VÂRSTA

ANTEPREȘCOLARĂ
 (PRIMA COPILĂRIE)
(1- 3 ANI)
Pătrașcu Luiza Florentina
Popescu Larisa Andreea
Popescu Maria Antonia
CARACTERISTICI ALE
PSIHO-MOTRICITĂȚII
  La vârsta antepreșcolară, individul
se caracterizează printr-un activism
debordant, impetuos, el fiind în perpetuă
mișcare pe parcursul perioadelor sale de
veghe. Cele mai importante achiziții, în
plan motric, la această vârstă
sunt: mersul și perfecționarea mișcărilor
mâinii.​
    La început mersul este destul de deficitar; capul și trunchiul tind să fie
propulsate mai înainte, picioarele sunt mult mai depărtate și sunt mai sus
ridicate și tot odată coborâte abrupt și așezate cu toată talpa pe sol.
Echilibrul general al copilului nu este deplin realizat și apar fel și fel de
oscilații și, în general, mersul nu este adaptat terenului și copilul cade des.
Mâinile sunt și ele angajate, la început, în păstrarea echilibrului. Mersul
independent mai alternează cu târâtul sau cu deplasarea "în patru labe",
mai ales la cei mai grăsuți.
     La un an și șase luni mersul se îmbunătățește și se poate realiza cu
variații: merge pieziș, înapoi, face viraje deși nu totdeauna reușite, mâinile
pot fi angajate în alte activități , se apleacă într-un fel caracteristic, fără
flexionarea genunchilor, poate urca treptele unei scări, dar punând
amândouă picioarele pe fiecare treaptă, încearcă să se cațere etc.
    În jurul a doi ani mersul este bine însușit și copilului îi face o deosebită
plăcere să meargă în toate felurile și oriunde. Cercetătorii au numit
antepreșcolaritatea "stadiul tropăielii". Copilul se deplasează în cele mai
neașteptate locuri și, lipsindu-i experiența și reglajele poate fi în pericol și
de aceea adultul trebuie să-l supravegheze continuu.       
     Plăcându-i să se deplaseze, începe să fugă și cade frecvent și de aceea
este și vârsta "genunchilor rupți". Această energie care se consumă
impetuos, duce la frecvente stări de oboseală și copilul cere să fie luat în
brațe, ceea ce adultul îi refuză considerând că este doar un capriciu. Adultul
trebuie să înțeleagă această nevoie a copilului și să ocazioneze într-o formă
sau alta, odihna necesară.
   Către vârsta de 3 ani , mersul realizeză o serie de progrese: dobândește
un surplus de siguranță (motiv pentru care el cade mai puțin), dar și
dexterități noi (știe să meargă cu spatele, să stea într-un picior, să evite
obstacole, poate merge pe tricicletă).
    Totuși, membrele inferioare sunt scurte, ceea ce nu asigură un echilibru
prea bun în mers și din aceste motive dependența de adult rămâne încă
mare. Prin încurajarea copilului de a efectua cât mai multe mișcări și
deplasări, se formează încrederea în sine, capătă curaj și se dezvoltă
autonomia personală.
    Mișcările mâinii, importante pentru manipularea obiectelor, jucăriilor,
sunt și ele într-o permanentă dezvoltare. 
    La 18 luni copilul poate duce la gură lingura cu supă (vărsând o parte
din conținutul ei) și cu ceva mai mult succes alimente mai consistente. Tot
în această perioadă bea apă din cană (o poate vărsa uneori). Ține cana cu
amândouă mâinile singur și bea, la 30 de luni, iar la 3 ani poate mânca cu
furculița bucățele de alimente ce i-au fost tăiate în prealabil.
      În ceea ce privește mișcările mici – se poate observa o adevărată
expozie a acestora încă de la 22 de luni, când copilul este tentat să deschidă
sertare și dulapuri, să scoată obiectele, dar și să culeagă firimituri. Trage
linii drepte verticale, face mici construcții verticale. 
         La 2 ani și 6 luni, poate înșira mărgele mari, răsfoi paginile unei cărți
de povești cu imagini, colorează suprafața unui desen mare, făcut pe foi de
hârtie, deșurubează capace, știe să utilizeze mânerul ușii, butoanele
aparatului de deschidere TV. La 3 ani poate turna apă dintr-o cană în alta,
poate tăia (drept) hârtie cu foarfecele, poate deplasa obiecte mari.
     Copilul își descopără potențialitatea mare a mâini. Mișcările au o
foarte importantă funcție de fixare a experienței perceptive consumate în
timpul desfășurării lor. Acestea cu atât mai mult cu cât există o tendință
specifică de repetiție a oricărei mișcări ce încheie un ciclu observativ
(reacție circulară). Această formă de "reluare a mișcării" constituie și o
formă de învățare impregnată de curiozitate (o ușa deschisă la loc este
închisă cu o anumită intensitate. Copilul repetă închiderea, ba mai
intens,ba mai puțin intens. Dacă intensitatea este adecvată și ușa rămâne
închisă ele redeschide ușa- pentru a contiua mișcările de închidere și
deschidere (chiar dacă trece prin mici accidente în acest "joc").
     Este evidentă legătura complexă (asociația) dintre obiecte și mișcare. Astfel, între
15 și 18 luni copilul își suflă nasul (adeseori la vederea batistei), la 12-14 luni încearcă
să-și pună pantalonii de pijama pe care i-a găsit, chiar dacă nu e timpul de culcare.
      Dezvoltarea mișcărilor se efectuează și prin imitație. La 17 luni copilul imită
modul în care tata citește ziarul sau mișcările de fumat ale bunicului, tusea lui, felul în
care mama vorbește la telefon etc. 
       Prin imitație, copilul își însușește o vastă experiență. Imitația rămâne o formă de
învățare, mai ales socială, fenomen evident mai ales dub forma intuiției.
       De altfel copilul are accentuate tendințe de a rupe și distruge. El răstoarnă,
împinge, scoate și aruncă obiecte din sertare și dulapuri. Este angajat într-o mare
aventură de stăpânire perceptiv-manuală a lumii obiectelor. Se bucură de orice fel de
activitate cu ele.
      În genere, copilul își dobândește un mare grad de independență prin
intermediul mișcărilor și activităților. Mișcarea și deplasarea creează o
lărgire evidentă a cunoașterii și utilizării caracteristicilor mediului
înconjurător, fenomen vizibil în progresele ce se manifestă la copil în ceea
ce privește orienarea în mediul apropiat.
       Adultul constituie pentru copil un punct de sprijin, de securitate și referință.
Perioada este extrem de dificilă pentru adult, din cauza instabilității psihomotorii a
copilului, dar și a solicitării continue de asistență. De altfel, copilul își creează trepat
reprezentarea unui adult imaginar, replică a celui real. Acest adult este prezent în toate
experimentele de viață pe care copilul le traversează. Adultul imaginar este foarte
disponibil, potențial, neobosit. Astfel interiorizat, adultul devine o prezență continuă ce
efectuează evaluări, exprimă exigențe și controlează acțiunile, dimensionează planul
interiorizării unei imense experiențe de mișcări, senzații, percepții, impresii etc.
        Dorința de a fi pe placul adultului și de a i se opune, constituie terenul formării
afirmării de sine și al evaluării conduitelor, fapt implicat în morala comportamentului.
Alter este însă parametrul mai complex al intuirii dimensiunii mai severe de prezență a
adultului.