Particularităţi ale aparatului digestiv la

rumegătoare

Gura şi dinţii rumegătoarelor prezintă particularităţile:

La bovine:
- buzele sunt groase şi rigide, încât nu pot face prehensiunea
alimentelor.
- pe mandibulă se găsesc 8 incisivi, din care cleştii sunt mai bine
dezvoltaţi. Incisivii permanenţi sunt prinşi printr-un ligament alveolo-
dentar lung care le conferă mobilitate. Formula dentară (Fig.1) este
caracteristică tipului de alimentaţie erbivor.
- limba, lungă şi groasă, ascuţită la vârf şi cu mobilitate mare este
adaptată la prehensiunea nutreţurilor.
La ovine:
- buzele sunt subţiri şi au mobilitate mare încât participă eficient la
prehensiune.
- bureletul incisiv este mai bine dezvoltat comparativ cu cel al
bovinelor. Dentiţia este asemănătoare cu a bovinelor dar incisivii sunt
fini, ascuţiţi şi mobili.
Fig.1. Aparatul digestiv
la rumegătoare (gura,
esofagul, stomacul)
 Faringele şi esofagul (fig.1)
Bovinele şi ovinele au un văl palatin redus. Faringele se aseamănă
morfo-structural. Este foarte lung şi îngustat anterior. Esofagul este mai
strâmt şi are pereţii îngroşaţi la origine, lărgindu-se spre partea
terminală. Celuloasa foarte dezvoltată facilitează mucoasei o mobilitate
mare comparativ cu musculoasa.
Stomacul (gaster) (fig.1 )
La rumegătoare, stomacul propriu-zis (cheagul) este precedat de trei
camere sau prestomacuri: rumen, reţea şi foios. Acestea au rezultat prin
dilataţia esofagului şi sunt locul în care se desfăşoară digestia.
Rumenul (rumen).
- aşezat în stânga abdomenului, postdiafragmatic, oblic de la stânga
spre dreapta, ocupă 2/3 din cavitatea abdominală;
- este cel mai voluminos compartiment: până la 250-300 litri ceea ce
înseamnă 90% din capacitatea stomacului, respectiv 70-75% din
volumul total al aparatului digestiv;
- în partea cranială, superior, rumenul prezintă două orificii: cardia - de
intrare dinspre esofag, foarte extensibil şi altul de comunicare cu
reţeaua, de formă ovală, aşezat sub cardia;
 - cardia se continuă cu gutiera sau jgheabul esofagian, lung de 15-20
cm. Acesta este situat în peretele reţelei, de la cardia până la locul de
comunicare al reţelei cu foiosul, şi are o structură datorită căreia se
poate închide sau poate lăsa unele sortimente de hrană să cadă în
rumen;
- în structura peretelui rumenal domină musculoasa care asigură
amestecarea (brasajul) permanentă a conţinutului rumenal. Rumenul
prezintă două compartimente, incomplet separate de muşchii pilieri
(cranial şi caudal): sacul dorsal stâng şi sacul ventral drept;
- mucoasa rumenală este bogat vascularizată, la nivelul ei realizându-
se absorbţia nutrienţilor rezultaţi din digestia rumenală a nutreţurilor.
Suprafaţa de contact cu nutreţurile din rumen este substanţial mărită de
numeroase papile care tapisează mucoasa.
Reţeaua (reticulum). Este camera prestomacală cea mai redusă.
Aşezată contra-diafragmatic, în faţa rumenului spre stânga, continuă
anterior compartimentul rumenal superior. Aceasta se caracterizează
prin:
- are două deschideri de comunicare: - prima - cu rumenul şi a doua
(aşezată la extremitatea jgheabului esofagian) - cu foiosul;
 - mucoasa are aspect de fagure de albine (fig.1 d);
- nu prezintă glande digestive.
Reţeaua joacă rol în triturarea nutreţurilor lăsând ca să treacă înspre
foios doar părţile suficient mărunţite. În acelaşi timp, reţine părţile
alimentare care nu au fost complet digerate sub acţiunea florei
rumenale.
Datorită morfologiei sale interne, reţeaua poate reţine corpii străini
ingeraţi accidental, mai ales cei metalici (cuie, sârme). deseori aceştia
se angajează într-un traiect spre cord provocând reticulo-pericardita
traumatică. Afecţiunea, cu prognostic rezervat, poate duce chiar la
moartea animalului.
Foiosul (omassus). Cameră mai voluminoasă decât reţeaua de
formă elipsoidală, este aşezat anterior compartimentului rumenal drept,
acoperind reţeaua şi cheagul.
- peretele mucos intern nu are glande digestive şi prezintă lame de
patru mărimi (fig.1c) căptuşite cu papile mamelonate, dispuse paralel cu
direcţia de înaintare a alimentelor.
 - lamele foiosului joacă un rol de filtrare a hranei, lăsând ca să treacă
doar părţile fin mărunţite pe care le comprimă între ele.
Cheagul (abomassus) - stomac glandular sau caillete, este
stomacul propriu-zis al animalelor poligastrice, fiind singurul
compartiment gastric care posedă glande digestive.
- la animalele adulte cheagul secretă suc gastric în timp ce la
rumegătoarele tinere secretă presura (labferment, chimozină, cheag sau
renina gastrică).
- cheagul este situat deasupra marginii rumenale drepte. Comunică
cu foiosul prin zona bazală şi se continuă cu duodenul prin vârful său
care este recurbat dorsal şi cranial.
- la orificiu piloric are un inel muscular care joacă rol de sfincter. În
interior prezintă o mucoasă de culoare roşiatică, fină şi tapisată cu
glande gastrice. Mucoasa din zona comunicării foios-cheag formează
pliuri numeroase care sunt aşezate în sens opozant refluxului
conţinutului gastric şi care sunt acoperite cu un mucus abundent şi
puternic acidifiat.
 La ovine camerele gastrice sunt asemănătoare cu cele de la bovine,
având unele particularităţi, cum ar fi:
• rumenul mai turtit lateral;
• compartimente inferioare mai mari;
• reţeaua mai dezvoltată comparativ cu foiosul şi cu un desen
alveolar mai redus;
• foiosul cu volum mai redus şi cu lame mai puţine;
• cheagul cu pereţi mai subţiri şi cu o mucoasă care prezintă cute
spiroide mai redus evidenţiate.
Stomacul la viţel şi miel
● la viţelul şi mielul nou născut, singurul compartiment gastric bine
dezvoltat este cheagul, prestomacurile fiind foarte reduse.
● hrănirea acestora este asemănătoare celei de la monogastrice.
Până la vârsta de o lună, rolul cel mai însemnat îl are gutiera esofagiană
► se închide pe cale reflexă încât laptele şi apa trec direct în cheag (fig.
2 - I).
 ● rumenul precum şi flora şi fauna simbiontă se dezvoltă pe măsură
ce viţelul, respectiv mielul, sunt obişnuiţi cu nutreţurile solide
(concentrate şi fibroase);
● la vârsta de 4 săptămâni numai laptele mai provoacă reflexul de
închidere a jgheabului esofagian, apa şi nutreţurile solide vor cădea
direct în rumen;
● începând din săptămânile 9-12, viţelul se comportă ca şi
poligastric: apa şi nutreţurile ajung direct în rumen unde sunt amestecate
apoi retrimise în cavitatea bucală unde are loc remasticaţia (rumegarea).
Acestea vor fi retrimise în rumen, unde sunt fermentate apoi sunt
pasate, prin foios, în cheag.
Fig. 2. Dezvoltarea stomacului şi a prestomacurilor
la viţel (în dinamică: de la fătare la vârsta de 3 luni)

I – Viţelul nou-născut are stomac glandular bine

dezvoltat: apa pură şi laptele trec direct în cheag
datorită închiderii gutierei esofagiene pe cale reflexă.

II - Viţelul în vârstă de 1 lună (4 săptămâni). Reflexul de

închidere a gutierei esofagiene este declanşat doar de
lapte. Apa şi nutreţurile solide cad în rumen, unde se
demarează fermentaţiile.

III - Viţelul de 9-12 săptămâni (înţărcat). Nutreţurile cad

în rumen, sunt amestecate şi readuse în cavitatea
bucală pentru rumegare, după care sunt returnate în
rumen. Aici sunt fermentate şi trimise prin foios spre
cheag şi intestin.
Dezvoltarea în dinamică a rezervoarelor gastrice
este exprimată prin raportul R, unde:
volumul(rumen  retea )
R
volum chiag
 Intestinul (Intestinium)
Intestinul tuturor speciilor aşezat postdiafragmatic este reprezentat
de un tub care începe la pilor şi se termină prin anus. Lungimea,
diametrul şi volumul său diferă de la o specie la alta, fiind determinate de
caracterele alimentaţiei.
Intestinul subţire este partea intestinală dintre pilor şi orificiul ileo-
cecal şi acesta are caracteristici diferite: de la scurt şi voluminos la
câine, până la foarte lung, strâmt şi flexuos la erbivore.
Intestinul la bovine
• în general, la rumegătoare intestinul subţire este lung, iar cecumul
şi colonul sunt relativ dezvoltate;
• intestinul bovinelor este aşezat în dreapta cavităţii abdominale. Are
lungime mare (duoden lung, jejun foarte lung şi ileon scurt). Pereţii
ileonului au grosime mai mare decât la cabaline;
• formaţiunile limfoide din mucoasa jejunului şi ileonului (plăcile
Peyer), în număr mai redus decât la cal, sunt mai întinse.
 Intestinul la ovine - este asemănător morfologic cu al bovinelor.
• intestinul subţire, cu o lungime de 24-25 m, devine mai larg spre
ileon.
• intestinul gros cu cecum mai redus are mucoasa mai bogată în
foliculi limfoizi.

Particularităţi ale aparatului digestiv la cabaline (fig. 3)

Cavitatea bucală
• la cal buzele cu mobilitate foarte mare participă la prehensiunea
nutreţurilor;
• limba este foarte musculoasă, are vârf lăţit şi mobilitate foarte mare;
Dentiţia permanentă:
- incisivi puternici pe ambele maxilare, prezenţa caninilor deosebit
dezvoltaţi la masculi şi molari adaptaţi la o capacitate de masticaţie
deosebită;
Faringele - are formă de tub alungit delimitat de un arc caudal care
este constituit prin unirea cutelor faringo-palatine foarte dezvoltate;
Esofagul prezintă două zone îngroşate (anterioară - la originea sa şi
posterioară - spre stomac) şi două stricturi (cranială şi caudală).
Fig. 3. Aparatul digestiv la cal
 Stomacul
• este situat post-diafragmatic;
• volum cuprins între 15-18 litri, foarte redus în comparaţie cu talia;
• mucoasă internă cu două zone bine delimitate:
- una de tip esofagian, lipsită de glande digestive - mucoasa albă
în fundul de sac stâng;
- alta de tip gastric (digerantă) de culoare roz-violaceu, tapisată
cu multe orificii ale glandelor digestive din submucoasă - în fundul de
sac drept;
• orificiul de deschidere a esofagului în stomac - cardia, aşezat în
stânga pe curbura mică a stomacului, este strâmt şi prezintă o cută
circulară - mucoasa bine dezvoltată, ce se extinde în interiorul
stomacului şi nu permite returnarea conţinutului stomacal în esofag:
calul nu poate să vomite;
• orificiul piloric, de deschidere spre duoden, este foarte larg iar cuta
sa mucoasă este orientată spre duoden, caracter ce facilitează pasajul
conţinutului gastric în intestin.
 Intestinul la cabaline

• are o dezvoltare deosebită: o lungime de 30 m şi un volum de circa

130 litri, volumul reprezentând trei părţi din capacitatea digestivă;
• intestinul subţire - în medie 22 m;
• intestinul gros, cu lungimea de 8-9 m, are o capacitate foarte mare -
până la 130-150 litri.
• cecumul are forma de buzunar mai accentuat decât la bovine şi este
boselat. Comparativ cu alte specii, cecumul de la cal are volum enorm;
• colonul, lung de 3-4 m, cu volum cuprins între 20-90 litri, este repliat
de 2 ori, având 4 părţi, prezintă o parte liberă - colonul flotant;
• micul colon împreună cu rectul (legat de anus) au lungimea de 3 m
şi o capacitate de 15 litri.
 Particularităţi ale aparatului digestiv la porcine

Gura şi dinţii
• porcul are rât puternic;
• buzele sunt musculoase (cea superioară, mult mai dezvoltată, se
confundă cu râtul) dar nu au mobilitate mare;
• arcadele dentare şi dentiţia sunt adaptate la tipul de hrănire;
Esofagul se deschide larg în centrul micii curburi a stomacului, prin
cardia, iar mucoasa esofagiană se prelungeşte 8-10 cm în regiunea
cardiei;
Stomacul - forma asemănătoare cu cel de la cal;
- în fundul de sac stâng prezintă un diverticul iar în dreapta – antrul
piloric în formă de dilataţie neregulată. Digerante sunt numai regiunile
fundică şi pilorică care prezintă mucoasă secretoare.
Intestinul subţire, cu o lungime de 18-20 m (aproape 80% din
lungimea tubului digestiv)
Fig. 4. Aparatul digestiv la porc
 Particularităţi ale aparatului digestiv la canine

Caninele (mai ales câinele) au un aparat masticator caracteristic:

- canini puternici şi molari tuberculaţi prevăzuţi cu un desen ce
permite suprapunerea perfectă a arcadelor;
- unul din molari, denumit molar carnasier, prezintă vârfuri ascuţite
şi tăioase.
Stomacul
- aşezat transversal, se sprijină pe planşeul cavităţii abdominale;
- cardia se deschide larg în fundul de sac stâng. De la nivelul
mucoasei de tip esofagian care căptuşeşte cardia, începe mucoasa
digerantă (gastrică), care are culoare roşiatică, şi se întinde în tot
stomacul; la nivelul pilorului se găseşte un sfincter dezvoltat.
Intestinul subţire este relativ lung de 2-5;
Intestinul gros este scurt (în medie 0,7 m), neboselat fiind dispus
asemănător cu cel al omului. Colonul are o împărţire ideală (ca şi la om):
ascendent, transvers şi descendent (fig. 5).
Când consumă alimente crude, câinele are masticaţie foarte
eficientă, insalivaţia având un rol deosebit.
Fig. 5. Aparatul digestiv la
câine
 Particularităţi ale aparatului digestiv la pisică

• gura pisicii se aseamănă cu cea a câinelui.

• buza superioară este împărţită în două părţi egale. Pe faţa dorsală
a limbii se găsesc numeroase papile filiforme cornificate care îi dau
aspect de raşpel.
• dinţii sunt mai fini şi mai ascuţiţi dar în număr mai mic decât la
câine.
• stomacul şi intestinul, asemănătoare cu ale câinelui au
caracteristicile: intestin subţire lung de circa 2 m şi cecum scurt de 1-2
cm.
 Particularităţi ale aparatului digestiv la iepure (fig.6)

Aparatul digestiv la iepure prezintă adaptări la tipul de alimentaţie al

rozătoarelor, având caracteristicile:
- buze foarte mobile, comisuri extinse până la nivelul primului molar;
- pe bolta palatină se găsesc 23-24 creste iar papila incisivă la
iepurele de casă are formă patrulateră diferită de cea triunghiulară a
iepurelui de câmp;
- limba groasă cu porţiune liberă mai scurtă decât la carnasiere;
- incisivi superiori aşezaţi pe două rânduri: 2 lungi în faţă şi doi mai
scurţi în spate, au creştere permanentă. Molarii, aşezaţi la distanţă de
incisivi, prezintă pe faţa de tocire creste transversale;
- stomacul, asemănător cu al calului (dar mai recurbat), este foarte
dezvoltat în comparaţie cu talia. Esofagul se deschide la nivelul micii
curburi printr-o cardie largă la nivelul căreia se opreşte mucoasa de tip
esofagian;
 - intestinul subţire, mai lung decât la pisică (3 m), prezintă două
dilataţii ampulare la extremităţi (cea ileonică cu caracter limfoid);

- intestinul gros, foarte dezvoltat şi boselat, prezintă un cecum

enorm (65-75 cm), ca şi la cabaline, este rulat în două ture şi se termină
cu un apendice cecal vermiform, lung de 8-10 cm. În locul valvulei ileo-
cecale există cu un disc mucos limfoid, de mărimea unui ou de
porumbel.
Fig. 6. Aparatul digestiv la
iepure
 Particularităţi ale aparatului digestiv la granivore (fig.7)

La păsări care au un tip de alimentaţie granivor, aparatul digestiv diferă

foarte mult de cel al mamiferelor. Principalele caracteristici sunt:
- prezintă cioc cu mandibulă foarte mobilă;
- limba, puţin mobilă, face mişcări de antero şi retropulsie;
- esofagul este dilatat în regiunea cervicală având aspect fusiform la
palmipede şi diverticul (cavitate ingluvială, jabou sau guşă) la galinacee.
În guşă, care este lipsită de glande, se face umectarea cu apă şi se
reglează fluxul alimentar;
- stomacul glandular (proventriculul sau ventriculul succenturiat) organ
secretor aşezat în continuarea esofagului, se deschide printr-un orificiu
în stomacul triturator ► formă de lentilă biconvexă, pereţi musculoşi şi o
membrană groasă, cheratinizată, care protejează mucoasa internă;
- intestinul subţire este format din părţi identice cu cel al mamiferelor
- intestinul gros are două cecumuri bine dezvoltate (15-20 cm), colon
scurt (1 cm) şi rect lung (4-5 cm) continuat cu cloaca.
Fig. 7. Tubul digestiv la
găină (oesophagus,
ingluvius, gaster – sunt
reprezentate la dimensiuni
mărite faţă de segmentele
intestinale).