Tema 3.

Politica financiară la
nivel macro şi microeconomic
1. Conceptul de politică financiară

2. Politica financiară la nivel macroeconomic

3. Politica financiară la nivel microeconomic

4. Aparatul financiar
 1.Conceptul de politică financiară

Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor,

instrumentelor, instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor
financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi
a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice şi
obţinerea echilibrului general adecvat în economie.
 • Obiectivele de bază ale politicii financiare:

1. Stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică.

2. Reducerea şomajului.

3. Reducerea inflaţiei.

4. Creşterea nivelului de trai al populaţiei.

 Politica financiară are 2 părţi componente:

• strategia financiară, care reprezintă programe de perspectivă

îndelungată;

• tactica financiară, care include actele administrative şi de planificare

pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se lua pentru
executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.
 Principiile politicii finannciare:
generale – care asigură eficienţa politicii financiare bazîndu-se pe
legile economice, condiţiile social-istorice, experienţa altor ţări şi a
anilor precedenţi.

parţiale – specifice unor ţări în dependenţă de condiţiile politice,

climaterice şi politica externă.
 Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale
pe care le exprimă partidele de la putere:

1. de potenţialul a fiecărei ţări,

2. de orânduirea socială,

3. de metoda de conducere.

Politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în activitatea statului

şi mijloc important de realizare a politicii statului în orice domeniu de activitate
economică.
 2. Politica financiară la nivel macroeconomic
La nivel macroeconomic politica financiară reprezintă totalitatea deciziilor,
metodelor, instrumentelor şi a mijloacelor concrete privind procurarea şi
dirijarea resurselor financiare, precum şi instituţiile şi reglementările
financiare utilizate de stat pentru direcţionarea proceselor economice şi a
relaţiilor sociale într-o etapă determinată, în vederea realizării obiectivelor
politicii macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii
preţurilor, asigurarea creşterii economice şi echilibrarea balanţei de plăţi
externe) şi obţinerii echilibrului general în economie.
Politicile financiare includ două componente principale:

1. Politica bugetar-fiscală.

2. Politica monetar-creditară.
I. Politica bugetar - fiscală reprezintă activitatea de influenţare a
proceselor social - economice prin venituri şi cheltuieli publice, în
vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii
echilibrului general adecvat în economie.
 Instrumentele politicii bugetar-fiscale:
 Impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din veniturile
sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului

 Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru

serviciile prestate acestora de către instituţiile publice

 Transferul,-plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute

cetăţenilor

 Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi

servicii necesare statului
Politica bugetară - reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice,
care stabileşte:

 mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor,

 obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli,

 căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor

reieşind din faptul ca eforturile să fie minime.
 Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin:

1. mărimi absolute, mărimea cheltuielilor în valuta naţională;

2. mărimi relative:
 În cadrul analizei cheltuielilor publice se poate utiliza
următorul sistem de indicatori, care pot fi divizaţi după:
• nivelul;
• structura;
• dinamica cheltuielilor publice.
 Indicatorii care exprimă nivelul cheltuielilor publice
sînt:
• volumul anual al cheltuielilor publice;
• ponderea cheltuielilor publice în PIB;
• cheltuielilor publice medii pe un locuitor.
Volumul anual al cheltuielilor publice reprezintă
mărimea lor valorică exprimată în unităţi monetare
naţionale. Acest indicator poate fi nominal şi real.
 Ponderea cheltuielilor publice în PIB se determină prin raportarea volumului
anual al cheltuielilor publice la PIB din anul respectiv şi se exprimă în %:

G
P  100%
G
Y
• unde: PG – ponderea cheltuielilor publice în PIB;
• G – volumul anual al cheltuielilor publice;
• Y – PIB.
În medie, acest indicator atinge nivelul de 40%. Gestionarea a 2/5 din PIB în
interesul public satisface nevoile economice şi sociale ale populaţiei şi permite
dezvoltarea ascendentă a economiei.
 Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină
prin raportarea volumului anual al cheltuielilor publice la
numărul de locuitori:

G
G  ml
Nl
unde:
• Gml – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor;
• G – volumul anual al cheltuielilor publice;
• Nl – numărul locuitorilor.
 Deosebită importanţă în analiza cheltuielilor publice o are şi structura lor.
Din punct de vedere cantitativ structura cheltuielilor publice reprezintă
greutatea specifică (pondere) a fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor. Acest
indice poate fi calculat prin formula:

G
S  100%
i
Gi

unde:
Gt
• SGi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în totalul cheltuielilor
publice;
• Gi – cheltuieli publice de categoria i;
• Gt – cheltuieli publice totale;
• i – categoria de cheltuieli concrete.
Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul
criteriilor de clasificare ale acestora, folosite în fiecare ţară sau în statisticele
internaţionale.
Pentru aprecierea evoluţiei cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se
apelează la indicatorii de dinamică, care sînt:
a) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea
lor exprimată în preţuri curente şi se determină prin relaţia:

D G G G
n n n
1/ 0 1 0

unde:
DnG1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice în perioada analizată
(1) faţă de perioada de referinţă (0);
Gn1 şi Gn0 - cheltuieli publice nominale respectiv în perioada 1 şi 0.
b) Creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din
compararea lor în preţuri constante, poate fi determinată conform
formulei:

D G G G
r r r
1/ 0 1 0

unde:
• DrG1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice în
perioada 1 faţă de perioada 0;
• Gr1 şi Gr0 – cheltuieli publice reale respectiv în perioada 1 şi 0.
c) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină
prin relaţia:
n
G 100% 100%
IG n  1
n
1/ 0
G
0

unde:
• I G - indicele creşteri nominale a cheltuielilor publice;
n
1/ 0

• Gn1 - cheltuieli publice nominale în perioada 1;

• Gn0 - cheltuieli publice nominale în perioada 0;

Analiza indicatorului – creşterea nominală relativă a

cheltuielilor publice permite reliefarea mai pronunţată a
creşterii nominale absolute a cheltuielilor publice.
d) Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice se
determină prin relaţia:
r
G
IG r  1
r
*100%  100%
1/ 0
G 0

unde:
I
• r - indicele creşteri reale a cheltuielilor publice;
G1 / 0
• Gr1 - cheltuieli publice reale în perioada 1;
• Gr0 - cheltuieli publice reale în perioada 0;
Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor
financiare publice care stabileşte:
1.volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de
la fondurile sale

2.metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a

fondurilor financiare, deci stabilirea sistemului şi
instrumentelor fiscale.

3.obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în

procesul de constituire a fondurilor financiare.
Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în
dependenţă de:

1.cheltuielile publice care sunt redate de necesarul de resurse

financiare,

2.produsul intern brut,

3.nivelul şi progresivitatea impozitelor.

Fondurile financiare publice se pot forma pe seama contribuţiilor

contribuabililor depind de mărimea venitului, situaţia personală,
capacitatea de muncă şi domeniul de activitate.
II. Politica monetar-creditară – reprezintă activitatea de influenţare a proceselor
social-economice prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri
macroeconomice.
Instrumentele politicii monetar-creditare:
•Operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiilor de valoare (vînzarea cumpărarea de
către Banca Naţională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de
Guvernul ţării ce urmăreşte scopul de mărire sau reducere a cantităţii de bani în
circulaţie).
•Modificarea ratei dobânzii (micşorarea sau mărirea ratei dobânzii contribuie la
mărirea sau micşorarea resurselor creditare a băncilor comerciale).
•Modificarea ratei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii
a băncilor comerciale care se păstrează în numerar la Banca Naţională a
Moldovei).
•Intervenţia pe piaţa valutară (stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau
cumpărarea monedei de către Banca Naţională a Moldovei).
 3. Politica financiară la nivel microeconomic
La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca
totalitatea deciziilor, metodelor şi instrumentelor cu caracter
financiar utilizate de către conducerea întreprinderii în vederea
mobilizării, alocării şi gestionării resurselor băneşti, în scopul
realizării obiectivului principal de activitate - maximizarea
valorii de piaţă.
 Componentele de bază a politicii financiare la
întreprindere :
politica de investiţii,
politica de finanţare,
politica de dividende.
 Direcţiile de manifestare a politicii financiare la
întreprindere :
• selectarea proiectelor de investiţii;
• identificarea modalităţilor de finanţare;
• fundamentarea structurii financiare a întreprinderii şi asigurarea unui raport
optim între capitalul propriu şi cel împrumutat;
• alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net;
• selectarea soluţiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu.

Politica financiară a întreprinderii este influenţată în mod direct şi

indirect de politica financiară la nivel macroeconomic, prin intermediul
instrumentelor, care la nivel microeconomic sunt considerate ca factorii
de influenţă (constrîngeri) externă.
 4. Aparatul financiar
Gestionarea fondurilor publice se realizeaza de catre stat prin:
1. organe care fac parte din sistemul democraţiei reprezentative (organele puterii centrale
şi locale de stat):
 Parlamentul;
 Consiliile raionale, municipale, orăşeneşti şi comunale.
2. organe care fac parte din autoritatea administrativă (organele administraţiei de stat
centrale şi locale):
 Guvernul;
 Ministerele;
 Alte organe centrale ale administraţiei publice de stat;
 Prefecturile şi primăriile.
3. Organe financiare specializate ale puterii executive, compartimente
financiare din unităţile economice şi instituţii:

Ministerul Finanţelor;
Băncile;
Societăţile de asigurări şi reasigurări;
Compartimente financiare din ministere şi alte organe centrale ale
administraţiei de stat, din prefecturi şi primării, din întreprinderi şi instituţii.

Menirea aparatului financiar este de a proiecta bugetul public, fondurile

speciale si de a le executa conform politicii statului.