INTRODUCERE ÎN SEMIOLOGIA

MEDICALĂ
 Definiţie

Semiologia = disciplina clinică care se ocupă cu studiul :

 simptomelor şi semnelor de boală;
 tehnicilor de examinare clinică şi paraclinică.

gr, semeion = semn; logos = ştiinţă

Concepte semiologice fundamentale

 Sănătate
 Boală & diagnostic
 Simptom
 Semn
 Sindrom
 Raţionament clinic
1. Conform OMS, sănătatea nu poate fi definită în mod
negativ (ca absenţă a bolii sau infirmităţii), ci pozitiv, ca
stare completă de bine general, fizic, psihic şi social.
2. Boala = antonimul sănătăţii (►definiţie negativă).

Boala = stare a unui grup de indivizi care prezintă

caracteristici specifice prin care diferă de normalitate
într-un mod biologic dezavantajos.
Deşi nu există boli, ci bolnavi, practica
dovedeşte că există grupuri de pacienţi care
prezintă caractere patologice comune. A
apărut ca atare conceptul de diagnostic ca
denumire / simbol verbal pentru aceste
grupuri de pacienţi.

Diagnosticul = mijloc de comunicare în lumea

medicală. ►International Classification of
Diseases ediţia 10 (ICD-10) adoptată de toate
ţările membre OMS în 1994.
Diagnosticele sunt formulate pe baza unor caracteristici
diferite:
 Etiologic (ex: bolile infecţioase)
 Morfologic (ex: stenoza mitrală în care nu există o singură
etiologie, dar în care poate fi identificată o leziune morfopatogică)
 Fiziopatologic (ex: BPOC în care nu există o unică etiologie, iar
morfopatologia e nespecifică, bronho-obstrucţia neremisivă
constituind elementul definitoriu)
 Sindromatic (ex: sindromul picioarelor neliniştite în care nu
poate fi identificată o cauză, tulburări morfopatologice sau
fiziopatologice specifice).

Cele 4 tipuri de diagnostice reprezintă de fapt 4 trepte de cunoaştere, în care

diagnosticul etiologic reprezintă treapta superioară, iar cel clinic (sindromatic),
treapta inferioară.
 Diagnosticele eponimice, deşi valoroase din punct de
vedere istoric, tind să fie abandonate şi înlocuite cu
altele, aflate în acord cu nivelul actual de cunoaştere
în medicină.
Ex:
 Boala Bouillaud vs reumatism articular acut
 Boala Basedow vs hipertiroidie.

gr., epo = pe, onuma = nume , cel al cărui nume denumeşte ceva
3. Simptomul = o trăire subiectivă provocată de boală şi
colorată de experienţa anterioară a pacientului.

Ex: durerea, dispneea etc

 Tehnica semiologică prin care se evidenţiază
simptomele, modul lor de debut şi de evoluţie şi
prin care se precizează importanţa lor diagnostică
se numeşte anamneză şi constă practic în dialogul
dintre examinator şi pacient axat pe problematica
bolii.
gr, anamnesis = aducere aminte

În acest dialog bolnavul este lăsat să-şi descrie liber

suferinţa, iar examinatorul intervine cu întrebări ţintite
pentru a detalia aspectele care i se par neclare în relatare.
De aceea anamneza se mai numeşte şi interogatoriu sau
interviu.
Anamneza conţine 7 capitole:
 Datele personale (paşaportale) ale pacientului
 Motivele consultaţiei / internării
 Istoricul bolii
 Antecedentele personale fiziologice și patologice
 Antecedentele heredo – colaterale
 Tratamentele medicamentoase
 Istoricul social (condiţiile de viaţă şi muncă).
Indiferent de specialitate,
procedura efectuată cel mai
frecvent de un medic este
anamneza (>200 000 de ori
în carieră)!

Anamneza, ca interacţiune verbală şi non-verbală

constituie coloana vertebrală a relaţiei medic – pacient!
Anamneza atentă duce la formularea diagnosticului
corect în ≈ 80% din cazuri.
Cea mai frecventă nemulţumire a pacientului nu
este cea că “medicul meu nu ştie medicină”, ci
aceea că “medicul meu nu mă ascultă”!
 4. Semnul, spre deosebire de simptom, este o
manifestare a bolii care poate fi constatată în
mod obiectiv de către examinator.

Fiind obiectiv, semnul este întotdeauna reproductibil

(constatat şi de alţi examinatori prin practicarea aceloraşi
metode de examinare).
În funcţie de metoda de examinare, semnele pot fi:
1. Clinice
2. Paraclinice.
1. Semnele clinice sunt obţinute prin examenul fizic.
Examenul fizic = studiul corpului pacientului în vederea
descoperirii semnelor de boală prin patru tehnici
fundamentale:
 Inspecţia
 Palparea
 Percuţia
 Ascultaţia.

În marea majoritate a cazurilor examenul fizic se efectuează după anamneză.

Rareori datele anamnestice lipsesc / sunt minimale.
Examenul fizic trebuie completat în așa fel încât să asigure
pacientului maximum de confort și cât mai puține
schimbări de poziție.
Deși datele obținute se consemnează pe aparate și
sisteme, examenul fizic se face pe regiuni:
Decubit dorsal: inspecția generală, semnele vitale, inspecția
feței anterioare a capului, inspecția, palparea, percuția și
ascultația feței anerioare a trunchiului și membrelor inferioare;
În șezut: inspecția, palparea și ascultația capului și gâtului,
inspecția și palparea sânilor, inspecția, palparea, percuția și
ascultația feței posterioare a trunchiului și membrelor superioare;
În ortostatism: postura, echilibrul, mersul și coordonarea.
 Instrumente și materiale necesare examenului fizic

Stetoscop Soluție midriatică

Tensiometru Tampoane de vată
Bandă centrimetică Diapazon (128 Hz)
Termometru Tifon
Spatule linguale Ciocănel de reflexe
Lanternă Mănuși de cauciuc
Oto- oftalmoscop Gel lubrefiant

Singurul instrument esențial pentru un examen fizic

performant este o minte cercetătoare și sensibilă.

Campbell EW, JR, Lynn CK. The Physical Examination, în Walker HK, Hall WD, Hurst JW (ed) Clinical Methods:
The History, Physical, and Laboratory Examinations. 3rd edition. Butterworth Publishers, 1990
1. Inspecţia = examinarea vizuală a pacientului.

Este prima si cea mai simplă metodă obiectivă de

investigaţie semiologică, dar de o mare valoare
diagnostică.
Inspecţia
 Necesită luminozitate corespunzătoare (de preferat
lumina naturală);
 Trebuie să ţină cont de pudoarea pacientului, dar fără să
neglijeze nici o regiune a corpului (explicând necesitatea
examenului);
 Se începe cu extremitatea cefalică, urmată de gât, torace,
membrele superioare, abdomen şi membrele inferioare;
 Trebuie efectuată în poziţie statică (clino- şi ortostatism)
şi apoi în mişcare.
 Sir Dominic John Corrigan, 1st Baronet
(1802 – 1880)

" Problema medicilor nu este aceea că nu ştiu destul, ci

că nu observă îndeajuns.“
(Sir Dominic John Corrigan)
2. Palparea = examinarea prin
intermediul simţului tactil al
mâinilor.
 Superficială
Profundă

Palparea

Monomanuală
Bimanuală
Toate formaţiunile palpabile vor fi descrise prin:
 Localizare în funcţie de regiunile topografice ale corpului
(ex: formaţiune palpabilă în flancul drept) / reperele
anatomice (ex: paraombilical drept)
 Orientare spaţială (ex: oblică de jos în sus şi spre lateral)
 Formă (ex: ovoidă)
 Mărime (ex: cu axul mare de aprox. 5 cm şi cel mic de aprox. 2
cm)
 Contur (ex: neregulat)
 Consistenţă (ex: elastică)
 Sensibilitate spontană şi /sau la palpare (ex: dureroasă
spontan şi la palparea profundă)
 Mobilitate (ex: aderentă la planurile profunde şi mobilă pe cele
superficiale).
 Percuția și ascultația

Percuţia = examinarea Ascultaţia = examinarea

pacientului prin simţul fenomenelor acustice
auditiv, în urma lovirii determinate de vibraţiile
ritmice a unor arii spontane care se produc
corporale. în interiorul toracelui,
abdomenului sau vaselor.

lat, percultio = a izbi, a lovi

 Sunetele = vibraţii audibile rezultate prin alternanţa
ritmică a zonelor de aer comprimat şi aer rarefiat.

Comprimare
Rarefiere

Caracteristicile, viteza și fidelitatea transmiterii acestor

vibrații ritmice depinde atât de mediu, cât și de interfața
dintre medii (în general apa și aerul).
 Amplitudinea undelor sonore (decibeli) ►
intensitatea sunetului (tare / slab, sters, surd)

 Lungimea de undă (cicli/s, Herzi) ►

tonalitatea sunetului (înaltă / joasă)

 Variațiile caracterului și componentelor

undelor sonore ► timbrul sunetului
(muzical, siflant, aspru, rugos, aspirativ
etc)
Leopold Auenbrugger (1722-1809) Jean Corvisart (1755-1821) Joseph Škoda (1805 – 1881)
Inventum novum ex percussione traduce cartea lui Auenbrugger Abhandlung über die Perkussion
thoracis humanis interni pectoris din latină în franceză (1808) und Auskultation (1839)
morbos detegendi (1761)

3. Percuția:
 Directă
 Mediată
Percuţia directă este mai rar folosită:
 Percuţia digitală a sinusurilor frontale
şi maxilare
 Percuţia lojelor renale cu marginea
externă a pumnului (având obiectiv
reproducerea durerii şi nu obţinerea
unei sonorităţi)
 Percuţia mediată (digito-digitală):
 Falanga distală a mediusului
mâinii nedominante (pleximetru)
se aplică în contact strâns pe zona
de percutat ;
Plexor  Mediusul mâinii dominante
(plexor) loveşte perpendicular
articulaţia interfalangiană sau
falanga distală a pleximetrului;
Pleximetru
 Viteza şi forţa loviturilor este
controlată prin flexia/revenirea
rapidă din articulaţia pumnului.
Percuţia ► vibraţii ale ţesuturilor subiacente
tegumentului (3-5 cm) ► sunet cu
-
 Matitate
 Intensitate  Submatitate
 Tonalitate  Sonoritate
 Timbru  Hipersonoritate
 Timpanism
caracteristice, în funcţie de
prezenţa sau absenţa aerului +
Conţinut aerian
(densitatea ţesuturilor) în
zona percutată.
  Matitatea

 Ţesuturi sau organe fără

conţinut aerian (masa
musculară, ficat, splină)
 Procese patologice dense
(colecţie lichidiană, tumoră).
  Sonoritatea

Sunetul evidenţiat prin percuţia

zonei plămânilor (sunet de
referinţă), datorat conţinutului
aerian normal al alveolelor
pulmonare.
  Submatitatea

Sunet intermediar între

sonor şi mat, produs de Coaste

scăderea conţinutului
aerian faţă de anatomia Spaţiu
pleural

normală (cantitate mică

de lichid în cavitatea Pleurezie

pleurală).
  Timpanismul

Sonoritate mai intensă, muzicală,

produsă conţinutul aerian al unor
spaţii închise, cu pereţi regulaţi:
 Fiziologic: stomacul şi intestinele
 Patologic: cavernele pulmonare.
  Hipersonoritatea

Caracter intermediar între

sonoritate şi timpanism
datorită prezenţei unei
cantităţi crescute de aer în
organe normal sonore (ex:
emfizemul pulmonar).
Trecerea de la sonoritate la matitate este mai uşor
de perceput decât trecerea de la matitate la
sonoritate.
▼
Percuţia se va face întotdeauna dinspre zonele mai
sonore spre cele mai puţin sonore.
 Jules-Abel Faivre – Consultaţia, 1898

4. Ascultaţia:
 Directă (abandonată)
 Mediată (stetoscop)
Primul stetoscop inventat de René-Théophile-Hyacinthe Laennec (1816).
Stetoscopul are rolul de a amplifica sunetele corporale şi de a elimina pe
cele provenite din mediul înconjurător.

gr, stethos = piept, skopos = observator

 Howard B. Sprague (1895-1970) David Littmann (1906-1981)

Stetoscop tip Sprague-Rappaport

(deceniul 4 al sec.XX)
Stetoscop tip Littmann 3M (patentat în 1963)
  Sunete de joasă frecvenţă
(cardiace, vasculare)
 Se aplică ferm pe tegument pentru
a asigura etanşeitatea.
Piesa toracică

Diafragm
 Sunete de înaltă frecvenţă
(respiratorii, intestinale)
 Nu se aplică foarte ferm pe
Clopot tegument, pentru că
întinderea ţesuturilor le
converteşte într-un
diafragm sui generis.
 Comparaţia între transmisia sunetelor între 20-600 Hz (interval în
care se încadrează majoritatea sunetelor cardiace şi pulmonare)
prin diafragmul şi prin clopotul piesei toracice demonstrează că
diafragmul oferă o transmitere mai eficientă.
În acest sens, recomandarea de a folosi clopotul este destinată mai
ales dezvoltării auzului selectiv, adică a antrenării cochleei pentru
a-şi maximiza răspunsul la un anumit domeniu de frecvenţă.

Dezvoltarea auzului selectiv prin stetoscop necesită 3-5 ani de exerciţiu.

Performanţa ascultatorie depinde şi de buna corespondenţă a pieselor

auriculare cu canalul auditiv extern!!!

Welsby PD, Parry G, Smith D. The stethoscope: some preliminary investigations. Postgrad Med J 2003;79:695-8
 CORD ŞI VASE:
 Zgomote, clicuri, clacmente
 Sufluri
 Frecături
PLĂMÂN:
 Raluri
 Sufluri
 Frecături
TUB DIGESTIV: zgomotele intestinale
(peristaltice, borborigmele)

gr, borborygmos = onomatopee pentru reproducerea zgomotelor intestinale

Examenul fizic efectuat corect furnizează ≈ 10% din
datele necesare diagnosticului și stabilirii conduitei
terapeutice.
2.Semnele paraclinice:
 Biologice (de laborator): examinarea compoziţiei
diverselor lichide biologice.
 Funcţionale: examinarea performanţelor diverselor
aparate şi sisteme.
 Imagistice: examinarea imaginii diverselor organe,
sisteme şi aparate şi a rapoartelor dintre ele
 Morfologice: examinarea produselor de biopsie.
 Fiecare simptom şi semn prezintă anumite caractere
semiologice pe care anamneza, examenul fizic şi
respectiv interpretarea examenelor paraclinice trebuie
să le precizeze.
Ex:
 Durerea are un sediu, o iradiere, un orar de apariţie, o durată, o
intensitate, anumiţi factori care o exacerbează sau o ameliorează
etc
 Icterul are o intensitate, se asociază / nu cu prurit, scaune
acolurice şi urină hipercromă etc
 Opacitatea pulmonară identificată Rx are un sediu, anumite
limite, o intensitate etc
Boli ale mai multor organe şi sisteme se pot manifesta
printr-un acelaşi simptom/semn, după cum o aceeaşi
boală se poate manifesta prin simptome/semne
diferite în funcţie de particularităţile organismului
afectat.

Conceptul de valoare diagnostică (validitate) bazat

pe 2 dimensiuni fundamentale: sensibilitatea şi
specificitatea.
 Boală prezentă Boală absentă Total
Semn/simptom prezent AP FP AP + FP
Semn/simptom absent FN AN FN + AN
Total AP + FN FP + AN
AP = adevărat pozitiv FN = fals negativ FP = fals pozitiv AN = adevărat negativ

Sensibilitatea = probabilitatea ca semnul/simptomul să fie prezent

la un pacient cu o anumită boală.
Sensibilitatea = AP / AP + FN

Sensibilitatea unui simptom/semn (test) = puterea acestuia de a

descoperi boala; cu cât testul este mai sensibil, cu atât riscul de a
scăpa bolnavi nedescoperiţi este mai mic. Un test foarte sensibil
ajută mai ales atunci când este negativ: proporţia de fals negativi
fiind foarte mică, putem exclude boala (SnNout).
Straus SE, Richardson WS, Glasziou P, Haynes RB. Evidence-based Medicine. How to practice and teach EBM. 3rd
Edition, Chuchill-Livingstone, London 2005
 Sensibilitatea = AP / AP + FN

Ex: în lupusul eritematos sistemic prezenţa anticorpilor

antinucleari (ANA) are o sensibilitate de 0,95-0,98 (95-98%)
► dacă ANA sunt negativi, şansele ca pacientul să aibă
totuşi lupus sunt de numai 2-5 % ► teoretic putem exclude
boala.

Hahn BH. Systemic Lupus Erythematosus. În Harrison’s Principles of Internal Medicine, 16th Edition, McGraw-Hill, New
York 2005, p.1961
 Boală prezentă Boală absentă Total
Semn/simptom prezent AP FP AP + FP
Semn/simptom absent FN AN FN + AN
Total AP + FN FP + AN
AP = adevărat pozitiv FN = fals negativ FP = fals pozitiv AN = adevărat negativ

Specificitatea = probabilitatea ca semnul/simptomul să fie absent

când pacientul nu suferă de acea boală.

Specificitatea = AN / FP + AN

Un simptom/semn (test) specific este foarte util pentru a pune

diagnosticul de boală, când acesta este pozitiv (SpPin), pentru
că specificitatea este invers proporţională cu rata fals
pozitivilor.
Straus SE, Richardson WS, Glasziou P, Haynes RB. Evidence-based Medicine. How to practice and teach EBM. 3rd
Edition, Chuchill-Livingstone, London 2005
Ex: in insuficienţa cardiacă ascultaţia galopului
protodiastolic (Z3) are o specificitate diagnostică de 0,99
(99%) ► în prezenţa acestui semn probabilitatea ca
pacientul să nu sufere de insuficienţă cardiacă este de
numai 1% ► teoretic putem formula diagnosticul de
certitudine.

Davie AP, Francis CM, Caruana L şi col. Assessing diagnosis in heart failure: witch features are any use? Q J Med,
1997; 90: 335-9
Testul ideal este şi sensibil şi specific ► este foarte util şi
când este pozitiv – pentru a pune diagnosticul de boală,
şi când este negativ – pentru a exlude boala.
 Dacă testul este foarte sensibil, nu însă şi specific,
atunci când este negativ pacientul aproape sigur nu
are boala, dar când este pozitiv este posibil să fie fals
pozitiv.
 Când testul este foarte specific, nu însă şi sensibil,
dacă este pozitiv punem diagnosticul de boală, dacă
însă este negativ, este posibil să fie fals negativ.
5. Sindromul = grupare de simptome şi semne legate între
ele printr-o particularitate structurală sau funcţională.

Conceptul de sindrom nu se suprapune peste cel de boală:

 Sindromul poate fi prezent în cadrul mai multor boli
 O boală se poate manifesta printr-unul sau mai multe
sindroame.

gr, syn = împreună; dromos = alergare, cursă

Conceptul de sindrom este util deoarece
 simptomele şi semnele pot avea cauze multiple
 diverse boli ale unor diverse organe se pot manifesta
prin simptome şi / sau semne foarte asemănătoare.
Asocierea simptomelor şi semnelor prezente concomitent
restrânge aria suspiciunii diagnostice şi direcţionează
investigaţiile, scurtând timpul până la instituirea
tratamentului adecvat.
Ex: sindromul hipertensiunii portale = ansamblul
manifestărilor clinice determinate de creşterea
acută / cronică a presiunii din VP > 10 mm Hg,
datorită instalării unui obstacol în circuitul care
drenează sângele venos dinspre teritoriul portal
înspre cel al venelor hepatice.
1. Hemoragie digestivă
2. Splenomegalie
3. Circulaţie colaterală
4. Ascită
5. Encefalopatie
6. Insuficienţă renală.

N: presiunea în vena portă = 5-8 mm Hg

 Hipertensiunea portală în funcţie de sediul obstacolului

Vena centrală

Sinusoide

Triada portală

HTP postsinusoidală
HTP sinusoidală

HTP presinusoidală
 Etiologia sindromului hipertensiunii portale

1. SHP presinusoidală:
Tromboză venă portă (septicemii, tumori maligne)
Policitemia vera
Tromboza venei splenice
Schisostomiaza
Malformaţii ale axului spleno-portal.

2. SHP sinusoidală:
Ciroza hepatică
Hepatita alcoolică acută.

3. SHP postsinusoidală:
Boala veno-ocluzivă
Insuficienţa ventriculară dreaptă
Pericardita cronică constrictivă
Obstrucţia venei cave inferioare
6.Raţionamentul clinic = procesul complex prin care
medicul identifică, analizează şi sintetizează
simptomele, semnele şi sindroamele în vederea
formulării diagnosticului şi schemei terapeutice
adecvate.
 William of Ockam
(1287 – 1347)

Entia non sunt multiplicanda sine necessitate.

Clasic, raţionamentul clinic se bazează pe principiul

parcimoniei (briciul lui Ockam) care spune:
pluralitatea nu trebuie invocată fără necesitate, cu
alte cuvinte, diagnosticul cel mai probabil este cel
care identifică o singură boală capabilă să explice în
totalitate manifestările patologice ale pacientului.

Corolar: când ai 2 soluţii pentru o problemă, alege-o

pe cea mai simplă!
Raţionamentul clinic trebuie să fie simplu, însă nu şi
simplist, id est, un pat al lui Procust, graţie căruia
manifestările care nu pot fi explicate prin diagnosticul
ales să fie ignorate cu bună ştiinţă.
Medicina actuală se confruntă cu
 Noi şi tot mai mulţi factori de risc;
 Creşterea duratei medii de viaţă;
 Expansiunea fără precedent a tehnicilor paraclinice.
▼
principiul lui Ockam trebuie aplicat cu precauţie.
C.F.M. Saint* a descris un caz la care coexistau
 hernia gastrică trans-hiatală,
 litiaza biliară şi
 diverticuloza colonică
(cunoscută astăzi drept triada lui Saint). Prin acest caz,
Saint dovedeşte că, împotriva briciului lui Ockam, atunci
când examenul clinic este atipic pentru o singură boală, e
posibil ca pacientul să sufere mai multe afecţiuni fără nici
o legătură între ele.

*C. F. M. Saint profesor de chirurgie şi ortopedie la Universitatea Cape Town (1919-1946)

 Aforismul lui Hickam*: un pacient poate
avea câte boli vrea el să aibă.
(„A patient can have as many diagnoses as he darn well pleases”)

* Profesor la facultatea de medicină a universităţii Duke.

Din punct de vedere logic, există trei tipuri de
raţionament:
1. Deducţia
2. Inducţia
3. Abducţia.
1. Deducţia determină concluzia utilizeazând ipoteza şi
regula.
Ex: Ipoteza: Plouă
Regula: Când plouă, iarba e udă
Concluzie: Iarba e udă.

Dacă ipoteza este adevărată, o deducţie validă garantează

adevărul concluziei. Deducţia se bazează pe adevăruri
acceptate (ex: toţi burlacii nu sunt însuraţi). Deducţia este
adevărată prin definiţie şi nu depinde de experienţă. Este
tipul de raţionament logic utilizat în matematică.
2. Inducţia determină regula după numeroase exemple de
concluzie care decurg dintr-o ipoteză.
Ex: Ipoteza: Plouă
Concluzia: Iarba a fost udă de fiecare dată când a plouat.
Regula: Atunci când plouă, iarba devine udă.

Inducţia necesită observaţii multiple, nu poate fi

adevărată în absenţa percepţiei. Inducţia este aşadar
condiţionată de experienţă şi de aceea este tipul de
raţionament utilizat în ştiinţă.
 3. Abducţia determină ipoteza pornind de la concluzie,
prin regula că ipoteza asumată poate explica concluzia.
Ex: Concluzia: Iarba e udă.
Regula: Când plouă, iarba e udă.
Ipoteză: Trebuie să fi plouat.

Deoarece există mai multe ipoteze care pot explica

concluzia, abducţia poate produce rezultate incorecte, dar
„este singura operaţie logică care introduce o idee nouă.”*

* Peirce CS. A Theory of Probable Inference, 1883

Mecanismul logic fundamental al raţionamentului clinic
este abducţia: plecând de la suferinţa pacientului
(simptome şi semne), medicul formulează o ipoteză
diagnostică (aşadar explicativă) sub rezerva reevaluării
permanente.
Ex:
Concluzia: simptomele şi semnele clinice şi paraclinice:
pacientul prezintă febră, polakiurie şi leucociturie pe test dipstick;
Regula (cunoscută prin studiu şi experienţă): toţi pacienţii cu
febră, polakiurie şi leucociturie au infecţie de tract urinar;
Ipoteză: diagnosticul acestui pacient ar putea fi cel de infecţie
de tract urinar.
▼
Reevaluarea ipotezei: recoltarea uroculturii cantitative.
 EXAMEN CLINIC

INVESTIGAŢII PARACLINICE

DIAGNOSTIC

ANALIZA RISCURILOR ŞI
BENEFICIILOR

TRATAMENT & URMĂRIREA

EVOLUŢIEI
Abducţia implică:
 O bază largă de cunoştinţe teoretice şi practice
despre boală;
 O metodă de formulare a ipotezelor diagnostice
(experienţă clinică);
 Aptitudinea şi rutina de a reevalua permanent
ipotezelor diagnostice iniţiale.
 Mecanismul abductiv este comun
raţionamentului clinic şi anchetei
detective care constituie miezul
romanelor poliţiste!

Joseph Bell (1837-1911)

Nu întâmplător personajul Sherlock

Holmes a avut drept model real pe
Joseph Bell, profesorul de chirurgie al
lui Conan Doyle la Universitatea din
Edinburgh.
Medicul nu este un sacerdot, nu beneficiază de
intuiţie divină şi puteri paranormale, medicul este
un tehnician, care se formează prin studiu continuu
şi experienţă clinică.

gr, tekhne = artă, îndemânare, meşteşug

 Aportul diagnostic (%) al anamnezei, examenului fizic
si investigatiilor paraclinice

Anamneza Examenul fizic Investigațiile

paraclinice
Hampton și col (1975) 82,5 8,75 8,75
Peterson și col (1992) 76 12 11
Roshan și col (2000) 78,6 8,2 13,2
Benseñor (2003) 77,8 10 10

Hampton JR, Harrison MJ, Mitchell JR si col. Relative contributions of history-taking, physical examination, and laboratory
investigation to diagnosis and management of medical outpatients. Br Med J 1975;2:486-9
Peterson MC, Holbrook JH, Von Hales D si col. Contributions of the history, physical examination, and laboratory investigation
in making medical diagnoses. West J Med 1992;156:163-5
Roshan R, Rao AP. A study of relative contributions of the history, physical examination and investigations in making medical
diagnosis. J Assoc Physicians India 2000;48:771-5
Benseñor IM. Do you believe in the power of clinical examination? The answer must be yes! Sao Paulo Med J 2003; 121:223
Un studiu efectuat la un spital universitar din Japonia pe un
lot de 94 studenți de anul 5 care au examinat fiecare câte 4
cazuri simulate (hipotiroidie, mononucleoză infecțioasă,
migrenă și sindrom de tunel carpian) a evidentiat că 63,8%
dintre subiecți au formulat diagnosticul corect; dintre
aceștia, 71,7% după anamneză, 18,3% după examenul fizic
și 10% după efectuarea investigațiilor paraclinice.

Tsukamoto T, Ohira Y, Noda K si col. The contribution of the medical history for the
diagnosis of simulated cases by medical students. Int J Med Educ. 2012; 3:78-82
What do such data tell us? They show that the most
important tests we have ever devised for obtaining
clinical diagnoses are history-taking and physical
examination! We now have a lot of invasive and non-
invasive complementary investigations, many of them
extremely expensive, but the most powerful tool that
physicians have is still the contact between them and
the patient during clinical examination.

Isabela M. Benseñor
Assistant Professor in the Division of Clinical Medicine, Hospital das Clínicas, Universidade de São Paulo, Brazil