Curs VI.

Sistemul de drept englez - common-law

 Common-law în Anglia

 Common-law reprezintă cel de al doilea mare sistem juridic contemporan. Timp de secole dezvoltarea
sistemelor juridice a avut loc în paralel, pe continentul european, pe de o parte, în insulele britanice, pe de altă
parte, fără contacte reciproce prea frecvente şi mai ales fără ca vreunul din aceste sisteme să exercite o
influenţă reală unul asupra celuilalt.
 S-au creat în acest mod două medii juridice diferite, două lumi juridice închise – cea continentală şi cea
insulară, care se ignorau reciproc.
 Dreptul englez a jucat un rol important în comerţul internaţional. Dominaţia pe care Anglia a exercitat-o mai
bine de un secol asupra comerţului mondial a impus în practica relaţiilor comerciale tipurile de contracte
engleze, chiar atunci când părţile aveau alte naţionalităţi, precum şi competenţa instanţelor arbitrare engleze.
 Puternica influenţa economică a Statelor Unite ale Americii a accentuat ascendentul instituţiilor de common-
law. Întregul drept al comerţului internaţional este profund tributar tehnicilor contractuale engleze şi
americane. Contractele de know-how, factoring, leasing, folosesc elemente tehnice ale sistemului de common-
law.
 Se impun scurte Precizări conceptuale:

 Camera de Comerţ Internaţională din Paris apreciază că know-how-ul este un ansamblu de noţiuni,
cunoştinţe şi experienţă, de operaţiuni şi procedee necesare fabricării unui produs.
 Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite consideră că know-how-ul poate fi
constituit pentru un produs sau o categorie de produse determinate din ansamblul sau o parte a cunoştinţelor
tehnice necesare la elaborarea, fabricarea, funcţionarea, perfecţionarea şi, eventual, comercializarea acestor
produse sau unora dintre elementele lor.
 În situaţia unor tehnici sau produse, know-how-ul poate fi constituit din ansamblul sau o parte a
cunoştinţelor tehnnice necesare la elaborarea şi funcţionarea lor.
 Contractul de factoring este operaţiunea prin care o persoană, numită aderent, cedează dreptul asupra
creanţelor sale unei alte persoane, numită factor, ce se obligă să preia activitatea de încasare, în schimbul
unui comision.
 În practică, creanţele rezultate din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii si materializate în facturi sunt
cedate unui factor. Prin preluarea în proprietate a creanţelor, factorul se subrogă în toate drepturile
aderentului împotriva debitorilor săi.
 Factorul plăteşte valoarea creanţelor acceptate, pe care urmează să le încaseze la scadenţă. El se obligă faţă
de aderent, asumându-şi riscul insolvabilităţii debitorilor, precum şi riscul neplăţii la termen.
 Contractul de factoring implică trei persoane:
 aderentul, vânzător de bunuri sau furnizor de servicii;
 factorul sau cesionarul creanţelor, care este o întreprindere specializată;
 clientul, cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor.
 În factoringul internaţional, la operaţiune participă un factor din ţara exporta­toare şi un factor din ţara
importatoare.
 Factorul la export cedează corespon­dentului său creanţele pe care aderentul le are asupra importatorilor din
străi­nătate, în măsura în care sunt acceptate în prealabil.
 Factorul la import preia în proprietate creanţele transmise şi procedează la încasarea lor.
 Contractul de factoring îndeplineşte un dublu rol. În primul rând, factoringul este un instrument de finanţare
pe termen scurt. Prin transmiterea creanţelor sale unui factor, aderentul încasează imediat valoarea facturilor
cedate.
 El va beneficia de capitalul necesar pentru desfăşurarea activităţii şi de o creştere a cifrei de afaceri. În al
doilea rând, factoringul este un instrument de gestiune a conturilor. Prin simplificarea activităţii contabile,
aderentul ţine numai evidenţa contului de factoring.
 În activitatea de comerţ internaţional, factoringul permite pătrunderea pe noi pieţe externe. Tot factoringul
contribuie la dezvoltarea exportului în condiţii de securitate.
 Contractul de leasing este operaţiunea prin care o persoană, finanţatorul, cumpără unele bunuri de la un furnizor
pentru a le închiria unei alte persoane, numită utilizator.
 În contractul de leasing intervin următoarele trei persoane:
 finanţatorul operaţiunii, cumpărătorul bunului sau creditorul, care, de obicei, este o societate specializată;
 furnizorul, vânzătorul, producătorul, constructorul sau fabricantul bunului;
 utilizatorul, locatarul, clientul solicitator sau beneficiarul bunului.
 Finan­ţatorul se ocupă de problemele financiare, utilizatorul de problemele tehnice, iar furnizorul întreţine relaţii
cu ambii parteneri.
 Contractul de leasing poate fi caracterizat ca o formă specială de finanţare constând în bunuri de echipament.
 Cu toate că prezintă unele asemănări, leasingul nu poate fi asimilat cu operaţiunile de vânzare în rate, vânzare pe
credit, locaţiune-vânzare, închiriere şi împrumut bancar.
 Leasingul este un contract original, care implică relaţii complexe între părţi.
 Contractul de leasing se realizează în mai multe etape, care cuprind o vânzare-cumpărare, un mandat, o locaţiune
şi o promisiune de vânzare.
 (termenul de „leasing" provine din cuvântul to lease, care înseamnă a închiria).
 Common-law reprezintă un sistem juridic care guvernează încă teritorii întinse ce depăşesc cu mult limitele
Marii Britanii.
 Dacă insulele britanice nu sunt guvernate în întregime de acest sistem, dreptul englez s-a impus datorită
expansiunii coloniale britanice, pe vaste teritorii din Africa, Asia şi America.
 În majoritatea teritoriilor ce aparţinuseră altădată coroanei britanice dreptul introdus de primii colonizatori a
găsit un teren vid şi şi-au impus propriul sistem de drept. În alte teritorii dreptul coloniştilor era confruntat
cu sistemele juridice locale, adesea arhaice şi cutumiare.

 În alte ţări cum ar fi India şi Pakistanul din confruntarea dreptului englez cu sisteme juridice bine conturate
cum sunt cele hindus şi musulman au rezultat reglementări hribide, care au împrumutat atât calităţile, cât şi
defectele ambelor sisteme.
 Un rol important l-a avut Comitetul judiciar al consiliului privat britanic care avea statutul de instanţă
supremă peste toate jurisdicţiile cu excepţia Indiei, Pakistanului şi Canadei, instanţă ce a desfăşurat o amplă
şi profundă operă de unificare a dreptului teritoriilor coloniale după model englez.
 Născut în insulele britanice acest sistem nu guvernează în întregime aceste insule. Se aplică în Anglia, Ţara
Galilor şi Irlanda, dar nu se aplică în Scoţia care are un sistem juridic propriu.
 Cât priveşte teritoriile extraeuropene trebuie distins între două categorii de state.
 Cea dintâi este formată de dominioanele în care colonizarea britanică nu a succedat celei a vreunei ţări
europene, cum ar fi Canada, cu excepţia provinciei Quebec, în care se aplică un sistem juridic de tip francez.
 A doua categorie de teritorii au aparţinut altor puteri coloniale, cum ar fi Africa de Sus stăpânită iniţial de
buri sau provincia Quebec fostă colonie franceză.

 Principiul de la care s-a pornit în aceste regiuni a fost menţinerea sistemelor juridice existente înaintea
ocupaţiei britanice, în măsura în care nu au fost abrogate prin actele normative ale autorităţilor coloniale
britanice sau printr-o regulă stabilită ulterior de organele locale.
 Common-law a fost sistemul juridic al unei societăţi feudale în tiparele căruia a fost turnat conţinutul unui
drept burghez. După expresia lui Bentham, dreptul englez este o judge made law, o creaţie a jurisprudenţei.
 Deşi în zilele noastre locul ocupat de dreptul scris este considerabil dreptul englez rămâne un drept al
precedentelor. Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în formarea unui sistem.
 Acest drept al precedentelor cuprinde cel mai adesea reguli extrem de tehnice şi formaliste, accesibile doar
specialiştilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru justiţiabili.

 Aspectul original al common-law-ului este reprezentat de coexistenţa a trei subsisteme normative, autonome
şi paralele, care reglementează uneori diferit sau contradictoriu, relaţiile sociale: common-law în sens
restrâns, equity şi statute-law.
 Ele exprimă cele trei izvoare principale ale dreptului englez.

 Cel mai vechi dintre ele este common-law. Acest termen poate fi înţeles prin două accepţiuni.
 În sens larg este denumit marele sistem de drept de origine engleză. În sens restrâns, termenul indică unul
din cele tei izvoare sau subsisteme, dar rămâne “ cea mai fundamentală parte a dreptului englez”.
 Common-law provine din commune ley – legea comună şi îşi găseşte în cutumele aflate în vigoare înainte de
cucerirea normandă şi care au fost menţinute printr-o declaraţie a lui Wilhem Cuceritorul.
 El reflectă opera de unificare acestor cutume locale într-u drept comun pentru întregul regat, datorată
exclusiv Curţilor regale de la Westminster.
 După cucerirea normandă exista un mare număr de organe jursdicţionale, care aplicau fiecare cutume şi
reglementări diferite. Regele nu exercita decât o “ justiţie supremă”, care nu opera decât atunci când pacea
regatului era ameninţată. Curia regală instanţa regală, reprezenta o jurisdicţie de excepţie.

 Cu timpul de aici s-au desprins Curţile regale de Justiţie În secolul al XIII-lea existau trei astfel de curţi:
 Curtea eşicherului Exchequeur, competentă în materie financiară;
 Curtea plângerilor comune Common Pleas, competentă în materia proprietăţii funciare şi a posesiunii
imobiliare;
 Curtea băncii regelui Kings Bench, competentă în materie penală şi de tulburare a păcii regelui. Cu timpul
diviziunea de competenţă dintre cele trei Curţi a dispărut fiecare din ele dobândind o competenţă generală.
 Organizarea Curţilor superioare a variat în decursul timpului. Între anii 1873-1875 aceste curţi au fost
reorganizate, legile purtând denumirea de Judicature Acts, creând o curte superioară unică. În anul 1971 o
lege intitulată Courts Act a prevăzut organizarea în cadrul Curţii Supreme a trei entităţi judiciare: High
Court of Justice, Crown Court şi Court of Appeal.
 Sesizarea curţilor nu reprezenta cel puţin până în 1875 un drept al justiţiabililor. Aceştia trebuia să se
adreseze Cancelarului, mare ofiţer al Curţii regale. Acesta urma să-I acorde un ordin – writ, care atesta
dreptul părţii de a sesiza Curţile regale.

 Conflictul dintre marea nobilime şi rege s-a declanşat în timpul domniei regelui Ioan fără de Ţară, iar în
anul 1215 regele Ioan fără Ţară a fost constrâns de nobili să acorde actul numit Magna Charta
Libertatum, expresie a compromisului dintre regalitate şi nobilime, un document de o mare importanţă
pentru istoria dreptului englez.
 Astfel prin art. 6 se recunoştea Coroanei dreptul de taxare pentru cazuri de tutelă, căsătorie, dar I se limitau
pretenţiile fiscale. Art. 13 garanta libertatea oraşelor, satelor şi porturilor, iar prin art. 14 se preconiza un
comerţ liber de taxe şi vămi arbitrare. Limitarea puterii regale se desprinde şi din conţinutul art. 31 unde se
precizează că nici regele nu poate lua lemne fără acordul proprietarului.
 Charta limitează puterea judecătorească a suveranului. Se fixa un loc stabil pentru dezbaterea proceselor
civile, în timp ce curţile criminale erau obligate să se întrunească anual în fiecare comitat, prin judecători
ambulanţi.
 Art. 39 stipula egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Prin art. 61 se înfiinţa un Comitet format din 25 baroni,
care aveau sarcina să supravegheze respectarea prevederilor Chartei. Cetăţenii erau obligaţi să jure supunere
şi ascultare celor 25 baroni.

 Cea mai importantă prevedere a Chartei apare în art. 14, referitor la instituirea Marelui Consiliu. După ce a
semnat Charta, regele a refuzat să respecte prevederile documentului, cerându-I Papei Inocenţiu al III-lea să
anuleze Charta, obţinând o bulă prin care se aborga şi anula în întregime Magna Charta, ecomunicând pe
baroni.
 Succesorul lui Ioan fără de Ţară, Hencric al-III-lea a confirmat principiile Chartei.
 Totodată a hotărât înfiinţarea unui Consiliu compus din 24 membrii, 12 fiind aleşi de rege şi 12 numiţi de
baroni, în vederea alcătuirii statutelor noii “Constituţii” numite Statutele de la Oxford.
 Habeas Corpus Act- 1679 reprezintă prima garantare efectivă a libertăţii individuale, în care se găseşte o
formulare incipientă a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la un judecător imparţial.
 Bill of Rights – 1689, stabileşte controlul parlamentului asupra finanţelor publice şi impune principiul
constituţional al monarhiei limitate.

 Regula precedentului a început să se contureze la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Deciziile Curţilor de

Justiţie, Înalta Curte, Curtea de Apel, Camera Lorzilor se impun jurisdicţiilor de rang de inferior.
 Curtea de Apel mai mare în grad poate anula o decizie dată de Înalta Curte, iar Camera Lorzilor poate anula
o decizie dată de Curtea de Apel.

 O decizie judecătorească cuprinde două părţi importante: ratio decidendi şi obiter dicta. Ratio decidendi
exprimă motivele pentru care instanţa a dat hotărârea, principul de drept angajat prin această hotărâre.
Obiter dicta nu exprimă regula de drept degajată de instanţă, ci reflecţiile juridice pe care le face aceasta pe
marginea speţei.
 Equity reprezintă un corectiv adus regulilor de common-law. La origine equity dădea expresie ideii că în faţa
legii nedrepte, supuşii pot face apel la rege, care poate acţiona contra legem, restabilind echitatea încălcată.
 În fapt Cancelarul era cel acre soluţiona plângerile. Una din maximele cele mai cunoscute în dreptul englez este
“Equity follow the law”, equity respectă common-law-ul.
 Cancelarul se fereşte de a declara regula de drept inaplicabilă. A fost creată Curtea Cancelarului, în cadrul căreia
unul dintre magistraţi – the master of the Rolls, un adevărat vicecancelar, el fiind preşedintele Curţii de Apel.

 Alte reguli care reglementează equity:

 equity acţionează in personam, iar nu in rem – “equity acts in personam, not in rem”;
 equity urmează common-law-ul- “equity follows the law”;
 cel care doreşte un remediu de equity trebuie să acţioneze in equity”;
 cel care recurge la equity trebuie să o facă cu mâinile curate – “he who comes into equity must come with clean
hands”;
 equity înseamnă egalitate – “equity is equality”.
 După equity, staute-law reprezintă cea de a doua reacţie de acomodare a dreptului englez la imperativele
contemporaneităţii. Teoria clasică nu vede în lege decât un izvor secundar de drept.

 Legile nu sunt în această concepţie decât o serie de corective aduse acestui corp normativ principal, care
este dreptul jurisprudenţei. Ele apar ca o piesă străină în sistemul dreptului englez. Interpretarea legii este
cel puţin teoretic deosebit de restrictivă.

 O trăsătură caracteristică a sistemului de statute-law decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaşte nici
abrogarea implicită şi nici desuetudinea, ca urmare rămân în vigoare un număr enorm de acte normative care
nu au fost niciodată abrogate expres şi care datează de secole.
 Pentru a facilita cunoaşterea stautelor s-au alcătuit în decursul secolelor, culegeri de statute: The Public General
Acte din 1714, The Statutes 1870-1897, The Statutes at Large 1815-1870.
 Cercetarea sistemului judiciar englez de un jurist ce apar­ţinu sistemului de drept continental (romano-germanic)
ridică dificultăţi de înţelegere şi de asimilare a unor noţiuni. Fundamentele dreptului englez şi ale common-law-
ului, în general, sunt esenţialmente diferite, fiind profund ataşate de tradiţie, de conservatorism.
 Într-adevăr, common-law-ul se întemeiază pe precedentul judiciar, care reprezintă "mecanismul cel mai important
în formarea acestui sistem, steaua sa polară".

 Precedentul judiciar reprezintă componenta cea mai importantă a dreptului englez, căci common-law nu a fost
legiferat de Parlament, ci a fost dezvoltat de-a lungul secolelor prin aplicarea obiceiurilor de către judecători la
cazurile concrete.
 De aceea, Bentham spunea că dreptul englez este judge macle law, adică o creaţie a jurisprudenţei. Judecătorul
urmează în fiecare caz exemplul sau precedentul existent. Dacă un asemenea precedent nu există, judecătorul
trebuie să judece în concordanţă cu principiile generale ale dreptului.
 În acest fel, judecătorul creează un precedent ce va fi urmat şi de un alt magistrat într-un caz similar. Cu alte
cuvinte, hotărârile pronunţate de o instanţă sunt obligatorii nu numai pentru părţi, ci şi pentru alte tribunale.
Remarcăm şi existenţa unei ierarhii a precedentelor, în sensul că cele stabilite de instanţele superioare sunt
obligatorii pentru tribunalele inferioare.
 Cea mai mare putere o au precedentele stabilite de către Camera Lorzilor (The House of Lords), după care urmează cele
ale Curţii de Apel (The Court of Appeal) şi apoi cele ale înaltei Curţi (High Court).
 Izvoarele dreptului englez - common-law (legea comună-cutuma), case-law şi statute law (legislation) - sunt cele care
particularizează acest mare sistem de drept de celelalte sisteme juridice, în special de dreptul romano-germanic. în
sistemul juridic englez, legea a avut timp de secole un rol cu totul secundar.
 În considerarea acestei realităţi, unul din marii ma­gistraţi britanici, lordul Mansfield, spunea că: "O lege poate rareori
prevedea toate cazurile în speţă: de aceea Common-law, care-şi are izvoarele în Fântâna dreptăţii, se află mai presus
decât un Act al Parlamentului".

 Marile codificări napoleoniene au fost însă de natură să conducă şi la o revigorare a legislaţiei britanice. Astfel, sistemul
judiciar a fost reorganizat prin Judicature Act şi a fost reformată procedura judiciară, fiind abrogate procedurile arhaice
care datau din Evul Mediu.
 De asemenea, în cursul secolului al XX-lea au fost adoptate legi extrem de importante pentru dreptul britanic, cum sunt
cele privitoare la proprietate din perioada 1922-1925, cele de ordin procedural (Administration of Justice Actâln 1970,
Courts Act din 1971, Legai Aid and Advice Act din 1949), cele privitoare la naţionalitate (British Nationatity Act din
1947) etc.
 Intrarea Marii Britanii în Uniunea Europeană a impus şi adoptarea unor acte normative noi şi aplicarea directă a unor
reglementări juridice promovate în cadrul comunităţii.
 Common-law constituie azi unul din marile sisteme de drept care s-a răspândit cu repeziciune în fostele
colonii britanice şi guvernează viaţa a sute de milioane de oameni de pe diferite continente (America, Asia,
Africa şi Australia).
 În epoca modernă, sistemul de common-law a exercitat o influenţă extrem de semnificativă şi asupra
dreptului romano-germanic, în materii cum sunt cele ale dreptului comercial internaţional şi a dreptului
financiar.
 Formarea însă a unui drept comunitar reprezintă o realitate evidentă şi de necontestat. Coexistenţa dreptului
comunitar cu sistemele juridice naţionale va reprezenta încă un timp o realitate inevitabilă.

 lată de ce cunoaşterea sistemului de common-law şi a mecanismelor judiciare ce-i corespund, este o

necesitate stringentă pentru studenţii facultăţilor de drept, dar şi pentru juriştii mai tineri, care în mod
inevitabil vor trebui să ia contact cu marile principii şi instituţii ale dreptului britanic, şi aceasta mai cu
seamă prin prisma statutului de membru al Uniunii Europene al țării noastre.
 Organizarea sistemului judiciar britanic este şi ea influenţată de particularităţile dreptului englez şi mai ales
de sistemul politic şi administrativ al ţării. în Anglia, există două categorii de jurisdicţii principale, cele
civile şi cele penale. Dreptul Irlandei de Nord şi al Scoţiei este, în general, guvernat de reguli şi principii
diferite. Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda au fost alipite Angliei în 1536, 1707, 1800.
 Până în anul 1980 Marea Britanie se manifesta ca un stat puternic centralizat, care nu crease decât cu greu un oficiu
pentru Scoţia şi unul pentru Ţara Galilor, din cauza conflictelor din Irlanda de Nord autonomia de care dispunea
aceasta a fost complet înlăturată.
 Scoţia păstrează unele particularităţi care i-au recunoscute încă de la unirea cu Anglia în 1707. Religia naţională
scoţiană este Church of Scotland, de orientare calvinistă. Sistemul juridic scoţian are la bază un amestec între dreptul
roman şi dreptul cutumiar scoţian. În mod special se distinge procedura penală, care dispune de un procuror al
statului, aşa cum există în ţările Europei continentale.

 În ceea ce priveşte Parlamentul scoţian, reînfiinţarea acestuia este una din revendicările constante ale naţionaliştilor
începând cu anul 1880. Scotland Act din 1998 a creat un parlament monocameral la Edinborough, ales pentru un
mandat de 4 ani.
 In Scoţia există 9 consilieri regionali cu funcţii exercitate în aceleaşi domenii ca şi consilierii districtelor din Anglia
şi Ţara Galilor. Cele 53 de districte existente sunt similare celor din Anglia şi Ţara Galilor.
 Scoţia are propria sa structură administrativă pentru agricultură, mediu, pescuit, sănătate, asistenţă socială,
administraţie locală, justiţie şi dezvoltare economică. Cea mai mare parte din funcţiile pe care le exercită membrii
acestor departamente sunt desprinse din atribuţiile Biroului Scoţian care a fost constituit încă din 1880 şi este condus
de către un Ministru de Cabinet. Lordul Avocat este principalul reprezentant al Legii şi Coroanei în Scoţia. El este
responsabil pentru informarea Guvernului şi pentru fundamentarea legislaţiei scoţiene.
 Irlanda de Nord, deşi este o comunitate dominată de violenţe politice, profunde disensiuni, are totuşi
propriul său Guvern şi Parlament. Se apreciază că acest statut este temporar.
 Actualul Guvern al Irlandei de Nord se divizează în două. Irlanda de Nord are propriile sale partide politice
unele distincte de cele ale Regatului Unit. începând din 1985 are propria sa structură administrativă stabilită
pe baza unui Acord Nord - Irlandez.
 Potrivit acestui acord, se desfăşoară regulat Conferinţa Interguvemamentală a Republicii Irlanda de Nord
pentru discutarea problemelor proprii de politică internă şi externă.

 Acordul a dat Guvernului Irlandez posibilitatea constituirii unui cadru de discuţie pentru descoperirea
modalităţilor de influenţare a administraţiei britanice.
 Birourile din Irlanda de Nord şi din Republică se întâlnesc periodic în cadrul unor conferinţe pentru a
discuta politica de securitate şi împotriva discriminării.
 Conferinţa nu are rolul de a desfăşura activităţi cu caracter executiv sau de fundamentare de decizii însă
adesea dezbaterile au un puternic caracter controversat.
 Parlamentul nord-irlandez este monocameral, ales prin scrutin proporţional pentru un mandat de 4 ani.
 Acest guvern nu dispune de competenţe prea mari, cu excepţia celor necesare pentru a stopa eventualele
reacţii violente din partea localnicilor împotriva puterii centrale britanice.
 Irlanda de Nord nu are autoritate regională, iar Biroul Irlandei de Nord are responsabilităţi în domeniul
planificării, drumurilor publice, asigurării apei şi funcţionării sistemelor de canalizare.

 Există, de asemenea, 26 consilieri de district care se ocupă cu problemele de mediu, în timp ce Biroul Nord -
Irlandez rezolva problemele de conducere a învăţământului, bibliotecilor şi satisfacerea serviciilor sociale.
 Guvernul a propus reorganizarea Guvernelor locale în Anglia, Ţara Galilor în următorii ani, în sensul
stabilirii unui sistem unitar al autorităţii care să fie responsabil pentru toate domeniile importante şi să
exercite corespunzător funcţiile managementului public.
 Anul 2004 a marcat în termeni practici începutul unei astfel de schimbări.
 Ţara Galilor este singura provincie britanică în care referendumul cu privire la crearea unui parlament local
a dat rezultate extrem de slabe.
 Parlamentul local din Ţara Galilor nu are competenţe legislative, având doar atribuţiile de a adopta legislaţia
secundară şi de aplicare a celei votate în parlamentul de la Westminster.
 Ţara Galilor nu are un pachet distinct de legi pentru conducerea administrativă, în consecinţă multe dintre
ele sunt comune cu cele din Anglia.

 Cu toate acestea, Ţara Galilor are o structură administrativă proprie cu un departament de stat, numit Biroul
Ţării Galilor, constituit încă din 1964, care este condus de către Secretarul de Stat pentru Ţara Galilor, în
persoana unui Ministru de Cabinet.
 În cadrul acestui departament îşi desfăşoară activitatea câteva grupuri funcţionale din care fac parte miniştrii
juniori cu responsabilităţi proprii. în perioada 1974 - 1979 Guvernul Laburist a propus un plan pentru
descentralizarea puterii Parlamentului de la Londra dar propunerea a fost respinsă de către populaţia Ţării
Galilor prin referendum în anul 1979.
 Anglia este condusă de un Guvern ale cărui atribuţii sunt bine structurate. De exemplu, în Anglia departamentul
Sănătăţii deserveşte doar Anglia, altele deservesc şi alte părţi ale Regatului, iar unele deservesc întregul Regat.
 Există totuşi câteva j diferenţieri regionale, cum ar fi, de exemplu, între Londra, partea de sud - est şi restul
Angliei. La acest nivel îşi desfăşoară activitatea un sistem de consilieri ai districtului respectiv, însă puterile lor
sunt limitate şi nu se pot compara cu statele americane şi nici cu landurile germane.
 Menţionăm că nu există guverne regionale, dar la nivel local se disting câteva I elemente caracteristice celor
patru componente ale Regatului Unit.
 Astfel, în Anglia şi Ţara Galilor există 49 de districte nemetropolitane, conduse de către consilieri aleşi ai
districtului, şi 6 districte metropolitane. în afara de acestea a existat până în 1986 Marele Consiliu din Londra.
 Domeniile de care se ocupă aceste instituţii administrative locale sunt: planificare strategică, învăţământ, poliţie,
stingerea incendiilor şi servicii de asistenţă socială. Alţi 369 de consilieri îndeplinesc funcţii la nivel local, în
special în următoarele domenii: îngrijirea sănătăţii, planificare, locuinţe.
 De asemenea, în 32 localităţi din jurul Londrei alţi consilieri metropolitani realizează alte servicii în afara celor
menţionate mai sus.
 Regatul Unit este o monarhie constituţională ereditară.
 Şeful statului

 Deşi puterea formală a monarhiei exprimată prin "Prerogativele Regale" nu a fost modificată încă din
secolul al XVII-lea, în prezent prerogativele monarhiei, în sensul exercitării libere a puterii, sunt foarte mici,
iar cele mai multe atribuţii ale monarhiei sunt mai mult formale, manifestate în cadrul unor ceremonii, sau
pentru acordarea avizului legislativului de discutare a unor legi.
 În practică, aceasta înseamnă că Primul Ministru şi Cabinetul exercită puterea potrivit prerogativelor regale.

 Parlamentul nu trebuie să autorizeze exercitarea acestor puteri dar poate să restrângă drepturile prerogative
ori să definească şi să clarifice modul în care trebuie să fie exercitată puterea monarhiei.
 Oricum monarhia are dreptul să fie informată regulat şi consultată în mod confidenţial, de către Primul
Ministru, cu privire la activitatea Guvernului, iar în situaţii excepţionale, monarhia poate interveni în
întrevederile Primului Ministru.
 Autoritatea legislativă

 Regatul Unit alege 81 de membrii care fac parte din Parlamentul European.
 Parlamentul de la Londra este alcătuit din două camere: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor.
 Cei 659 de membrii ai Camerei Comunelor sunt aleşi prin vot direct de aproximativ 70 000 de cetăţeni.

 Membrii Camerei Comunelor au un mandat de 5 ani. Orice cetăţean care a împlinit 21 de ani poate participa
pe listele electorale ca şi candidat după ce a achitat o sumă de bani.
 Majoritatea membrilor Camerei Lorzilor sunt bine cunoscuţii „Lorzii pe viaţă”, ocupă locuri în Camera
Lorzilor, la fel ca şi Episcopii Bisericii Anglicane.
 Legea din 1999 privind Camera Lorzilor stabileşte un număr de 92 de membri care moştenesc statutul de
membrii în această cameră.
 Autoritatea executivă

 Şeful Guvernului este Primul Ministru, unul din liderii politici ai partidului (coaliţiei) care a câştigat alegerile. El
este nominalizat de Regină.
 Prin convenţie Regina invită liderii partidelor politice care conduc majoritatea în Camera Comunelor pentru a-i
consulta în vederea formării unui Guvern.
 Primul Ministru conduce şedinţele Cabinetului, selectează miniştrii şi are puterea să-i demită. El intervine în orice
probleme politice apărute la nivel de departament şi răspunde timp de 15 minute de două ori pe săptămână la
întrebările membrilor Camerei Comunelor, întrebări care de regulă acoperă mare parte din activitatea
guvernamentală.
 Primul Ministru ia cuvântul la majoritatea dezbaterilor şi din când în când formulează puncte de vedere referitoare
la politica externă şi la alte iniţiative politice. Primul Ministru este şi Ministrul pentru Serviciile Publice.
 În acest sistem îşi desfăşoară activitatea peste 200 funcţionari publici care sunt numiţi cu aprobarea Primului
Ministru, iar distribuirea sarcinilor în cadrul departamentelor se face în funcţie de priorităţile politice şi
administrative. Primul Ministru are, de asemenea, responsabilitate formală pentru Serviciile de Securitate.
 El selectează persoanele care urmează să primească distincţii şi are competenţe şi responsabilităţi majore
pentru a exercita unele prerogative regale.
 Mărimea şi structura Cabinetului Primului Ministru variază în funcţie de priorităţi. Structura organizatorică
a Cabinetului UK).

 În general, atribuţiile acestuia sunt întreţinerea legăturii cu departamentele guvernamentale, formularea unor
variante pentru diferitele probleme particulare în care Primul Ministru este interesat (de exemplu, aspectele
de politică economică), facilitarea procesului de comunicare a Primului Ministru cu mass-media,
desfăşurarea serviciilor de secretariat şi de interes privat pentru Primul Ministru.

 În prezent, Cabinetul Primului Ministru este format din aproximativ 80 de persoane. În calitate de Ministru
al Serviciilor Civile, Primul Ministru a constituit Biroul Serviciilor Publice care face parte din Cabinetul
Primului Ministru.
 Acest birou este responsabil „inter alia" pentru problemele de management al resurselor umane din toate
organizaţiile publice din administraţie.
 Diviziuni administrative: 41 de comitate, 45 de districte unitare şi Aglomeraţia urbană Londra- Greater
London.
 Scoţia şi Ţara Galilor se bucură de autonomie administrativă considerabilă. Scoţia are un sistem legal şi
educaţional propriu. Teritoriul Angliei este împărţit în 48 de provincii (counties), iar Ţara Galilor în 8.
Scoţia are 12 regiuni cu guvern local.
 Irlanda de Nord are 26 de districte şi este administrat în prezent din Londra, de către un ministru al
guvernului, Secretarul de Stat al Irlandei de Nord, care este răspunzător în faţa Parlamentului.

 Sistemul judiciar englez este organizat în formă piramidală, în fruntea acestui sistem aflându-se Camera
Lorzilor (House of Lords), urmată de Curtea Supremă (Supreme Court), iar la bază se situează curţile de
district (County Courts) şi tribuna­lele de primă instanţă, denumite Magistrates' Courts.
 Actuala organizare judecătorească din Anglia se întemeiază pe Legea de organizare - Judicature Act - din
anul 1873, care a fost modificată prin Administration ofjustice Act din anul 1970 şi Courts Act din anul
1971.
 Aceste ultime acte au fost înlocuite parţial prin Supreme Court Act din anul 1981, care determină structura
actuală a Curţii Supreme.
 Una din caracteristicile notabile ale sistemului judiciar englez constă în centralizarea excesivă a
jurisdicţiilor, într-adevăr, la Londra îşi au sediul principalele instanţe care alcătuiesc cele trei grade de
jurisdicţie. De aceea, se şi spune că Londra este veritabilul centru judiciar nu numai al Angliei, ci şi al
Regatului Unit.
 La baza sistemului judiciar se află însă Magistrates' Courts şi County Courts.
 Magistrates' Courts sunt formate din doi sau mai mulţi jude­cători neprofesionişti (judecători de pace), care
sunt numiţi de Lordul Cancelar.

 Ei nu au o pregătire juridică. În prezent, există în Anglia circa 30.000 de judecători de pace, de aproximativ
10 ori mai mult decât numărul judecătorilor de profesie.
 Din com­ponenţa acestor instanţe fac parte şi judecători salariaţi (stipendiary magistrate appointea), numiţi
de Lordul Cancelar dintre solicitors şi barristers, cu o vechime de cel puţin 7 ani.
 Completul de judecată este format, în principal, din trei ma­gistraţi, care sunt asistaţi de un grefier ce posedă
o pregătire juridică corespunzătoare.
 Magistrate's courts au competenţă, în special, în materie penală, dar ea este limitată la faptele mai puţin
grave.
 Instanţa are posibilitatea de a aplica doar pedeapsa amenzii până la 2000 de lire sau a închisorii de până la 6
luni. Cauzele mai grave sunt transmise la Curtea Coroanei (Crown Court) pentru a fi judecate.
 În materie civilă, competenţa acestor instanţe este extrem de redusă. Ele judecă în special unele acţiuni de
dreptul familiei, acţiuni privitoare la plata datoriilor şi impozitelor locale, precum şi cererile privitoare la
autorizarea unor întreprinderi/firme (de genul restaurantelor).

 County Courts au fost organizate la mijlocul secolului al XIX-iea şi ele au competenţa de a soluţiona
majoritatea cauzelor civile din Anglia şi Ţara Galilor.
 Organizarea acestor in­stanţe a fost reglementată prin County Court Act din anul 1846. Actuala reglementare
datează din anul 1984 (County Court Act 1984).
 În urma reorganizării curţilor de comitat, judecătorii au fost înlocuiţi cu judecătorii de circuit, fiecare dintre
ei deservind mai multe comitate şi se pot deplasa de la un circuit la altul. în Anglia şi Ţara Galilor există, în
prezent, circa 300 de county courts. Fiecare judecător este asistat de un registrar, numit de Lordul Cancelar
dintre solicitors cu cel puţin 7 ani vechime.
 Aceste instanţe sunt prezidate de judecătorii de circuit sau de judecătorii de district (comitat). Primii
prezidează doar în cauzele civile mai importante.
 Competenţa curţilor de comitat se întinde asupra cauzelor având ca obiect contracte şi delicte, acţiuni
posesorii, probleme de dreptul familiei, de adopţie şi faliment.
 Unele dintre aceste instanţe (în special, din marile porturi) au şi competenţă în materia dreptului maritim.
Procesele de mai mică importanţă privitoare Ia despăgubiri, daune interese şi acoperirea unor datorii se judecă
după o procedură specială, suplă, şi mai puţin costisitoare, căci părţile nu sunt obligate să recurgă la serviciile
unui avocat.

 Cuantumul valoric până la care este atrasă competenta curţilor de comitat este stabilit în mod periodic.
 Crown Court este una din instanţele componente ale Curţii Supreme de Justiţie. Ea a fost creată în anul 1972.
Curtea Coroanei este considerată ca o instanţă naţională, care are reşe­dinţa în mai multe oraşe din Anglia şi
Ţara Galilor.
 Competenţa Curţii Coroanei se întinde asupra tuturor cau­zelor penale grave, care sunt trimise acestei instanţe
de Magis-trates' Courts. Cauzele controversate sunt examinate de un judecător şi un juriu de 12 persoane, alese
la întâmplare.
 În acelaşi timp, Curtea Coroanei este şi instanţă de apel. Ea are căderea de a judeca apelurile îndreptate împotriva
hotărârilor pronunţate de Magistrates' Courts. Apelurile se judecă de un magistrat asistat de 4 judecători neprofes
ion işti (nu de un juriu).
 De notat faptul că la Curtea Coroanei se păstrează încă sistemul judecătorilor itineranţi, care se deplasează periodic
în unele centre importante pentru a prezida sesiunile acestei
 instanţe. De asemenea, unii judecători de circuit sunt desemnaţi judecători ai Curţii Coroanei, pentru a-şi desfăşura
în mod permanent activitatea în anumite localităţi 1.

 High Court este situată în Londra la Royal Courts of Justice. îşi poate desfăşura însă activitatea şi în peste 100 de
grefe din tribunalele de comitat din afara Londrei. Ea este considerată ca o instanţă de drept comun în materie
civilă.
 Curtea poate judeca orice acţiune civilă, deşi în practică examinează numai cauzele civile cele mai importante şi
complexe.
 Curtea este compusă din aproximativ 80 de judecători, denumiţi puisne judges, numiţi dintre avocaţii (barristers)
cu o vechime de cel puţin 10 ani. Lordul Cancelar poate coopta şi judecători de circuit sau recorders, atunci când
consideră necesar.
 High Court este organizată în trei secţii sau divizii: Queen's Bench Division, Chancery Division şi Family
Division. Queen's Bench Division este cea mai mare secţie şi este condusă de un Lord Chief Justice. Ea este
compusă din circa 50 de judecători. De aceea, jurisdicţia acestei instanţe se exercită în cadrul mai multor
departamente: Ordinary Court, Admiralty Court şi Commercial Court.
 Ordinary Court este departamentul care judecă orice cauză civilă, cu excepţia acelora date în competenţa
altui departament. Celelalte două departamente au o competenţă limitată ia materiile maritime (acţiuni civile
privind navele, ca de exemplu litigiile privitoare la despăgubiri, coliziuni etc.) şi comerciale.

 Queen's Bench Division este şi o instanţă competentă în materie de apel. în această privinţă competenţa
acestei divizii se răsfrânge numai asupra apelurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile
inferioare şi care nu intră în competenţa Curţii de Apel.
 Chancery Division este formată din circa 13 judecători şi este prezidată de Lordul Cancelar. în practică,
Lordul Cancelar participă extrem de rar la şedinţele acestei instanţe. Activitatea practică este coordonată în
mod efectiv de vice-cancelar. Competenţa acestei divizii vizează, în generai, litigiile privitoare la
administrarea proprietăţii persoanelor decedate, ipoteci, interpretarea testamentelor, insolvabilitate şi litigii
privind întreprinderile.
 Family Division este compusă dintr-un preşedinte şi circa 17 judecători. Competenţa sa de primă instanţă
vizează litigiile de dreptul familiei, cum sunt cele privitoare la divorţ, nulitatea căsătoriei, separarea de
patrimonii, adopţia, încredinţarea minorilor. Ea este însă şi o instanţă de apel.

 În această calitate, divizia de dreptul familiei judecă apelurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de
County Courts şi Magistrates' Courts cu privire Ia încredinţarea minorilor.

 De asemenea, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile pentru minori în materia
adopţiilor.

 Court of Appeal este, astfel cum am arătat, o instanţă unică. Ea are sediul la Londra în Royal Courts of
Justice şi nu judecă, ca alte instanţe, în afara capitalei. Curtea de Apel are două secţii: Civil Division şi
Criminal Division.
 Secţia civilă este compusă dintr-un preşedinte, care poartă denumirea de Maşter of the Rolls (MS) şi 27 de
judecători de apel (Lords Justices of Appeal (LJA).

 Lordul Cancelar, foştii lorzi cancelari, Lord Chief of Justice şi Preşedintele Secţiei de dreptul familiei de la
High Court sunt membri de drept ai Curţii de Apel. De asemenea, sunt membri de drept şi lorzii de apel
ordinar (Lords of Appeal in Ordinary, denumiţi şi Law Lords),

 Civil Division judecă, în general, în complet format din 3 judecători. în cauzele mai importante, completul este
format din 5 judecători.

 Curtea este competentă să judece apelurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate, în materie civilă, de
High Court şi de curţile de district (County Courts).
 Dreptul Statelor Unite ale Americii

 Sistemul de drept al Statelor Unite ale Americii face parte din marea familie de common-law. El este
rezultatul transplantării dreptului englez pe continentul american.
 Teritoriul nord-american este populat în epoca precolumbiană de numeroase triburi ameridiene, de vânători
şi pescari (athapasci, algonkini, irochezi).
 Strămoşii acestora imigraseră din Asia peste strâmtoarea Bering spre sfârşitul paleoliticului (cca.26.000
î..Hr.).

 Coastele răsăritene (Noua Anglie şi Newfoundland în Canada) sunt descoperite în jurul anului 1 000 de
vikingi veniţi din Islanda, conduşi de Leif Ericson.
 Genovanezul Cristofor Columb este navigatorul care în 1492 relevă Europei existenţa noului continent.
 În deceniile următoare John Cabot (1497) explorează coasta Noii Anglii, Giovanni di Verranzano în 1524 pe
cea a Carolinei, Ponce de Leon în 1513 Florida, iar în 1519 Alvarez Penida-Golful Mexic.
 În 1565 spaniolii conduşi de Pedro Menendez de Aviles fondează Sf. Augustin în Florida, prima aşezare
europeană permanentă de pe continentul nord-american.Cu întemeierea localităţii Jamestown din Virginia în
1607, de către Compania Londoneză,este inaugurată colonizarea engleză.
 În 1607 şi 1733 iau fiinţă pe coasta Atlanticului 13 colonii engleze, dintre care putem menţiona:
Massachusetts (1620); Maryland (1634); Georgia (1733).
 Începând cu 1619, pe plantaţiile de bumbac din statele sudice sunt aduşi sclavi nergii din Africa.

 Măsurile discriminatorii adoptate în a doua jumătate a sec.XVIII-lea de metropolă faţă de coloniile nord-
americane pun baze mişcării comune antibritanice care culminează cu Războiul de independenţă (1775-
1783)
 La 4 iulie 1776 Congresul continental, compus din delegaţii celor 13 colonii engleze din America de Nord
şi reunit din 1775 la Philadephia proclamă Declaraţia de independenţă (T.Jefferson, B.Franklin, J. Adams)
recunoscută prin Tratatul de la Paris (3.9.1783).
 Expansiunea spre vest este marcată de cumpărarea Louisianei (1803) de la Franţa şi a Floridei (1819)de la
Spania, dar şi de includrea în Uniune a statelor Kentucky (1792) şi Tennessee (1796).
 Razboiul dintre S.U.A. şi Marea Birtanie din anii 1812-1814 se încheie pe baza statu-qou-ului.În 1812
S.U.A.număra 26 de state.
 Preşedintele J.Monroe enunţă la 2.12.1823 aşa- numita „doctrină Monroe”, care viza împidicarea revenirii
puterilor coloniale pe continentul american.
 În urma războiului cu Mexicul (1846-1848) sunt dobândite Texas, New Mexico şi California, iar graniţa
americano-mexicana este fixată pe Rio Grande. În 1867 S.U.A. cumpără de la Rusia Alaska, la preţul de 7,2 mil.
$.

 Contradicţia dintre statele din sud, partizane ale sclaviei şi cele nordice, aboliţioniste duce, după alegerea lui
Abraham Lincoln ca preşedinte la părăsirea Uniunii de către 10 state sudice şi la izbucnirea războiului de
Secesiune(1861-1865).
 În deceniile care se scurg de la victoria nordului S.U.A. cunosc o puternică dezvoltare a relaţiilor capitaliste
devenind la sfârşitul sec.XIX-lea prima putere industrială a lumii.
 Politica de expansiune se îndreaptă în spaţiul carabian şi pacific.Prin pacea de la Paris dfn 1898 care încheie
războiul hispano-american, SUA anexează ins. Filipine, Puerto Rico, Guam şi-şi instituie controlul asupra Cubei
şi Ins. Hawaii.În 1903 preia controlul asupra canalului Panama.
 După trei ani de neutralitate S.U.A. intervin la 6 aprilie 1917 de partea Antantei în primul razboi mondial,
participând cu trupe pe frontul de vest. Nereuşind să-şi impună ca bază a păcii ideile expuse în „cele 14
puncte” de către preşedintele W. Wilson, dar nu semnează Tratatul de la Versailles (1919) şi nu devin membru
al Ligii Naţiunilor adoptând în epoca interbelică o politica de „izolationism”.
 Între 1820-1962 în SUA se stabilesc peste 42 de mil. de imigranţi, peste 80% originari din Europa.
 Criza economică mondială care izbucneşte în 1929 în Wall Street cuprinde întreaga lume capitalistă (17 mil.
de şomeri în 1933). Pentru depăşirea acesteia F.D.Roosevelt, ales preşedinte în 1932, aplică politica New
Deal.

 După izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial (1939) S.U.A. îşi proclamă neutralitatea, dar sprijină direct
Marea Britanie şi forţele ostile fascismului. În urma atacului japonez de la Pearl Harbour (7 decembrie 1941)
S.U.A. intervin în război împotriva forţeler Axei, luptând pe fronturile din Pacific, Africa de Nord şi Europa
 În 1953, Alaska şi Hawaii sunt proclamate al 49-lea şi al 50-lea stat al Uniunii. S.U.A. sunt membru fondator
al pactelor militare N.A.T.O. (1949), A.N.Z.U.S. (1951), S.E.A.T.O.(1954)
 În 1950-1953 S.U.A. participă la războiul din Coreea, iar între 1964-1973 poarta razboiul de agresiune din
Vietnam.
 S.U.A. sunt membru fondator al O.N.U. şi totodată unul din membrii permanenti ai Consiliului de
Securiate. 
 Crearea ONU la San Francisco (26 iunie 1945/24 octombrie 1945) urma să pună bazele unei largi colaborări
internaţionale în epoca postbelică, dar contradicţiile care se manifestă, după Conferinţa de la Postdam
(1945), între SUA şi URSS condusă de Stalin, duc la izbucnirea războiului rece.
 SUA sprijină economic redresarea statelor europene ameneiţate de spectrul comunist prin lansarea Planului
Marshall.

 În timpul preşedinţiei lui John Fizgerald Kenedy (1961-1963) este semnat tratatul de interzicere al
experienţelor nucleare în atmosferă , în spaţiul cosmic şi sub apă.
 SUA este o republică prezidenţială compusă din 50 de state şi un district federal Columbia.
 Teritorii dependente: Samoa Americană, Guam, Insula Mariane de Nord, Insula Baker, Puerto Rico, Insulele
Virgine Americane, Insula Navassa.
 Populaţia Statelor Unite ale Americii este cu totul inegal repartizată teritorial.

 Cele mai mari aglomerări umane se întâlnesc în regiunea de nord-est, către coasta Atlanticului, Marile lacuri şi
fluviul Missisippi, pe coasta Oceanului Pacific şi a Golfului Mexic, zonă care cunoaşte o intensă viaţă industrială
şi prezenţa unor oraşe cu o populaţie numeroasă:
 New York (peste 16,7 milioane locuitori cu suburbiiile);
 Chicago- 7,7 milioane locuitori;
 Philadelphia- 5,6;
 Detroit- 4,7;
 Boston- 3,6
 iar pe coasta Pacificului Los Angeles 10,4 şi San Francisco- 4,6.

 Capitala federală este la Washington (împreună cu districtul Columbia şi suburbiile are peste 3 milioane
locuitori), având această calitate de la 1 decembrie 1801.
 Constituţia SUA

 Constituţia SUA a fost concepută între 21 februarie şi 17 septembrie 1787, fiind definitivată odată cu adoptarea
sa de către Convenţia Constituţională a Statelor Unite ale Americii (United States Constitutional Convention),
care a avut loc în Philadelphia, Pennsylvania, urmând ca să intre în vigoare în ziua de 4 martie 1789.
 A creat o uniune federală de state suverane şi un guvern federal care să opereze conducerea acesteia, înlocuind
vechea uniune mai neclar definită şi cu o constituţie mai ambiguă, Articolele Confederaţiei.
 Imediat zilei adoptării, a fost supusă ratificării tuturor celor treisprezece foste colonii britanice, fiind votată şi
acceptată de adunările celor treisprezece state originare la date diferite, între 7 decembrie 1787 de către statul
Delaware, primul, şi 29 mai 1790 de către statul Rhode Island, al treisprezecela şi ultimul dintre cele treisprezece
state originare.
 Constituţia a fost completată cu 26 de amendamente în 1791 şi 1971.
 Preşedintele Statelor Unite ale Americii

 Statele Unite are un preşedinte este ales prin sufragiu universal indirect pentru un mandat de 4 ani de
colegiul electoral, compus din 535 de mari electori.
 Marii electori sunt aleşi în ziua de marţi după prima zi de luni a lunii noiembrie din anul electoral. Aceştia
sunt aleşi prin sufragiu universal direct pe baza unei liste întocmite de fiecare stat în parte.
 În Statele Unite funcţionează sistemul electoral majoritar (cine obţine cele mai multe voturi într-o
circumscripţie electorală câştiga alegerile).

 Candidaturile la funcţia de preşedinte sunt făcute de partidele politice influente pe plan local.
 În cadrul fiecărui partid există o procedură bine pusă la punct pentru investirea unei personalităţi politice ca
şi candidat la preşedinţie din partea partidului respectiv.
 Investitura este acordată de Convenţia Naţională a partidului formată, la rândul ei, din delegaţi desemnaţi
prin alegeri primare.
 Campania prezidenţială are patru faze:

 alegerile locale de partid pentru desemnarea delegaţilor la Convenţia Naţională a partidului respectiv;
 alegerea candidatului la funcţia de preşedinte al SUA de către Convenţia Naţională a fiecărui partid;
 alegerile locale pentru desemnarea marilor electori ce formează Colegiul;
 investitura oficială a Preşedintelui în cadrul Congresului.

 Mandatul preşedintelui începe în mod oficial la 20 ianuarie în anul următor alegerilor, prin depunerea
jurământului prevăzut de Constituţie.
 Procedura de impeachment

 Este o procedură complexă care vizează teoretic urmărirea în justiţie a oricărui funcţionar suspect de a se fi
făcut vinovat de crime şi delicte, de la cel mai neînsemnat angajat la Preşedintele SUA.
 În fapt, este o procedură care poate fi declanşată doar de Congresul SUA şi care este în general foarte greoaie.
 Astfel în secolul al XX-lea, cu excepţia destituirii unor judecători federali, această procedură nu a fost folosită
decât împotriva preşedintelui Nixon.

 În iunie 1972, ziariştii Robert Wodward şi Carl Berstein, de la Cotidianul Washington Post, dezvăluie opiniei
publice o teribilă afacere de spionaj politic: în perioada campaniei electorale, imobilul Watergate, sediu al
Partidului Democrat a fost spart de persoane care aveau legături cu Casa Albă, unde preşedinte era Nixon.
 În martie 1974 Nixon este nevoit să accepte punerea sub acuzare a sa şi a unor apropiaţi colaboratori. La 3
august 1974 demisionează.
 George Washington ( 22 februarie 1732, Wakefield, Virginia - 14 decembrie 1799, Mount Vernon, Virginia
) a fost general şi om de stat american, militant pentru şi factor activ în obţinerea independenţei faţă de
Marea Britanie a coloniilor din America de Nord, primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii.
 În 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forţelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei.
A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777) şi
Yorktown (1781), hotărâtoare pentru obţinerea independenţei Statelor Unite ale Americii.
 În 1787 Washington a fost preşedintele Convenţiei constituţionale care a adoptat
Constituţia Statelor Unite ale Americii, în vigoare şi azi.

 Ca preşedinte între 1789 şi 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost
un adept al izolaţionismului.
 Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda Statelor Unite de a interveni cât mai puţin posibil în
afacerile politice ale lumii şi, mai ales, de a nu se alia cu nici o naţiune europeană în cazul unui conflict pe
vechiul continent.
 Abraham Lincoln (12 februarie 1809 – 15 aprilie 1865), câteodată numit Abe Lincoln sau Honest Abe
(Abe cel cinstit), supranumit Rail Splitter şi The Great Emancipator, a fost ce de-al şaisprezecelea preşedinte
al Statelor Unite ale Americii (1861 - 1865) şi primul preşedinte republican.
 Lincoln s-a opus expansiunii sclaviei şi a dorit abolirea acesteia.
 A avut un rol major în cristalizarea eforturile Uniunii în cazul Războiului Civil American prin selecţionarea
generalilor şi aprobarea strategiilor lor, respectiv prin selecţionarea oficialilor superiori civili ai Nordului.

 A supervizat eforturile diplomaţiei americane, a patronat politic operaţiilor Partidului Republican, SUA, a
informat opinia publică prin mesaje şi cuvântări (aşa cum a fost faimoasa Cuvântarea de la Gettysburg), a
iniţiat, formulat şi condus planuri sociale esenţiale (aşa cum ar fi abolirea sclaviei şi Reconstrucţia Uniunii).
 A fost asasinat la terminarea Războiului Civil.
 Ulysses S. Grant (născut Hiram Ulysses Grant în 27 aprilie 1822 - 23 iulie 1885, republican) a fost cel de-al
optsprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1869 - 1877).
 Grant a devenit un erou naţional în timpul Războiului Civil American, în timpul căruia a comandat forţele combinate
ale Armatei Uniunii ca unul dintre generalii acesteia şi, mai târziu, în calitate de comandant general al întregului front
de război (1864 - 1865).
 Istorici militari îl plasează pe Grant în rândul celor mai apreciaţi generali din toate timpurilor. Modul în care istoricul
militar J. F. C. Fuller îl caracterizează este unul extrem de elogios: "Grant a fost unul dintre cei mai mari generali ai
vârstei sale şi unul dintre cei mai mari strategi ai oricărei vârste”.
 Campania de la Viksburg a fost una dintre acele bătălii care au fost studiate îndelung şi scrupulos de către istorici
determinând aprecieri foarte pozitive.
 În acelaşi timp, părerea specialiştilor este unanimă în a recunoaşte meritele tactice şi strategige ale lui Grant care l-a
obligat pe comandantul trupelor Sudului, generalul Robert E. Lee să se recunoască învins în Bătălia de la Appomattox.
 În contrast cu meritele sale militare, unde recunoaşterea de către istoricii militari este generală, istoricii prezidenţiali
plasează perioada preşedenţiei sale undeva la coadă, printre cele mai de joasă calitate, datorită în special corupţiei
generalizate, chiar dacă reputaţia personală a preşedintelui Grant a rămas practic neatinsă.
 Pe de altă parte, în ultimii ani, reputaţia sa de preşedinte, per ansamblu, a suferit o îmbunătăţire din partea anumitor
istorici prezidenţiali.
 Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 - d. 12 aprilie 1945, democrat ), a fost cel de-al
treizeci şi doilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1933 - 1945).

 Şi-a început cariera politică odată cu alegerea sa în senatul din New York ca democrat în anul 1910. Apoi a
ocupat funcţia de guvernator al New York-ului între anii 1929 - 1933.

 Roosevelt şi-a realizat reputaţia ca un reformator progresiv, în tradiţia lui Theodore Roosevelt, vărul său, care a
fost al 26-lea preşedinte al S.U.A.

 Prin decizia luată în decembrie 1941, de intrare în război a americanilor împotriva forţelor Axei, Roosevelt a
contribuit decisiv la înfrângerea Germaniei lui Hitler.

 Politica externă promovată de el şi îndreptată către cooperare a pus bazele constituirii

Organizaţiei Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945, dată la care s-a semnat Carta ONU (intrată în vigoare la 24
octombrie 1945).
 Dwight David Eisenhower, GCB (14 octombrie 1890 - 28 martie 1969) a fost general şi om politic
republican american.
 A fost comandant suprem al armatelor aliate debarcate în Nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) şi în
Vestul Europei (1944 - 1945). A fost primul comandant suprem al forţelor armate ale NATO (1949 - 1952
) şi preşedinte al SUA între anii 1953 şi 1961.
 Doctrina sa, susţinând protecţia împotriva comunismului, a marcat profund politica internă şi externă a
Statelor Unite ale Americii pe parcursul anilor 1950 şi 1960.

 John Fitzgerald Kennedy (29 mai 1917 - 22 noiembrie 1963,democrat), cunoscut şi ca John F.
Kennedy, JFK sau "Jack Kennedy", a fost ce de-al treizeci şi cincilea preşedinte al
Statelor Unite ale Americii.
 A servit din 1961 până la asasinarea sa în 1963. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenţi ai
familiei Kennedy implicaţi în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american.
 Preşedintele este are următoarele atribuţii:
 Şef al Statului;
 Conducător al Guvernului Federal;
 Şef al Biroului Executiv şi Administrativ al Guvernului Federal;
 Comandant al Forţelor Armate.
 Preşedintele poate semna sau dimpotrivă poate exercita dreptul de veto pentru legile care au fost discutate în Congres.
 În Constituţie se menţionează faptul că Vicepreşedintele Statelor Unite este şi Preşedintele Senatului American, şi, prin
urmare, are sarcini derivate din această funcţie, la care se adaugă şi cele primite de la Preşedinte.
 Sistemul legislativ al SUA se fundamentează pe Constituţie şi pe principiile legii engleze, și, în timp, a fost conceput un Cod
de legi.
 Preşedintele prezintă în fiecare an un Mesaj către Statele Uniunii în care face cunoscute principalele priorităţi ale politicii
prezidenţiale.
 Preşedintele acţionează direct sau indirect prin consultanţi, şefi de departamente, sau manageri de nivel superior din cadrul
serviciilor civile federale pentru:
 pregătirea şi transmiterea către Congres a bugetului federal anual,
 pregătirea propunerilor legislative care urmează a fi supuse discuţiei în Congres şi
 implementarea politicilor şi programelor de aplicare a conţinutului legilor federale.
 Biroul Preşedintelui

 Biroul Preşedintelui a fost creat în 1939 de către Fr.D.Roosevelt şi s-a dezvoltat sub preşedinţia lui Truman. Biroul Preşedintelui
cuprinde mai multe servicii:
 a) Cancelaria Casei Albe (White House Office), care este un cabinet şi un secretariat personal al Preşedintelui, cuprinzând
aproximativ 350 de colaboratori apropiaţi ai săi. Prin intermediul Cancelariei, Preşedintele ţine legătura cu Congresul, cu şefii unor
organe centrale administrative, cu presa.
 b) Biroul bugetului, consultat de preşedinte la întocmirea bugetului şi a programului fiscal.
 c) Consiliul consultanţilor economici (Council of Economic Advisers), format din trei consilieri, care pregătesc raportul economic
semestrial asupra stării Uniunii.
 d) Consiliul securităţii naţionale (Naţional Security Council), creat în 1947, având atribuţii de elaborare a programului şi politicii
militare, coordonarea activităţii tuturor departamentelor civile şi militare care lucrează în domeniul apărării şi securităţii naţionale.
 e) Biroul de dezvoltare politică (Office of Policy Development), care este de fapt un serviciu de politică internă, introdus de
administraţia Reagan, dar cum în acea perioadă agenda de politică internă a implicat reduceri bugetare şi de personal, precum şi o
regularizare a administraţiei, acest birou nu a fost foarte activ în dezvoltarea unor noi propuneri legislative.
 f) Biroul politicii ştiinţifice şi tehnologice (Office of Science and Technology Policy);
 g) Consiliul calităţii mediului ambiant (Council of Environmental Quality);
 h) Biroul Administraţiei (Office of Administration)
 i) Biroul reprezentantului comercial al SUA (Office of the United States Trade Representative).
 Guvernul federal

 Guvernul Statelor Unite ale Americii este un guvern federal

 Structura administraţiei federale este fragmentată, constând din departamente, agenţii, comisii, corporaţii şi
alte tipuri de unităţi funcţionale.
 Departamentele sunt în general considerate unităţile administrative cele mai importante şi cele mai
comprehensive. Ele se bucură şi de cel mai înalt statut formal.
 Astăzi, există 13 departamente, deşi numărul lor a variat în decursul anilor. Sunt marcate diferenţe în
mărimea lor şi a bugetelor destinate fiecărui departament.
 Guvernul federal este compus din secretari (miniştrii), care sunt numiţi de către Preşedinte, indiferent de
apartenenţa lor politică şi compoziţia Congresului şi confirmaţi de Senat.
 Membrii cabinetului nu pot fi în acelaşi timp şi membri ai Congresului.
 Cabinetul este format din următorii secretari:

 Secretarul de Stat,
 Secretarul apărării,
 Procurorul General (ministrul justiţiei),
 Secretarul pentru interior,
 Secretarul pentru agricultură,
 Secretarul pentru comerţ,
 Secretarul pentru muncă,
 Secretarul pentru sănătate,
 Secretarul pentru construcţii de locuinţe şi dezvoltare urbană,
 Secretarul pentru transporturi,
 Secretarul pentru energie,
 Secretarul pentru educaţie.
 Preşedintele SUA are dreptul să numească şi alţi şefi de agenţii şi departamente specializate ca membri ai cabinetului, cu
confirmarea Senatului.
 În anul 1947 a fost creat Consiliul Securităţii Naţionale, care coordonează principalele acţiuni de politică externă, legate direct de
securitatea naţională a SUA.
 Membrii consiliului sunt:
 Preşedintele,
 vicepreşedintele,
 Secretarul de Stat,
 Secretarul apărării,
 consilierul preşedintelui pentru problemele de securitate naţională,
 directorul Agenţiei Centrale de Informaţii
 şi alte persoane, desemnate de Preşedinte.
 Miniştrii aprobaţi vin în faţa senatorilor sau a comisiilor senatoriale pentru a explica modul în care conduc serviciile
administraţiei.
 Miniştrii sunt şefii serviciilor administrative (armatei, finanţelor, telecomunicaţiilor şi, în cadrul Consiliului de Miniştri, aceştia
aprobă decizii deja luate de Preşedintele SUA.
 În această ţară nu există un prim-ministru sau preşedinte al Consiliului de Miniştri.
 Există însă un ministru principal - secretarul de stat.

 De asemenea, miniştrii SUA nu poartă oficial această denumire, ci pe aceea de secretar executiv. Aceştia au
secretari asistenţi şi inferiori acestora - subsecretari.
 În SUA sunt zece secretari executivi, plus şefii a trei mari agenţii federale.

 Tradiţia este ca aceştia să nu fie aleşi din lumea personalului politic, ci dintre conducătorii afacerilor sau
dintre oamenii care au afirmat un talent special într-o ramură sau alta de activitate naţională.
 Calităţile personale ale ministrului, competenţa sa, durata în care el rămâne în funcţie, influenţează asupra
valorii, intensităţii şi profunzimii acţiunii pe care acest ministru o exercită asupra departamentului său,
asupra ramurii administrative cu care el este investit.
 Secretarul de stat este cel mai mare în rang, fiind principalul ministru şi este instituit cu o superioritate
relativă, faţă de ceilalţi secretari executivi. Acesta are subsecretari şi secretari asistenţi colaboratori.

 În sistemul american, Secretarul de stat nu se rezumă la conduceri aparatului propriu-zis al

Departamentului de Stat, ci coordonează concentrează toate informaţiile şi problemele administraţiei care
privesc activitatea internaţională a SUA.

 Deşi teoretic el este un administrator-coordonator mai curând decât un creator de politică externă, în
practică contribuie în mod substanţial la formularea şi elaborarea acestei politici prin însăşi funcţia sa
coordonatoare, care-i permite să accepte sau să respingă diferitele iniţiative, propuneri şi recomandări ale
propriului său aparat diplomatic sau ale departamentelor care-i sunt subordonate, în ce priveşte latura
activităţii lor externe.
 Gradul în care acest rol creşte sau scade depinde în mare măsură de personalitatea Secretarului de stat şi a
Preşedintelui, precum şi de relaţiile ce se stabilesc între ei.

 Administraţia federală, distinctă de cea a statelor, asigură executarea deciziilor puterii federale.

 Administraţia federală colaborează în anumite domenii cu administraţia statelor şi exercită uneori un control
asupra lor.

 În SUA guvernul federal conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul
colectivităţii naţionale.
 Guvernele Regionale

 Există diferenţe între cele 50 de state americane, în primul rând datorită suprafeţei pe care se întind, dar şi
numărului populaţiei. Acestea au un puternic impact asupra aspectelor structurale, financiare şi executive
care se desfăşoară la nivel de stat.
 Fiecare stat are propria sa Constituţie care oferă posibilitatea unei autoconduceri în cadrul general asigurat
de administraţia federală. Constituţiile statelor sunt mult mai detaliate decât Constituţia Federală (excepţie
face Constituţia statului Vermont).
 Dacă ne referim la organizare şi mod de acţiune, fiecare stat urmează modelul Guvernului Federal,
desfăşurând activităţi în cele trei domenii: legislativ, juridic şi executiv.
 Activităţile executive sunt conduse de către un Guvernator ales pentru o perioadă de patru ani.

 Biroul Guvernatorului este format dintr-un număr relativ mic de persoane.

 Puterea Guvernatorului variază de la un stat la altul, dar în cele mai multe state acesta este împuternicit să
elaboreze bugetul statului, să abroge legi, să propună programe legislative.
 În toate statele Guvernatorul, ca Şef al Executivului, numeşte secretarii sau comisionarii care conduc
agenţiile prin care se aplica strategiile si politicile guvernului statului respectiv..
 Fiecare stat are propria sa organizare militară, cunoscută sub numele de Garda Naţională, care reuneşte
aproximativ 500000 de persoane, aflate sub directa coordonare a Guvernatorului.
 Garda Naţională este folosită, în general, pentru rezolvarea problemelor de dezastre naturale, sau pentru
apărarea ordinii publice.

 În domeniul legislativ toate statele, mai puţin Nebraska, au propriul lor corp legislativ format din două
Camere: Senatul şi Camera Reprezentanţilor.
 În Statele Unite ale Americii există şi guverne locale, create pentru a exercita puterea Guvernului Naţional.
 Guvernele locale sunt organizate şi funcţionează la nivelul: municipalităţilor (oraşele), districtelor.
 Din punct de vedere geografic, statele sunt divizate în districte sau comitate.
 Aceste comitate sau districte au putere legislativă destul de mică, dar sunt responsabile în principal pentru
aplicarea legilor, circulaţia documentelor şi nivelul de trai al populaţiei din unitatea administrativ-teritorială.
 Comitatele sunt conduse de către un Birou de Urmărire sau de către un Comisionar, care poate fi ales.
 Biroul de Urmărire este format din supervizor! ai oraşului respectiv.

 Alte oficialităţi cum ar fi şerifii, procurorii, funcţionarii şi contabilul comitatului sunt aleşi prin vot.
 În oraşele mici se formează un Consiliu de Conducere, ai cărui membri sunt aleşi.
 Acest Consiliu desemnează un Manager al Oraşului, care administrează oraşul, în timp ce Consiliul
supervizează activitatea sa.
 În majoritatea oraşelor, Şeful Executiv este ales în persoana Primarului sau a unui şef de departament
 Congresul Statelor Unite ale Americii

 Congresul este format din două camere legislative: Senatul şi Camera Reprezentanţilor şi are, în
principal, două funcţii: votarea legilor şi controlul asupra activităţii Executivului.
 Această ultimă funcţie, este limitată în raport cu funcţia de control exercitată de organul legislativ în
regimurile parlamentare.

 Pentru fondatorii Constituţiei, Congresul a reprezentat cel mai important organism constituţional deoarece
prin funcţiile sale avea menirea să exprime în norme general obligatorii voinţa suverana a poporului.
 Aceasta a şi fost, de altfel, motivul pentru care s-a optat în favoarea formulei: ”toate puterile legislative…
vor fi exercitate de către un Congres…” dar nu orice puteri, ci doar cele “acordate prin această Constituţie”.
 În prezent, Camera Reprezentanţilor este formată din 435 de membri (deputaţi), dar evident, numărul
fotoliilor parlamentare nu este fix ci corespunde mărimii populaţiei din fiecare stat.
 Din 10 în 10 ani se stabileşte un nou raport între efectivul populaţiei şi numărul reprezentanţilor în funcţie
de creşterea demografică şi de migraţia populaţiei de la un stat la altul.

 Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal, egal, secret şi direct potrivit legilor
electorale ale fiecărui stat.

 Ca mod de scrutin, s-a optat pentru sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur de scrutin.
 Aceasta înseamnă că pentru fiecare mandat, partidele depun într-o circumscripţie electorală o singură
candidatură, fiind ales candidatul care va întruni majoritatea voturilor exprimate într-o singură operaţiune de
votare.
 În toate cele 50 de state sunt stabilite trei principii de eligibilitate ale candidaţilor:
 candidaţii să aibă vârsta de 25 de ani;
 să fie cetăţeni americani de cel puţin 7 ani;
 să locuiască în statul în care şi-a depus candidatura.

 Durata mandatului este de 2 ani.

 Această scurtă durată are atât avantaje, cât şi dezavantaje.
 Dintre avantaje, menţionam efortul reprezentanţilor de a imprima mandatului lor vigoare şi eficienţa,
preocuparea acestora pentru a rezolva cât mai repede şi cât mai bine problemele ivite pe durata mandatului.
 În felul acesta, reprezentantul demonstrează electoratului că este eficient şi îi solicită reinvestirea cu un nou
mandat.
 Dezavantajele mandatului scurt apar cu mai multă claritate prin raportarea acestuia la mandatul de 6 ani al
senatorilor.
 Reprezentanţii nu se pot ocupa de probleme de perspectiva care i-ar propulsa în atenţia opiniei publice
pentru o perioada mai îndelungată, nu se pot implica în soluţionarea unor probleme mai delicate pentru
Naţiune care ar necesita un timp mai lung de documentare şi studiu, sunt mai vulnerabili decât senatorii în
ceea ce priveşte săvârşirea unei greşeli politice deoarece vina lor nu este uitată până la noile alegeri.

 În anul 1966, Preşedintele Johnson a propus schimbarea duratei mandatului reprezentanţilor de la 2 la 4 ani.
 Propunerea a fost imediat susţinută de membrii Camerei interesate, în diferite medii politice, în presa dar de
atunci discuţiile trenează.
 Oricum este puţin probabil că Senatul va fi de acord să ratifice revizuirea acesteia.
 În cazul în care un membru al Camerei Reprezentanţilor decedează sau demisionează, Guvernatorul statului
în care a fost ales va organiza alegeri pentru desemnarea unui succesor până la expirarea duratei mandatului.
 Senatul este compus dintr-o 100 de senatori – reprezentanţi ai statelor. Fiecare stat - cu excepţia statului Nebraska –
este reprezentant prin 2 senatori.
 Alegerea senatorilor se face prin acelaşi mod de scrutin folosit pentru desemnarea membrilor Camerei
Reprezentanţilor.
 Mandatul lor este de 6 ani. O treime din numărul senatorilor este reînnoită din 2 in 2 ani, evitându-se ca mandatul
celor doi senatori ce reprezintă un anumit stat să se sfârşească la aceeaşi dată.
 În cazul în care unul dintre senatori decedează sau demisionează, Guvernatorul reprezentat organizează alegeri
speciale dacă nu este autorizat de Congresul local să numească un succesor până la viitoarele alegeri.
 Candidaţii trebuie:
 să aibă vârsta de 30 ani;
 să fie cetăţeni americani de 9 ani;
 să locuiască în statul pentru care şi-a depus candidatura.
 Iniţial, senatorii erau desemnaţi prin vot indirect. Prin Amendamentul 17 adoptat în anul 1913 s-a introdus votul
direct.
 Între cele două camere ale Congresului nu există o ierarhie valorică, ambele având, în general acelaşi statut
constituţional faţă de celelalte două puteri. Cu alte cuvinte, Senatul şi Camera Reprezentanţilor au puteri
constituţionale egale.
 Cu toate acestea Constituţia stabileşte unele diferenţe de competenţa între cele două corpuri legislative: în materie
de taxe şi impozite Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţă de Senat (Articolul 1 Paragraful 7 din
Constituţie).
 Dacă avem în vedere că impozitele reprezintă sursa veniturilor bugetare, ne dăm seama că această cameră deţine
puteri şi responsabilităţi sporite faţă de cele ale Senatului.
 La rândul său, Senatului îi revin prerogative constituţionale exclusive în domeniul relaţiilor internaţionale
(Preşedintele încheie tratate internaţionale “prin şi cu avizul şi acordul Senatului”).
 De asemenea, Senatul aprobă numirile în posturi diplomatice şi consulare, precum şi cele ale judecătorilor Curţii
Supreme.

 Cele două camere au fiecare, un rol bine definit şi complementar în procedura de impeachment. În ceea ce priveşte
procesul legislativ, cele două camere cooperează ca parteneri egali.
 Camera Reprezentanţilor este condusă de un preşedinte – Speaker of the House – ales de întreaga cameră.
 Prin prerogativele ce i se conferă, el este liderul majorităţii parlamentare. În aceeaşi cameră este desemnat şi un
lider al minorităţii parlamentare.
 În ceea ce priveşte liderul Senatului, acesta este vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii (Articolul 1,
Paragraful 3 din Constituţie). Puterile vicepreşedintelui sunt însă limitate. De fapt, ca lider al Senatului el nici nu
prezidează şedinţele acestuia. În locul său, şedinţele sunt conduse de “Senate president pro tempore”.
 Funcţiile Congresului

 Constituţionaliştii americani sunt în general de acord că forul legislativ federal exercită următoarele funcţii:

 adoptarea legilor federale;

 stabilirea taxelor şi impozitelor şi aprobarea fondurilor necesare Administraţiei pentru conducerea statului;
 reprezentarea poporului american;
 exercitarea controlului asupra activităţii Administraţiei;
 aprobarea sau respingerea numirilor de înalţi demnitari făcute de Preşedinte, precum şi a tratatelor internaţionale
semnate de acesta.
 Sistemul organizării instanţelor judecătoreşti
 Judecătorii sunt numiţi de Preşedinte şi confirmaţi în funcţie de Senat.
 În prezent sistemul instanţelor judecătoreşti este format din:
 Curtea Supremă;
 Curţi de Apel;
 Curţile de district;
 Curţi cu jurisdicţie specială.

 Competenţa curţilor federale denumite şi Constituţional Courts se întinde asupra cauzelor civile şi penale
reglementate de legislaţia federală.
 Prin urmare, în mod obişnuit în faţa acestora nu pot fi deduse cauze având ca temei juridic legislaţia statelor.
 Curtea Supremă este instanţa de vârf. în prezent este formată din 9 judecători dintre care unul ocupă
funcţia supremă (chief justice). Prin definiţie, Curtea Supremă este o instanţă de recurs. Cu toate acestea,
potrivit art. 3 paragraful 2, clauza 2, Curtea Supremă judecă în primă instanţă în toate cazurile privitoare la
ambasadori, miniştri şi consuli şi în cazurile rare este implicat un stat al Uniunii.
 Curţile de Apel au fost create în 1891. În prezent sunt 11 Curţi. Fiecare asemenea instanţă este formata din
15 judecători. Competenţa Curţilor de Apel constă în principal în judecarea recursurile împotriva sentinţelor
pronunţate în primă instanţă de Curţile districtuale.
 Curţile de district sunt formate din 27 de judecători. Circumscripţiile lor se stabilesc în funcţie de aria
districtuală fixată, la rândul ei de Congresul Statelor Unite. Cele 50 de state, sunt împărţite în 89 de districte
în funcţie de mărime, populaţie, complexitatea activităţii economico-sociale şi administrative etc. Lor li se
adaugă Districtul Columbia şi Porto Rico. în acest fel, numărul Curţilor districtuale se ridică la 91.
 Curţile districtuale judecă în complet format dintr-un singur judecător asistat în anumite cazuri expres
prevăzute, de un juriu. Există anumite situaţii în care o Curte districtuală judecă în complet format din 3
judecători. Este vorba de cazuri având o importanţă publică deosebită şi de ordin general. Recursul
împotriva sentinţelor pronunţate de completul format din 3 judecători se face direct la Curtea Supremă.
 În afara sistemului federal al organizării judecătoreşti, în Statele Unite funcţionează curţile create special
de Congres.
 Ele sunt create de Congresul federal potrivit prerogativelor sale legislative. Judecătorii acestor instanţe sunt
numiţi pe viaţă de către Preşedintele Statelor Unite cu avizul Senatului.

 Astfel de instanţe sunt:

 Court of Claims creată în 1855, competentă să soluţioneze plângerile făcute de persoanele particulare împotriva
Guvernului cu privire, la pagube decurgând din contracte, sau cauzate din culpa unor funcţionari guvernamentali;
 Court of Customs aud Patent Appeals creată in 1909, competentă să soluţioneze plângerile împotriva deciziilor luate
de Tribunalul pentru taxe vamale Customs Court), de Oficiul pentru brevete şi de Comisia pentru tarife;
 Court of Military Appeals creată în 1950, competentă să soluţioneze deciziile Curţii Marţiale.
 Dreptul în Canada

 Canada este o monarhie constituţională cu o structură politică bazată pe un sistem federal format, la nivel
central, din Guvernul Federal, zece provincii care au propriul guvern şi un sistem distinct de servicii publice.
 La acestea se adaugă 2 teritorii canadiene.
 În ceea ce priveşte organizarea politică, în Canada Regina Elizabeth a II-a deţine puterea suverană.

 Problema federalismului a apărut ca urmare a unei realităţi clare menţionate în conţinutul Actului de
constituire din 1867.
 Încă de atunci s-a vorbit şi s-a scris despre o federaţie a coloniilor constituită pe baza unui acord al
federaţiei, care ulterior a devenit un document cu caracter economic.
 Prin acesta, veniturile erau împărţite între colonii şi noul Guvern şi erau folosite pentru dezvoltarea oraşelor
Nova Scoţia şi New Brunswick, ca porturi, şi provinciile canadiene ca centre financiare şi industriale.
 Populaţia aborigenă şi minorităţile

 Canada este şi un stat multinaţional în care sunt recunoscute prin Constituţie drepturile fundamentale ale
populaţiei aborigene şi minoritare.
 Nu este deloc întâmplătoare această analogie între federal şi multinaţional, în primul rând pentru că în Canada
există regiuni, provincii cu populaţie majoritară francofonă, ceea ce a condus la înfiinţarea unui număr
reprezentativ de instituţii administrative naţionale specifice (ex: în Quebec).
 Unele teritorii au populaţie majoritară anglofonă (ex:Ontario), altele au populaţie majoritară aborigenă şi o
parte din teritorii au populaţie mixtă, predominante fiind minorităţile.
 Prin urmare, în provinciile în care este majoritară populaţia aborigenă şi deci guvernele locale sunt formate din
reprezentanţi ai acestora a apărut din ce în ce mai evidentă problema reprezentării lor în administraţia centrală.

 Posibilitatea separării Quebec-ului de Canada

 Prin referendumul din 1995 a fost concentrată atenţia canadienilor asupra unei probleme foarte delicate, aceea
a separării Quebec-ului de Federaţie, respectiv Canada. Rezultatul, care a fost foarte aproape de confirmarea
efectivă a acestei diviziuni, lasă să se înţeleagă faptul că în viitor ar fi posibilă organizarea unui alt referendum
pe aceeaşi problemă.
 Autoritatea legislativă

 Fundamentarea legilor în Canada rămâne în continuare în competenţa Guvernului, în special pentru legile care se referă
la probleme fiscale şi cheltuieli publice.
 De altfel, pentru aceste domenii are competenţe numai Guvernul. Corpul Legislativ este format însă din Parlamentul
Canadei, în care au autoritate legislativă trei componente:
 Regina, reprezentată prin Guvernatorul General;
 Senatul Canadei;
 Camera Comunelor.
 Proiectele de legi trebuie să treacă prin ambele Camere şi să primească semnătura regală (respectiv cea a Guvernatorului
General) înainte de a intra în vigoare.
 Senatul Canadei are două funcţii importante. Prima se referă la examinarea conţinutului proiectelor de legi, iar cea de a
doua la iniţierea discuţiilor publice şi derularea cercetării în probleme de interes social şi economic.
 Senatul este format din 104 senatori, dar Regina poate mări acest număr cu 4 sau 8 persoane dacă are avizul Primului
Ministru. Senatorii sunt numiţi de Guvernatorul General cu avizul Primului Ministru.
 În prezent există în Canada aproximativ 30 de comitete parlamentare. Rolul principal al comitetelor este acela de a
reduce timpul de dezbatere din plen, întrucât în aceste grupuri sunt implicaţi toţi membrii Parlamentului.
 Autoritatea executivă

 În Canada există trei niveluri la care se exercită autoritatea executivă:

 Nivelul superior-de către Guvernul Federal (central);
 Nivelul mediu(provincial) de către Guvernul Provinciilor canadiene;
 Nivelul inferior (local) de către guvernele locale.
 Şeful Guvernului

 Primul Ministru canadian conduce Guvernul Federal.

 El este liderul partidului politic care deţine majoritatea în Camera Comunelor ori al unei coaliţii majoritare.
 Nominalizarea lui este confirmată oficial de Guvernatorul General.
 Primul Ministru are autoritate excepţională pentru a alege şi a modifica propriul Cabinet, al cărui şef este.
 Cabinetul Primului Ministru include toate ministerele Guvernului şi este format din 40 membri (cel mai
mare număr din istoria Canadei).
 Ministerele sunt responsabile în faţa Camerei Comunelor pentru politica şi iniţiativele Guvernului. Această
responsabilitate colectivă este unul din principiile de bază ale sistemului canadian de guvernare.
 Miniştrii sunt în general aleşi dintre membrii Camerei Comunelor, cu toate că uneori Primul Ministru alege
din Senat miniştrii Cabinetului.
 Fiecare ministru de obicei este responsabil pentru un departament, cu toate că un ministru poate deţine mai
mult de un portofoliu în acelaşi timp.

 Cabinetul ia în dezbatere şi aprobă principiile de bază pentru fiecare propunere legislativă.

 După ce un proiect de lege este schiţat, Cabinetul îl examinează în detaliu şi trebuie să-l aprobe înainte ca
acesta să fie trimis Parlamentului.
 De asemenea, Cabinetul fundamentează regulile de suplimentare a legislaţiei aprobate, în prealabil, de
Parlament şi are competenta să le implementeze.
 Guvernele provinciilor canadiene

 Structura administrativă şi responsabilităţile provinciilor canadiene reflectă divizarea puterii (autorităţii) între
Guvernul Federal şi Provinciile Canadiene.
 Fiecare provincie are o structură politică comparabilă formată dintr-un Guvernator locotenent, numit de
Guvernatorul General în Consiliu (în practică, Cabinetul Guvernului Federal) ce reprezintă Regina în provincie
şi acţionează cu acordul (avizul) şi asistenţa propriului Consiliu executiv (Cabinetul Guvernului Provincial)
care este responsabil pentru baza legislativă.
 Toate competenţele Guvernatorului locotenent ca şi ale Guvernatorului General sunt astăzi mai mult simbolice.
 Legislativul fiecărei provincii este format din Guvernatorul locotenent şi o singură Cameră, Adunarea
Legislativă.
 Membrii acestei adunări sunt aleşi prin vot universal pentru un termen determinat, regulamentar de 5 ani.
Oricum, alegerile la nivelul provinciilor se desfăşoară înainte de încheierea acestui interval (de obicei după 4
ani).
 Fiecare Prim Ministru guvernează provincia împreună cu 30 membrii din cele mai dens populate provincii şi
cu un număr mai mic în celelalte.
 Guvernele locale

 Deşi Constituţia Canadei menţionează doar două niveluri de guvernare în Canada, totuşi există şi un al
treilea nivel, local, respectiv al municipalităţilor.
 De reţinut, însă, este faptul că instituţiile municipalităţii intră sub jurisdicţia provinciilor.
 Datorită dezvoltării demografice, economice şi politice, municipalităţile sunt abordate ca un adevărat guvern
local.
 Aceasta înseamnă că în Canada funcţionează 10 sisteme municipale diferite.
 Practic şi teoretic există suficiente elemente de similaritate între ele. Municipalităţile canadiene, oferă în
general mai multe servicii către populaţie: apărare civilă, transport, igienă, sănătate, planificare,
divertisment şi servicii pentru comunităţi.
 Unele servicii care au fost cândva de competenţa municipalităţilor au fost şi/sau sunt transferate gradual
către Guvernele provinciilor în primul rând din cauza costurilor pe care le implică.
 Primarii şi consilierii sunt aleşi prin vot universal.