UNIVERSITATEA DE MEDICINA SI FARMACIE “CAROL DAVILA”

FACULTATEA DE STOMATOLOGIE
CATEDRA DE IMPLANTOLOGIE

Biomateriale folosite în
implantologia orală

Curs 3
European Society of Biomaterials
defineşte termenul de “biomateriale”
ca fiind “materiale fără viaţă, utilizate
în domenii medicale (de exemplu,
implanturi dentare), cu scopul de a
produce o interacţiune cu sistemul
biologic” (Wagner, 1991).
Materiale utilzate pentru realizarea
implanturilor endoosoase

In cursul anilor s-a încercat utilizarea unui

număr variabil de materiale pentru
confecţionarea implanturilor, din care au
supravieţuit doar câteva, care posedă
anumite proprietăţi obligatorii ce se impun
în vederea obţinerii unui succes pe termen
lung.
O condiţie obligatorie impusă tuturor
biomaterialelor este asigurarea lipsei de
nocivitate locală şi generală. Trebuie
evitate materialele care au componente
toxice, cancerigene, alergice şi/sau
radioactive.
In general, biomaterialele trebuie să fie
compatibile din punct de vedere biologic,
mecanic, funcţional, rezistente la
coroziune, şi să se adapteze uşor unor
tehnologii clinice şi de laborator.
 Biocompatibilitatea
Prin biocompatibilitate se înţelege posibilitatea ca
un organism viu să tolereze, în anumite limite, fără
a determina apariţia unor reacţii de apărare, un
material străin de el, inserat în intimitatea lui.
Rateitschack şi Wolf au definit biocompatibilitatea
astfel: “un material este biocompatibil dacă la nivelul
unui organism viu produce doar reacţii dorite sau
tolerate” sau “un material cu o biocompatibilitate
optimă nu produce reacţii tisulare nedorite”.
Există mai multe grade de compatibilitate. “O
biocompatibilitate absolută este o utopie” (Williams).
Ca etalon în ceea ce priveşte biocompatibilitatea
materialelor folosite în implantologia endoosoasă este
considerat în primul rând reacţia lor cu osul, cu toate că şi
comportarea mucoasei în zona periimplantară este tot atât
de importantă.
Aceasta se datorează faptului că majoritatea cercetărilor
în legătură cu biocompatibilitatea acestor materiale
provine din domeniul chirurgiei ortopedice, care utilizează
doar implanturi intraosoase şi unde nu se ridică probleme
periimplantare la nivel de tegumente sau mucoase.
Interacţiunea dintre implant şi ţesuturile periimplantare nu
are voie să inducă, prin coroziune, liză osoasă şi
biodegradare la nivelul suprafeţei acestuia, modificări
secundare în organism (metaloze) sau o instabilitate
biologică a implantului.
Nu este permisă decât utilizarea unor materiale
standardizate prin norme internaţionale.
 Compatibilitatea mecanică
Biomaterialele utilizate în implantologia orală
trebuie să asigure transmiterea forţelor ocluzale
ţesuturilor de susţinere. In acest sens, ele
trebuie să prezinte o rezistenţă mecanică
suficientă pentru a nu suferi modificări în cursul
exercitării forţelor fiziologice.
Parametrii mecanici ai unui material sunt
modulul de elasticitate şi rezistenţa la tracţiune.
De aici se poate conchide că materialele
polimerice şi aliajele pot îndeplini mai bine
aceste cerinţe, în timp ce materialele ceramice,
fiind mai fragile şi mai rigide, nu pot îndeplini în
aceeaşi măsură aceste condiţii.
 Funcţionalitatea şi adaptabilitatea
clinică
Funcţionalitatea şi adaptabilitatea clinică se referă la
implantul în sine, care trebuie:
să fie clinic utilizabil, oferind posibilităţi de protezare
estetice şi funcţionale
să permită sterilizarea şi, ulterior, igienizarea
corespunzătoare
să poată fi inserat, şi, eventual, îndepărtat fără manevre
chirurgicale laborioase

Există mai multe criterii de clasificare a materialelor din

care se confecţionează implanturi, cea mai
convenţională fiind cea imunologică. Aceasta împarte
biomaterialele în patru clase: materiale autogene,
omoloage, heteroloage şi aloplastice.
 MATERIALE ORIGINE UTILIZARE
Autoplastie - transplant de dinţi
AUTOLOGE
(de la acelaşi - replantări de dinţi
(AUTOGENE)
organism) - transplante osoase

Homeoplastie - banca de oase

OMOLOGE
(de la un alt individ al - conservare cialitică
(ALOGENE)
aceleiaşi specii) - liofilizare
Heteroplastie - os devitalizat,
HETEROLOGE
(de la un individ din deproteinizat
(XENOGENE)
altă specie) - colagen, gelatină
- metale
Aloplastie
ALOPLASTICE - ceramică
(materiale sintetice)
- materiale plastice
Implanturile endoosoase sunt confecţionate
exclusiv din materiale aloplastice, care pot fi:
metale, aliaje, ceramică, materiale plastice.

Avantajele materialelor aloplastice faţă de cele

autologe, omologe şi heterologe sunt:
disponibilitate practic nelimitată
manipulare mai uşoară
posibilitatea de a le fi îmbunătăţite proprietăţile
fizice şi chimice
prin standardizarea lor se poate obţine un nivel
calitativ mai ridicat şi constant
Ca dezavantaj, materialele aloplastice prezintă
riscul declanşării unei reacţii de corp străin, care
va duce inevitabil la pierderea implantului. Din
punct de vedere histopatologic, aceasta este o
reacţie tisulară, care în prezenţa unui corp
neresorbabil duce la formarea de ţesut conjunctiv
de iritaţie care va tinde să expulzeze corpul străin.
Contactul osos periimplantar poate avea însă o
reacţie specială de corp străin, favirabilă, prin
încorporarea implantului în os.

Biomaterialele se împart în trei clase de

compatibilitate:
biotolerate
bioinerte
bioreactive
Materialelor biotolerate (oţeluri inoxidabile, aliaje
Cr-Co-Mo, PMMA) le corespunde aşa-zisa
osteogenză la distanţă (strat separator de ţesut
conjunctiv format prin interacţiunea osului cu
ionii metalizi toxici)
Materialelor bioinerte (titan, tantal, ceramică pe
bază de aluminiu) le corespunde osteogeneza
de contact (contact între suprafaţa implantului şi
os).
Pentru materialele bioreactive (fosfat de calciu,
ceramică sticloasă, biosticlă şi apatite) este
considerată tipică osteogeneza de legătură,
când apare o legătură chimică între implant şi
os.
O categorie specială o formează biomaterialele
inerte cu structură osteotropă. Din această
categorie putem cita titanul cu o suprafaţă
rugoasă acoperit cu un strat de TPFS (Titan
Plasma Flame Spray).
Aceste materiale, datorită biocompatibilităţii
chimice şi micromorfologice cu osul, realizează
cu acesta o legătură fizico-chimică, fenomenul
histologic la distanţă fiind asimilat cu aşa-zisa
osteogeneză de legătură.
Ceramicile utilizate în implantologia orală sunt
pe bază de oxid de aluminiu – bioinactiv – şi
fosfat de calciu – bioactiv. Ceramicile
aluminoase produc osteogeneză de contact,
deci în jurul implantului se va depune os lamelar,
rezistent din punct de vedere mecanic.
Ceramicile pe bază de fosfat de calciu, ca şi
ceramica sticloasă produc osteogeneză de
legătură prin eliberarea de ioni de calciu şi fosfat
în mediul înconjurător şi absorbţia acestora de
către masa osoasă. Astfel se realizează o
legătură chimică între implant şi os.
Din punct de vedere ştiinţific şi practic, primul loc
ca materiale pentru implanturile endoosoase îl
ocupă aliajele metalice deoarece au proprietăţi
rezistive crescute (rezistenţă la compresiune,
încovoiere, tracţiune, etc.), pentru a putea prelua
şi transmite osului forţele fiziologice care se
exercită la acest nivel.

In timp ce prin anii ’70 se utilizau aliaje Co-Cr-

Mo şi tantalul ca materiale pentru implanturile
endoosoase, la ora actuală se preferă
implanturile confecţionate din titan pur şi aliaje
de titan.
 Titanul
Titanul şi aliajele sale au devenit în ultimul timp
de neînlocuit în multe domenii tehnice, şi chiar şi
în medicină. Acest material a atras atenţia lumii
stomatologice prin proprietăţile sale deosebit de
avantajoase: biocompatibilitate, conductibilitate
termică redusă, densitate scăzută, rezistenţă la
coroziune, preţul de cost fiind de patru ori mai
scăzut decât al aurului.
Printre primii care au realizat implanturi dentare
din titan au fost Linkow (1968), Branemark
(1969) şi Hofmann (1985), care utilizează un
aliaj al titanului (TiAl6V4).
 In implantologie se utilizează titanul nealiat, cu o puritate
de aproximativ 99,75% şi un conţinut de fier de maxim
0,5% (de obicei sub 0,1%). Titanul nealiat sau faza α a
titanului prezintă, conform DIN 17 850 (Institutul German
pentru Standarde) patru grade de puritate.

In scopul îmbunătăţirii proprietăţilor mecanice, au fost

încercate şi diferite aliaje ale titanului, cum sunt:
Ti6Al4V
Ti6Al7Nb
Ti30Ta
Ti5Al2.5Fe
NiTi (aliaj cu memorie)
După o serie de cercetări experimentale pe animale,
Wagner şi colaboratorii (1987) susţin că nu poate fi
demonstrată o diferenţă concretă între osteointegrarea
diferitelor tipuri de aliaje şi titanul pur şi de aceea ei
recomandă utilizarea aliajului Ti6Al4V, datorită
proprietăţilor mecanice superioare. S-a descoperit însă,
după o anumită perioadă de osteointegrare, prezenţa
unei concentraţii variabile de ioni de Al şi V în ţesutul
periimplantar.
De aceea la ora actuală se preferă din nou utilizarea
implanturilor din titan nealiat sau aliaje Ti30Ta,
considerate “leneşe” din punct de vedere biologic. Dacă
din considerente de rezistenţă se preferă alte aliaje de
titan, cu proprietăţi mecanice superioare titanului pur, se
recomandă acoperirea acestora cu un strat de plasmă
de titan, hidroxiapatită sau mase ceramice.
Proprietăţile chimice şi biologice ale titanului
sunt dictate de stratul superficial de oxizi.
Stratul de oxizi se formează spontan în mediu
biologic, grosimea lui ajungând într-un minut la
100A, şi creşte până la 2000A după o perioadă
mai mare de timp.
Pentru stabilizarea mecanică a stratului de oxizi
de titan, unii autori recomandă acoperirea
implantului cu oxid de zirconiu, care-i conferă
însă o culoare închisă (implantele Bone-Lock).
 Masele ceramice
Abandonarea metalelor în stomatologie face
parte din cercetările de avangardă ale acestei
specialităţi.
Bimetalismul, metalozele, ca şi o serie de
aspecte de biocompatibilitate au dus la ideea
înlocuirii metalelor de către masele ceramice cu
proprietăţi înalte, dintre care se remarcă cele pe
bază de Al2O3, şi mai ales ZrO2.
Astfel, metalele tind să fie înlocuite din domenii
în care deţineau supremaţia de peste un secol.
 Implanturile endoosoase din
ceramică aluminoasă
Implanturile endoosoase din ceramică
aluminoasă (Frialit, Biolok, Bionit) au fost
primele realizări în domeniu.
Ceramica pe bază de oxid de aluminiu se
deosebeşte esenţial de metale. Astfel,
implanturile din ceramică aluminoasă au o
duritate extrem de crescută, care permite o
eventuală prelucrare doar cu instrumente
diamantate, sub jet de apă, şi o rezistenţă la
compresiune cu mult peste cea a implanturilor
metalice.
 Implanturile endoosoase din
ceramică pe bază de ZrO2 (TCS).
Implanturile TCS sunt tije din oxid de zirconiu ce
pot fi incluse în categoria implanturilor de
stabilizare endoosoasă. Au o rezistenţă
mecanică corespunzătoare şi o
biocompatibilitate recunoscută. Tijele se inseră
proximal, în raport cu dinţii naturali.

Ceramicile aluminoase şi pele pe bază de oxid

de zirconiu produc osteogeneză de contact, deci
în jurul implantului se va depune os lamelar,
rezistent din punct de vedere mecanic.
Materiale utilizate în tehnicile de
augmentare osoasă

In tehnicile de augmentare osoasă (numite şi

regenerare osoasă ghidată – ROG) se utilizează
cu precădere două tipuri de materiale: materiale
de adiţie şi membrane de regenerare.
Si la ora actuală acestea sunt intr-un continuu
proces de optimizare şi perfecţionare,
experimentându-se în permanenţă noi tipuri de
materiale care să întrunească cât mai multe
dintre condiţiile cerute.
 Materiale de adiţie osoasă
In ultima perioadă tehnicile de regenerare osoasă
ghidată sunt utilizate tot mai des în diferite
situaţii clinice. Astfel se poate obţine:
un substrat osos favorabil inserării implanturilor
un oarecare control al atrofiei crestelor alveolare
refacerea unor defecte osoase

Tabelul urmator prezinta tipurile materialelor de

aditie osoasa:
 Tip Origine Exemple
-transplante de dinţi
Intraorale -replantări de dinţi
Materiale - ţesuturi de la acelaşi -transplante osoase
autologe individ
Extraorale -spongioasă şi medulară din creasta iliacă

- spongioasă refrigerată conţinând medulară din creasta

- provenite de la un
Materiale iliacă şi os spongios crioconservat de la capul femural
alt individ al aceleiaşi
omologe - os alogen refrigerat şi uscat – FDBA
specii
- os demineralizat refrigerat şi uscat - DFBA

Materiale - provenite de la un Asemănător cu materialele omologe, doar că sursa de

heterologe individ din altă specie provenienţă este un individ din altă specie

-Biogran (Orthivita, SUA)

-PAW 1 (Poneti SRL, Romania)
Biosticle
-Perioglas (US Biomaterials Corp.)
-Ilmaplant (Ilmenau Glaswerke)

-Cerasorb (Curasan, Germania)

Substituenţi Pe bază de
-KSI TCP (KSI Bauer, Germania)
sintetici de - substanţe sintetice fosfat tricalcic
-Biobase α-pore (Calcitek, SUA)
os -Hapset (Lifecore Biomedical, SUA) – HA cu
Pe bază de sulfat de calciu
hidroxi-apatită -Frios Algipore (Friatec, Germania) – din
alge

Polimeri de înlocuire a ţesuturilor dure – HTR polymer

 Caracteristici ideale ale unui material de augmentare osoasă

Alogen
Caracteristici Autogen Refrigerat- Xenogen Alopastic
DMB
Uscat

Osteogen + - - - -
Osteoinductiv + - + - -
Osteoconductiv + + + + +
Disponibil + + + + +
Previzibil - - - - +
Proprietăţi
mecanice + + +/- +/- +

Manevrabilitate - + +/- -

Siguranţă + +/- + +/- +

 Materiale autologe
Materialele autologe (transplantele autogene)
sunt reprezentate de fragmente de ţesut osos
recoltate la acelaşi individ. Mai exact sediul de
recoltare şi locul de inserare aparţin aceluiaşi
individ (organism). Această tehnică a fost şi este
folosită în ortopedie de multă vreme.

Materialele autologe se pot clasifica în funcţie de

regiunea de recoltare în:
intraorale
extraorale
 Transplantele autologe intraorale
Transplantele autogene de dinţi au fost practicate
de foarte mult timp, dinţii aceluiaşi individ fiind
replantaţi sau transplantaţi se încorporează în os,
cu timpul însă apare resorbţia rădăcinii lor.
Transfixarea acestor dinţi le poate prelungi într-o
oarecare măsură persistenţa pe arcade, procedeul
neinfluenţând însă resorbţia rădăcinilor.
Există şi posibilitatea efectuării unor osteo-dento-
transplante autogene, când reuşitele sunt mai
longevive dacă interfeţele transplantului sunt
exclusiv osoase.
Sediile de recoltare intraorală pot fi: tuberozitatea
maxilară, mentonul sau crestele edentate.
Transplantele autogene extraorale
In recoltările extraorale se preferă spongioasa şi
medulara din creasta iliacă, datorită potenţialului
osteogen ridicat. Acest tip de transplante
prezintă avantajul că fragmentele osoase
obţinute sunt suficient de mari, sunt constituite
dintr-o corticală şi un miez spongios asemănător
ca dispoziţie structurală cu oasele maxilare.
Mai există şi alte zone de recoltare a grefelor
osoase extraorale, cum ar fi epifiza tibiei şi
calota craniană.
 Materiale omologe
Transplantele de os alogen se realizează între
indivizii diferiţi din punct de vedere genetic ai
aceleiaşi specii.
Se descriu trei tipuri de os alogen uman care se
pot obţine de la bănci de os :
spongioasă refrigerată conţinând medulară din
creasta iliacă şi os spongios crioconservat din
capul femural
os alogen refrigerat şi uscat – FDBA (freeze
dried bone allografts)
os demineralizat refrigerat şi uscat – DFDBA
(demineralised freeze-dried bone allografts)
Prin refrigerare şi uscare se obţine o scădere
marcată a antigenităţii produsului.
Demineralizarea osului alogen refrigerat şi uscat
oferă prin efectul eliberării unor proteine
inductive – bone morphogenic proteins (BMP) –
o creştere marcată a potenţialului osteogen.
BMP-urile stimulează formarea de os prin
osteoinducţie, favorizând diferenţierea celulelor
primare nediferenţiate în osteoblaşti.
Din acest motiv, DFDBA are proprietăţi
osteoinductive, pe când FDBA are caracter
osteoconductiv.
 Materiale de aditie heterologe
(xenogene)
Un material din aceasta categorie utilizat
cu rezultate foarte bune pe termen lung
este PepGen P-15 (Ceramed, SUA).
Acest material contine peptidul P-15, un
biomimetic sintetic al secventei de 15
aminoacizi ai colagenului tip I, implicat in
adeziunea celulara, in special a
fibroblastilor si osteoblastilor.
Aplicatii PRP in implantologia
orala
Concentratia plachetelor sangvine in PRP este
de 10.000.000/dl care este de 100.000 de ori
mai mare decat cea dintr-o plaga normala
Utilizarea PRP poate evita folosirea unei
membrane
Se foloseste in reconstructiile defectelor
importante de continuitate osoase mandibulare
si maxilare
 Modul de recoltare al PRP
Separarea sangelui in
cele trei componente
de baza
-Plasma bogata in
plachete sangvine
-Plasma saraca in
plachete sangvine
-Hematii
 Substituenţi sintetici de os
In istoria modernă a stomatologiei, decenii de-a
rândul gipsul sterilizat a fost utilizat ca
substituent sintetic de os. Defecte osoase
importante care rezultau în urma chistectomiilor
sau a unor tumor benigne erau umplute cu gips.
In multe din asemenea cazuri, chiar după 20-30
de ani de la inserarea materialului nu apărea nici
o reacţie.
De altfel există o tendinţă de a reactualiza
metoda, bineînţeles, cu produse mai sofisticate
decât CaSO4. Un exemplu în acest sens este
produsul Capset (Lifecare Biomedical SUA),
care conţine 35% sulfat de calciu semihidratat.
Materiale sintetice de augmentare
osoasă pe bază de biosticle
Stratul superficial al biosticlelor conţine ioni de
fosfat, care influenţează pozitiv cristalizarea
hidroxiapatitei şi cristale de cuarţ, care detemină
precipitarea dirijată a proteinelor de pe suprafaţa
lor.
Datorită faptului că stratul superficial al
biosticlelor prezintă un grad variabil de
solubilitate, în funcţie de compoziţia chimică
succesul lor pe termen lung este redus. Prin
creşterea conţinutului de elemente alcaline se
obţine o reactivitate osoasă superioară, dar care
concomitent creşte şi solubilitatea biosticlelor.
Nakamura elaborează aşa-numitele sticle
AW care conţin apatită (Ca10(PO4)6)O2) şi
wolastonit (CaO SiO2) , ce conferă
materialului proprietăţi mecanice
superioare crescând rezistenţa la
încovoiere şi compresiune.
Prin testări pe animale s-a demonstrat că
rezistenţa la tracţiune şi forfecare creşte
semnificativ după inserarea implantului,
rezultatele fiind superioare celor obţinute
în cazul ceramicii pe bază de oxid de
aluminiu.
Materiale sintetice de augmentare osoasă
pe bază de fosfat tricalcic (TCP)

Ceramicile pe bază de fosfat tricalcic (TCP) se

pot obţine din hidrogenfosfat de calciu şi
carbonat de calciu prin sinterizare la 1200ºC, iar
printr-o încălzire continuă la 1370ºC se
realizează trecerea fazei beta-TCP în faza alfa-
TCP.
Ceramica pe bază de TCP mai este folosită şi în
terapia defectelor din otochirurgie şi
traumatologie ca suport medicamentos (de
exemplu pentru Gentamicină) în terapia
osteomielitelor.
Materiale sintetice de augmentare osoasă
pe bază de hidroxiapatită (HA)

Ceramicile pe bază de HA au o importanţă clinică

deosebită ca materiale de augmentare fie ca
implanturi de adiţie pentru acoperirea implanturilor
endoosoase metalice, înlocuind în acest sens
ceramicile pe bază de TCP datorită proprietăţilor
mecanice superioare.
In prezent hidroxiapatita este larg utilizată ca
material de augmentare osoasă, fie asociată cu
materiale osoase autogene, fie ca atare.
Membrane utilizate în tehnicile
de augmentare osoasă
In regenerarea osoasă ghidată (ROG) se utilizează
constant o serie de folii din diferite materiale (care se
resorb sau nu în timp), pentru izolarea defectului osos pe
parcursul refacerii acestuia. Aceste folii sunt cunoscute
sub numele de membrane. Asadar membranele sunt
bariere confecţionate din diferite materiale resorbabile
sau neresorbabile care separă defectul osos refăcut sau
nu cu materiale autologe, omologe, heterologe sau
aloplastice, de lamboul muco-periostal.
Pe lângă rolul de contenţie al implanturilor de adiţie,
membranele împiedică proliferarea celulelor epiteliale din
lamboul muco-periostal spre defectul osos, proliferare
care poate compromite o regenerare osoasă de calitate.
Membranele se utilizează în următoarele situaţii clinice:

terapia recesiunilor gingivale şi a furcaţiilor descoperite

ale molarilor din cursul diferitelor forme de parodontopatii
marginale
umplerea defectelor rezultate în urma chirurgiei
afecţiunilor parodonţiului apical
alte situaţii în care defectele osoase apărute după
pseudotumori inflamatorii, traumatisme, etc. necesită o
ROG
corecţii ale suprafeţelor periimplantare şi terapia
periimplantitelor
tehnici de augmentare a rezervei osoase în
implantologia orală
In funcţie de materialul din care sunt confecţionate,
membranele se clasifică în:

neresorbabile: fibre de celuloză hibridă, latex,

politetrafluoroetilen expandat (PTFE-e), care
trebuiesc îndepărtate după o anumită perioadă,
printr-o nouă intervenţie
resorbabile: pot fi sintetice (polimeri sintetici –
acid poliactic, copolimeri ai acizilor glicolic sau
lactic) sau naturale (ex. Colagen) şi care nu
necesită a fi îndepărtate printr-o nouă intervenţie
 Mijloace de menţinere a
membranelor de augmentare
osoasă
Pentru mărirea stablităţii primare a membranelor
pe lângă mijloacele care conferă o fixare primară
a acestora (sutură, aderenţă prin procese de
coagulare, compresiunea periferică a mucoasei)
au fost imaginaţi pini de dimensiuni reduse care
se inseră prin membrană intraosos realizând o
fixare mecanică mai bună a acesteia. Din punct
de vedere al designului pot fi comparaţi cu
pionezele.
Pinii pot fi:
neresorbabili – din titan
– Frios (Friatec, Germania)
– Memfix (Institute Straumann, Elveţia)
Resorbabili – din materiale resorbabile (acid polilactic)
– Resor-Pin (Geistlich, Elveţia)
– Leadfix (Calcitek, SUA)

Utilizarea pinilor conferă mai multe avantaje în cadrul tehnicilor

de regenerare tisulară ghidată:
diminuă semnificativ complicaţiile postoperatorii: expunerea
membranei, deplasarea membranei de pe defect,
plicaturarea membranei
simplifică tehnica operatorie nemaifiind necesară urmărirea
fixării membranei prin mijloacele convenţionale
simplifică traseul inciziilor care nu mai trebuiesc făcute larg
pentru a se acoperi porţiunile libere ale membranei (cu mult
mai mari în cazul neutilizării pinilor