Analiza Chimica 2

ANALIZA CHIMICA A ROCILOR
ANALIZA CHIMICĂ
A ROCILOR
Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

INTRODUCERE
Cap. 1. OPERAŢII PRELIMINARE ASUPRA PROBEI DE ANALIZAT 1
1. 1. Generalităţi 1
1. 2. Luarea probelor pentru analiză 5
Cap. 2. DESCOMPUNEREA CHIMICĂ A PROBELOR DE ANALIZAT 12
2. 1. Metode de dezagregare pe cale umedă 14
2. 1. 1. Dezagregarea pe cale acidă 16
2. 1. 2. Dezagregarea pe cale alcalină 26
2. 1. 3. Dezagregarea substanţelor organice 27
2. 2. Metode de dezagregare pe cale uscată 30
2. 2. 1. Reacţii acido-bazice în topitură 33
2. 2. 2. Reacţii redox în topitură 40
2. 3. Metode de dezagregare sub presiune 45
2. 3. 1. Aplicaţii ale dezagregării sub presiune 47
2. 4. Dezagregarea în câmp de microunde 50
Cap. 3. ANALIZA CHIMICĂ A MINEREURILOR NEMETALIFERE
3. 1. ANALIZA CHIMICĂ A SILICAŢILOR 54
3. 1. 1. Dezagregarea chimică a probelor de silicaţi
58
3. 1. 2. Insolubilizarea silicei 59
3. 1. 3. Determinarea sumei oxizilor (sau hidroxizilor) 64
3. 1. 4. Determinarea metalelor alcalino-pământoase 88
3. 1. 5. Determinarea metalelor alcaline 95
3. 1. 6. Determinarea conţinutului de apă dintr-un minereu 98
3. 1. 7. Determinarea conţinutului de sulf 102
3. 1. 8. Analiza rapidă a rocilor silicatice 106
3. 2. ANALIZA CHIMICA A CALCARELOR ŞI DOLOMITELOR 116
3. 3. ANALIZA CHIMICA A BARITINELOR 126
3. 4. ANALIZA CHIMICA A BAUXITELOR 131
3. 5. ANALIZA CHIMICA A FOSFORITELOR SI APATITELOR 136
3. 6. ANALIZA CHIMICA A SĂRURILOR 141
3. 7. ANALIZA CHIMICĂ A ELEMENTELOR MINORE DIN MINEREURI NEMETALIFERE 143

ANALIZA CHIMICĂ A SILICAŢILOR

Silicații – se caracterizează prin compoziție chimică omogenă și
se dezagregă după scheme de analiză comune.
Rezultatele analizei chimice se exprimă prin procentul oxizilor

elementelor componente, a căror sumă trebuie să fie 100±0,5%.
Rezultate mai mici de 100% arată o eroare la determinarea unui

element sau pierderea unui component, iar rezultatele mai mari de
100% sunt date de utilizarea unor reactivi chimici necorespunzători.
Rezultatele obţinute la analiza chimică a unui minereu

nemetalifer sunt date într-o anumită ordine (propusă de Washington,
1900), unanim acceptată astazi, pentru 13 sau 18 oxizi:

apoi
Oxizi CO2,
majori:
SiO2,
ZrO2,
Al2O3, SO3,
Fe2O3, Cl, F, S,
Cr2O3,
FeO, V2O3,
TiO2, NiO,
CoO etc.
CaO,
MgO,
MnO,
Na2O,
K2O,
P2O5,
H2O+,
- Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași
COMPOZITIA CHIMICA A LITOSFEREI
Clark (1924) pe baza unui numar

mare de analize chimice a
estimat compozitia elementara a
Pământului, sub forma de
procente de masă (%) privind
abundența elementelor chimice
(după Skinner şi Porter,1980)

COMPOZITIA CHIMICA A LITOSFEREI

Elementele chimice din alcătuirea Pământului pot fi
grupate în următoarele familii (după Goldschmidt ):
- elemente atmofile: H, C, O, N, Cl, I, Br şi gaze inerte,
frecvente în atmosferă, hidrosferă şi biosferă;
- elemente litofile: Li, Na, Mg, Al, Si, Ti, Ca, etc., care
predomină în compoziţia scoarţei terestre şi a litosferei
inferioare;
- elemente siderofile: Fe, Ni, C, P, Co, Ge, etc., cu mare
afinitate pentru fier şi concentrate mai ales în păturile interne
(nucleu);
- elemente calcofile: S, P, Cr, Mn, Cu, Zn, Pb, Fe, As,
Ag, etc., cu afinităţi pentru sulf, prezente în meteoriţi, dar
concentrate şi în sulfurile metalice cu importanţă economică
(blendă, galenă, pirită, calcopirită, etc.).
Etapele
analizei
chimice a
minereurilor
silicatice


ETAPELE ANALIZEI CHIMICE:
A) determinarea silicei:
- după dezagregarea probei, se obţine silicea brută care are
fragmente mici de probă adsorbite pe suprafaţa sa.
- silicea brută se supune unui proces chimic de evaporare cu
amestec de HF-H2SO4 când SiO2 se volatilizează sub formă de SiF4.
- cea mai mare parte a silicei prezente în soluţie, se
recuperează prin deshidratare şi filtrare, în timp ce în filtrat trec ionii
de aluminiu, fier (preponderent ca Fe3+), alcalinele şi alcalino-
pământoasele, împreună cu o cantitate neînsemnată de silice.
- sunt necesare aici mici corecţii, ţinând seama de urmele de
silice rămase pe hârtia de filtru şi de cea care rămâne ca reziduu
nevolatilizat în HF (Jeffery, 1983).


B) determinarea sumei de hidroxizi, Σ R(OH)3 sau sumei de
oxizi, Σ R2O3: operaţia se face în condiţii stricte de pH, stabilizat cu un
amestec tampon NH4OH-NH4Cl, de două ori: la o primă operaţie,
precipită din soluţia de bază, hidroxizii de fier, aluminiu, titan,
mangan, crom, vanadiu şi fosfaţi ai acestor cationi, alături de
eventualele urme de silice scăpate din etapa anterioară.
MCln  nNH 4OH  M (OH ) n  nNH 4Cl , n  2,3,4

Precipitatul hidroxizilor se dizolvă în HCl, pentru eliminarea
cationilor străini adsorbiţi şi se efectuează o a doua operaţie de
precipitare, în aceleaşi condiţii discutate mai sus. Se obţine un nou
precipitat de hidroxizi, care se supune calcinării, când hidroxizii trec
în oxizi ai cationilor din această grupă.
t 0C
2M (OH ) n  M 2On  nH 2O
c) determinarea elementelor alcalino-pământoase: care cuprinde
două operaţii de precipitare.
- se face precipitarea Ca2+ (eventual, Sr2+) sub formă de oxalaţi, în
condiţii stricte de pH.
- se face o altă operaţie de precipitare a Mg2+ şi a urmelor de Mn2+ sub
formă de NH4MgPO4 (sau NH4MnPO4), care se supun calcinării şi trec în
pirofosfaţi de magneziu sau mangan, Mg2P2O7 (sau Mn2P2O7).
Ceilalţi oxizi ai analizei elementelor majore (Fe2+, Na2O, K2O, H2O-,
H2O+) se determină pe cote părţi separate de probă iniţială.

INCOMPATIBILITATILE CREUZETELOR DIN PLATINA (Pt)
1. Platina nu se încălzește niciodată în contact cu alte metale, pentru a evita formarea unor
aliaje intermetalice cu puncte de topire mai mici, care ar provoca deteriorarea creuzetului de platină.
2. Operaţiile de dezagregare se fac obligatoriu în flacăra oxidantă a becului de gaz (de tip
Bunsen sau Meker), deoarece carbonul din flacăra reducătoare formează aliaj cu platina.
3. Compuşi chimici în stare redusă (stibiu, arsen, fosfor, plumb etc.) sau compuşi care se
reduc prin simplă încălzire, se pot combina cu creuzetele din platină în care se face operaţia de
dezagregare, de aceea se recomandă evitarea dezagregării probelor de sulfuri metalice, fosfaţi,
arseniuri sau soluri cu materie organică.
4. Soluţiile puternic alcaline sau oxidul de bariu atacă puternic platina, de asemenea,
nitraţii, nitriţii sau cianurile alcaline.
5. Se recomandă evitarea amestecurilor de soluţii de nitraţi cu cloruri, sau acid clorhidric
cu acid azotic, care formează apă regală şi care (în timp) atacă platina. Diferiţi oxizi bazici ai
elementelor rare, substanţele feruginoase, compuşi ai manganului, cromului sau vanadiului pot fi
oxidaţi la stare maximă de oxidare cu eliberare de acid clorhidric.
6. Carbonaţii şi hidroxizii alcalini au acţiune lentă de coroziune a peretelui creuzetului de
platină. De asemenea, fuziunea cu persulfaţi alcalini necesită o serie de măsuri de precauţie, în
vederea micşorării acţiunii corozive asupra pereţilor (platina este precipitată cu hidrogen sulfurat din
soluţii acide).
7. Atacul soluţiilor fierbinţi de acid sulfuric asupra platinei este prevenit în întregime de
prezenţa unui exces de dioxid de sulf (generat de acţiunea acidului fierbinte şi sulf sau carbon sau
prin utilizarea acidului sulfuric cu conţinut de SO2).
8. Acţiunea acidului percloric fierbinte asupra platinei este neglijabilă.
9. Materialele din platină se păstrează perfect curate şi după fiecare utilizare se supun unui
proces de curăţire prin fierbere în acid clorhidric.
Variatia oxizilor
majori si minori in
functie de continutul
de SiO2 (masura a
evolutiei sistemului
magmatic)
-Diagrame de variatie
Harker (310 probe de rocă
vulcanică)
Primitive Evolved
1. DEZAGREGAREA CHIMICĂ A PROBELOR DE SILICAŢI
Dezagregare se efectuează obişnuit în creuzete de platină, prin

fuziune alcalină cu amestec echimolar de Na2CO3-K2CO3, în raport
probă:fondant = 1:10. Topirea se efectuează în cuptor electric sau la bec
de gaz, la temperaturi de 800-9000C, timp de 30-40 min.
Amestecul fondant este format din 48% Na2CO3+52% K2CO3 care
se topeşte la 6900C, sub temperaturile de topire ale celor doi componenţi
luaţi separat (Ttop, Na2CO3 =8530C, Ttop,K2CO3=8940C), formând un amestec
eutectic.
Pentru probe cu conţinut mare de SiO2 (silicaţi de aluminiu)
raportul probă : fondant poate creşte până la 1 : 15÷20.
Când dezagregarea (chiar pentru raporturi probă:fondant=1:
15÷20) nu este totală, operaţia se repetă de 2-3 ori (de ex.: dezagregarea
distenitelor se face de 2 ori sau se recomandă, utilizarea ca fondant a
boraxului, a anhidridei borice sau a amestecului Na2CO3 : B2O3 = 1 : 3).
2. INSOLUBILIZAREA SILICEI
- este un moment important al analizei după operaţia de

dezagregare
- operaţie urmăreşte separarea unei fracţiuni solide,
reprezentată de silicea insolubilă, de o fracţiune lichidă, reprezentată
de ionii probei sub formă de cloruri (în special).
- topitura se scoate cu apă sau HCl, din paharul de laborator,
apoi soluţia de cloruri se evaporă până la uscare.
- Insolubilizarea silicei cu soluţie de HCl, este aproape

completă dintr-o singură operaţie, dar pentru analize de precizie,
insolubilizarea se repetă de cel puţin două ori (se afirmă că dacă,
după o a doua operaţie de insolubilizare, în filtrat mai rămâne silice,
ea nu mai poate fi recuperată la o a treia operaţie şi va precipita la
adăugarea amoniacului, alături de elementele din grupa hidroxizilor).
Alte procedee de insolubilizare a silicei:
1. Insolubilizarea silicei în prezenţa acidului sulfuric

Produsul fuziunii dizolvat în apă şi acidulat cu H2SO4 conc., se încălzeşte pe
baia de nisip până la degajarea totală a vaporilor de SO 3 (încălzirea se face

la început cu paharul descoperit, apoi pe măsură ce degajarea vaporilor
este tot mai abundentă, paharul se acoperă).
2. Insolubilizarea silicei în prezenţa acidului percloric
Acidul percloric realizează o insolubilizare aproape completă a silicei, dar în
acest caz dezagregarea trebuie să se facă numai cu Na2CO3 pentru a evita
formarea KClO4 greu solubil.

3. Insolubilizarea silicei în prezenţa gelatinei
Metoda se aplică în cazul dozării rapide a silicei şi, în general, numai pentru
determinarea acesteia (soluţiile care conţin gelatină nu pot fi întrebuinţate
pentru dozarea altor elemente).
METODE CHIMICE DE DETERMINARE A SILICEI
După oxigen, siliciul este cel mai abundent element din natură,
ajungând la 28% din componenţa rocilor din litosferă. Majoritatea rocilor
silicatice conţin între 35% silice, în rocile ultrabazice şi 73% silice în granite,
excepţii pentru gresii sau cuarţite (pentru valori mai mari ale silicei) şi
carbonaţi silicioşi sau argiloşi (pentru valorile mici ale silicei). Silicea, ca
atare, se prezintă în mai multe forme cristaline (cuarţ, tridimit, crisobalit etc.)
şi în stare amorfă (opal, onix, calcedonie etc.).
1. Determinarea gravimetrică (clasică) – la dezagregarea alcalină,
silicaţii metalelor şi cuarţul sunt transformaţi în silicaţi alcalini solubili şi în
carbonaţi/oxizi insolubili. După dizolvare şi acidulare, silicaţii se descompun
în acid silicic care precipită, rămânând parţial în soluţie sub formă coloidală.
După insolubilizarea silicei, aceasta se determină gravimetric, prin calcinare
până la masă constantă.
SiO2 + NaKCO3 → NaKSiO3 + CO2
Al2O3 + 3NaKCO3 → K3Na3Al2O6 + 3CO2
NaKSiO3 + 2H2O → H2SiO3 + KOH + NaOH
METODE CHIMICE DE DETERMINARE A SILICEI
2. Determinarea titrimetrică a silicei: singura metodă de determinare
titrimetrică a silicei se bazează pe o reacţie de tip fluorură, de genul:
Si(OH)4 + 6F- + 4H+ → SiF62- + 4H2O
3. Determinarea spectrofotometrică a silicei – metoda se aplică la probe cu
conţinut mare de silice (peste 70%), care se dezagregă cu borax anhidru,
când silicea trece într-o combinaţie solubilă şi stabilă în mediu acid (complex
silico-boric). La pH=1,51,7, soluţia este tratată cu molibdat de amoniu, când
se formează un complex galben de acid silico-molibdenic H4Si(Mo12O40)·nH2O
cu absorbţie maximă la 436 nm.
4. Determinarea prin metode instrumentale a silicei


3. DETERMINAREA SUMEI DE OXIZI

Prin operaţia de determinare a sumei de oxizi sau de hidroxizi (Σ
R2O3 sau Σ R(OH)3) se înţelege precipitarea hidroxizilor de fier, aluminiu,
titan, mangan (parţial), fosfaţi ai acestor cationi, zirconiu, vanadiu şi
crom, împreună cu, eventual, SiO2 rezidual şi calcinarea lor până la oxizi.
Operaţia se face prin dublă precipitare cu amoniac în prezenţa clorurii
de amoniu, la pH=7, a filtratului rămas la determinarea silicei. Alături de
aceste elemente precipită şi o serie de elemente urmă, între care Be, In,
Ga, Th, Sc, T.R. în timp ce Ni, Co, Zn prezente în silicaţi însoţesc Ca, Mg,
Sr în filtrat.
Deşi aluminiul precipită masiv cu amoniac, urme de aluminiu
trec în filtrat, care pot fi recuperate şi adăugate la precipitatul cu
amoniac. Manganul precipită masiv, dar nu total cu amoniacul; urme de
mangan trec în filtratul alcalin şi este precipitat ulterior ca fosfat
împreună cu magneziul.
OBS: Nici un procedeu nu poate fi utilizat pentru precipitarea
completă a manganului si chiar a aluminiului.

Principiul metodei: Precipitarea sumei de hidroxizi cu amoniac
se face la cald şi pH~7, de două ori pentru a fi antrenată toată cantitatea
de oxizi metalici. La prima operaţie de precipitare, pot fi antrenaţi ioni de
calciu şi magneziu, dar recuperarea celor doi ioni se face prin dizolvarea
precipitatului de hidroxizi în HCl 1:1. De asemenea, aluminiu precipită
masiv cu amoniac (la prima operaţie), dar cantităţi mici pot trece în
filtrat, când soluţia se aduce la sec şi se face o a doua operaţie de
precipitare în aceleaşi condiţii.
MCl2  3 NH 4OH  M (OH ) 3  3NH 4Cl

t 0C
2 M (OH )3  M 2O3  3H 2O
După precipitare, hidroxizii cationilor de mai sus, se

determină gravimetric (trecând în oxizi, ΣR2O3), prin calcinare până la
masă constantă:
- conversia Fe2O3 în Fe3O4 are loc la T > 1100 0C, ceea ce a
determinat pe specialişti să afirme că temperatura de calcinare este
până la 11000C.
- la aceste temperaturi, alumina nu se deshidratează complet,
ceea ce impune temperaturi de calcinare de 12000C. În consecinţă,
pentru probe cu conţinuturi mai mari de aluminiu decât cele de fier,
calcinarea se face la 12000C, 30 min., iar pentru probe cu conţinuturi
mai mari de fier se folosesc temperaturi care să asigure o atmosferă
slab oxidantă.
3.1. ALUMINIU
- aprox. 8% din litosferă
- nu apare niciodată în stare nativă, ci ca ion Al3+

A . Determinarea aluminiului prin diferenţă (metoda clasică)
Procedeul clasic de determinare a aluminiului „prin diferenţă“

constă în diferenţa dintre conţinuturile celorlalte elemente determinate
separat (sub formă de oxizi), din valoarea sumei de (hidro)oxizi (tot ca
oxid). Metoda impune determinarea cu precizie a fierului, titanului,
vanadiului, cromului, fosforului şi a manganului care precipită cu
amoniac.
- procedura nu este satisfăcătoare, pentru că o cantitate mică de
aluminiu scapă la precipitarea cu amoniac şi trebuie recuperată din filtrat
şi pentru că orice determinare eronată a elementelor din grupa
hidroxizilor, conduce la erori în determinarea aluminiului.
- procedura este laborioasă, deoarece presupune eliminarea
alcalinelor, alcalino-pământoaselor, nichel sau zinc.

B. Determinarea gravimetrică a aluminiului
Pentru precipitarea aluminiului se folosesc oxina (8-

hidroxichinoleina) şi 8-hidroxichinaldina.
Determinarea aluminiului cu oxina se face în soluţie acetică

(pH~5) când se formează un complex de culoare galben-
verzui, Al(C9H6ON)3, care se usucă la temperaturi de 130-
1400C, până la masă constantă. Separarea aluminiului cu 8-
hidroxichinaldină, spre deosebire de oxină, constă în
formarea unui complex solubil în soluţie diluată de acid
acetic şi care poate fi folosită pentru a precipita fierul,
titanul şi alte elemente, eliminând interferenţele acestor
elemente.

C. Determinarea titrimetrică a aluminiului

Ca reactivi pentru determinarea titrimetrică a
aluminiului se cunosc: oxina, acidul
etilendiaminotetraacetic (EDTA) şi acidul ciclohexan-
diaminotetraacetic (CyDTA).
Oxina poate fi folosită pentru determinarea
titrimetrică indirectă a aluminiului, prin bromurarea
reactivului.
Acidul etilendiaminotetraacetic (EDTA) şi acidul
ciclohexan-diamino-tetraacetic (CyDTA) formează cu
aluminiu complecşi stabili, însă pentru primul reactiv,
reacţia este extrem de lentă la temperatura camerei, iar
pentru cel de-al doilea lipsesc indicatori adecvaţi,
preferându-se metoda titrării excesului.
D. Determinarea spectrofotometrică a aluminiului
Dintre numeroşii reactivi de culoare ai aluminiului

menţionaţi în literatura de specialitate, nici unul nu este
specific sau selectiv pentru acesta.
- Mult timp s-au utilizat aluminonul, eriocrom-
cianină R sau roşu de alizarină, cu care aluminiul
formează complecşi coloraţi.
- Alți reactivi: violet de pirocatechină (numit şi
violet de catechol sau catecholsulfo-ftaleină) conduce la
un complex albastru, la pH=6,1-6,2, în soluţie tampon
acid acetic-acetat de amoniu.
- crom azurol S, xilenol oranj, stilbazo, roşu de
pirogalol şi ferron (acid 8-hidroxi, 7-iodo-5-chinolein
sulfonic) (aplicații limitate).
3. 2. FIERUL
- abundenţa fierului: cca. 5%
-conţinutul de fier: de la 20-30% în roci bazice,
până la conţinuturi mai mici de 1% în unele roci
acide (ca FeO + Fe2O3).
- este cunoscută asocierea Fe3+ cu Al3+ şi a Fe2+ cu Mg2+ în rocile
silicatice, asocieri care se observă în seria olivinelor sau a piroxenilor.
- conţinutul de fier se raportează ca Fe2+, ca Fe3+ sau ca
Fetotal = Fe2++ Fe3+.

3. 2. 1. Metode de determinare a fierului divalent

- Fe2+ se oxidează foarte uşor chiar cu oxigenul din aer
A. Metoda Pratt constă în descompunerea

chimică a probei în creuzete de platină sau
platină-iridiu (cu capacitate de 80 ml), cu
amestec HF-H2SO4 pe baia de apă. Creuzetul
cu soluţie se scufundă într-o soluţie de H3BO3,
iar fierul feros care se eliberează se titrează
cu un agent oxidant (KMnO4 sau K2Cr2O7), în
mediu puternic acid (H2SO4).
2 KMnO4  10 FeSO4  8H 2 SO4  2MnSO4  5Fe2 ( SO4 ) 3  K 2 SO4  8H 2O

K 2Cr2O7  6 FeSO4  7 H 2 SO4  K 2 SO4  3Fe2 ( SO4 )3  Cr2 ( SO4 )3  7 H 2O
B. Metoda Wilson foloseşte un vas de polietilenă (sau polipropilenă) cu

capacitate de 75-100 ml cu capac etanş. Descompunerea probei are loc
cu soluţie vanadat de amoniu (5 g metavanadat de amoniu + 2 g NaOH
+ 100 ml apă) (în exces) şi 10 ml HF conc. După descompunerea
completă a probei (1-2 zile), în vas se adaugă 30 ml H2SO4 1N şi se
aduce conţinutul într-un pahar de laborator cu soluţie saturată de
H3BO3. Pentru descompunerea precipitatului de fluorură, se adaugă
câteva picături de soluţie de difenilaminosulfonat de bariu, se agită şi
se titrează excesul de soluţie de vanadat de amoniu cu o soluţie
feroasă standard. Vanadiu (III) din roci nu interferă, însă materia
organică, dioxidul de mangan şi sulfurile metalice jenează
determinarea.
3. Determinarea spectrofotometrică a fierului feros: se cunosc
numeroşi reactivi specifici de culoare cu Fe2+, cei mai eficienţi fiind
1,10-fenantrolina sau 2,2 dipiridilul, cu care fierul feros formează
complecşi de culoare roşie, cu densitate optică maximă la 510,
respectiv, la 640 nm. În condiţii de fierbere, complexul fierului cu
fenantrolina nu este stabil, intensitatea culorii micşorându-se cu 1% la
fiecare 3 min. O perioadă prea mică de evaporare conduce la o
descompunere parţială a probei analizate, iar o perioadă prea mare
conduce la reducerea sensibilităţii metodei.

3. 2. 2. Metode de determinare a fierului trivalent

- determinarea directă a Fe3+ este rareori necesară în analiza
chimică a silicaţilor, conţinutul acestuia rezultând cu o exactitate
satisfăcătoare prin diferenţa dintre conţinutul de fier total şi de fier
divalent (ambele exprimate ca Fe2O3).
- prezenţa sulfurilor metalice sau a materiei organice contribuie
la reducerea fierului trivalent, respectiv, la erori apreciabile în
determinarea fierului trivalent.
- determinarea Fe3+ se face printr-o titrare directă a soluţiei
obţinute la dezagregarea probei (fără a se fi adăugat vreun agent
oxidant, HNO3 sau H2SO4) cu soluţie standard de TiCl2 sau TiSO4.
- o metodă mai exactă este metoda titrimetrică cu soluţie de
ferocen (ferodiciclopentadienil) în prezenţa ionului SCN- :
FeII(C5H5)2 + Fe3+ = Fe2+ + FeIII(C5H5)2+
- în prezenţa ionului SCN-, fierul trivalent formează o coloraţie
roşie, iar punctul de echivalenţă este dat de dispariţia culorii roşii cu
formarea unei coloraţii albastre a ionului fericen (sau fericenium).
3. 2. 3. Metode de determinare a fierului total, Fet

Fet ( Fe2O3 ) reducere
  Fe 2 titrare
 Fe3
- pentru reducere Fe 3 reducere

  Fe 2
a) SO2 şi H2S (deşi sunt eficienţi, excesul lor se îndepărtează greu din
soluţie).
b) TiSO4 şi TiCl2 (instabilitate mare)
c) SnCl2 în exces mic (în caz contrar excesul trebuie îndepărtat cu
HgCl2 sau cu Ce2(SO4)3 înainte de titrarea fierului feros cu acelaşi reactiv).
d) Zn sau Ag metalic

- pentru titrare se folosesc:
a) K2Cr2O7: Fe sub formă de FeCl3 este redus cu SnCl2, iar Fet (Fe2*) se
titrează cu K2Cr2O7 (indicator: difenil-amină, difenil-amină sulfonată). Titrarea
se face până la albastru cu difenil-amină sulfonată.
K 2Cr2O7  6 FeSO4  7 H 2 SO4  K 2 SO4  3Fe2 ( SO4 ) 3  Cr2 ( SO4 ) 3  7 H 2O
b) KMnO4 : conţinutul de fier sub formă de FeCl3 este redus (cu SnCl2)
şi se titrează Fet (Fe2+) cu soluţii KMnO4, punctul de echivalenţă fiind dat de un
mic exces de permanganat de potasiu.
10FeSO4  2 KMnO4  8H 2 SO4  5Fe2 ( SO4 )3  2MnSO4  K 2 SO4  8H 2O


Există o varietate mare de reactivi organici care formează cu fierul
coloraţii specifice.
a. Tironul (sarea disodică a acidului catechol 3-5-disulfonic) este

recomandat la determinarea fierului din aceeaşi soluţie a fierului şi titanului; se
formează un complex colorat în violet, cu un maxim de absorbţie la 560 nm.
Soluţia se decolorează cu ditionit de sodiu la galben, cu un maxim de absorbţie
de 430 nm.
b. Fenil 2-piridil-cetoxima şi 4, 7-dixidroxi 1, 10-fenantrolină (reactivul
lui Snyder) reacţionează cu fierul feros în soluţie alcalină, dar pot apare pierderi
de fier în cursul desfăşurării metodei.
c. 1, 10-fenantrolină şi 2, 2'-dipiridilul sunt deseori utilizaţi în
determinarea fierului. Se formează complecşi coloraţi în roşu, stabili în intervale
largi de temperatură şi concentraţii, nu necesită un control rigoros al pH-ului,
iar interferenţele altor elemente sunt neglijabile (Easton, 1972).
d. Alţi reactivi: sulfocianură de amoniu NH4SCN (metoda este rar
utilizată), EDTA-Na2, peroxid de hidrogen, acetil acetonă, acid salicilic şi acid
sulfosalicilic.

3. 3. Titanul
- abundenţa titanului 0,64%
- este prezent în roci acide (< 0,1%) şi în roci
bazice (până la 10%)
- ionul de titan nu intră în reţeaua cristalină a
silicaţilor, astfel că titanul prezent în magma
parentală se concentrează în cea mai mare parte în
mineralele accesorii în procesul diferenţierii
magmatice.
- mineralele silicatice de titan au o ocurenţă sporadică în roci alcaline
bazice şi calco-alcaline, cele mai frecvente fiind rutilul, brookitul şi anatasul,
TiO2, illmenitul FeTiO3, magnetitul titanifer, sfenul CaTi(SiO5) şi perovschitul
CaTiO3.
- minerale de Ti sunt rezistente la descompunerea chimică, astfel că
dezagregarea probelor cu conţinut de titan necesită un atac chimic puternic.
Cel mai eficient procedeu chimic de descompunere chimică, pare să fie
descompunerea probei cu pirosulfaţi alcalini, reluarea reziduului cu HF-H2SO4,
urmată de o descompunere tot cu pirosulfat alcalin.
Titanul - Metode chimice de analiză

- metodele gravimetrice şi, mai rar, titrimetrice, pentru roci cu 2-3%
titan nu oferă rezultate acceptabile, de aceea în prezent se aplică metodele
spectrofotometrice (chiar și pentru conținuturi mai mici).
- reactivi de culoare pentru titan: acidul cromotropic (acid 1,8
dihidroxinaftalen 3,6 disulfonic), tironul (sarea disodică a acidului 1,2
dihidroxibenzen, 3,5 disulfonic), acid ascorbic și diantipiril-metanul (mai puţin
supusă interferenţelor ionilor metalici străini). Toţi aceşti reactivi sunt de cel
puţin 20 de ori mai sensibli decât perhidrolul, H2O2.
- determinarea titanului cu perhidrol se bazează pe formarea unui
complex chimic al acidului peroxidisulfatotitanic H2TiO2(SO4)2, în mediu
puternic acid, colorat în galben, stabil în timp (absorbanță maximă la λ = 436
nm sau 410 nm).
- metoda titrimetrică (nu prezintă o acurateţe dorită): Ti4+ în mediu de
acid sulfuric se reduce la Ti3+, prin trecerea soluţiei analizate printr-o coloană
cu Cd metalic. Titanul trivalent este apoi titrat cu o soluţie de sulfat dublu de
fier (III) şi amoniu, FeIII(NH4)(SO4)2·12 H2O, de titru cunoscut, în prezenţă de
KSCN drept indicator.
2Ti ( SO4 ) 2  Cd H
2 SO4
 Ti 2 ( SO4 )3  CdSO4
Ti 2 ( SO4 ) 3  Fe2 ( SO4 ) 3 KSCN
 2Ti ( SO4 ) 2  2 FeSO4
3. 4. Manganul
- manganul ocupă aprox. 0.09% din litosferă; în rocile
magmatice silicatice, manganul apare ca Mn2+, asociat în cea mai mare
parte cu mineralele feromagneziene.
- conţinuturi mari de mangan se găsesc în rocile care
cristalizează în primele stadii de diferenţiere magmatică (peridotit,
bazalt, gabrouri bazice), în timp ce rocile granitice conţin foarte puţin
mangan.
- diferenţele mari ale razelor ionice pentru Mg2+ (0,66 Å), Fe2+
(0,74 Å) şi Mn2+ (0,80 Å) explică modul în care cei trei ioni intră în
reţeaua ionică a silicaţilor; manganul se concentrează, comparativ cu
fierul şi magneziul în cristalele târzii.
- minerale: piroluzitul MnO2, hausmanit Mn3O4, braunit Mn2O3,
psilomelan MnO2, rodocrosit MnCO3, rodonit MnSiO3.

Manganul - Metode chimice de analiză

a. Metoda titrimetrică – cantităţi mici și medii de mangan (aprox. 1%) şi
utilizează bismutatul de sodiu pentru oxidarea manganului la anion MnO 4-,
etapă urmată de reducerea la Mn2+ cu fierul divalent din sarea Mohr.
2Mn( NO3 ) 2  5 NaBiO3  14 HNO3  2 NaMnO4  3NaNO3  5 Bi( NO3 )3  7 H 2O
2 NaMnO4  10 FeSO4  8 H 2 SO4  2MnSO4  Na2 SO4  5 Fe2 ( SO4 )3  8 H 2O
b. Determinarea spectrofotometrica a manganului prin oxidare de la Mn (II) la
MnO4- se bazează pe utilizarea, fie a periodatului de potasiu, KIO4, fie a
persulfatului de amoniu, (NH4)2S2O8, în prezenţa ionilor de Ag+ (cat.):
2MnSO4  5KIO4  3H 2O  2 HMnO4  5KIO3  2 H 2 SO4

Ag 
2MnSO4  5( NH 4 ) 2 S 2O8  8H 2O 
 2 HMnO4  5( NH 4 ) 2 SO4  7 H 2 SO4
c. Determinarea manganului cu formaldoximă (H2C═N−OH)
- în mediu alcalin se formează un complex roşu-oranj, stabil care
poate fi utilizat pentru măsurători fotometrice (sensibilitate foarte bună a
complexului format).
3. 5. Fosforul
- este omniprezent in silicați (apatit, fosforit)
- răspândire în scoarța terestră: 0,2-0,3%
- apare în sulfurile de cristalizare timpurii
(apatit, mai puțin monazit).
- în ciuda diferenţei mari în ceea ce priveşte
proprietăţile chimice, P și Ti se însoţesc reciproc
apărând în aceeaşi rocă
- pe măsura avansării procesului de diferențiere magmatică, scade

conținutul de fosfor din magma, astfel că în rocile bazice, cantitatea de fosfor
este mai mare decât în cele acide
- minerale: apatit Ca5(PO4)3(OH,F,Cl), monazitul (La,Ce,Nb)PO4, triplitul
(Mn,Fe2+,Mg, Ca)2(PO4) (F,OH), ambligonitul (Li,Na) Al (PO4) (F,OH), ceruzit
PbCO3, turcoaz CuAl6(PO4)4(OH)8·4(H2O) etc.
Fosforul - Metode chimice de analiză

A. Metoda gravimetrică: P poate fi precipitat în mediu de acid azotic, sub formă
de complex fosfomolibdenic (NH4)3[P(Mo3O10)4]·6H2O de culoare galbenă, care se
calcinează – metoda este abandonată.
B. Metode spectrofotometrice:
B.1. Metoda cu vanado-molibdatul de amoniu; anionul PO43- formează
cu vanadatul de amoniu (NH4VO3) şi cu molibdatul de amoniu (NH4)2MoO4,
complecşi de culoare galbenă (compoziție variabilă) P2O5·V2O5·22MoO3·nH2O
(max de absobție 470 nm).
B.2. Metoda cu molidbatul de amoniu: anionul PO43- (și silicea)
reacţionează cu soluţii acide de molibdat de amoniu, dând complecşi de
culoare galbenă, ionul Mo(VI), care se reduc la un complex de culoare
albastră, Mo(V), numit „albastru de molibden“ (NH4)3[P(Mo3O10)4]·6H2O.
Intensitatea culorii depinde de valoarea pH-ului (pH=1,9-6,0).
C. Metoda titrimetrică: complexul fosfomolibdenic format anterior se
dizolvă în exces de soluție standard de NaOH. Excesul se retitrează cu soluție
Hstandard
PO  12(de
3 4 NHH)2SO
4 2
4:
MoO  21HNO  ( NH ) PO 12MoO  21NH NO  12H O
4 3 4 3 4 3 4 3 2
( NH 4 ) 3 PO4 12MoO3  46 NaOH ex  2( NH 4 ) 2 HPO4  ( NH 4 ) 2 MoO4  23Na2 MoO4  22H 2O

4. Metalele alcalino-pământoase
4.1. Calciul
- bine reprezentat în scoarța terestră
- posibilități numeroase de analiză chimică
- conţinutul de calciu creşte odată cu trecerea de la roci ultrabazice la roci
bazice, pentru ca apoi să scadă către rocile acide.
Calciul - Metode chimice de analiză
1. Metoda gravimetrică (clasică): după eliminarea sumei de

(hidro)oxizi cu amoniac, ionul de calciu din filtrat precipită ca oxalat, alături de
ionul de stronţiu. Clasic, precipitatul de oxalat se dizolvă în HCl dil., apoi se
reprecipită în volum mic de soluţie, pentru a se obţine un precipitat aproape
complet lipsit de Mg sau Mn. Precipitatul se calcinează la 5000C, până la CaO.
După calcinare, CaO tinde să crească în greutate prin absorbţie de apă sau dioxid
de carbon, de aceea operaţia de calcinare nu trebuie să depăşească temperatura
de 5000C, când există pericolul ca oxalatul să treacă în carbonat de calciu.
2
Ca 2  C2O4  CaC2O4
2. Metoda permanganometrică: ionul de calciu, adus în soluţie după

volatilizarea silicei şi eliminarea interferenţei date de elementele sumei
de hidroxizi, este precipitat în mediu slab alcalin sub formă de oxalat
de calciu cu soluţie de oxalat de amoniu. Precipitatul de oxalat de
calciu format se dizolvă în soluţie standardizată de H2SO4, iar acidul
oxalic pus în libertate se titrează cu soluţie standard de KMnO4
(interferențe din partea Sr).
CaCl2  ( NH 4 ) 2 C2O4  CaC2O4  2 NH 4Cl

CaC2O4  H 2 SO4  CaSO4  H 2C2O4
5 H 2C2O4  2 KMnO4  3H 2 SO4  K 2 SO4  2 MnSO4  10CO2  8H 2O

3. Metoda complexometrică: Complexonul III impune condiții stricte de

lucru (pH) și formează complecși cu numeroși cationi.
Ionul de Ca2+ complexează cu CIII la pH = 7,6, formînd complex

stabil.
- la pH=10 atât Ca2+ cât și Mg2+ formează complecși stabili cu CIII
(se pot titra atât calciu, cât şi magneziu, utilizând indicatori specifici)
- la pH=12, ionul de magneziu precipită sub formă de Mg(OH)2,
în timp ce calciul poate fi determinat prin mascarea ionului de
magneziu.
- în practică, se utilizează această ultimă variantă (titrarea la
pH=10 si pH=12:
- pe o cotă parte de probă, se determină suma Ca+Mg (pH=10),
- pe o altă cotă parte de probă, se determină doar ionul de
calciu (pH=12), conţinutul de magneziu rezultând prin diferenţă.

4. Metode spectrofotometrice - se cunosc puţini reactivi de culoare
pentru determinarea calciului.
Cel mai important este calcicromul (acidul ciclo-tris-7(1-azo, 8-
naftalen) 3, 6 disulfonic), apoi murexidul (sarea de amoniu a acidului
purpuric) şi glioxalul. Primul reactiv se foloseşte pentru determinarea
fotometrică a calciului, dar nu există informaţii că a fost folosit pe
scară largă în determinarea calciului din silicaţi sau carbonaţi, probabil
din cauza interferenţelor date de magneziu. Murexidul şi glioxalul au
fost recomandaţi în determinarea calciului, dar nici aceştia nu par să fi
fost mult utilizaţi pentru determinarea calciului în analiza chimică a
rocilor.

4. Metalele alcalino-pământoase
4.2. Magneziul
- oxid principal (max 2% în crusta terestră), se analizează ca MgO
- conținuturi varialbile: 35-40% (şi chiar mai mult) în roci ultrabazice şi
bazice (dunite, picrite, peridotite), până la conţinuturi de 1-2% în rocile acide .
- geochimic Mg2+ este asociat cu Fe2+ (rMg =0,66Å, rFe=0,74Å); în cursul
cristalizării mineralelor fero-magneziene, primele fracţiuni care se separă sunt
bogate în ioni de magneziu, iar ultimele fracţiuni sunt bogate în ioni de fier (vezi
seriile olivinei sau piroxenilor).
- minerale: talcul, cloritul, crisotilul şi serpentinit; grupa carbonaţilor
(magnezitului-MgCO3, dolomitului-CaMg(CO3)2 sau ankeritul- Ca(Fe2+,Mg,Mn)(CO3)2).

Magneziul - Metode chimice de analiză
1. Metoda gravimetrică (clasică): precipitarea magneziului sub formă
de fosfat mixt de magneziu şi amoniu, Mg(NH4)PO4·6H2O, care prin
calcinare trece în pirofosfat de magneziu, Mg2P2O7.
- metoda se aplică la analiza chimică a silicaţilor şi a

carbonaţilor, după determinarea celorlalte elemente (Si, Fe, Al, Ti, V,
eventual Mn), dar o parte din mangan precipită alături de magneziu şi
se cântăreşte ca Mn2P2O7.
- variantă: precipitarea cu 8-hidroxichinoleină (oxină), în
soluție acetică, sub formă de Mg(C9H6ON)2, care se usucă la 130-1400C
cu aproximativ 12,91% MgO.

2. Metoda titrimetrică: se bazează pe formarea complexului ionului de magneziu

cu 8-hidroxichinoleină, în condiţiile metodei anterioare.
- metoda impune eliminarea interferenţa ionilor din suma de hidroxizi (Fe,
Al etc.) prin precipitare cu amoniac, iar manganul rămas neprecipitat va complexa
alături de magneziu cu oxina.
- Se formează un precipitat care se dizolvă în HCl dil., apoi se adaugă un
exces de soluţie standard bromat-bromură de potasiu, pentru bromurarea şi
distrugerea complexului organic. Se determină apoi excesul de agent oxidant,
prin adăugare de iodură de potasiu şi titrarea iodului elementar eliberat cu soluţie
standard de tiosulfat de sodiu (Na2S2O3·5H2O), în prezenţa amidonului drept
indicator de titrare.
3MgCl2  6 NH 4OH  6C9 H 7 NO  3Mg (C9 H 6 NO ) 2  6 NH 4Cl  6 H 2O
3Mg (C9 H 6 NO) 2  6 HCl  6C9 H 7 NO  3MgCl2
6C9 H 7 NO  24HCl  6 KBrO3  20KBr  6C9 H 5 NOBr2  2 KBr  18H 2O  24KCl  6 Br2
6 Br2  12KI  12KBr  6 I 2
6 I 2  12 Na2 S 2O3 amidon
12 NaI  6 Na2 S 4O6
3. Metoda complexometrică: Complexonul III impune condiții stricte de

lucru (pH) și formează complecși cu numeroși cationi.
Ionul de Ca2+ complexează cu CIII la pH = 7,6, formînd complex

stabil.
- la pH=10 atât Ca2+ cât și Mg2+ formează complecși stabili cu CIII
(se pot titra atât calciu, cât şi magneziu, utilizând indicatori specifici)
- la pH=12, ionul de magneziu precipită sub formă de Mg(OH)2,
în timp ce calciul poate fi determinat prin mascarea ionului de
magneziu.
- în practică, se utilizează această ultimă variantă (titrarea la
pH=10 si pH=12:
- pe o cotă parte de probă, se determină suma Ca+Mg (pH=10),
- pe o altă cotă parte de probă, se determină doar ionul de
calciu (pH=12), conţinutul de magneziu rezultând prin diferenţă.

4. Metode spectrofotometrice - se cunosc puţini reactivi de culoare pentru

determinarea magneziu, din cauza interferenţelor date de numeroşi cationi.
- cei mai importanţi sunt galben de titan şi magonul, care formează cu
ionul de magneziu complecşi de culoare roşie, respectiv, roză. Utilizarea
acestor coloranţi impune eliminarea ionilor de fier, aluminiu (prin precipitare
cu amoniac) şi a calciului, care jenează determinarea.
- reactivul numit uzual galben de titan este un colorant de tiazol
solubil în apă, care formează un lac de culoare roşiatică cu hidroxidul de
magneziu coloidal din soluţie (metoda este destul de pretenţioasă). Complexul
roşiatic format de magneziu cu galbenul de titan are maxim de absorbţie la
530-540 nm.

5. Metalele alcaline
5.1. Sodiu și Potasiu
- elemente: Li, Na, K, Rb, Cs
1. Metodele gravimetrice - sunt utilizate de multă vreme
- necesită o separare riguroasă a Si, Al, Ca şi Mg
- procedura obişnuită de determinare constă în dezagregarea probei
cu amestec NH4Cl-CaCO3, după care metalele alcaline se recuperează prin
solubilizare în apă şi sunt supuse unei operaţii de separare de ionii de calciu.
- metoda impune măsuri riguroase de recuperare a ionilor de Li şi Cs
Clasic, ionii de sodiu şi potasiu sunt determinaţi urmând schema
precipitării potasiului cu unul dintre reactivii: acid cloroplatinic, H2PtCl6, acid
percloric, HClO4 sau hexanitro-cobaltiat tri-sodic, Na3[Co(NO2)6]. Sărurile
insolubile de potasiu se colectează, se cântăresc, iar ionul de sodiu se
determină prin diferenţă. Se preferă precipitarea ionului Na+ cu soluţie triacetat
de uranil şi zinc, (UO2(CH3COO)3+Zn).
2. Metodele flamfotometrice - în prezent, metodele gravimetrice de

determinare a ionilor alcalini sunt depăşite, mult mai utilizate fiind metoda
flamfotometrică şi spectroscopia de absorbţie atomică. Flamfotometria se
bazează pe măsurarea luminii emise de o flacără, în care este pulverizată
continuu proba de analizat. Litiul şi sodiul ionizează puţin în flacără, spre
deosebire de ceilalţi ioni alcalini, al căror prag de ionizare variază în ordinea: K
> Rb > Cs. Ionul de cesiu ionizează mai greu, ceea ce explică sensibilitatea
redusă a metodei pentru acest ion (Li – 670,8 nm, Na – 589 nm, K – 766,5 nm,
Rb – 780 nm, Cs – 752,1 nm).
3. Determinarea titrimetrică a metalelor alcaline
Principiul metodei: După dezagregarea probei cu HF şi H2SO4 şi aducerea ei în
soluţie, ionii de Na+ şi K+ se caustifică cu CaO, apoi se separă sub formă de
carbonaţi alcalini solubili. Determinarea lor se face prin titrare acido-bazică cu
soluţie standard de HCl, în prezenţa unui indicator acido-bazic.
6. DETERMINAREA CONŢINUTULUI
DE APĂ DINTR-UN MINEREU
- conţinutul de apă - analiză obligatorie pentru orice tip de probă

- apa este reţinută ca:
- apă liberă sau umiditatea (apa higroscopică), H2O-
- apă de constituţie sau de cristalizare, H2O+
- apă totală, H2Ot=H2O++H2O-
Determinarea apei higroscopice se face gravimetric, prin eliminarea

acesteia la încălzire, la 105-1100C şi cântărirea probei înainte şi după uscare, până
la masă constantă, in fiole de cantarire.
Analiza este dificilă din cauza fluctuaţiilor care apar la cântărire.
Determinarea apei de constituţie (de cristalizare) se face prin diferenţă
dintre apa totală si apa higroscopica. Apa de constituţie participă la reţeaua
cristalină a mineralului, sub formă de molecule de apă, în raport simplu faţă de
ceilalţi componenţi şi nu poate fi îndepărtată decât prin distrugerea sau
modificarea reţelei mineralului.
OBS. gipsul CaSO4·2H2O, compus hidratat, respectiv,
malachitul Cu2(CO3)(OH)2 compus hidroxilat.
% H2O- + % H2O+ = % H2Ot

Determinarea apei totale se bazează pe eliminarea şi cântărirea
conţinutului de apă dintr-o probă supusă la o temperatură ridicată, de obicei 8-
9000C. Cea mai veche metodă (dar care este şi astăzi utilizată) este metoda
Penfield (1894), care constă în încălzirea probei într-un tub de sticlă prevăzut
cu două bule, la o temperatură mai mică decât temperatura de topire a sticlei.
Apa eliberată prin încălzire condensează în partea răcită a tubului. Clasic, se
elimină partea încălzită a tubului, iar tubul cu apă se cântăreşte înainte şi după
încălzirea probei.
Metoda prezintă destule neajunsuri, cel mai important fiind faptul că
nu există certitudinea că toată apa eliberată din probă condensează în
porţiunea răcită a tubului, mai ales când umiditatea este redusă.
METODA PENFIELD
Tubul Penfield utilizat în determinarea apei totale dintr-un minereu

Imbunătăţiri ale metodei:

a) Metoda Courville-Penfield se aseamănă cu metoda iniţială
Proba se amestecă cu litargă (PbO) înainte de încălzire, pentru o mai eficientă
eliminare a apei de cristalizare. Amestecul de probă cu litargă se topeşte prin
încălzire, iar rezultatul analizei suportă o serie de corecţii atunci când proba
conţine elemente volatile (de ex., fluorul).
b) Metoda Shapiro şi Brannock-Penfield se foloseşte la schemele de
analiză rapidă şi completă a silicaţilor, când proba se încălzeşte cu wolframat de
sodiu, într-un tub Penfield din sticlă de tip Pyrex, iar apa eliberată este colectată
într-o fâşie de hârtie de filtru în prealabil cântărită (metoda este empirică
deoarece impune corecţii)
c) Metoda Harvey-Penfield – proba încălzită într-un tub de sticlă degajă
apă, care este absorbită de CaCl2 anh. sau (după unele îmbunătăţiri) Mg(ClO4)2,
reactivi puşi într-un tub ataşat la camera de încălzire.
Metoda Penfield şi îmbunătăţirile aduse prezintă dezavantajul că multe
dintre mineralele componente ale probei nu se descompun complet (talc, topaz,
cordierit, epidot); un alt inconvenient este faptul că nu totdeauna colectarea apei
eliberate este completă şi că alături de apă pot apare şi componenţi volatili (S,
F). Pentru reţinerea volatilelor, metoda Groves foloseşte un vas de platină şi un
fondant (wolframatul de sodiu), caz în care se obţin valori mult mai mari decât în
realitate.
ANALIZA RAPIDĂ A ROCILOR SILICATICE

Analiza clasică a rocilor silicatice s-a dezvoltat într-o perioadă mare de
timp şi este şi astăzi utilizată în practica de laborator. Este evident faptul că
acest tip de analiză este de durată, are loc cu un consum mare de reactivi şi
sticlărie şi necesită experienţă din partea analistului. Mai rapidă este analiza pe
„cale umedă“, dar acurateţea şi specificitatea analizei lasă încă de dorit. În anii
'70, au apărut alternativele la acest tip de analiză chimică, odată cu apariţia
unor tehnici instrumentale evoluate şi a unor proceduri de fuziune mai rapide a
probelor.
Odată cu dezvoltarea metodelor instrumentale de analiză, a crescut

interesul pentru determinarea conţinuturilor mici de elemente, dar a crescut şi
nevoia ca analiza să se efectueze într-un interval de timp cât mai scurt şi de
calitate superioară.
Condiţii îndeplinite de schemele de analiză rapidă
1. Metodele trebuie să evite separarea, atunci când este posibil

(determinarea unor componenţi să se facă în coprezenţă).
2. Metodele utilizate pentru determinarea unui component să fie
specifice, să prezinte acurateţe şi precizie acceptabile.
3. Numărul de c.p. care trebuie luate din proba de bază, să fie cât mai
mic.
4. Schema să fie aplicabilă pentru o gamă cât mai mare de roci silicatice
5. Aceste scheme prezintă ca punct comun, faptul că deşi numărul
componenţilor obligatoriu determinaţi din fiecare probă este acelaşi (adică se
determină 13 componenţi), conţinutul total de apă şi fierul feros se determină pe
cote părţi separate de probă iniţială.
6. Ori de câte ori este posibil, pentru determinarea unui component se
preferă o metodă instrumentală, în detrimentul unei metode clasice de analiză
(sodiu şi potasiu se foloseşte metoda flamfotometrică de analiză, iar pentru
siliciu, aluminiu, fier total, titan, mangan sau fosfor se preferă metodele cu
reactiv de culoare, aşa cum pentru calciu şi magneziu, în locul metodei
complexometrice, se preferă SAA).

Schema de analiză rapidă propusă de Shapiro şi Branock (1962)

(s = spectrofotometric, f = flamfotometric, t = titrimetric,
* poate fi determinat şi titrimetric, ** poate fi determinat şi spectrofotometric)
Schema de analiză rapidă a rocilor silicatice propusă de Riley, 1958

(s = spectrofotometric, f = flamfotometric, t = titrimetric)

Schema de analiză rapidă a rocilor silicatice propusă de Langmyhr şi Graff, 1965

(s = spectrofotometric, f = flamfotometric, t = titrimetric)

Analiza Chimica 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiza Chimica 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANALIZA CHIMICA A ROCILOR

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

ANALIZA CHIMICĂ A SILICAŢILOR

Rezultatele analizei chimice se exprimă prin procentul oxizilor

Rezultate mai mici de 100% arată o eroare la determinarea unui

Rezultatele obţinute la analiza chimică a unui minereu

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

COMPOZITIA CHIMICA A LITOSFEREI

Clark (1924) pe baza unui numar

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

COMPOZITIA CHIMICA A LITOSFEREI

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

ETAPELE ANALIZEI CHIMICE:

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

ETAPELE ANALIZEI CHIMICE:

MCln  nNH 4OH  M (OH ) n  nNH 4Cl , n  2,3,4

ETAPELE ANALIZEI CHIMICE:

c) determinarea elementelor alcalino-pământoase: care cuprinde

două operaţii de precipitare.

- se face precipitarea Ca2+ (eventual, Sr2+) sub formă de oxalaţi, în

condiţii stricte de pH.

- se face o altă operaţie de precipitare a Mg2+ şi a urmelor de Mn2+ sub

formă de NH4MgPO4 (sau NH4MnPO4), care se supun calcinării şi trec în

pirofosfaţi de magneziu sau mangan, Mg2P2O7 (sau Mn2P2O7).

Ceilalţi oxizi ai analizei elementelor majore (Fe2+, Na2O, K2O, H2O-,

H2O+) se determină pe cote părţi separate de probă iniţială.

1. DEZAGREGAREA CHIMICĂ A PROBELOR DE SILICAŢI

Dezagregare se efectuează obişnuit în creuzete de platină, prin

- este un moment important al analizei după operaţia de

- Insolubilizarea silicei cu soluţie de HCl, este aproape

1. Insolubilizarea silicei în prezenţa acidului sulfuric

baia de nisip până la degajarea totală a vaporilor de SO 3 (încălzirea se face

formarea KClO4 greu solubil.

METODE CHIMICE DE DETERMINARE A SILICEI

2. Determinarea titrimetrică a silicei: singura metodă de determinare

titrimetrică a silicei se bazează pe o reacţie de tip fluorură, de genul:

Si(OH)4 + 6F- + 4H+ → SiF62- + 4H2O

3. Determinarea spectrofotometrică a silicei – metoda se aplică la probe cu

conţinut mare de silice (peste 70%), care se dezagregă cu borax anhidru,

silico-boric). La pH=1,51,7, soluţia este tratată cu molibdat de amoniu, când

se formează un complex galben de acid silico-molibdenic H4Si(Mo12O40)·nH2O

cu absorbţie maximă la 436 nm.

4. Determinarea prin metode instrumentale a silicei

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

3. DETERMINAREA SUMEI DE OXIZI

3. DETERMINAREA SUMEI DE OXIZI

MCl2  3 NH 4OH  M (OH ) 3  3NH 4Cl

3. DETERMINAREA SUMEI DE OXIZI

După precipitare, hidroxizii cationilor de mai sus, se

3. DETERMINAREA SUMEI DE OXIZI

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

A . Determinarea aluminiului prin diferenţă (metoda clasică)

Procedeul clasic de determinare a aluminiului „prin diferenţă“

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

B. Determinarea gravimetrică a aluminiului

Pentru precipitarea aluminiului se folosesc oxina (8-

Determinarea aluminiului cu oxina se face în soluţie acetică

Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași

C. Determinarea titrimetrică a aluminiului

D. Determinarea spectrofotometrică a aluminiului

Dintre numeroşii reactivi de culoare ai aluminiului