, ce devine principalul canal
informațional al creierului, a dus la dezvoltarea acestuia, conferindu-ne
avantajul evolutiv ce a dus la supremația speciei.

Embrion S4 Embrion S 5
• Analizatorul vizual uman este specializat în detecţia,
selectarea şi interpretarea semnalelor
electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între
375 şi 760 nm.

• Analizatorul vizual este alcătuit din receptor, situat la

nivelul globului ocular, segment de conducere,
reprezentat de calea optică senzorială şi segment
central, reprezentat de ariile corticale vizuale.

• Procesul vederii cuprinde trei etape:

1. Formarea imaginii optice.
2. Foto-chimio-transducţia.
3. Procesarea neuronală a informaţiei

• Funcţiile analizatorului vizual sunt complexe

• Vederea nu este un simţ ci o sumă de simţuri (simţ

luminos, simţ cromatic, simţul formei, vederea în
spațiu, perceperea vederii, etc.), ce pot fi afectate de
leziuni simultan sau independent.

• Având în vedere complexitatea structurală şi

funcţională, leziunile sistemului vizual sunt extrem de
variate şi au implicaţii deosebite.
• Globul ocular şi anexele sale constituie conţinutul regiunii orbitare,
alcătuită din:
• Regiunea palpebrală
• Regiunea bulbară (G.O.)
• Regiunea retrobulbară.
• Anexele G.O. sunt:
• - anexele de mişcare, reprezentate de mm. extrinseci ai G.O. cu vasele, nervii
şi tecile lor musculare (aparţinând aponevrozei orbitare Tenon)
• - anexele de protecţie, reprezentate de:
- pleoape cu cili şi supracili
- conjunctivă, cu gld. lacrimale accesorii
- glanda şi căile lacrimale
- capsula Tenon
- corpul adipos al orbitei
APARATUL LACRIMAL

“Lacrima e un organ. Cine-l are, vede mai bine.”

Lucian Blaga
• Aparatul lacrimal aparţine regiunii palpebrale (cu excepţia
porţiunii orbitale a glandei lacrimale).
• Este alcătuit din glanda lacrimală principală, cu canalele ei
excretoare, glandele lacrimale accesorii (aparţinând conjunctivei)
şi căile lacrimale .
• Drenarea lacrimilor se realizează cu ajutorul punctelor,
canaliculelor, sacului lacrimal și a ductului nazolacrimal, prin
poziționarea pleoapelor și funcționarea adecvată a pompei
lacrimale.
A. Glanda lacrimală
• Este glandă exocrină de
tip tubuloacinos, situată în
unghiul supero-lateral al
orbitei.
• Este împărţită de
aponevroza muşchiului
ridicător al pleoapei
superioare şi de
expansiunea sa laterală, în
porţiune principală,
orbitară şi porţiune
accesorie palpebrală.

1. fragment palpebral cu tarsul superior și expansiunea aponevrotică

a RPS și porțiune musculară a RPS 2. lob palpebral 3. lob orbital
• Porţiunea principală este situată într- o lojă
delimitată :
- supero-lateral-foseta lacrimală de pe faţa medială
a apofizei zigomatice a frontalului
- infero-medial-expansiunea laterală a aponavrozei
m. ridicător al pleoapei superioare
- anterior-septul orbitar
- posterior-o condensare conjunctivă ce o separă de
ţesutul adipos al orbitei.
• În interiorul lojei, glanda este fixată de periostul
orbitei prin fine travee conjunctive (ligament
Soemmering).
• Are formă de migdală cu dimensiuni de 20/12 mm.
şi prezintă:
- două feţe : supero-laterală, convexă şi infero-
medială, concavă.
- două extremităţi: medială şi laterală.
- două margini:
– anterioară, ascuţită. La nivelul ei ies din glandă cinci
canale excretoare principale, ce străbat porţiunea
palpebrală a glandei şi, împreună cu canalele acesteia,
se deschid în extremitatea laterală a formixului
superior.
– posterioară, mai rotunjită, prin care pătrund în glandă
vasele şi n. lacrimal.
 Disecția orbitei (Prof.dr. Florin Filipoiu)

Disecția orbitei, abord anterior

1. r a n frontal 2. țesut adipos extraconal
3. lig. Withnall 4. lobul orbital al gld lacrimale
5. m RPS 6. tarsul superior 7. cornul lateral
al expansiunii aponevrotice a RPS
8. tendol cantal extern 9. lob palpebral al
gld lacrimale 10. m oblic superior (pântece
anterior)
Disecția orbitei, abord superior, prin loja
anterioară a endobazei
1. lobul orbital al gld lacrimale 2. aponevroza RP
3. m RPS 4. n frontal 5. m drept suprior 6. m ob
superior (pântece posterior) 7. n trohlear 8. a
lacrimală
Structural, glanda prezintă la periferie o capsulă conjunctivă ce
trimite în interior septuri ce separă parenhimul în lobuli şi acini.

Lobul lacrimal Sept interlobular

Acini glandulari
• Porţiunea palpebrala a glandei
lacrimale este mică (glanda accesorie
Rosenmuller), alcătuită doar din 15- 40 de
lobuli situaţi în grosimea pleoapei superioare
(este vizibilă, prin transparenţa conjunctivei, la
întoarcerea pleoapei superioare).

• Este turtită, de formă neregulată. I se descriu :

- două feţe: superioară şi inferioară.
- două margini : anterioară, de la care pleacă
canalele excretoare, şi posterioară, ce înconjură
expansiunea laterală a aponevrozei R.P.S.,
unindu- se cu porţiunea orbitară a glandei.
- două extremităţi : supero-medială şi infero-
laterală, ce ajunge până la comisura palpebrală
externă.
• Vascularizația glandei este asigurată de vasele lacrimale
• Inervaţia senzitivă este asigurată de ramura oftalmică a n trigemen, prin n lacrimal.
• Inervaţia secretorie a glandei lacrimale este asigurată de fibrele parasimpatice ale
nervului facial.
 B. Căile lacrimale
• Odată cu evoluția de la viața acvatică la cea terestră, animalele cu ochi camerular cu
cornee au necesitat dezvoltarea unui mecanism de umectare, pentru menținerea
transparenței sale.
• Astfel, aparatul lacrimal a apărut încă de la amfibieni, la care glanda lacrimală,
împreună cu căile sale de excreție, era situată în partea medială a pleoapei
inferioare, alături de glanda Harder, a cărei secreție lipidică avea rolul de a
împiedica desicarea filmului lacrimal.
• Repartiția secreției pe suprafața globului ocular era realizată de plica nictitantă (a
treia pleoapă, cu dispoziție verticală).
• În cursul evoluției, din motive încă incomplet elucidate, glanda lacrimală a migrat
spre lateral, pierzând legătura directă cu căile de excreție și a ajuns, la nivelul
pleoapei superioare, la mamifere. La o serie de mamifere, glanda Harder a persistat,
în timp ce la om (și alte mamifere), secreția sebacee a fost asigurată de dezvoltarea
glandelor tarsale, iar membrana nictitantă s-a atrofiat, devenind plica semilunară a
conjunctivei.
• Dintre toate mamiferele, la om glanda a atins cel mai înalt grad de dezvoltare, prin
apariția lăcrimării la stimuli psihici, ceea ce presupune o inervație mai compexă,
coordonată de zonele din creier ce se ocupă de expresia emoțiilor profunde.
Lacrimile emoționale diferă, atât cantitativ, cât și calitativ (fiind mai bogate în
proteine, în special hormoni, potasiu și mangan).
• Capacitatea umană de a plânge, ca manifestare a stării emoționale a evoluat în
contextul unei cooperări sporite, al legăturilor sociale complexe și al comunicării
sociale, care caracterizează interacțiunile umane
• În unghiul medial al ochiului, conjunctiva
bulbară formează plica semilunară, repliu
dispus vertical, ce reprezintă vestigiul
membranei nictitante şi constituie
materialul de rezervă necesar în abducţia
globului ocular. Plica lacrimală şi
porţiunile lacrimale ale celor două pleoape
delimitează lacul lacrimal.
• Prin clipit, secreţia lacrimală este împinsă
prin râul lacrimal (canal cu secțiune
triunghiulară, delimitat buzele posterioare
ale celor două pleoape, când se închid și
polul anterior al globului ocular) în lacul
lacrimal de unde, prin punctele lacrimale,
pătrunde în canaliculele lacrimale ce se
deschid în sacul lacrimal. Prin canalul
nazolacrimal secreţia ajunge în meatul
nazal inferior.
• Datorită curentului de aer din inspir, se
produce aspiraţia lacrimilor din canalul nazo-
lacrimal.
• Caile lacrimale au calibru neregulat, prezentând zone
dilatate (sinusuri) şi zone îngustate, în general prevăzute
cu valvule.

Dacriocel –
imperforație a valvei Hasner

Dacriocistită
C. Glandele lacrimale accesorii
• Sunt situate la nivelul pleoapelor și al
conjunctivei bulbare și reprezentate de
- glandele conjunctivale, ce sunt glande
lacrimale accesorii, produsul lor de secreţie
constituind secreţia lacrimală bazală. Glandele
conjunctivale sunt reprezentate de:
- glande acinoase, seroase Krause şi
Wolfring, situate la nivelul fornixului
-glande tubuloase, mucoase, glandele
tarsale Henle (glande utriculare, limbice, Manz,
există numai la suine).
- glandele palpebrale, situate la nivelul părţii
ciliare a pleoapei, la nivelul:
- buzei anterioare, la nivelul căreia sunt
implantaţi cilii, ce au anexate glande Zeis
(sebacee) şi glande Moll (sudoripare modificate).
Inflamaţia glandelor sebacee poarta numele de
orgelet (ulcior).
• - buzei posterioare, teşită, la nivelul căreia
se află orificiile de deschidere ale glandelor
tarsale Meibomius (25-30 glande). Inflamaţia
glandelor tarsale poartă numele de chalazion
(meibiomită).
 Marginea liberă a pleoapei (porțiunea ciliară)
1. conjunctivă palpebrală
2. gld. Meibomius
3. tars
4. parte marginală retrociliară a m orbicular
5. joncțiune cutaneo-mucoasă
6.epiderm
7. folicul ciliar
8. gld. Moll
9. gld. Zeis
10. canalul gld. Moll

Secțiune prin pleoapă

la nivelul fornixului conjunctival superior
1. conjunctivă palpebrală
2. fornix conjunctival
3. conjunctivă bulbară
4. gld. Wolfring
5. canal de excreție al gld Wolfring
6. gld. Meibomius
7. tars
8. gld. Krause
 Filmul lacrimal
• Secreţia lacrimală are rol de:
– apărare mecanică, permiţând clipitul şi
lavajul polului anterior,
– apărare antimicrobiană prin: lizozim,
lactotransferină şi imunoglobuline de tip
A, G
– apărare chimică prin sisteme tampon
bicarbonate,
– menţinere a troficităţii corneei, fiind
esenţială pentru menţinerea schimburilor
gazoase cu aerul atmosferic.
• Secreţia lacrimală de bază, etalată de clipit,
formează filmul lacrimal dispus în trei
straturi:
– profund, mucos, asigură aderenţa.
– mijlociu, apos, asigură funcţiile
specifice,
– superficial, lipidic, împiedică evaporarea
şi asigură lubrefierea pleoapelor pentru
clipit.
MM EXTRINSECI AI
GLOBULUI OCULAR

“The Glance of Love is Crystal Clear.” 

 Rumi
• Sunt reprezentaţi de patru mm. drepţi
(superior, medial, inferior şi lateral) şi doi mm.
oblici (superior şi inferior).
• Mm. drepţi au lungime de 4 cm., direcţie
postero-anterioară şi formează, împreună cu
tecile lor, conul musculo-aponevrotic.
• Au origine posterioară comună, printr-un tendon
scurt şi gros, tendonul Zinn, ce se inseră pe
partea medială a fisurii orbitare superioare, pe
tuberculul supraoptic şi în jurul canalului optic.
• Anterior, tendonul se lăţeşte şi se împarte în
patru bandelete.
– Bandeleta supero-medială prezintă un orificiu,
corespunzător canalului optic. La acest nivel
fibrele sale aderă la teaca durală a n. optic.
– Bandeleta supero-externă prezintă un orificiu,
inelul Zinn, ce corespunde părţii mediale a fisurii
orbitare superioare. Prin inel trec:
- nervii III, VI şi nazociliar
- rădăcina simpatică a ggl. ciliar
- vena oftalmică
• Prin compartimentul lateral al fisurii orbitare
superioare trec nn. lV, frontal şi lacrimal.
• Între bandelete se află porţiunea cărnoasă a mm.
drepţi.
• Anterior, mm. drepţi se inseră, prin
câte o lamelă fibroasă, pe scleră, la
6-8 mm. de limbul sclero-cornean.
• M. oblic superior, cel mai lung (6
cm.) este un muşchi digastric. Are
originea superior şi medial de
orificiul canalului optic. De la acest
nivel, se îndreaptă anterior şi medial,
spre spina trohleară, pe care se
reflectă tendonul său intermediar ,
schimbându-şi direcţia spre
posterior şi lateral. Trece pe sub
dreptul superior şi se inseră în
partea posterioară a cadranului
supero-lateral al globului.
• M. oblic inferior, cel mai mic (3,7
mm.) este singurul mm. extrinsec ce
nu are originea la vârful orbitei ci
lateral de orificiul superior al
canalului lacrimo-nazal. Trece
inferior de m. drept inferior şi se
inseră în cadranul infero-lateral al
globului.
 Mişcările globilor oculari
● monoculare sau ducţii
● binoculare, care pot fi:
– versii, în care se păstrează
paralelismul axelor vizuale
(ex. dextroversie,
levoversie, supraversie…)
– vergenţe, în care cei doi
ochi se mișcă în sens opus
• convergenţă, care însoţeşte
procesul de acomodare
• divergenţă, care este
paralelă cu relaxarea
acomodării.
 Leziunile nucleilor sau ale nervilor III, IV, VI
(paralizii oculomotorii de origine neurologică)
Se manifestă prin: STRABISM
• devierea ochiului din poziţia
primară (devierea globului ocular în
direcţie opusă mişcării muşchiului
paralizat, datorată acţiunii muşchiului
antagonist, cu apariţia strabismului)
• limitarea mişcării globului ocular
în direcţia muşchiului paralizat
• diplopie homonimă sau heteronimă
(perceperea unei imagini duble la
privirea în direcţia de acţiune a
muşchiului afectat). Pentru a corecta
diplopia, bolnavul adoptă o anumită
poziţie a capului.