Soluţia tehnică cu prevederea unui strat de drenaj: a – teren sistematizat; b – zona

de soclu; c – hidroizolaţie orizontală; d – strat de izolaţie termică din polistiren

extrudat; e – zona de separaţie între soclu şi faţadă; f – strat de drenaj.
 Indiferent de tipul structurii, subsolul se prevede pe contur cu pereţi din
beton monolit sau chiar din panouri mari prefabricate.

 În cazul structurilor cu diafragme, acestea se continuă în pereţii de subsol

a căror rigiditate şi capacitate portantă trebuie să fie cel puţin egale cu cele
de la parter.

 În cazul structurilor în cadre, stâlpii se continuă până la fundaţii.

 Pereţii exteriori ai subsolului, din beton monolit, se realizează între stâlpi

în aşa fel ca faţa exterioară a peretelui să fie în acelaşi plan cu latura
exterioară a stâlpilor, iar pereţii interiori ai subsolului pot fi din materiale
uşoare (zidărie pe muchie sau pe lat, panouri prefabricate) sau din beton
monolit, poziţia acestora fiind determinată din considerente funcţionale.

 Se recomandă ca grosimea minimă a pereţilor de subsol portanţi sau

autoportanţi din beton monolit să fie de 30 cm pentru pereţii exteriori,
respectiv de 20 cm pentru pereţii interiori.
 FUNDAŢII
Alegerea tipului de fundaţie
Fundaţiile sunt elemente structurale care preiau toate acţiunile de la structura
de rezistenţă şi le transmit terenului de fundare, fiind necesare la toate
tipurile de construcţii.
Alegerea tipului de fundaţie este determinată de o serie de factori, cum sunt:
tipul structurilor de rezistenţă, mărimea încărcărilor, caracteristicile terenului
de fundare, panta terenului etc.
Adâncimea de fundare reprezintă adâncimea de la nivelul terenului amenajat
la partea inferioară a fundaţiei, care asigură transmiterea încărcărilor la
teren; trebuie să fie cel puţin egală cu adâncimea de îngheţ (în funcţie de
zona climatică) şi, obligatoriu, situată în teren bun pentru fundare, capabil să
preia încărcările transmise de fundaţii.
Clasificarea fundaţiilor
Clasificarea fundaţiilor se poate face după mai multe criterii, printre care:
adâncimea de fundare, material, modul de lucru (la preluarea eforturilor),
forma constructivă etc.
După adâncimea de fundare sunt fundaţii directe (de mică adâncime sau
de suprafaţă) şi fundaţii indirecte (de adâncime mare).
Fundaţiile directe sunt fundaţiile obişnuite, realizate în terenuri
normale, iar fundaţiile indirecte se folosesc în cazuri deosebite, când
încărcările sunt mari şi terenul bun de fundare este situat la adâncime
mare.
Fundaţiile directe (de suprafaţă) se clasifică astfel:
- după material: din beton (simplu, ciclopian, armat), piatră naturală
sau artificială, pământ stabilizat etc.;
- după modul de lucru: fundaţii rigide (cele din beton simplu sau
zidărie) şi elastice (cele din beton armat);
- după forma constructivă: izolate (sub stâlpi), continue (sub
diafragme sau pereţi neportanti), pe reţele de grinzi, circulare, inelare,
radier general etc.;
- după tehnologia de execuţie: monolite şi prefabricate;
- după poziţia faţă de nivelul apelor subterane: deasupra (executate
în uscat) şi sub nivelul apei freatice.
Fundaţiile de adâncime pot fi pe piloţi, pe chesoane sau pe coloane.
 FUNDAŢII DIRECTE
Fundaţii continue
Fundaţiile continue se prevăd sub pereţi portanţi şi autoportanţi (diafragme)
din zidărie sau beton. Pot fi rigide, elastice, cu talpă şi cuzinet şi cu descărcări
pe reazeme izolate (când se numesc grinzi de fundatii).

a) Fundaţii continue rigide

Se utilizează în cazul structurilor cu pereţi din zidărie sau beton la clădiri cu
puţine niveluri. Se execută în mod frecvent din beton simplu, mai rar din
zidărie de piatră naturală sau artificială. Ele se dispun sub pereţii portanţi şi
autoportanţi.

În cazul clădirilor fără subsol fundaţiile se pot realiza cu aceeaşi lăţime până
la cota ±0,00 sau se poate prevedea un element cu lăţimea mai redusă între
nivelul terenului şi cota ±0,00 numit soclu.

Peretele exterior de la cota ±0,00 se poate realiza retras, la acelaşi nivel sau
în exterior în raport cu soclul.
 Lăţimea necesară a fundaţiei se stabileşte prin calcul, iar în cazul clădirilor fără
subsol, lăţimea minimă a fundaţiei se stabileşte şi din condiţia tehnologică de
execuţie în funcţie de adâncimea de săpare (Df), fiind de 30 cm (pentru Df < 40
cm), 40 cm (pentru 40 < Df < 80 cm), 45 cm (pentru 80 <Df < 120 cm) şi 50 cm
(pentru Df >120 cm).

Aceste fundaţii se numesc rigide pentru că sunt nearmate, însă pentru a

micşora eforturile unitare de întindere (pentru a putea fi preluate de betonul
simplu sau zidărie) este necesar ca raportul dintre lăţime şi înălţime să fie mai
mare decât o valoare minimă necesară. Această condiţie se exprimă prin relaţia:

Hf
tg    tg  min
a
Pentru beton simplu α min = 60o.
Condiţia de mai sus este importantă la fundaţiile clădirilor cu subsol, pentru care
se impune şi condiţia ca lăţimea fundaţiei să fie cel puţin egală cu 40 cm.
b) Fundaţii continue elastice

Se realizează din beton armat, fiind prevăzute în special la clădiri având mai
mult de 5 niveluri cu structura din diafragme din beton monolit sau panouri
mari. În secţiune transversală talpa fundaţiei este prismatică cu evazări sau
cu supraînălţare şi evazări, în funcţie de mărimea încărcărilor şi
caracteristicile mecanice ale terenului de fundare.

Fundaţia cu talpă dreptunghiulară se adoptă în cazul unor încărcări relativ

mici. Pentru asigurarea rigidităţii necesare şi repartizarea uniformă a
presiunilor pe teren, se impune înălţimea minimă astfel ca raportul Hf/Bf să
fie cel puţin 0,20-0,25 (în funcţie de clasa betonului şi presiunea maximă pe
teren). Totodată, înălţimea fundaţiei trebuie să fie cel puţin de 30 cm şi
multiplu de 5 cm.

Fundaţia cu talpa evazată se adoptă la lăţimi mai mari ale fundaţiei, pentru a
se reduce consumul de beton. Şi în acest caz Hf ≥ 30 cm,
Hf/Bf ≥ 0,20-0,25, iar H' = 1/3-1/2 din Hf, dar cel puţin 15 cm.
În cazurile unor încărcări mari sau al terenurilor cu posibilităţi de tasări
neegale, se măreşte rigiditatea şi capacitatea portantă a fundaţiilor prin
supraînălţarea tălpii.
Legătura fundaţiilor cu pereţii se asigură prin continuitatea tuturor armăturilor
verticale în fundaţii şi asigurarea lungimii necesare pentru ancorare.
c) Fundaţii continue cu talpă şi cuzinet.

În acest caz fundaţia este formată dintr-o talpă continuă din beton simplu şi un cuzinet
continuu (sau centură) din beton armat. Aceste fundaţii se prevăd în special la
structurile cu diafragme din beton armat monolit.

Înălţimea tălpii fundaţiei trebuie să respecte condiţia :

2Hf
tg  =  tg  min
-
B f Bc
Dacă rezultă înălţimi mari ale tălpii, aceasta se poate realiza în trepte, cu respectarea
condiţiei de mai sus, numărul maxim de trepte fiind 3 şi înălţimea minimă a unei trepte
fiind 30 cm.

Între lăţimea centurii (Bc) şi lăţimea tălpii (Bf) se respectă un anumit raport:
Bc = 0,55 - 0,65
Bf
când talpa este fără trepte, respectiv:
Bc = 0,40 - 0,50
Bf
când talpa se execută în trepte.
d) Fundaţii continue cu descărcări pe reazeme izolate.

Sunt formate din grinzi din beton armat care preiau greutatea pereţilor şi o
transmit unor fundaţii izolate (blocuri din beton simplu), pe care reazemă. Se
utilizează la clădiri fără subsol, grinda având rol de soclu. Sunt avantajoase din
punct de vedere economic în cazul când terenul bun de fundare este la adâncimi
de peste 2 m. Nu se recomandă la terenuri cu tasări inegale şi în zone cu grad
de seismicitate ridicat.
Fundaţii izolate
Fundaţiile izolate se utilizează în cazul stâlpilor din beton, zidărie, metal sau
lemn. Se realizează din beton, pot fi cu talpă, cu bloc şi cuzinet sau prefabricate
de tip pahar.

a) Fundaţiile cu talpă din beton armat

Se realizează sub formă prismatică când suprafaţa fundaţiei este sub 1 m2 sau cu
talpă teşită când suprafaţa este mai mare de 1 m2.
Condiţia de rigiditate a fundaţiei se realizează prin impunerea raportului minim
dintre înălţime (Hf) şi lungime (Lf), Lf > Bf la valori de 0,25 - 0,35 şi înălţime de cel
puţin 30 cm. În cazul fundaţiei cu talpă teşită înălţimea minimă (H') va fi de 1/2-
1/3 din Hf şi cel puţin 20 cm.
Sub fundaţie se prevede un strat de beton simplu cu rol de egalizare în grosime
de 5-10 cm.

b) Fundaţii izolate cu bloc şi cuzinet

Sunt alcătuite dintr-un bloc de beton simplu şi un cuzinet din beton armat.
Inălţimea minimă a blocului trebuie să fie de 40 cm. Dacă rezultă înălţimi mari,
blocul se poate executa în trepte, respectând condiţia de mai sus şi în acest caz.
Înălţimea minimă a unei trepte este de 30 cm, numărul maxim de trepte fiind 3.
c) Fundaţii de tip pahar (monolite sau prefabricate)

Se realizează din beton armat sub formă prismatică sau evazată. În ansamblu,
dimensiunile fundaţiilor pahar trebuie să respecte condiţiile constructive
necesare pentru asigurarea rigidităţii, atat în cazul fundaţiilor monolite cât şi în
cazul celor prefabricate, intervenind şi condiţii suplimentare referitoare la
dimensiunile minime ale pereţilor paharului, ale spaţiului dintre stâlp şi pereţii
fundaţiei, ale grosimii minime sub stâlp, încât să se asigure încastrarea stâlpului
în fundaţie.
Pe lângă armarea obişnuită cu bare dispuse la partea inferioară sub formă de
plase, este necesară armarea pereţilor fundaţiei pentru preluarea momentului
încovoietor de la baza stâlpului.

d) Fundaţii izolate sub stâlpii metalici

Se proiectează sub formă de bloc simplu sau cu bloc din beton simplu şi cuzinet
din beton armat . Stâlpul metalic este prevăzut cu o placă metalică de bază cu
dimensiunile în plan mai mari decât ale secţiunii orizontale prin stâlp, care se
prinde de fundaţie cu ajutorul şuruburilor.
Fundaţii pe reţele de grinzi

În cazul unor terenuri de fundare mai slabe, care conduc la fundaţii izolate cu
suprafeţe mari sau cu pericol de tasări inegale, se realizează fundaţii pe reţele de
grinzi . Reţeaua este formată din grinzi de beton armat monolit, dispuse pe ambele
direcţii, cu aceeaşi înălţime, stâlpii fiind amplasaţi la intersecţia grinzilor. Creşterea
rigidităţii şi capacităţii portante a grinzilor se poate face şi prin prevederea de vute.

Fundaţii pe radier general

Radierul general este format dintr-o placă din beton armat monolit prevăzută sub
toată construcţia. Pe radier reazemă toate elementele structurale verticale şi acesta
le transmite terenului de fundare. Pe contur se prevăd pereţii de subsol din beton
monolit, care împreună cu radierul general şi planşeul peste subsol formează o aşa-
zisă cuvă. Soluţia constructivă cu radier general se adoptă în cazurile unor încărcări
mari şi terenuri de fundare mai slabe, precum şi în cazurile în care există apă
subterană la adâncimi relativ mici.
Radierul poate fi alcătuit dintr-o placă plană cu grosime mare (care poate depăşi 1 m)
sau din placă cu grinzi. Soluţia cu radier general poate fi aplicată în cazul structurilor
cu diafragme, cadre, mixte sau tubulare.
FUNDAŢII INDIRECTE
Fundaţiile indirecte (de adâncime) se adoptă cu scopul de a transmite încărcările la terenul bun de
fundare situat la adâncime mare (uneori la peste 20-30 m). Din această categorie fac parte
fundaţiile pe piloţi, chesoane şi coloane.

a) Fundaţiile pe piloţi. Piloţii sunt elemente liniare din lemn sau beton armat, (prefabricaţi sau
monoliţi), care se introduc în teren prin diverse metode. Apoi, ansamblul de piloţi se leagă la
partea superioară cu o placă groasă din beton armat monolit, numită radier, pe care se execută
construcţia.
Piloţii prefabricaţi se introduc în teren prin batere, vibrare şi vibropercuţie sau înşurubare şi
subspălare cu jet de apă sub presiune.
Piloţii monoliţi se realizează prin betonarea unui foraj în care s-a introdus armătura sub formă de
carcasă. Forarea se poate executa fără tub metalic sau cu tub metalic de protecţie. Tubul poate fi
nerecuperabil sau recuperabil (procedeele Franki, Benoto, Wolfholtz, Simplex etc.).

b) Fundaţii pe chesoane. Chesoanele pentru fundaţii sunt elemente din beton prefabricat cu
dimensiuni mari sub formă de cutii care pătrund în teren prin săparea şi evacuarea pământului din
interiorul lor. La partea superioară a chesoanelor se realizează un radier din beton armat monolit.

c) Fundaţii pe coloane. Coloanele pentru fundaţii sunt elemente de formă tubulară de diametru
mare, din beton armat sau metal, introduse în teren prin vibrare sau forare-excavare şi apoi
umplute cu beton armat. Coloanele se introduc în teren până la adâncimi de 40 m. În final se
realizează radiere din beton armat la partea superioară a coloanelor.
 HIDROIZOLAŢII
Condiţii generale
Acţiunea apei asupra elementelor de construcţie conduce la efecte nedorite:
igrasie, mucegai, degradări ale materialelor etc. şi pentru a le preîntâmpina elementele de
construcţie se protejează prin izolaţii hidrofuge, de etanşare, cu grosime redusă, care se
execută pe suprafaţa pereţilor de subsol, fundaţiilor, planşeelor etc. Izolaţiile hidrofuge sunt
lucrări ascunse, care trebuie să fie executate cu deosebită atenţie astfel încât să nu fie
necesare reparaţii ul terioare (deosebit de dificile) pe durata de exploatare normată
(normală) a construcţiei.
Hidroizolaţiile se aplică uneori ca alternativă în cazurile în care sunt mai
avantajoase decât alte procedee de protecţie, ca drenarea, impermeabilizarea, ridicarea
nivelului pardoselii, etc.
La alegerea tipului şi structurii hidroizolaţiei se au în vedere o serie de factori, cum sunt:
categoria de umezire admisibilă, rezistenţa la fisurare a elementului suport, condiţiile
hidrologice şi geologice ale amplasamentului etc.
a) Categoria de umezire admisibilă a pardoselilor sau pereţilor interiori :
I - uscat, când se admit numai pete izolate de umezeală pe o suprafaţă totală de max.
1% din suprafaţa elementelor interioare;
II - umed, când se admit porţiuni izolate de umezeală fără apariţia picăturilor de apă, pe
o suprafaţă de max. 20% din suprafaţa elementelor interioare;
III - ud, când se admit porţiuni izolate de umezeală cu apariţia picăturilor de apă pe o
suprafaţă de max. 20% din suprafaţa totală a pereţilor (nu se admit picături pe tavan).
b) Rezistenţa la fisurare a elementului suport, apreciată după valoarea limită de calcul a
deschiderii fisurilor:
I - cu deschiderea fisurilor până la 0,1 mm; II - cu deschiderea fisurilor de la 0,1 la 0,2 mm; III- cu
deschiderea fisurilor de la 0,2 la 0,5 mm.

c) Condiţiile hidrologice şi geologice ale amplasamentului construcţiei (nivelul apelor freatice,

stagnare şi acumulare în zone de umplutură a apelor provenite din infiltraţii sau precipitaţii,
compoziţia chimică a apelor etc.).

d) Alţi factori: acţiunea temperaturii şi solicitărilor mecanice asupra hidroizolaţiei (presiuni,

eforturi tangenţiale, vibraţii), forma construcţiei, existenţa altor construcţii în apropiere etc.

Modul de acţiune al apei

În cazul terenurilor cu apă subterană, acestea se caracterizează prin nivelul maxim al apei
subterane, o zonă de saturaţie deasupra acestui nivel şi zona cu umiditatea naturală a terenului
(de la zona de saturaţie până la suprafaţă).
Sub nivelul apei freatice se exercită presiunea hidrostatică a apei, care creşte liniar cu
adâncimea.
În vecinătatea pereţilor de subsol se poate acumula apă cu presiune hidrostatică, din infiltraţii
sau precipitaţii. De aceea, se recomandă ca umplutura din jurul clădirii să fie realizată din
pământuri argiloase şi compacte, care să îndepărteze apa din jurul clădirii, precum şi prevederea
unui trotuar pe întreg perimetrul clădirii cu lăţimea minimă de 50 cm, care îndepărtează apele din
precipitaţii.
Acţiunea apei este cu atât mai puternică cu cât are presiunea mai mare, fiind minimă în cazul
terenurilor uscate (cu pânza freatică la mare adâncime) şi fără posibilităţi de acumulare în
umplutură.
Tipuri de hidroizolaţii
Izolaţiile hidrofuge se pot clasifica după mai multe criterii, astfel:

a) După sursa de umiditate şi modul de acţiune al apei asupra construcţiei:

- împotriva umidităţii naturale a pământului, având rolul de a împiedica contactul elementelor de
construcţie subterane cu umiditatea din teren;
- împotriva apelor subterane fără presiune hidrostatică, având rolul de a împiedica pătrunderea apei în
elementele de construcţie prin capilaritate;
- împotriva apelor subterane cu presiune hidrostatică, nivelul apelor fiind deasupra elementelor
protejate cu hidroizolaţii.

b) După materialele folosite şi tehnologia de execuţie:

- din mortare şi tencuieli cu permeabilitate cât mai redusă. Sunt hidroizolaţii rigide care fisurează odată
cu fisurarea stratului suport sau la solicitări mecanice mari;
- vopsele şi pelicule bituminoase, realizate din soluţii, masticuri sau suspensii de bitum. Au elasticitate
redusă şi se deteriorează odată cu fisurarea stratului suport;
- din straturi multiple de mastic bituminos cu grosimea totală de 1-2 cm, care sunt plastice, adaptându-
se la deformaţiile lente ale stratului suport, dar care fisurează în cazul unor solicitări bruşte sau
alternante;
- din straturi multiple de carton şi pânză bitumate, împâslitură sau ţesătură din fibre de sticlă bitumate
dispuse între straturi de bitum, care sunt elastice şi rezistente la deformaţiile şi fisurarea stratului
suport;
- din foi metalice elastice (foi din oţel şi aluminiu) sau plastice (foi de plumb), cu o comportare foarte
bună, dar care sunt foarte scumpe;
- mixte, cum sunt hidroizolaţiile bituminoase aplicate pe tencuieli impermeabile, bituminoase cu foi
metalice etc.
 Hidroizolaţii contra umidităţii pământului şi a apelor
fără presiune hidrostatică
Se prevăd sub pereţii clădirilor (la cota zero), la soclurile exterioare, sub pardoselile încăperilor
situate pe sol, la încăperi ude (băi, spălătorii), precum şi la pereţii şi pardoselile încăperilor de la
subsoluri (Fig. 9.13 şi 9.14).
Hidroizolaţia orizontală de sub pereţi (la cota zero) se prevede pe toată grosimea peretelui la o
înălţime de min. 30 cm de la cota trotuarului, alcătuită din materiale clasice : două straturi de
carton bitumat sau împâslitură bitumată lipită cu două straturi de bitum sau mastic din bitum sau
din materiale moderne. Se racordează cu hidroizolaţia verticală a soclului (plăci prefabricate,
tencuială impermeabilă) la nivelul trotuarului prin intermediul unui cordon de bitum. Hidroizolaţia
verticală a soclului se racordează cu hidroizolaţia orizontală de sub pardoseală în cazul clădirilor
fără subsol.
În mod obişnuit se renunţă la hidroizolaţia orizontală de sub pardoseală, prevăzând un strat
filtrant din pietriş, cu rol de rupere a capilarităţii (Fig. 9.13,a şi 9.14,a)
Hidroizolaţia verticală a pereţilor de subsol se va racorda, în exterior, cu hidroizolaţia orizontală
de la nivelul fundaţiei.
În cazul clădirilor cu structura din beton armat monolit, hidroizolaţiile orizontale ale pereţilor (de
la nivelul fundaţiei şi de la cota zero) se vor realiza din mortar impermeabil, având în vedere
existenţa armăturilor verticale care nu permit realizarea unor hidroizolaţii cu foi bitumate. Şi în
cazul pereţilor structurali din zidărie se recomandă ca hidroizolaţia orizontală de sub perete (la
cota zero) să fie rigidă, din mortar de ciment cu adaosuri pentru impermeabilizare, care asigură o
legătură între peretele structural şi soclu cel puţin la fel de rezistentă ca un rost orizontal curent
al zidăriei.