CAPITOLUL IV: ELEMENTELE STATULUI.

Populaţia

Secţiunea 1. Noţiunea de populaţie

Secţiunea 2. Cetăţenia ca instituție juridică de drept public

Secţiunea 3. Cetăţenia europeană

Secţiunea 1. Noţiunea de populaţie

Populaţia este unul din elementele constitutive ale statului. În

general, în cadrul populaţiei unui stat distingem trei categorii de
locuitori:

locuitori care au aceeaşi cetăţenie (cetăţenii);

locuitorii care au cetăţenia altui (altor) stat(e) (străinii);

locuitori care nu au nici o legătură (apartenenţă) cu vreun stat (apatrizi, fără
cetăţenie).
Dintre aceste trei categorii numai cetăţenii se bucură de deplinătatea
drepturilor şi sunt ţinuţi de deplinătatea obligaţiilor prevăzute în legea
fundamentală a ţării.
Populaţia poate fi analizată atât din punct de vedere cantitativ cât şi
calitativ. Aspectul cantitativ al populaţiei aduce în discuţie fenomenul
demografic, politca demografică a fiecărui stat, de încurajare sau nu a
creşterii demografice.

Aspectul calitativ are în vedere faptul că fiecare stat regrupează într-o

proporţie mai mare sau mai mică populaţii cu trăsături etnice diferite.

În funcţie de această regrupare, statele se pot împărţi în state naţionale şi

state multinaţionale.

Statele naţionale (“naţiune” provine din substantivul latin “nasci,

natus”(născut)),sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură
naţiune. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice,
interesele materiale şi culturale comune, situaţia geografică.
Ideea de stat naţional nu exclude existenţa pe teritoriul lui a
unor minorităţi etnice, adică a unor populaţii de altă
naţionalitate decât cea care s-a constituit într-un stat propriu
în temeiul principiului naţionalităţilor.

În 1992, cu prilejul Conferinţei la nivel înalt pentru securitate şi

cooperare în Europa (Helsinki) s-a hotărât constituirea Înaltului
Comisariat al Minorităţilor Naţionale.

Minorităţile nu se pot prevala, potrivit normelor de drept

internaţional, de un drept de autodeterminare.
Dreptul la autodeterminare este consacrat explicit, in
principal prin intermediul celor doua Pacte Internationale
ale Organizatiei Natiunilor Unite, si anume Pactul
International privind Drepturile Civile si Politice, respectiv
Pactul International privind Drepturile Economice, Sociale
si Culturale.

Asadar, dreptul la autodeterminare, principiu fundamental

in materia drepturilor omului, este un drept colectiv de
stabilire a unui anumit sistem politic statal si a unei
anumite dezvoltari economice, sociale si culturale a unui
popor.
Recomandarea nr. 1201 a APCE din 01.02.1993 reiterează în art. 1
elemente pentru definirea minorităţilor naţionale:

a. locuiesc pe teritoriul unui stat şi sunt cetăţenii lui;

b. menţin legături de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat;

c. manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;

d. sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât
restul populaţiei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat;

e. sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie

identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor.
Secţiunea 2. Cetăţenia ca instituție juridică de drept public
1. Noţiunea de cetăţenie; terminologie

La originea conceptului de cetăţenie se află moştenirea greacă. Inventarea cetăţii

greceşti, reprezintă chiar inventarea ideii de cetăţean.

Prin intermediul Cetăţii, grecii au gândit apariţia politicului ca domeniu autonom al

vieţii colective

Concepţia greacă despre cetăţenie se limita doar la o percepţie etnică asupra

problemei.

Cetăţenii erau definiţi prin naşterea şi apartenenţa lor, determinată potrivit filiaţiei, la
o fratrie sau demă
Roma a reprezentat o altă etapă, în care cetăţenii au fost definiţi nu
doar ca membri ai Cetăţii, ci şi ca subiecţi de drept. Civis romanus
dispunea de drepturi civile şi individuale: jus conubii şi jus commercii.
Natura juridică a statutului de cetăţean permitea includerea progresivă
a elementelor străine, străinii putând dobândi uneori cetăţenia romană.

Gândirea politică modernă, redescoperind dreptul roman prin

secolul XIII, se înscrie în această concepţie prin elaborarea ideii
Contractului Social.

Constituiţi în naţiune cetăţenii încetau să mai fie indivizi

concreţi, caracterizaţi prin originea lor istorică, prin credinţe şi
practici religioase, prin apartenenţă socială. Deveneau astfel
cetăţeni egali.
Cetăţenia apare astfel ca o relaţie între individ şi stat ce implică atât participarea
politică deplină a individului în stat cât şi loialitatea faţă de acesta.

Enciclopedia Americană spune că „statutul de cetăţean este recunoaşterea oficială a

integrării individului într-un sistem politic.”

Drepturile cetăţeneşti, ca drepturi ale persoanelor din comunitatea unui stat naţional
vor fi în mod fundamental asigurate de către stat, dar aceasta nu este singura lor
trăsătură.

Aceste drepturi impun anumite restricţii autorităţii suverane a statului.

În ştiinţa dreptului constituţional cetăţenia este privită din două puncte de vedere:

Dintr-o primă perspectivă, cetăţenia apare ca instituţia juridică alcătuită din norme
juridice specifice interdependente, care reglementează raporturi sociale grupate în
jurul necesităţii de a se asigura plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de
Constituţie;

În alt sens, noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a caracteriza condiţia juridică
ce se creează acelor persoane care au calitatea de “cetăţean”. În acest al doilea sens,
se vorbeşte de “cetăţenia” unei persoane, deci de “dobândirea şi pierderea
cetăţeniei”.
 ●
ca o legătură între individ şi stat;
●
ca o legătură politică şi juridică permanentă
dintre o persoană fizică şi un anumit stat;
●
ca o apartenenţă a unei persoane fizice la un
stat determinat;
●
ca o calitate a persoanei:
Cetăţenia a fost ●
ca un termen prin care se desemnează un
concepută: complex de drepturi subiective şi obligaţii ale
unei persoane, unite între ele printr-o
conexiune specifică;
●
ca un raport juridic între o persoană şi
colectivitatea de oameni care constituie
societatea, colectivitatea, fiind reprezentată în
cadrul acestui raport prin stat
2. Natura juridică a cetăţeniei

a) Teoria contractuală care integrează cetăţenia în categoria

contractului sinalagmatic dintre stat şi fiecare dintre indivizii ce-l
compun. Limitele acestei teorii pot fi exprimate în cele ce urmează:

- voinţa celui născut nu se poate exprima nici înainte şi nici în

momentul dobândirii cetăţeniei, ştiut fiind faptul că acordul de
voinţă trebuie să se manifeste anterior încheierii contractului;

- drepturile şi obligaţiile părţilor diferă în funcţie de felul contractului,

pe când în cazul cetăţeniei drepturile şi obligaţiile sunt strict
determinate de legea organică, indiferent de modul de dobândire a
cetăţeniei
b) Teoria manifestării unilaterale de voinţă a statului îşi are motivarea în faptul că atât
în cazul naşterii, dar mai ales în cazul dobândirii cetăţeniei la cerere, statul îşi
manifestă unilateral voinţa sa

c) Teoria stării juridice statuează faptul că cetăţenia statului este o situaţie, un statut
personal, precum starea nobilă şi burgheză, vârsta, sexul, confesiunea

d) Teoria raportului juridic consideră cetăţenia ca fiind un raport politic şi juridic de

“dominaţie şi supuşenie”, din care se nasc drepturi şi obligaţii, “atât în ceea ce
priveşte pe individ faţă de stat, cât şi pe stat faţă de individ”.

e) Teoria capacităţii juridice consideră cetăţenia ca pe un element. Conţinutul

capacităţii juridice determină sfera subiectelor raporturilor juridice, o parte
componentă a capacităţii juridice
 Cetățenia europeană

Cetăţenia europeană a fost instituită în 1992 prin Tratatul

Uniunii Europene.

Ansamblul drepturilor pe care ea îl vizează are ca obiectiv apropierea dintre

popoarele şi cetăţenii Europei şi întărirea unui sentiment de apartenenţă la o
identitate europeană comună. Nu trebuie efectuat niciun demers
deosebit pentru a fi cetăţean european.

Este, o cetăţenie de suprapoziţionare la cetăţenia naţională şi

nu o cetăţenie de substituire. Nu elimină cetăţenia naţională.

ATENŢIE! Conferirea naţionalităţii unui individ nu este de

competenţa Uniunii Europene, ci numai  a statelor, care au
propriile lor criterii şi condiţii de atribuire a cetăţeniei.
Ca şi cetăţeni ai unui stat, cetăţenia europeană
conferă un anumit număr de drepturi deţinătorilor
ei; aceste drepturi sunt enumerate în TFUE însuşi:

●
libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul tuturor statelor care fac parte din Uniunea
Europeană;
●
dreptul de a vota şi de a candida la alegerile Parlamentului European şi la alegerile municipale
în statul de rezidenţă atunci când acesta nu este cel al naţionalităţii;
●
a putea beneficia, în caz de nevoie, de o protecţie diplomatică şi consulară din partea unui alt
stat membru al Uniunii în state terţe;
●
a exercita dreptul la petiţie şi a apela la mediatorul european.
Cetăţenii UE mai au şi alte drepturi, inclusiv:

●
dreptul de a contacta şi a primi o reacţie din partea oricărei instituţii a UE într-una dintre limbile oficiale ale UE;
●
dreptul de acces, în anumite condiţii, la documentele Parlamentului European, ale Comisiei Europene şi ale Consiliului;
●
dreptul la egalitate de acces la Serviciul Civil al UE.

De asemenea, Tratatul interzice discriminarea pe motive de

naţionalitate.

Tratatul de la Lisabona a introdus o formă nouă de participare publică

pentru cetăţenii europeni, iniţiativa cetăţenească. În baza acesteia, un milion
de cetăţeni care au naţionalitatea unui număr semnificativ de ţări ale UE pot
solicita direct Comisiei Europene înaintarea unei iniţiative de interes pentru
ei în cadrul prerogativelor sale
Dreptul cetăţenilor Uniunii şi al membrilor familiilor acestora la
liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre

Uniunea a adoptat Directiva 2004/38/ce a Parlamentului European

si a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulatie
si sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si
membrii familiilor acestora , care reuneşte măsurile separate din
corpusul legislativ complex care a guvernat până acum acest aspect.

Directiva încurajează cetăţenii Uniunii să îşi exercite dreptul la

liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, doreşte să
reducă formalităţile administrative, să definească mai bine statutul
de membri ai familiei, să limiteze refuzul intrării în ţară şi să
introducă un nou drept de şedere permanentă.
Dreptul de a alege si de a vota la alegerile locale/municipale

Cea mai evidentă concretizare a construcţiei europene şi de punere în aplicare a

unei cetăţenii europene este dreptul care le-a fost acordat cetăţenilor europeni de a
vota şi de a candida la alegerile municipale (Directiva din 19 decembrie 1994) în
statul în care locuiesc, chiar dacă nu au naţionalitatea acestuia.

Principiul este asimilarea cetăţeanului european de către reprezentanţii naţionali; el

beneficiază de dreptul de a vota şi de a fi ales în aceleaşi condiţii sau limite (în
special în ceea ce priveşte vârsta, drepturile civice, ...) cu cetăţenii naţionali pentru a
şi le exercita.
Dreptul de a vota şi de a candida la alegerile pentru
Parlamentul European

Directiva 93/109/CE a Consiliului din 6 decembrie 1993 de

stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de
a fi ales pentru Parlamentul European pentru cetăţenii
Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru în care nu sunt
resortisanţi.
Dreptul de a alege şi de a fi ales pentru Parlamentul European

Directiva defineşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un resortisant al

unui alt stat membru al UE pentru a putea vota sau candida în ţara de reşedinţă.
Astfel, acesta trebuie:

●
să fie cetăţean al Uniunii;
●
să aibă reşedinţa în statul membru în care doreşte să voteze sau să candideze;
●
să îndeplinească aceleaşi condiţii ca cele aplicabile unui resortisant al statului membru respectiv care
doreşte să voteze sau să candideze (principiul egalităţii între alegătorii resortisanţi şi cei comunitari).

Fiecărei ţări membre a UE îi revine responsabilitatea de a determina care persoane

pot fi considerate ca resortisanţi proprii.
Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară

Toţi cetăţenii europeni pot beneficia de  protecţie diplomatică şi consulară în alte

state decât cele ale Uniunii Europene atunci când ţara de origine nu are 
reprezentanţă diplomatică în respectivul stat.

Altfel spus, cetăţenii europeni beneficiază de acelaşi ajutor şi protecţie ca şi acelea

acordate de către ţara lor de origine.
Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European

Orice cetăţean al Uniunii

Europene sau rezident al unui
stat membru, în mod
individual sau în asociere cu
alte persoane, are dreptul de
a adresa petiţii Parlamentului TFUE garantează
European, în conformitate cu acelaşi statut şi pentru
articolul 227 din Tratatul persoanele juridice cu
privind funcţionarea Uniunii
Europene în legătură cu un
sediul social în UE
subiect care face parte din
domeniile de activitate ale
Uniunii Europene şi care îl
priveşte în mod direct.
Apelul la Mediatorul european

Cetăţenii europeni care consideră că sunt victime ale unei rele

administraţii din partea organelor sau a instituţiilor europene pot
face apel la Mediatorul european depunând o plângere.
 Persoanele juridice au acelaşi drept. 

Odată sesizat, Mediatorul analizează plângerea, informează instituţia

competentă în legătură cu aceasta şi îi cere să pună capăt proastei
funcţionări dacă aceasta este dovedită. El va încerca să caute o
soluţie amiabilă.

A se reţine Mediatorul nu poate interveni în cazurile unei proaste

administraţii sau a unei situaţii conflictuale ale cetăţenilor europeni
cu administraţiile statelor membre.
Drepturi complementare

Orice cetăţean al Uniunii

se poate adresa
instituţiilor europene într-
una din limbile oficiale şi
de a primi un răspuns
redactat în aceeaşi limbă.

Dreptul de a avea acces la
documente ale Parlamentului
European, ale Consiliului şi ale
Comisiei, sub rezerva anumitor
condiţii, în special acelora de
respectare a intereselor sau
din raţiuni publice sau private.