Sunteți pe pagina 1din 78

1.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului: un instrument multifuncţional


dr. Bart Punt (Olanda)

Originile Convenţiei şi impactul acesteia în Europa de Est

Această Convenţie a fost semnată la Roma în data de 4 noiembrie 1950 şi a intrat în


vigoare în anul 1953. Preambulul acestei Convenţii se referă la Declaraţia Drepturilor
Omului din 1948 a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care – aşa cum îi sugerează şi numele –
nu este decât o declaraţie, în sensul că nu are nici un efect juridic pentru că nu există
obligativitatea respectării ei.

Pe de altă parte, Convenţia Europeană prevede obligativitatea respectării prevederilor


sale. De fapt, această Convenţie a reprezentat unul dintre răspunsurile pe care Europa de
Vest l-a avut în urma celui de al Doilea Război Mondial, în special la adresa ororilor
regimului naţional-socialist, atât în teritoriile ocupate, cât şi în alte zone. Obiectivul
acestei Convenţii a fost acela de a îngreuna apariţia regimurilor totalitariste prin
instituirea – prin altele – a unei serii de drepturi fundamentale de care să beneficieze
cetăţenii. De obicei, regimurile totalitare desconsideră aceste drepturi.

Şi într-adevăr, în cazul în care lăsăm la o parte procesele imparţiale, descoperim că multe


procese în care Curtea Europeană a constatat încălcarea unuia dintre drepturile
fundamentale implicau în mod neîndoios „abuzuri de putere” din partea autorităţilor. Şi
nu este o coincidenţă faptul că multe situaţii de acest gen şi-au avut originea în zone
turbulente cum ar fi Irlanda de Nord sau Turcia, unde respectarea drepturilor omului
poate fi foarte uşor supusă unor presiuni.

Pe de altă parte, Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene oferă anumite criterii pentru
obţinerea unui echilibru adecvat între interesele individuale ale cetăţenilor şi interesele
colectivităţii (statul sau un alt organism public). Şi un instrument important în acest sens
este aşa-numitul „test al proporţionalităţii”.

Mai mult decât atât, eficienţa acestei Convenţii a crescut în mod semnificativ prin
crearea unui mecanism de supervizare internaţională. Forţa motrice a acestui mecanism o
constituie sesizările şi plângerile formulate de cetăţeni. Aceste sesizări şi plângeri oferă
Curţii Europene posibilitatea de a-şi juca rolul de „supervizor internaţional”. Sarcina
Curţii Europene este aceea de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către
statele semnatare ale Convenţiei (Articol 19).

În Europa de Vest, Convenţia a intrat în vigoare la opt ani după încetarea celui de al
Doilea Război Mondial. Însă drepturile umane nu au constitui o problemă în vremurile
tulburi care au urmat celui de al Doilea Război Mondial doar în Europa de Vest, iar în
Europa Centrală şi de Est după 1990. Aceeaşi situaţie s-a produs şi în vremuri la fel de
tulburi şi după revoluţiile din Franţa şi de pe continentul american, în urmă cu mai bine
de 200 de ani.

Aceste conexiuni istorice în sine oferă o ilustrare a faptului că ne aflăm în faţa unor
probleme de importanţă esenţială pentru societate. De asemenea, personal consider că
există o paralelă destul de semnificativă între poziţia Curţii Europene de la Strasbourg şi
cea a Curţii Supreme a Statelor Unite.

3
Curtea Supremă a Statelor Unite joacă şi ea un rol de supervizare a respectării drepturilor
constituţionale ale cetăţenilor din toate statele Americii, la nivel federal. Pe baza unui
număr limitat de drepturi fundamentale, această instanţă a transpus în realitate o cantitate
semnificativă de jurisprudenţă dedicată drepturilor fundamentale. Hotărârile acestei Curţi
Supreme se referă la aspecte sociale vitale, cum ar fi pedeapsa cu moartea, avortul, etc.

Însă nu toate aspectele juridice diferite care îşi au originea în SUA merită urmate. Cu
toate acestea, eu consider că jurisprudenţa dezvoltată până în prezent în baza Convenţiei
Europene exercită deja o influenţă aproape similară în mare parte a statelor europene şi
cred că – prin comparaţie – acest fapt constituie o evoluţie pozitivă. Principala critică ce
poate fi adusă împotriva Convenţiei rezidă în chiar succesul ei: atât de mulţi cetăţeni au
reuşit să-şi susţină cauza în faţa Curţii Europene de la Strasbourg, încât această instanţă
este copleşită de volumul de lucru pe care îl are.

Cu toate acestea, acest fapt ilustrează că – în zilele noastre – în cadrul statelor membre
ale Consiliului Europei, Convenţia respectă dezideratele pentru care a fost creată, prin
sprijinirea unui dialog public mai deschis şi a unei utilizări mai obiective a prerogativelor
publice. Pe lângă toate acestea, fără doar şi poate Convenţia are un efect armonizator în
ceea ce priveşte legislaţia şi practicile publice din cadrul respectivelor state membre. Şi
acesta este unul dintre obiectivele Convenţiei, aşa cum se arată şi în preambul. După cum
se poate observa, preambulul consideră că „menţinerea şi protejarea pe mai departe a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” constituie un instrument de îndeplinire
a unui obiectiv politic, adică a unei „mai bune unităţi în rândul membrilor Consiliului
Europei”.

În Europa de Vest, succesul Convenţiei nu a fost imediat. Parţial datorită şi Planului


Marshall al SUA, noi, cei din ţările vestice, am depăşit destul de repede problemele
economice cauzate de război, iar după 1945 instituţiile noastre democratice şi-au reluat
activităţile de la nivelul la care rămăseseră în anii 1939/40.

De fapt, în anii 50 şi 60 Convenţia Europeană nu prea avea valoare punctuală în Olanda.


În perioada 1960-1996, Curtea Europeană a emis numai 10 hotărâri. Pe când eram avocat
stagiar, în anii ‘70, invocarea prevederilor Convenţiei era considerată – chiar şi de către
unii avocaţi – ca fiind un subterfugiu al unui avocăţel fără scrupule! Dar această situaţie
s-a schimbat în momentul în care şi Olandei i s-a transmis de către Curtea Europeană că
unele dintre prevederile obligatorii sau practici judiciare din această ţară nu
corespundeau Convenţiei.

După o perioadă de mai bine de 20 de ani de influenţă a Convenţiei, şi influenţa Curţii


Europene a început să se facă simţită din ce în ce mai mult. La ora actuală, Curtea
Europeană ocupă un rol predominant. În Europa de Vest, am avut posibilitatea să ne
obişnuim puţin câte puţin cu verdictele nefavorabile ale Curţii Europene. Aceasta a
reprezentat o modalitate negativă de exprimare a faptului că respectiva Convenţie şi
Curtea Europeană are o influenţă considerabilă de natură pozitivă asupra vieţii publice
din Europa de Vest.

Câteva reflecţii asupra Convenţiei care ar putea fi utile judecătorilor din Europa de
Est

4
În statele din Europa Centrală şi de Est, Convenţia a devenit relevantă la câţiva ani după
căderea regimurilor dictatoriale sau comuniste, în jurul anului 1990. În aceste state,
inclusiv în România, adoptarea Convenţiei nu s-a produs în mod gradat.

Din contră, în 1994, Convenţia a fost adoptată în toate ţările simultan. Drept rezultat,
România a trebuit brusc să adere la o jurisprudenţă vastă, dar şi la numeroase Protocoale.
Personal, mă aştept ca – pentru un judecător din Europa de Est – problema nu o să
constea exclusiv în cantitatea de jurisprudenţă europeană care trebuie asimilată, deşi o
bună parte din aceasta este disponibilă pe Internet.

Pentru judecătorii şi avocaţii din România, o a doua consecinţă a aderării la această


Convenţie este aceea că va influenţa modul de gândire juridică din ţara dvs., în orice caz
în situaţiile care implică însăşi punerea în aplicare a principiilor Convenţiei. În
majoritatea situaţiilor, doar o interpretare literală şi gramaticală a Convenţiei nu va da
naştere unui răspuns corect.

Mai mult decât atât, o asemenea interpretare este greu de imaginat, pentru că decurge din
chiar natura drepturilor omului, care pot fi formulate exclusiv într-un mod foarte general.
Prin urmare, aplicarea acestei Convenţii se pretează doar la persoane care îşi doresc
foarte mult să cerceteze situaţiile în care se pot aplica prevederile acesteia. Cu alte
cuvinte, este foarte importantă crearea unei idei clare privind amploarea acestor
drepturile ale omului, care pot fi mult mai extinde decât s-ar aştepta cineva la prima
vedere. Vă voi oferi un exemplu din propria mea experienţă practică.

Recent, am emis o hotărâre într-un dosar civil referitor la un patron de magazin care a
refuzat să se înscrie în asociaţia patronilor de magazine, deşi se angajase printr-un
document de natură contractuală să devină membru al asociaţiei respective. Asociaţia
respectivă utiliza cotizaţiile pentru decontarea costurilor de întreţinere a unui spaţiu de
parcare unde se oferea spaţiu de parcare gratuit, în special patronilor de magazine.

Asociaţia ajunsese la această înţelegere cu autorităţile municipale în momentul în care


centrul comercial respectiv abia se afla în faza de construcţie. Spaţiul de parcare se afla
chiar în centrul oraşului, fiind clar că patronii din centru profitau cel mai mult de
respectivul spaţiu de parcare gratuit.

Toţi membrii asociaţiei funcţionau în cadrul spaţiilor comerciale din centrul comercial
respectiv şi în contractul de închiriere se stipula că erau obligaţi cu toţii să devină
membri ai asociaţiei respective. Patronul de care vorbeam închiriase anterior un spaţiu
comercial în centru şi fusese membru al asociaţiei respective, însă îşi mutase sediul la
câteva sute de metri depărtare, rămânând totuşi în incinta centrului comercial. El
cumpărase de la autorităţile municipale terenul pe care construise noul său spaţiu
comercial.

Una dintre clauzele contractului de vânzare-cumpărare stipula că, în calitate de proprietar


al terenului respectiv, patronul respectiv trebuia să devină membrul al asociaţiei şi să-şi
păstreze calitatea de membru, sub sancţiunea unei penalităţi civile. În momentul în care
închiriase fostul său sediu, patronul respectiv era membru al asociaţiei respectiv, însă
după ce se mutase la noua locaţia, el a considerat că nu va mai putea profita de spaţiu de
parcare. Respectivul patron a considerat că avea suficient spaţiu de parcare chiar în
apropierea noului său spaţiu comercial şi din acest motiv a refuzat să mai fie membru al

5
respectivei asociaţii în calitatea sa de proprietar al noul spaţiu comercial, chiar dacă se
angajase contractual să procedeze astfel. Patronul în cauză a mai pretins, printre altele, ca
judecată declaratorie, că nu era obligat să devină membru al asociaţiei.

Patronul respectiv a mai invocat şi alte argumente, însă nu suficient de pertinente. Totuşi
un argument a avut succes: invocarea Articolului 11 privind libertatea de asociere şi
întrunire paşnică. Patronul a afirmat, şi pe bună dreptate, că obligaţia (nu de a deveni
membru şi de a continua) să rămână membru al asociaţiei respective împotriva dorinţei
sale nu respecta respectiva prevedere, după cum rezultă din hotărârea Curţii Europene a
Drepturilor Omului în dosarul Sigurjónsson vs. Islanda (30 iunie 1993, A-264).

Prin urmare, este necesară o bună cunoaştere a amploarei drepturilor omului. Mai mult
decât atât, hotărârile Curţii Europene pot provoca uşoare controverse între culturile
juridice, în măsura în care Curtea nu poate fi caracterizată ca „guvernamentală”. În orice
caz, nu aş fi surprins să aflu că judecătorii din România consideră că jurisprudenţa
europeană în materie de drepturi ale omului este cam prea liberală. Datorită situaţiei
politice din România din ultimele câteva decade, în mod sigur o astfel de reacţie nu ar
mira pe nimeni.

În conformitate cu anumite declaraţii care au apărut recent în presă, mie mi se pare că în


România libertatea de exprimare (Articol 10) reprezintă o chestiune destul de
„arzătoare”, în special în cadrul dificilei tranziţii de la totalitarism la democraţie. Şi
utilizând aceste cuvinte, mă refer la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Nr.
2-10-2001 în dosarul Stankov şi Organizaţia Unită Macedoneană Ilinden / Bulgaria, §
73).

Obiectivul acestei Organizaţii a fost acela de uni toţi macedonenii din Bulgaria, din punct
de vedere regional şi cultural. În conformitate cu Actul Constitutiv al acestei Organizaţii,
se respectă integritatea teritorială a Bulgariei şi nu se utilizează mijloace violente,
inumane sau ilegale. Autorităţile bulgare au împiedicat diseminarea unor opinii destul de
separatiste, în cadrul unei demonstraţii ale acestei organizaţii. Curtea Europeană a
constatat că era vorba despre o încălcare a prevederilor Articolului 11 al Convenţiei.
Printre altele, Curtea remarca următoarele:

„Apărarea opiniilor şi a libertăţii de exprimare este unul dintre obiectivele libertăţii de


întrunire paşnică, aşa cum este ea statuată în Articolul 11" (§ 85); şi
„Esenţa democraţiei constă în capacitatea acesteia de rezolvarea problemelor prin
dezbateri deschise” (§97).

„Deschiderea” este de asemenea cuvântul de ordine al diferitelor principii înscrise în


Articolul 6, care se referă la dreptul la un proces corect. Aceste principii constituie esenţa
procedurii civile şi nu decurg exclusiv din textului Articolului respectiv, ci derivă în
mare parte din jurisprudenţa Curţii Europene.

În practica dvs. curentă, veţi întâlni ocazional un posibil conflict între legislaţia română
şi prevederile Convenţiei. Cred că singura modalitate de abordare reuşită a acestei situaţii
este aceea a unui demers foarte practic, de bun simţ, însă deschis pentru a găsi echilibrul
dintre dreptul unei persoane fizice sau juridice şi interesele public care sunt în joc.

6
După părerea mea, avocaţii practicanţi sunt specialişti ai „soluţiilor de bun simţ”. Prin
urmare, veţi putea găsi soluţii adecvate; şi pe gustul dvs. Convenţia stabileşte anumite
standarde minime, chiar dacă sunt destul de liberale, însă nu şi-a propus drept scop
uniformizarea totală a tuturor sistemelor juridice. Şi alte culturi juridice se pot integra în
acest sistem. Personal, consider că diferenţele dintre culturile juridice nordice, anglo-
saxone, latine, central-europene şi est-europene sunt clare şi vizibile.

În ceea ce îi priveşte pe olandezi, există o zicală conform căreia olandezii sunt şi preoţi şi
negustori. Această caracterizare mă aduce în faţa unui factor care este nu este menţionat
în atât de multe cuvinte în cadrul preambulului Convenţiei şi anume impactul economic
pe care îl poate avea actul de justiţie bine administrat. După părerea mea, acesta
constituie un element foarte important şi nu numai pentru politicieni, dar şi pentru
judecători şi avocaţi în general. Se referă nu numai la faptul recunoscut de mult timp şi
anume acela că un proces corect şi eficient, în special în speţele civile, este foarte
important atât pentru comerţ şi industrie, cât şi pentru prosperitatea generală a ţării
respective.

Termenul acesta de proces într-o speţă civilă este utilizat aici în sensul său general,
referindu-se – printre altele – inclusiv la procedura de intrare în faliment. Există ţări în
care o societate comercială străină nu va putea niciodată să obţină declararea de către o
instanţă (naţională) a intrării în faliment a unei societăţi comerciale din ţara respectivă,
chiar dacă societatea respectivă îndeplineşte toate criteriile pentru a întemeia o asemenea
hotărâre.

Este evident că această situaţie va descuraja societăţile comerciale străine care au în


vedere să investească într-o astfel de ţară. Şi aceeaşi idee se aplică şi ţărilor în care
corupţia este în floare, cu alte cuvinte neexistând în ţările respective o protecţie adecvată
împotriva mitei. Adesea, aceste state vor fi evitate de către investitorii de bună credinţă.
Cuvintele cheie în atari situaţii sunt independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. Recent,
Asociaţia Judiciară Olandeză a formulat şi a publicat anumite principii călăuzitoare
referitoare la imparţialitatea judiciară şi la necesitatea de a evita orice umbră de
subiectivism, principii pe care vi le voi prezenta ca material de discuţie.

Cunoaşterea gradului de importanţă pe care un sistem judiciar adecvat o are pentru


creşterea economică şi pentru prosperitate a fost confirmată şi de rezultatele cercetărilor
întreprinse în anii 1990 în câteva ţări de către prof. Barro de la Universitatea Harvard. El
a cercetat factorii de determinare a creşterii economice.

Unul dintre rezultatele acestui studiu este interesant pentru grupurile profesionale de
judecători şi poate oferi o bază bunăoară pentru obţinerea unui buget mai mare sau a
unor resurse financiare mai însemnate pentru sistemul judiciar şi pentru asistenţa
judiciară: studiul a relevat că cel mai important criteriu pentru creşterea economică a
unei ţări este gradul de încredere pe care îl inspiră sistemul justiţia. Acest criteriu este
considerat a fi încă şi mai important decât calitatea democratică a sistemului politic.

Cu toate acestea, o democraţie politică eficientă este – la rândul său – o condiţie esenţială
a unei implementări eficiente a drepturilor şi libertăţile fundamentale, aşa cum sunt
acestea statuate în preambulul Convenţiei.

7
Vorbeam mai sus de caracteristicile naţionale. Încă nu îmi este cunoscută tipologia
clasică a românului mediu, dacă se poate profila o astfel de tipologie. Însă oricare ar fi
ea, nu trebuie să existe temerea că această Curtea Europeană va impune o monocultură
juridică sufocantă asupra tuturor ţărilor care ratifică această Convenţie.

Criticile îndreptate împotriva Curţii Europene reprezintă mai degrabă reversul: adesea,
este foarte greu de tras concluzii generale pe baza hotărârilor emise de această instanţă,
de vreme ce de obicei Curtea Europeană studiază în profunzime circumstanţele unui
dosar. Aceasta se datorează probabil influenţei anglo-saxone, care – după părerea mea –
este excesivă.

Chiar şi în timp ce cercetează în detaliu o anumită speţă, Curtea Europeană totuşi


consideră că autorităţile naţionale sunt mai în măsură decât o instanţă internaţională să
evalueze condiţiile locale şi necesitatea luării unor măsuri specifice. Asta în măsura în
care se lasă statului care aderă la Convenţie şi o „marjă de evaluare” proprie. Cu toate
acestea, jurisprudenţa Curţii oferă diferite exemple de hotărâri în care, spre exemplu,
măsurile naţionale respective nu au fost proporţionale cu prevederile Convenţiei, fiind
prin urmare ireconciliabile cu aceasta.

Pe lângă marja de apreciere naţională, Curtea Europeană a susţinut în mod constant


faptul că mecanismul de protecţie prevăzut în cadrul Convenţiei este subordonat
sistemelor naţionale de asigurare a drepturilor omului. Se lasă la latitudinea fiecărui stat
care aderă la Convenţie modul în care apără drepturile şi libertăţile statuate prin
Convenţie. Statele au libertatea de a alege în momentul în care hotărăsc asupra unor
măsuri de respectare a obligaţiilor care le revin în baza Convenţiei. Repet: Convenţia
prescrie nu face decât să prescrie anumite standarde minime. În cazul în care un anumit
stat doreşte să ofere un nivel superior de protecţie, este liber să o facă.

În special în ceea ce priveşte procedura (civilă), există posibilitatea apariţiei unor


discrepanţe enorme între ceea ce s-a considerat a fi o „practică optimă” şi standardul
minim enunţat în Articolul 6(1) al Convenţiei, în special în ceea ce priveşte cerinţele de
administrare a justiţiei într-un interval de timp rezonabil! În mai multe ocazii, Curtea
Europeană a hotărât că statele membre au datoria să-şi organizeze sistemele judiciare
astfel încât să permită instanţelor să respecte această prevedere. A se consulta manualul
privind Dreptul la un proces corect, § 8, nota de subsol 122.

În Olanda, un comitet de judecători şi avocaţi au făcut un experiment interesant privitor


la accelerarea procedurii civile. Acest experiment a început în anul 1996. Eu am avut
privilegiul de a prezida acest comitet şi am avut satisfacţia să văd că legiuitorul olandez a
adoptat acest model procedural câţiva ani mai târziu. Legislaţia aferentă a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2002.

De fapt, prin organizarea acestui experiment, am repurtat un mare succes în cadrul


culturii existente la nivelul baroului şi al sistemului judiciar. Am relatat modul în care am
putut reuşi aceasta într-un raport detaliat, pe care vi-l pot pune la dispoziţie. De fapt,
această formă de colaborare dintre reprezentanţii factoriilor de interes relevanţi, sistemul
judiciar şi barou se integrează în cultura olandeză, în care negocierea şi scopul în sine de
obţinere la un consens joacă un rol semnificativ.

8
Ca să lucreze propriu-zis pe baza prevederilor Convenţiei, un judecător trebuie să aibă o
minte deschisă şi practică vizavi de drepturile şi necesităţile unei persoane, precum şi
pentru dezvoltarea unei societăţi deschise şi pluriforme, ceea ce constituie esenţa unei
democraţii. Din punctul meu de vedere, cuvintele cheie în această situaţie sunt
„deschidere şi eficienţă”. Mai mult decât atât, Convenţia poate necesita o interpretare
dinamică. După cum spunea Curtea Europeană: Convenţia este un instrument viu. După
cum arătam mai sus, majoritatea cazurilor nu se pretează la interpretări statice sau
gramaticale ale Convenţiei.

Toate aceste indicaţii de interpretare, venite din partea Curţii Europene, pot fi identificate
şi în următorul pasaj, citat din prima hotărâre emisă în dosarul Loizidou. Dna. Loizidou
(reprezentând Ciprul) au avut un proces cu guvernul Turciei. Această dispută datează din
timpul ocupaţiei turce a Ciprului, în 1974. După o serie de hotărâri diferite ale Curţii
Europene, cauza a fost în sfârşit soluţionată cu Republica Turcă abia recent, anul acesta.
În cadrul primei hotărâri emise în această speţă, în hotărârea din 23 martie 1995 (A-310),
Curtea Europeană a hotărât următoarele:

„După cum s-a remarcat şi în hotărârea Curţii din cauza Irlanda vs. Marea Britanie,
din data de 18 ianuarie 1978 (Seria A nr. 25, pag. 90, alin. 239), „spre deosebire de
tratatele internaţionale clasice, Convenţia implică mai mult decât nişte angajamente
reciproce între Statele Contractante. Se creează – pe lângă o reţea de angajamente
reciproce şi bilaterale – anumite obligaţii obiective care, după cum se precizează în
Preambul, beneficiază de o punere în aplicare colectivă’."

71. Faptul că această Convenţie reprezintă un instrument viu, care trebuie interpretat în
lumina condiţiilor existente la ora actuală, este adânc înrădăcinat în jurisprudenţa Curţii
(a se vedea, printre altele, hotărârea în speţa Tyrer vs. Marea Britanie, din 25 aprilie
1978, Seria A nr. 26, paginile 15-16, alin. 31). O astfel de abordare, în viziunea Curţii,
nu se limitează doar la prevederile de substanţă ale Convenţiei, dar se aplică şi unor alte
prevederi, cum ar fi Articolele 25 şi 46 (Articolul 25, Articolul 46), care reglementează
funcţionarea mecanismului de aplicare a Convenţiei. Consecinţa este că aceste prevederi
nu pot fi interpretate exclusiv în conformitate cu intenţiile autorilor, în maniera
exprimată în urmă cu mai bine de 40 de ani…

72. În plus, obiectivul şi scopul Convenţiei – ca instrument de protejare a drepturilor


omului – necesită ca prevederile respective să fie interpretate şi puse în aplicare astfel
încât măsurile de protecţie aferente să fie practice şi eficiente (a se vedea, printre altele,
hotărârea menţionată mai sus în cazul Soering, pagina 34, alin. 87, şi hotărârea în cauza
Artico vs. Italia din data de 13 mai 1980, Seria A nr. 37, pagina 16, alin. 33)."

În sfârşit, interpretarea noţiunilor utilizate în cadrul tratatului pot necesita o interpretare


independentă care să fie diferită faţă de interpretarea unor noţiuni comparabile utilizate
în legislaţia naţională. Acelaşi principiu se aplică şi Convenţiei, spre exemplu cu referire
la „drepturile şi obligaţiile civile” prevăzute în Articolul 6(1) şi „posesiile” din Articolul
1 al Protocolul 1.

A se vedea în acest sens şi dreptul la un proces corect, Manualul Drepturilor Omului, nr.
3 (pag. 12/13) şi Dreptul de Proprietate, Manualul Drepturilor Omului, nr. 4, § 51, 52.

Unele aspecte constituţionale şi de competenţă

9
În dosarul Loizidou (1995, A-310, § 75), Curtea Europeană a afirmat că respectiva
Convenţie Europeană a Drepturilor Omului este un „instrument european de ordine
publică”. Această afirmaţie este adevărată şi pentru România. Convenţia trebuie
considerată a fi o parte substanţială a legislaţiei naţionale române, direct în conformitate
cu aşa-numită viziune monistă. Acelaşi principiu se aplică şi legislaţiei olandeze.

Avantajul sistemului monist este acela că judecătorii naţionali pot aplica prevederile
Convenţiei de îndată ce acestea intră în vigoare. În sistemul dualist, judecătorii nu pot
aplica acest sistem dacă Tratatul nu a fost integrat în legislaţia naţională. Acest fapt poate
avea drept consecinţă emiterea la Strasbourg a unor acte care există posibilitatea să nu fie
necesare în cazul în care instanţele naţionale ar fi fost deja investite cu prerogative de a
aplica ele însele prevederile Convenţiei, în conformitate cu principiile sistemului monist.

Trebuie avut în vedere că, în general, Curtea Europeană nu acţionează ca şi „Curte


Europeană de Apel”. În orice caz, Curtea nu are prerogativa de a anula legislaţia
naţională sau decizii ale unei instanţe naţionale şi nici nu prevede că poate ordona unui
stat să-şi modifice legislaţia. Aceasta depinde de statul membru respectiv. În consecinţă,
un număr de state şi-au modificat legislaţia pentru a reflecta concluziile unei hotărâri ale
Curţii Europene. În caz de încălcare, Curtea Europeană şi/sau instanţele naţionale adesea
acordă compensanţii de natură financiară petenţilor.

În ciuda faptului că respectiva Convenţie a fost considerată ca fiind un „instrument de


ordine publică”, opinia Curţii Europene – exprimată în dosarul Sadik (15 noiembrie
1996, § 33) – este aceea că instanţele naţionale nu sunt obligate, deşi au acest drept, să
aplice din oficiu prevederile Convenţiei, cu alte cuvinte, în momentul în care însuşi
solicitantul nu s-a bazat pe prevederile respective pentru a-şi întemeia pretenţiile. Însă
deşi dacă într-o atare măsură poate să nu fie obligatoriu, eu că cred că şi judecătorii
români vor avea dreptul să aplice prevederile Convenţiei din oficiu.

În această privinţă, un judecător prudent va evita să emită o hotărâre fără a anunţa în


prealabil, de vreme ce Articolul 6(1) al Convenţiei prevede necesitatea unui proces
corect. Acest fapt implică şi dreptul la o procedură contradictorie, cu alte cuvinte dreptul
de a comenta asupra aspectelor care sunt relevante pentru decizia respectivă. Oricum,
consider că este de dorit ca nu numai judecătorii, dar şi baroul va ajunge la fie bine
informaţi în legătură cu semnificaţia Convenţiei Europene. În momentul în care s-a
obţinut acest rezultat, Convenţia va deveni un adevărat instrument viu.

Prevederile Convenţiei se aplică tuturor persoanelor de pe teritoriul României, aşa cum


se stipulează în Articolul 1:

„Părţile contractante la nivel înalt vor asigura tuturor persoanelor din sfera lor de
competenţă drepturile şi libertăţile definite în Secţiunea 1 a acestei Convenţii”.

În cadrul acestei prevederi, am identificat două noţiuni care merită o atenţie aparte din
partea noastră. În primul rând, verbul „a asigura” care poate implica o obligaţie specifică,
pozitivă a statului membru vizavi de persoanele private. În al doilea rând, în anumite
situaţii specifice, „sfera de competenţă” a unui stat poate să se extindă şi dincolo de
graniţele sale. Un exemplu în acest sens îl constituie speţa Loizidou (1995):

10
"… având în vedere obiectul şi scopul Convenţiei, responsabilitatea Părţii Contractuale
poate surveni şi în momentul în care – drept consecinţă a unei acţiuni militare, oricum ar
fi acestea, legal sau ilegal – Partea respectivă exercită un control eficient al zonei din
afara graniţelor sale teritoriale. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea zonă, drepturile şi
libertăţile prevăzute în Convenţie, derivă din respectivul control, indiferent dacă acesta
poate fi exercitat direct, prin intermediul unor forţe armate, sau prin subordonare
administraţiei locale.

63. În această privinţă, Guvernul acuzat a luat la cunoştinţă faptul că pierderea de control
a solicitantului asupra proprietăţii sale se datorează ocupaţiei părţii de nord a insulei
Cipru de către trupe turceşti şi crearea „Republica Turcă a Ciprului de Nord" în această
zonă. Mai mult decât atât, nu s-a discutat faptul că trupele turceşti au împiedicat accesul
solicitantului la proprietatea lui.

64. Urmarea este că asemenea acte pot intra în sfera de competenţă turcă, în sensul
Articolului 1 al Convenţiei."

Concluzie

Sper că – prin această scurtă introducere – am putut oferi suficiente motive pentru
concluzia că, în multe feluri, Convenţia Europeană privind Drepturile Omului reprezintă
un important reper pentru sistemele juridice din statele europene membre şi, în acelaşi
timp, şi un factor de motivare pentru o economie deschisă şi pentru o administrare a
justiţiei transparentă. De asemenea, oferă ţărilor individuale o „treaptă” pe baza căreia
acestea pot avansa spre o Europă unită şi/sau spre Uniunea Europeană. Aceasta este – aşa
cum o văd eu acum – o viziune de sus în jos.

Dar care este viziunea inversă? Cineva se poate întreba ce aduce Convenţia judecătorului
naţional individual? Aşa cum o văd eu, jurisprudenţa Curţii Europene este elementară şi
conţine anumite aspecte vitale privitoare la societatea europeană. Prin urmare, şi în
cadrul tehnicilor sale de natură juridică, această jurisprudenţă creează o provocare
profesională pentru judecători. Prin urmare, Convenţia serveşte mai multor scopuri, fiind
un instrument multifuncţional.

Aprilie 2004

11
2. PRINCIPIILE DE LA BANGALORE CU PRIVIRE LA CONDUITA
JUDICIARĂ

2002
Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară – 2001
adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii magistraţilor,
astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribunal,
care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25 -26 noiembrie 2002

Preambul

ÎNTRUCÂT Declaraţia universală a drepturilor omului recunoşte ca fundamental


principiul conform căruia orice om are dreptul, în deplină egalitate, să fie audiat public
pentru a i se stabili drepturile şi obligaţiile în legătură cu o acuzaţie de infracţiune,

ÎNTRUCÂT Conferinţa Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice garantează


că toate persoanele vor fie egale în faţa instanţelor, şi că, în examinarea unei acuzaţii de
infracţiune sau a drepturilor şi obligaţiilor într-un proces în justiţie, orice persoană va
avea dreptul, fără întârziere nejustificată, la o audiere publică de către un tribunal
competent, independent şi imparţial stabilit prin lege,

ÎNTRUCÂT cele două principii şi drepturi fundamentale de mai sus sunt de asemenea
recunoscute sau transpuse în instrumente juridice regionale referitoare la drepturile
omului, în prevederi constituţionale, legislative, ca şi în dreptul cutumiar,

ÎNTRUCÂT importanţa unui sistem judiciar competent, independent şi imparţial pentru


apărarea drepturilor omului este subliniată şi de faptul că transpunerea tuturor celorlate
drepturi depinde, în cele din urmă, de corectitudinea actului de justiţie,

ÎNTRUCÂT o justiţie competentă, independentă şi imparţială este la fel de importantă


dacă se vrea ca instanţele să îşi îndeplinească rolul în susţinerea constituţionalismului şi a
statului de drept,

ÎNTRUCÂT încrederea cetăţenilor în justiţie, în autoritatea morală şi în integritatea


acesteia este de maximă importanţă într-o societate democrată,

ÎNTRUCÂT este deosebit de important ca judecătorii, fiecare în parte şi toţi laolaltă, să


respecte şi să facă cinste funcţiei magistratului ca o dovadă de încredere din partea
cetăţenilor, şi să se străduiască să sporească şi să menţină această încredere în justiţie,

ÎNTRUCÂT răspunderea de a încuraja şi de a menţine conduita judiciară la un nivel înalt


revine în primul rand corpului de magistraţi din fiecare ţară,

ŞI ÎNTRUCÂT Principiile de bază ale Naţiunilor Unite cu privire la independenţa


justiţiei au menirea de asigura şi de a susţine independenţa acesteia şi sunt adresate mai
ales statelor,

IN CONSECINŢĂ, se adoptă principiile de mai jos ca norme de conduită morală a


judecătorilor. Rostul lor este de a-i îndruma pe judecători şi de a constitui pentru
tribunale un cadru pe baza căruia să poată reglementa activitatea judecătorească. Aceste

12
principii au de asemenea menirea de a-i ajuta pe membrii guvernului şi ai organelor
legislative, pe avocaţi şi pe cetăţeni, în general, să înţeleagă mai bine şi să sprijine
justiţia. Aceste principii pornesc de la premisa că judecătorii răspund de conduita lor în
faţa unor instituţii create pentru a asigura respectarea normelor, instituţii ce sunt ele
însele independente şi imparţiale, şi a căror menire este să sporească, nu să deroge de la
acele prevederi ale legii şi ale codului de conduită ce sunt obligatorii pentru un judecător.

Norma nr. 1:
INDEPENDENŢA
Principiul:

Independenţa justiţiei este premisa statului de drept şi garanţia fundamentală a unei


drepte judecăţi. Judecătorul, prin urmare, va susţine şi va exemplifica independenţa
sistemului judiciar atât din punct de vedere individual cât şi instituţional.

Modul de aplicare:

1.1 Judecătorul (judecătoarea) îşi va exercita funcţia judiciară independent, pe baza


aprecierii proprii a faptelor, a interpretării conştiincioase a legii, fără influenţe din
afară, fără a se lăsa convins, forţat, ameninţat, fără a permite amestecul, direct sau
indirect, din partea nici unor cercuri, indiferent de motivul unei astfel de amestec.
1.2 Judecătorul (judecătoarea) va fi independent în relaţiile cu societatea, în general,
şi în relaţiile cu părţile aflate într-un litigiu pe care el (ea) este chemat să îl
judece.
1.3 Judecătorul (judecătoarea) nu numai că va trebui să nu aibă nici un fel de legături
nepotrivite şi să nu fie influenţat de puterea executivă şi de cea legislativă, ci şi să
fie perceput astfel de orice observator din afară.
1.4 În exercitatea funcţiei sale juridice, Judecătorul (judecătoarea) va trebui sa fie
independent faţă de colegii săi magistraţi în legătură cu acele decizii pe care el va
trebui să le ia independent.
1.5 Judecătorul (judecătoarea) va incuraja şi va susţine măsurile de siguranţă menite
a permite îndeplinirea obligaţiilor judecătoreşti, în scopul de a menţine şi de a
întări funcţionarea independentă a justiţiei.
1.6 Judecătorul (judecătoarea) va manifesta şi va susţine o conduită judecătorească de
calitate, pentru a întări încrederea publicului în justiţie, fără de care nu poate fi
menţinută independenţa puterii judecătoreşti.

Norma nr. 2:
IMPARŢIALITATEA
Principiul:

Imparţialitatea este indispensabilă exercitării funcţiei judecătoreşti. Ea este necesară nu


numai hotărîrii înseşi, ci şi întregii succesiuni de etape prin care se ajunge la ea.

Modul de aplicare:

2.1 Judecătorul (judecătoarea) îşi va îndeplini îndatoririle de magistrat fără părtinire,


fără subiectivism, fără idei preconcepute.

13
2.2 Judecătorul (judecătoarea) se va strădui să adopte o conduită, atât în instanţă, cât
şi în afara acesteia, care să câştige şi să menţină încrederea publicului, a juriştilor
şi a părţilor în imparţialitatea judecătorilor şi a justiţiei, în general.
2.3 Judecătorul (judecătoarea), în măsura posibilului, se va strădui să adopte o
conduită demnă, care să reducă la minimum numărul situţiilor care l-ar putea
descalifica, împiedicându-l de a judeca sau de a hotărî într-o speţă oarecare.
2.4 Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu care, făcut în mod
conştient în legătură cu o cauză în judecare sau care i-ar putea fi adusă spre
judecare, ar putea afecta rezultatul dezbaterilor sau ar putea dăuna imparţialităţii
procesului. Şi nici nu va face comentarii în public sau în alt mod, care să afecteze
dreapta judecare a unei persoane sau a unei speţe.
2.5 Judecătorul (judecătoarea) se va autorecuza în orice dosar pe care constată că nu
îl va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca
neffind capabil să judece. Între astfel de cazuri, fără însă ca înşiruirea de mai jos
să fie completă, se numără următoarele:
2.5.1 cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu
privire la una din părţi sau în care judecătorul cunoaşte personal faptul că
există probe controversate care pot prejudicia dsfăşurarea procesului;
2.5.2 cazul în care, anterior, judecătorul a funcţionat ca avocat sau a servit ca
martor în dosarul supus judecăţii sale, sau
2.5.3 cazul în care judecătorul sau un membru al familiei sale are un interes
material în rezultatul disputei.

Toate acestea, sub rezerva ca judecătorului să nu i se poată cere recuzarea atunci când nu
se poate constitui o alta instanţă care să judece cauza sau când, din motive de urgenţă,
inacţiunea ar putea duce la un grav act de injustiţie.

Norma nr. 3:
INTEGRITATEA
Principiul:

Integritatea este indispensabilă exercitării funcţiei judecătoreşti.

Modul de aplicare:

3.1 Judecătorul (judecătoarea) va face în aşa fel încât conduita sa să apară în ochii
unui observator neutru ca ireproşabilă.
3.2 Atitudinea şi conduita unui judecător (a unei judecătoare) trebuie să menţină
trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecătoreşti. Nu este
suficient a se face dreptate, trebuie să se şi vadă că s-a făcut dreptate.

Norma nr. 4:
BUNA CUVIINŢĂ
Principiul:

Buna cuviinţă şi perceperea ei ca atare sunt indispensabile exercitării funcţiei


judecătoreşti.

Modul de aplicare:

14
4.1 In tot ceea ce face, judecătorul (judecătoarea) va evita orice atitudine
necorespunzătoare sau impresia unei atitudini necorespunzătoare.
4.2. Fiind conştient că se află permanent în vizorul ochiului public, Judecătorul
(judecătoarea) trebuie să accepte, de bunăvoie şi fără constrângeri, anumite
renunţări care, cetăţeanului de rând i-ar părea o povară. Chiar şi în viaţa
particulară, judecătorul (judecătoarea) se va comporta astfel încât să nu impieteze
asupra demnităţii funcţiei sale.
4.3. Judecătorul (judecătoarea), în relaţiile sale personale cu alţi membri ai profesiei
juridice care au o prezenţă constantă în instanţa în care lucrează judecătorul
(judecătoarea), va evita situaţiile care ar putea da naştere, pe bună dreptate,
suspiciunilor sau ar putea favoriza părtinirea.
4.4 Judecătorul (judecătoarea) se va abţine de la a participa la soluţionarea unei cauze
în care un membru al familiei sale este parte la proces sau are legătură cu acesta.
4.5 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite nici unui membru al profesiei juridice să
îi folosească locuinţa pentru a primi clienţi sau alţi membri ai profesiei juridice.
4.6 Judecătorul (judecătoarea), ca orice alt cetăţean, are dreptul la libertatea de
exprimare, librtatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma grupuri, dar,
îşi va exercita aceste drepturi în aşa fel încât să nu prejudicieze demnitatea
funcţiei judecătoreşti sau imparţialitatea şi independenţa puterii judecătoreşti.
4.7 Judecătorul (judecătoarea) va trebui să se documenteze asupra intereselor
personale şi financiare ale judecătorului şi va face eforturile corespunzătoare
pentru a se informa de interesele financiare ale membrilor familiei sale.
4.8 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite membrilor familiei sale, persoanelor din
anturajul său sau altor personae să influenţeze negativ conduita şi dreapta sa
judecată.
4.9 Judecătorul (judecătoarea) nu va avea voie să uzeze de prestigiul funcţiei
judecătoreşti pentru a rezolva interesele sale personale sau interesele personale
ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane, şi nici nu va trebui să lase
impresia sau să dea voie altora să lase impresia că ar exista persoane într-o poziţie
privilegiată, capabile să îl influenţeze într-un mod necorespunzător în îndeplinirea
atribuţiilor sale judecătoreşti.
4.10 Judecătorul nu va avea voie să se folosească sau să dezvăluie informaţiile
confidenţiale obţinute de el în această calitate în scopuri care nu au legătură cu
obligaţiile sale profesionale.
4.11 In condiţiile în care judecătoerul (judecătoarea) îşi va îndeplini îndatoririle aşa
cum se cuvine, el (ea) va putea:
4.11.1 să scrie, să ţină conferinţe, să predea şi să ia parte la activităţi legate de
lege, organizarea sistemului juridic, înfăptuirea actului de justiţie, sau
altele conexe;
4.11.2 să apară la o audiere publică în faţa unei autorităţi care are competenţe în
materia dreptului, a organizării sistemului juridic, a înfăptuirii actului de
justiţie, sau a altora conexe;
4.11.3 să funcţioneze ca membru al unui organ oficial sau al unei comisii de stat,
al unui comitet sau organ consultativ, cu condiţia ca, funcţionând în
această calitate, să nu contravină principiilor de imparţialitate şi
neutralitate ale unui judecător; sau
4.11.4 să desfăşoare orice alte activităţi care nu impietează asupra demnităţii sale
de organ judecătoresc şi nici nu îl împiedică să îşi îndeplinească
obligaţiile sale de magistrat.

15
4.12 Judecătorul (judecătoarea) nu va avea voie să practice dreptul atâta timp cât
deţine funcţia judecătorească.
4.13 Judecătorul (judecătoarea) poate înfiinţa sau se poate afilia la asociaţii ale
judecătorilor sau alte organizatii, care reprezintă interesele judecătorilor.
4.14 Judecătorul (judecătoarea), ca şi membrii familiei sale, nu vor avea voie să
pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu
acţiunile sau inacţiunile sale legate de activitatea sa judecătorească.
4.15 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite, cu bună ştiinţă, membrilor instanţei sale
de judecată sau altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la dispoziţia sa,
să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură
cu acţiuni sau inacţiuni legate de activitatea sau atribuţiile sale.
4.16 În măsura permisă de lege şi de reglemetările privind transparenţa, judecătorul
(judecătoarea) poate primi un dar simbolic, un premiu sau o recunoaştere, în
funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu condiiţia ca darul, premiul
sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmărind să îl influenţeze pe judecător în
desfăşurarea obligaţiilor sale judecătoreşti, sau să dea naştere unor suspiciuni de
parţialitate
.
Norma nr. 5:
EGALITATEA
Principiul:

Asigurarea unui tratament egal tuturor în faţa instanţelor este indispensabilă exercitării
funcţiei judecătoreşti.

Modul de aplicare:

5.1 Judecătorul (judecătoarea) va trebui să fie conştient şi să înţeleagă diversitatea


celor ce compun societatea umană, precum şi diferenţele ce derivă din această
diversitate, cum sunt cele referitoare la rasă, culoare, sex, religie, naţionalitate,
castă, infirmitate, vârstă, stare civilă, orientare sexuală, statut social şi economic
sau alte cauze ("motive nerelevante"), dar numai acestea.
5.2 Judecătorul (judecătoarea), în desfăşurarea activităţii sale judecătoreşti, nu va
avea voie să manifeste, prin cuvinte sau atitudine, părtinire sau idei prejudecăţi
faţă de o persoană sau un grup, pe motive nerelevante.
5.3 Judecătorul (judecătoarea) îşi va desfăşura activitatea de magistrat cu respectul
cuvenit faţă de toţi, respectiv, faţă de părţi, de martori, de avocaţi, de persoanlul
instanţei şi de colegii magistraţi, fără a face vreo deosebire pe motive nerelevante
şi lipsite de substanţă pentru activitatea sa.
5.4 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite, cu bună ştiinţă, membrilor instanţei sale
de judecată sau altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la dispoziţia sa,
să facă vreo deosebire, pe motive nerelevante şi lipsite de substanţă, între
persoanele respective, în cadrul unei speţe supuse judecăţii sale.
5.5 Judecătorul (judecătoarea) va cere avocaţilor, în timpul desfăşurării procesului în
instanţă să se abţină de la a-şi exprima, prin cuvinte sau atitudine, părtinirea sau
prejudecta, pe motive nerelevante, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru
devine relevant, din punct de vedere al legii, pentru o chestiune aflată în
dezbatere şi care poate fi o manieră legitimă de a profesa.

16
.
Norma 6:
COMPETENŢA ŞI STRĂDUINŢA
Principiul:

Competenţa şi străduinţa sunt condiţii sine qua non ale exercitării funcţiei judecătoreşti.

Modul de aplicare:

6.1 Îndatoririle judecătoreşti ale unui judecător au precădere faţă de orice alte
activităţi.
6.2 Judecătorul (judecătoarea) îşi va dedica activitatea profesională de judecător
obligaţiilor sale de magistrat, care înseamnă nu numai îndeplinirea funcţiilor
judecătoreşti, a responsabilităţilor faţă de instanţă şi luarea hotărîrilor, ci şi alte
sarcini de însemnătate pentru activitatea judecătorească şi pentru funcţionarea
instanţei.
6.3 Judecătorul (judecătoarea) va lua măsurile ce se impun pentru a-şi menţine şi
spori nivelul de cunoaştere, de calităţi profesionale şi personale necesare
îndeplinirii îndatoririlor judecătoreşti, scop în care va fructifica instruirile de
spcialitate şi orice alte înlesniri oferite judecătorilor, în acest scop, cu aprobarea
organelor judecătoreşti.
6.4 Judecătorul (judecătoarea) se va ţine la curent cu evoluţiile importante ale
dreptului internaţional, ale convenţiilor internaţionale şi a altor instrumente care
reglementează normele referitoare la drepturile omului.
6.5 Judecătorul (judecătoarea) îşi va îndeplini obligaţiile judecătoreşti, inclusiv
emiterea unor sentinţe sub rezervă, într-o manieră eficientă, corectă şi cât mai
promptă.
6.6 Judecătorul (judecătoarea) va menţine ordinea şi ţinuta în toate manifestările ce
au loc în faşa instanţei, va fi răbdător, demn, politicos în relaţiile cu părţile, cu
juraţii, martorii, avocaţii, dar şi cu toţi cei cu care are de-a face judecătorul în
calitatea sa oficială. Judecătorul va pretinde aceeaşi atitudine şi din partea
reprezentanţilor legali, a personalului instanţei, cât şi a celor aflaţi sub influenţa,
autoritatea sau la dispoziţia sa.
6.7 Judecătorul (judecătoarea) nu va afişa un comportament care ar putea veni în
contradicţie cu obligaţia de a se strădui să se achite de obligaţiile sale de
judecător.

PUNEREA ÎN APLICARE

Având în vedere specificul funcţiei judecătoreşti, măsurile efective de punere în aplicare


a acestor principii, acolo unde nu sunt încă în funcţiune astfel de mecanisme, vor fi luate
de autoritatea judecătorească naţională în aria sa de competenţă.

DEFINIŢII

În această declaraţie de principiu, dacă nu permite sau nu cere altfel contextul, termenii
de mai jos vor avea înţelesul care urmează:

17
"Personalul instanţei" înseamnă echipa cu care lucrează judecătorul, inclusiv grefierii.

"Judecător" înseamnă orice persoană care exercită puterea judecătorească, indiferent


cum s-ar numi aceasta.

"Familia judecătorului" înseamnă soţul (soţia) judecătorului, copiii, nora/ginerele,


precum şi orice altă rudă sau persoană apropiată care îi ţine companie judecătorului
(judecătoarei) şi care locuieşte în casa acestuia (acesteia).

"Soţul/soţia judecătorului/judecătoarei" înseamnă partenerul de viaţă al judecătorului


sau orice altă persoană de oricare sex, care are o relaţie personală apropiată cu
judecătorul/judecătoarea.

Notă explicativă

1. La prima sa întrunire de la Viena, în aprilie 2000, la invitaţia Centrului Naţiunilor


Unite pentru Prevenirea Infracţionalităţii Internaţionale, şi în conexiune cu al X-lea
Congres al Naţiunilor Unite asupra prevenirii infracţionalităţii şi a tratamentului
delincvenţilor, Grupul Judecătoresc pentru întărirea integrităţii judecătoreşti (compus din
Judecător-şef Latifur Rahman din Bangladesh, Judecător-şef Bhaskar Rao din Statul
Karnataka, India, Judecătorul Govind Bahadur Shrestha din Nepal, Judecător-şef Uwais
din Nigeria, Vice-preşedintele adjunct Langa de la Curtea Constituţională a Africii de
Sud, Judecător-şef Nyalali din Tanzania, şi judecătorul Odoki din Uganda), întrunire
ţinută sub preşedinţia Judecătorului Christopher Weeramantry, Vice-preşedinte al Curţii
Internaţionale de Justiţie, şi la care Judecătorul Michael Kirby de la Înalta Curte a
Australiei, a fost raportorul, întrunire care s-a bucurat de participarea lui Dato' Param
Cumaraswamy, Raportor Special al Naţiunilor Unite asupra independenţei judecătorilor
şi avocaţilor, şi care a recunoscut nevoia unui cod pe baza căruia să se poată aprecia
conduita lucrătorilor judiciari. În acest scop, Grupul Judecătoresc a cerut analizarea
codurilor de conduită judecătorească adoptate deja în anumite ţări şi întocmirea unui
raport de către Coordonatorul Programului de Integritate Judecătorească, Dr Nihal
Jayawickrama, axat pe următoarele aspecte: (a) principiile de bază care se regăsesc în
aceste coduri; şi (b) principiile care se regăsesc numai în unele dintre coduri şi care astfel
de principii ar fi indicat să se adopte şi în care dintre ţări.

2. Proiectul Codului de conduită judiciară întocmit în sensul celor stabilite mai sus
făcea trimitere la mai multe coduri de acest gen şi instrumente aflate în vigoare la data
respectivă, printre care, în mod special, la următoarele:

(a) Codul de conduită judiciară adoptat de Camera Delegaţilor a Asociaţiei


Barourilor Americane în August 1972.
(b) Declaraţia de principiu asupra independenţei corpului judecătoresc, dată de
judecătorii-şefi ai statelor şi teritoriilor australiene în aprilie 1997.
(c) Codul de conduită al judecătorilor de la Curtea Supremă a Statului Bangladesh,
întocmit de Consiliul Judiciar Suprem în exercitarea prerogativei prevăzute la art.
96(4)(a) al Constituţiei Republicii Populare Bangladesh, mai 2000.
(d) Principiile etice ale judecătorilor, întocmite în colaborare cu Conferinţa
judecătorilor canadieni şi avizate de Consiliul Judiciar Canadian în 1998.
(e) Carta europeană asupra statutului judecătorilor, Consiliul Europei, iulie 1998.

18
(f) Codul de conduită judecătorească al Statului Idaho, SUA, 1976.
(g) Reafirmarea valorilor vieţii judecătorilor, declaraţie adoptată de Conferinţa
judecătorilor şefi din India, 1999.
(h) Codul de conduită judecătorească al Statului Iowa, SUA.
(i) Codul de conduită al lucrătorilor judiciari din Kenya, iulie 1999.
(j) Codul deontologic al judecătorilor din Malaiezia, alcătuit de Yang di-Pertuan
Agong, la recomandarea Judecătorului Şef, Preşedintele Curţii de Apel şi a
Judecătorilor Şefi de la Curţile Supreme, în exercitarea prerogativelor conferite
de art. 125(3A) al constituţiei federale a Malaieziei, 1994.
(k) Codul de conduită al magistraţilor din Namibia.
(l) Regulile de conduită judiciară, Statul New York, USA.
(m) Codul de conduită al lucrătorilor judiciari al Republicii Federale Nigeria.
(n) Codul de conduită pentru judecătorii Curţii Supreme şi ai tribunalelor din
Pakistan.
(o) Condul de conduită judiciară al statului Filipine, din septembrie 1989.
(p) Canoanele deontologiei judicare ale statului Filipine, propuse de Asociaţia
Baroului Filipinez, aprobate de judecătorii instanţelor de judecată din Manila, şi
adoptate pentru a fi urmate şi respectate de judecătorii din subordinea
administartivă a Curţii supreme, inclusiv de judecătorii din localităţile mai mici şi
din oraşele mari.
(q) Declaraţia de la Yandina: Principiile de independenţă ale Corpului Judecătoresc
din Insulele Solomon, din noiembrie 2000.
(r) Îndrumarul judecătorilor din Africa de Sud, emis de Judecătorul-şef şi Preşedinte
al Curţii Constituţionale şi de preşedinţii tribunalelor, ai curţilor de apel pentru
litigii de muncă, şi ai Judecătoriei pentru litigii funciare, March 2000.
(s) Codul de conduită al lucrătorilor judiciari din Tanzania, adoptat de Conferinţa
judecătorilor şi magistraţilor din 1984.
(t) Codul de conduită judiciară al Statului Texas, SUA.
(u) Codul de conduită al judecătorilor, magistraţilor şi al altor lucrători judiciari din
Uganda, adoptat de judecătorii de la Curtea Supremă şi de la Înalta Curte în iulie
1989.
(v) Codul de conduită al Conferinţei Judecătorilor din Statele Unite ale Americii.
(w) Canoanele conduitei judiciare pentru Statul Virginia, adoptat şi promulgat de
Curtea Supremă a Statului Virginia în 1998.
(x) Codul de conduită judicară adoptat de Curtea Supremă a statului Washington,
SUA, în octombrie 1995.
(y) Legea judiciară (a Codului de conduită), adoptată de Parlamentul din Zambia, în
decembrie 1999.
(z) Principiile-cadru cu privire la independenţa corpului judecătoresc ("Principiile de
la Siracusa"), întocmite de un comitet de experţi întruniţi sub egida Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal, a Comisiei Internaţionale a Juriştilor, şi a Centrului
pentru independenţa judecătorilor şi a avocaţilor, 1981.
(aa) Normele de bază ale independeţei judecătoreşti, adoptate de Asociaţia
Internaţională a Barourilor în 1982.
(bb) Principiile de bază ale Naţiunilor Unite asupra independenţei corpului
judecătoresc, aprobate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1985.
(cc) Proiectul Declaraţiei universale asupra independenţei judecătorului ("Declaraţie
Singhvi"), întocmită de dl. L.V. Singhvi, Raportor special al Naţiunilor Unite
pentru Studiul asupra independenţei corpului judecătoresc, 1989.

19
(dd) Declaraţia de la Beijing asupra principiilor de independenţă a judecătorilor din
Regiunea Lawasia, adoptată de cea de a 6-a Conferinţă a judecătorilor-şefi, din
august 1997.
(ee) Ghidul Latimer pentru ţările din Commonwealth cu privire la bunele uzanţe în
relaţiile dintre puterea executivă, parlament şi puterea judecătorească, în sprijinul
actului de guvernare, al statului de drept, şi al drepturilor omului, pentru
asigurarea aplicării efective a Principiilor de la Harare, 1998.
(ff) Principiile-cadru de prevenire şi eliminare a corupţiei şi de asigurare a
imparţialităţii actului de justiţie, adoptat de grupul de experţi reuniţi sub egida
Centrului pentru independenţa judecătorilor şi a avocaţilor, în februarie 2000.

La cea de-a doua întrunire a sa, de la Bangalore, în februarie 2001, Grupul


Judecătoresc (format din Judecătorul-şef Mainur Reza Chowdhury din Bangladesh,
Judecătoarea Claire L'Heureux Dube din Canada, Judecătorul-şef Reddi din Statul
Karnataka, India, Judecătorul-şef Upadhyay din Nepal, Judecătorul-şef Uwais din
Nigeria, Judecătorul-şef Adjunct Langa din Africa de Sud, Judecătorul-şef Silva din Sri
Lanka, Judecătorul-şef Samatta din Tanzania, şi Judecătorul-şef Odoki din Uganda, care
s-au reunite sub conducerea Judecătorului Weeramantry, avându-l pe Judecătorul Kirby
ca Raportor, şi bucurându-se de participarea Judecătorului Bhagwati, Raportor Special al
Naţiunilor Unite şi Preşedintele Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului,
calitate în care l-a reprezentat pe Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului)
procedând la examinarea proiectului ce a fost supus atenţei sale, a identificat valorile
fundamentale, a formulat principiile de bază, şi a aprobat Proiectul Codului de conduită
judiciară. Grupul Judecătoresc a recunoscut, însă, că, dat fiind faptul că Proiectul fusese
întocmit de judecători din judecători provenind în special din ţările de drept anglo-saxon,
era imperios necesar ca el să fie examinat şi de judecători din alte sisteme de drept,
pentru ca, într-adevăr, acest Cod să poată căpăta statutul de cod de conduita judiciară cu
valoare internaţională.

Proiectul de la Bangalore a fost trimis atât judecătorilor din ţările de drept anglo-
saxon, cât şi celor din ţările de drept civil, fiind apoi discutat la mai multe conferinţe ale
judecătorilor. În iunie 2002, el a fost revizuit de Grupul de lucru al Consiliului
consultativ al judecătorilor europeni (CCJE-GL), format din Vice-preşedintele Reissner,
de la Asociaţia austriacă a judecătorilor, Judecătorul Fremr, de la Înalta Curte a
Republicii Cehe, Preşedintele Lacabarats, de la Curtea de Apel de la Paris, Franţa,
Judecătorul Mallmann, de la Tribunalul Administrativ Federal al Germaniei, Magistratul
Sabato, din Italia, Judecătorul Virgilijus de la Curtea de Apel a Lituaniei, Consilierul
Prim Wiwinius, de la curtea de Apel din Luxemburg, Judecătorul-consilier Afonso, de la
Curtea de Apel a Portugaliei, Judecătorul Ogrizek, de la Curtea Supremă a Sloveniei,
Preşedintele Hirschfeldt, de la Curtea de Apel din Svea, Suedia, şi Lord Mance,
judecător din Marea Britanie. La iniţiativa Asociaţiei Barourilor Americane, Proiectul de
la Bangalore a fost tradus în limbile naţionale, revizuit de judecători din ţările Europei de
Est şi Centrale, în special din Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Kosovo, România,
Serbia şi Slovacia.

Proiectul de la Bangalore a fost revizuit în lumina comentariilor primite de la


CCJE-GL şi de la alte foruri menţionate mai sus; a Opiniei nr. 1 (2001) a CCJE asupra
normelor referitoare la independenţa corpului judecătoresc; a proiectului de Opinie al
CCJE cu privire la principiile şi regulile care reglementează conduita profesională a
judecătorilor, cu accent pe deontologie, atitudini incompatibile şi imparţialitate; precum

20
şi prin comparare cu diverse coduri mai recente ale deontologiei judiciare, inclusiv cu
Ghidul Conduitei Judiciare, publicat de Consiliul Judecătorilor Şefi din Australia în iunie
2002, cu Regulamentul-model de conduită al judecătorilor din statele baltice, cu Codul
deontologic al judecătorilor din Republica Populară Chineză, cu Codul deontologic al
Asociaţiei judecătorilor macedoneni.

Proiectul de la Bangalore astfel revizuit a fost propus spre dezbatere la o masă


rotundă a Judecătorilor Şefi (sau a reprezentanţilor acestora) din ţările cu sisteme de
drept bazate pe un cod civil. Masa rotundă s-a desfăşurat la Palatul Păcii din Haga,
Olanda, în noiembrie 2002, şi a fost prezidată de Judecătorul Weeramantry.

La această masă rotundă au participat următorii: Vladimir de Freitas, judecător la


Curtea Federală de Apel din Brazilia, Iva Brozova, Judecător-şef la Curtea Supremă a
Republicii Cehe, Mohammad Fathy Naguib, Judecător-şef la Curtea Supremă
Constituţuională din Egipt, d-na Consilier Christine Chanet, de la Curtea de Casaţie a
Franţei, Genaro David Gongora Pimentel, Preşedinte la Curtea Supremă de Justiţie a
Naţiunii Mexicane, Mario Mangaze, Preşedinte la Curtea Supremă din Mozambic, Pim
Haak, Preşedinte la Hoge Raad din Olanda, Trond Dolva, judecător la Curtea Supremă a
Norvegiei, Hilario Davide, Judecător-şef la Curtea Supremă a statului Filipine.

De asemenea, la una din sesiuni au participat şi următorii judecători de la Curtea


Internaţională de Justiţie: judecătorul Ranjeva (Madagascar), judecătorul Herczegh
(Ungaria), judecătorul Fleischhauer (Germania), judecătorul Koroma (Sierra Leone),
judecătorul Higgins (Marea Britanie), judecătorul Rezek (Brazilia), judecătorul Elaraby
(Egipt), şi judecătorul ad-hoc Frank (SUA). De faţă a fost şi Raportorul special al
Naţiunilor Unite. "Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară" au fost
fructul acesti întâlniri.

21
3. O posibilă strategie de accelerare a procedurii civile

Dr. Bart Punt (Olanda)

1. În scopul realizării unei eficienţe crescute în procedura civilă, o comisie mixtă


olandeză (formată din judecători şi avocaţi) a propus, în 1995, organizarea unui
experiment de procedură scurtată, pe baza unui model pe care l-au numit “regimul
accelerat”. În perioada 1996-2001, acest experiment a fost aplicat în 10 din cele 19
judecătorii regionale ale Olandei şi a fost un success. S-a constatat că, în medie, speţele
rezolvate în acest regim accelerat se încheiau în opt luni. Trebuie să spun, însă, că multe
din aceste cazuri s-au rezolvat şi printr-o înţelegere amiabilă, într-un termen mai scurt, de
trei-patru luni. Formula nu mai are caracter experimental, deoarece ea fost legiferată de
puterea legislativă şi introdusă ca prevedere legală cu începere de la 1 ianuarie 2002.

2. Aceste câteva principii de bază ale regimului accelerat au constituit răspunsul la


ceea ce mulţi practicieni (dar şi teoreticieni) resimţiseră, de mai bine de 80 de ani, ca
fiind o încărcătură prea greoaie a codului de procedură civilă olandez. Aceste elemente
de bază au fost: termene scurte şi respectate cu stricteţe, o singură rundă de note scrise:
reclamantul trebuie să renunţe la dreptul de a depune un răspuns ca şi la dreptul de a-şi
susţine pledoaria în instanţă, citaţia trebuie să conţină date referitoare la motivul real al
conflictului şi să indice probele. Deasemenea s-a pus accent pe partea orală a procedurii.
Pentru o descriere mai amănunţită a acestor elemente de bază, vă rog să consultaţi anexa.

3. Înainte de a analiza soluţiile de remediere a deficienţelor vechiului cod de


procedură civilă, ar fi util, poate, să facem o scurtă descriere a acestuia. Procedura civilă
olandeză se întemeiază pe tradiţia dreptului civil. Voi face mai întâi câteva observaţii
asupra ponderii elementului oral faţă de cel scris în cadrul procedurii vechi, după care
voi face o prezentare mai amănunţită a desfăşurării obişnuite a acestei proceduri.
Fundamentarea procedurii noastre pe codul civil înseamnă, între altele, că la noi
“procesul” nu se desfăşoară în sensul cunoscut în dreptul anglo-saxon, în cadrul căruia
toate observaţiile se fac oral, martorii vin şi depun mărturie, etc. etc. ca şi când de faţă s-
ar găsi un juriu. După legea olandeză, atât cea veche, cât şi cea nouă, se face o distincţie
clară între faza în care se schimbă notele scrise, care joacă un rol relativ important, şi
înfăţişsarea în instanţă. In par. 4, mă voi ocupa mai pe larg de notele scrise. Cât priveşte
înfăţişările în instanţă, ele nu sunt procedură automată, deşi numărul cazurilor în care nu
se ţine nici o audiere este foarte mic. Înfăţişarea poate avea loc la iniţiativa oricăreia din
părţi, adică a aceleia care doreşte dezbaterea litigiului în faţa instanţei. Pe de altă parte,
instanţa este aceea care decide dacă mai doreşte şi alte date despre litigiu. Dacă da,
atunci, pe baza notelor scrise ale părţilor, instanţa va da o hotărîre nedefinitivă, prin care
stabileşte ce fel de cercetare să se desfăşoare în acest scop. Instanţa poate, de exemplu,
dispune prezentarea părţilor în instanţă, o expertiză, sau o verificare la faţa locului, după
cum crede ea de cuviinţă. Audierea martorilor însă nu intră în aria de aplicabilitate a unei
astfel de hotărîri. Dacă una din părţi oferă probe despre fapte ce ţin de caz, prin audierea
de martori, instanţa nu poate ignora o astfel de propunere decât dacă stabileşte că fapta ce
se urmăreşte a fi dovedită în instanţă este neînsemnată sau atunci când consideră că
proba propusă nu este la obiect. Pe de altă parte, instanţa nu are voie să respingă
audierea martorilor doar presupunând care va fi rezultatul acelei probe. Aici mai trebuie
adăugat că, în cazul în care părţile compar personal în faţa instanţei, sau în cazul
dezbaterii litigiului în instanţă, tradiţia procedurală olandeză cere ca judecătorul să fie

22
destul de activ, adică să pună întrebări sau chiar să propună o înţelegere amiabilă pe baza
unei aprecieri prudente prima facie a dosarului.

4. Prin 1990, neajunsurile procedurii noastre civile s-ar fi putut defini printr-o
singură expresie: lipsa de concentrare. Adică, părţile sau avocaţii părţilor aveau prea
multe posibilităţi de a-şi expune punctul de vedere, mai ales prin intermediul unor note
scrise depuse succesiv, fie că erau: citaţii, apărări, răspunsuri, replică la răspunsuri,
intervalul dintre acestea fiind de multe ori foarte mare. De multe ori, litigiul propriu-zis
nu ajungea să fie discutat decât după ce fuseseră depuse răspunsurile şi replica la
răspunsuri. Dacaă, odată cu replica la răspunsuri, acuzatul depunea şi documente,
reclamantului i se dădea încă o dată posibilitatea de a depune un scurt comentariu, chiar
dacă numai cu privire la aceste documente. Iar reclamantul condiţiona aceasta de
dezbaterea cauzei în instanţă. Pe atunci, părţile sau avocaţii lor aveau invariabil dreptul
de a cere susţinerea argumentelor lor în instanţă. Pe scurt, problema cea mai mare izvora
din aceea că autonomia părţilor, adică a avocaţilor, era mult supradimensionată faţă de
scopul acţiunii pentru ca procesul să se poată termina într-un interval rezonabil. Tocmai
de aceea, încă din 1968 judecătorii începuseră să găsească o formulă de a ieşi din această
încărcătură împovărătoare, şi anume, în unele speţe, alese de ei cu grijă, au dispus
prezentarea părţilor numai după susţinerile orale ale fiecăreia din ele. Această metodă a
dat oarecare rezultate. Scopul era acela de a le face să ajungă la o soluţionare amiabilă
sau de a fluidiza etapele ulterioare ale procedurii. În 1989, Legea procedurii civile a
dispus ca instanţele să trieze cauzele în funcţie de această posibilitate de a se ajunge la
prezentarea părţilor în instanţă după o singură rundă de susţineri orale de fiecare parte.
Până acum, însă, această manieră nu a fost adoptată de toate instanţele, de aceea efectele
Legii din 1989 au rămas modeste.

5. Din aceste motive, în 1995 încă mai aveam o procedură convenabilă avocaţilor,
care, graţie acesteia, aveau multe posibilităţi de a pleda cauza, ceea ce îi făcea să adopte
strategia de a demonstra cât mai puţin în plângerile sau notele depuse la instanţă. Această
strategie a fost practicată chiar şi atunci când reclamantul ştia bine care va fi punctul de
vedere al pârâtului. Această strategemă dădea naştere unor replici scrise destul de vagi şi
evazive în notele scrise ale apărării.

6. Odată cauza dezbătură în instanţă, ea era gata de judecare. În multe cazuri,


judecata ducea la o hotărîre nedefinitivă şi mai departe la o cercetare. În general, astfel
de hotărîri nedefinitive, fie că se dădeau sau nu după susţinerea în instanţă, erau în formă
scrisă. O hotărîre nedefinitivă de fapt rezumă faptele, pretenţiile, susţinerile şi face
consideraţii cu privire la chestiunea în dispută. La sfârşit, în dispozitiv, hotărîrea dispune
măsurile de cercetare în cauză. În marea majoritate a cauzelor, instanţa dispune ca părţile
să apară la tribunal personal, însoţite de avocaţii lor. Scopul este unul dublu: judecătorul
urmăreşte clarificarea anumitor aspecte şi, aşa cum va menţiona întotdeauna în hotărîrea
nedefinitivă, va încerca să obţină o soluţionare pe cale amiabilă. De multe ori, instanţa va
considera indicat să îi audieze pe martori.

7. În timp ce, după “vechea” procedură, odată dată o astfel de hotărîre nedefinitivă
care cerea desfăşurarea unei anchete, cazul putea tergiversa din două motive. Primul era
acela că instanţa de multe ori permitea părţilor să depună la instanţă comentarii scrise
asupra rezultatelor anchetei, care putea dura ea singură mai multe luni, deşi părţile nu
aveau dreptul de a face astfel de comentarii, ca să nu mai spunem că nici nu aveau mare
lucru de spus. După ce părţile îşi depuneau comentariile, urma să se dea o sentinţă

23
definitivă la prima instanţă. Asta se putea întâmpla adesea după trei ani de la începerea
procesului.

8. O a doua cauză a tergiversării consta în aceea că ambele părţi aveau dreptul de a


contesta hotărîrea nedefinitivă. Ceea ce însemna că ancheta trebuia amânată până se
judeca apelul. Instanţele inferioare aveau dreptul de a respinge accesul la apel, dar rareori
se prevalau de acest drept. Cu începere de la 1 ianuarie 2002, legea s-a schimbat cu 180 0,
în sensul că părţile nu mai au dreptul să facă apel contra unei hotărîri nedefinitive decât
dacă au permisiunea expresă a instanţei. Această măsură a fost adoptată tot la
recomandarea comisiei noastre mixte.

9. Cum arătam în par. 4, după procedura veche, cauzele puteau fi programate pentru
o înfăţişare a părţilor după numai o rundă de susţineri de către fiecare parte. Comisia
noastră a hotărît să transforme această formulă din facultativă în general valabilă, în
cadrul experimentului nostru. Şi din acest punct de vedere, legiuitorul a adoptat
propunerea comisiei, respectiv părţile vor fi chemate să se prezinte în instanţă după
numai o singură pledoarie din partea fiecăreia, cu excepţia acelor cazuri în care instanţa
consideră că nu se poate aplica această formulă. Conform noii proceduri, lucrurile se
desfăşoară astfel: toate cauzele sunt triate de instanţă după criteriul pretabilităţii lor la
chemarea părţilor în instanţă încă din prima fază, adică după depunerea plângerii şi a
apărărilor. Dacă într-o cauză se consideră că citarea părţilor nu este indicată în această
fază incipientă, părţile au dreptul de a depune şi alte note scrise, cum ar fi răspunsuri la
interogatorii şi replici la răspunsuri, precum şi să dezbată cazul în instanţă, dacă doresc.
Într-un foarte mare număr de cazuri, însă, instanţa va dispune înfăţişarea părţilor după
prima rundă de susţineri orale. După care cauza este repartizată unui singur judecător,
care, după ce studiază dosarul, îi invită mai întâi, de regulă, pe avocaţii părţilor să mai
depună şi alte documente pe care le consideră el necesare sau să depună comentarii mai
amănunţite asupra anumitor aspecte, pentru ca dosarul să fie complet documentat în
vederea dezbaterilor orale şi, eventual, a unei soluţionări amiabile chiar în cursul
înfăţişării. Dacă părţile nu se înţeleg, se va da o sentinţă, cu excepţia cazurilor în care
judecătorul acceptă să le acorde părţilor posibilitatea unei a doua runde de note scrise.
Dar aceasta se întâmplă în puţine din cazurile care nu sunt soluţionate amiabil. Dacă
părţile au avut o înfăţişare, asta nu înseamnă că au dreptul necondiţionat de a mai susţine
o dezbatere în instanţă după ce au depus răspunsurile şi replica la răspunsuri.

10. Atât în faza experimentală, cât şi conform noilor preveri de procedură, această
înfăţişare a părţilor în instanţă trebuie să constituie punctul central al dezbaterii, la
sfărşitul căreia trebuie să rămână cât mai puţine chestiuni în suspensie. Şi, după părerea
mea, aşa se şi întâmplă de cele mai multe ori. Aceste rezultate au fost obţinute şi datorită
unui alt element-cheie al regimului accelerat, element care a fost şi el însuşit de legiuitor.
Am în vedere condiţia ca, în citaţie, partea reclamantă sau avocatul acesteia să prezinte
litigiul în întregime, adică nu doar să menţioneze ce şi de ce pretinde, ci să arate şi
apărările pe care anticipează că le va susţine cealaltă parte, în măsura în care le cunoaşte,
cum ar fi, de exemplu, din corespondenţa anterioară, precum şi, de preferat, replica
părţii reclamante la aceste apărări. Şi, de obicei, această cerinţă se respectă. Această
obligaţie a fost singurul element original al propunerii noastre. Ca urmare a acestei
metode, judecătorul îşi poate forma o părere mult mai aprofundată asupra cauzei decât se
întâmpla după vechea procedură, şi încă de la primul schimb de note scrise. Următorul
pas al procedurii este acela în care jduecătorul dispune instrucţiuni pentru pregătirea

24
prezentării părţilor în instanţă aşa cum spuneam mai sus, după care urmează înfăţişarea
propriu-zisă.

11. Reiese limpede din cele de mai sus că elementele–cheie ale regimului accelerat
(şi, prin urmare, ale modificărilor corespunzătoare din legea olandeză) au dus la o foarte
mare concentrare a dezbaterilor. Întrucât experimentul nostru cerea ca reclamantul să
renunţe, între altele, şi la dreptul de a depune răspunsuri, nici pârâtul nu mai putea
depune replica la răspunsuri. Este adevărat că nu îl puteam împiedica pe pârât să solicite
permisiunea de a-şi susţine cauza în instanţă, dar, din moment ce era întotdeauna
prevăzută o înfăţişare la care părţile oricum urmau să apară, aceasta nu a prezentat riscuri
grave de amânări successive după această înfăţişare. În acelaşi timp, experimentul a dus
la restrângerea posibilităţilor părţilor de a-şi prezenta poziţia. Astfel cum spuneam la
început, aceste elemente au fost "obiectivele" comisiei noastre, adică eliminarea acelor
defecte ale procedurii pe care toată lumea le cunoştea de mult timp. Prin introducerea
acestor termene stricte, regimul accelerat a oferit încă un element-cheie de înlăturare a
acestor neajunsuri.

12. Cam acestea sunt meritele acestui experiment. El a dus la schimbări rapide ale
legislaţiei noastre, ceea ce m-a surprins oarecum, fiindcă m-aş fi aşteptat la mai multă
rezistenţă din partea unei formule tradiţionale. Dar tocmai aici m-am înşelat. Am
impresia că, pe baza acestui experiment, care a început în 1996, şi după introducerea
acestor modificări în legislaţie cu începere de la 1 ianuarie 2002, putem vorbi deja, în
anul 2004, de existenţa unei noi tradiţii, diferite, în procedura noastră civilă .

13. "Strategia" comisiei noastre a fost şi ea importantă. Merită să ne oprim puţin


asupra ei, pentru că această comisie a avut mulţi predecesori care au încercat acelaşi
lucru în secolul trecut, dar fără success. Aceste alte comisii premergătoare au constatat şi
ele aceleaşi neajunsuri ca şi noi, dar nu au reuşit să determine modificarea legii. După
părerea mea, comisia noastră a reuşit aceasta graţie strategiei pe care am adoptat-o noi.
Noi nu am venit cu o analiză originală a problemelor existente. Chiar şi numărul de
soluţii originale pe care le-am propus este destul de restrâns. Strategia noastră a fost una
mai modestă, şi anume de a nu schimba prea mult, dar, mai ales, de a nu schimba prea
mult deodată.

14. O componentă importantă a strategiei noastre a fost, cred, încercarea de a


modifica procedura oferind în locul ei o soluţie alternativă facultativă, uşor de adoptat în
speţele simple, obişnuite, în avantajul reclamanţilor, care erau atât de nerăbdători să
ajungă la o soluţionare încât erau dispuşi să renunţe chiar la o parte din drepturile lor
procedurale, cum ar fi cel de prelungire a dezbaterilor prin depunerea unor răspunsuri,
sau cel de a solicita dezbaterea în contradictoriu în instanţă. În acest fel, am redus
utilizarea vechii proceduri de către acei reclamanţi care erau dispuşi să se judece după
această nouă formulă şi să beneficieze de avantajele ei.

15. Al doilea element a fost caracterul voluntar al experimentului nostru, în limitele


permise de procedura care era atunci în vigoare. Această strategie a avut mai multe
avantaje.

16. În primul rând, ea ne-a dat posibilitatea de a evita discuţiile teoretice pe un


subiect foarte practic, şi zic teoretice pentru că nimeni nu avea experienţă pe modelul
nostru. Discuţiile abstracte ar fi fost, aşa cum s-a şi întâmplat, de fapt, în trecut, foarte

25
periculoase, fiindcă ar fi încercat să schimbe o tradiţie juridică foarte dragă avocaţilor.
Căci, aşa cum îi explica Macchiavelli prinţului, încercarea de a schimba o tradiţie poate
fi un lucru foarte periculos.

17. Al doilea avantaj al experimentului nostru a fost acela că fost foarte dificil pentru
opozanţii noştri, majoritatea fiind avocaţi care se simţeau foarte la largul lor cu procedura
veche, să se opună experimentului fără a fi bănuiţi că o fac din interes. Au fost observaţii
critice din partea Baroului, dar nu s-a întâmpinat o opoziţe foarte fermă faţă de
propunerea noastră de a introduce această formulă cu titlu experimental.

18. Al treilea avantaj a fost acela că ne-a permis să verificăm cât de eficiente sunt
rezultatele, prin comparaţie cu procedura în uz. Am reuşit să convingem Ministerul
Justiţiei că merită să urmărim cum se desfăşoară experimentul. Compartimentul de
cercetare al Ministerului a desfăşurat acest studiu şi a întocmit un raport – practic, o carte
– foarte interesant. Am menţionat deja că durata medie a procedurii în cadrul
experimentului a fost de 8 luni.

19. În plus, ne-am preocupat să câştigăm sprijin. După ce am pregătit un proiect de


raport, am invitat circa 200 de avocaţi, judecători, cadre universitare şi avocaţi de drept
comercial, pentru a le împărtăşi ideile noastre. Cheltuielile ocazionate de aceste activităţi
au fost suportate de instituţiile care înfiinţaseră comisia noastră, Baroul Olandez şi
Asociaţia Olandeză a Judecătorilor! Şi, în general, au fost de accord cu noi. Grupul de
avocaţi de drept comercial cu clienţi din rândurile firmelor mari şi mijlocii s-au dovedit a
fi un grup de susţinere important. Aceşti avocaţi sunt, în majoritate, membri ai Baroului
care ştiu şi ce petrece acolo, dar sunt conştienţi şi de faptul că anumite obiceiuri şi/sau
privilegii ale avocaţilor pot deveni obstacole în calea unei proceduri civile eficace, dar şi
în calea intereselor firmelor pentru care lucrează. După părerea lor, durata proceselor
civile nu ar trebui să depăşească un an, din diverse motive, printre care şi acela al
costurilor împovărătoare.

20. După ce ne-am susţinut porpunerile, am găsit 10 judecătorii din cele 19 pe care le
avem, care au fost dispuse să ia parte la experiment, faţă de care au manifestat o atitudine
pozitivă. Cele 10 judecătorii au lucrat cu un corp de reguli procedurale mai mult sau mai
puţin uniforme, care a cuprins etapele regimului accelerat.

21. În final, este de preferat ca o comisie ca a noastră să-şi croiască drum şi în textul
de lege. Ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă cu experimentul nostru, ca şi cu alte
câteva recomandări pe care le-a făcut comisia noastră. Prin asta vreau să spun că
proiectele de acest gen trebuie să obţină şi, odată obţinut, să menţină sprijinul Ministerul
Justiţiei şi al parlamentarilor interesaţi. În această idee, ar fi util de subliniat că o
procedură juridică atât corectă cât şi eficientă – mai ales în procesele civile – este
deosebit de importantă pentru comerţ, pentru industrie, dar şi pentru prosperitatea
generală. Fiindcă economia olandeză cunoaşte un declin din 2000 încoace, Guvernul
olandez a introdus restricţii bugetare, care îi afectează şi pe judecători. Ei bine, această
nouă formulă de procedură poate readuce pe rol cauze care au trenat până acum. În orice
caz, pot spune că în Olanda procedura civilă a fost accelerată într-o mare măsură.

mai 2004

________________________

26
Anexa: ELEMENTELE-CHEIE

27
ELEMENTELE-CHEIE ALE REGIMULUI ACCELERAT

a. Perioade şi termene scurte aplicate cu stricteţe (6 săptămâni) la:


1) depunerea notelor scrise
2) fixarea datelor pentru înfăţisările părţilor / martorilor
3) pronunţarea sentinţei;

b. partea care optează pentru acest regim, renunţă prin aceasta la:
1) dreptul de a depune răspunsuri, şi
2) dreptul de a-şi susţine cauza în instanţă, cu o condiţie, şi anume de a
se respecta procedura standard de a ţine o înfăţişare a părţilor după
depunerea apărărilor;

c. citaţia iniţială trebuie:


1) să conţină date despre adevărata dimensiune a litigiului, adică
să arate şi punctul de vedere pe care îl va avea cealaltă parte, în
măsura în care este cunoscut, şi
2) să menţioneze probele ce vor fi aduse în susţinerea cauzei;

d. În faza de cercetare şi în aceea care îi urmează, elementul oral joacă


un rol mai mare decât de obicei, ceea ce implică, printre altele, regula
de a avea o înfăţişare a părţilor după depunerea apărărilor, timp în care,
după ce a fost permisă audierea părţilor şi / sau a martorilor, nu va mai
avea nici un schimb de susţineri;

e. în afară de străduinţa de a se ajunge la o soluţionare şi de a obţine mai


multe date, înfăţişarea părţilor (după apărări) este folosită
deasemenea pentru a permite instanţei ca, prin consultare cu părţile, să
dea instrucţiunile cele mai adecvate pentru a se ajunge la o rezolvare
rapidă a cauzei, adică de a audia, dacă este necesar, experţi sau
martori chiar la această înfăţişare; totul se consemnează într-un process
verbal de şedinţă; dar şi comentariile părţilor ca răspuns la punctul de
vedere al celeilalte părţi; la această înfăţişare nu se urmăreşte că părţile
să depună, cu această ocazie, răspunsuri şi replici la răspunsuri prea
lungi.

------------------

28
4. DREPTUL DE ACCES LA O INSTANŢĂ
- reglementat de articolul 6 paragraf 1 din
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale1 -

1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale


(în continuare, Convenţia) deşi garantează, în principal, drepturi materiale, conţine şi
câteva garanţii de natură procedurală menite să confere eficienţă celor din prima
categorie. Articolul 6 este o astfel de dispoziţie, rolul său fiind, în principal, de a arăta
cum trebuie să se desfăşoare un proces în cazul contestaţiilor ce poartă asupra drepturilor
cu caracter civil sau al acuzaţiilor în materie penală. S-a pus însă problema dacă nu
cumva articolul 6 prevede şi un drept material şi anume dreptul de acces la o instanţă2.
Curtea a răspuns afirmativ la această întrebare în hotărârea Golder c. Marea Britanie3,
arătând că:

“Dacă acest text ar fi interpretat ca vizând doar derularea unei proceduri aflate
deja în curs în faţa unei instanţe, un stat parte ar putea, fără să-l încalce, să suprime
jurisdicţiile sau să sustragă din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de
contestaţii cu caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern.
Astfel de ipoteze, ce nu pot fi disociate de riscul arbitrarului, ar produce consecinţe
grave, contrare principiilor amintite şi pe care Curtea este obligată să le ia în
considerare (hotărârea Lawless din 1 iuie 1961, seria A nr. 11, pag. 14, ultimul alineat).
În opinia Curţii nu este de conceput ca articolul 6 paragraf 1 să descrie în
detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor într-o acţiune civilă în curs şi să nu
protejeze singurul lucru care în realitate permite să beneficiezi de aceste garanţii:
accesul la judecător. Echitate, publicitate şi celeritate ale procesului nu prezintă nici un
interes în absenţa procesului.”

Câmpul de aplicare al dreptului de acces la o instanţă

2. Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o


instanţă. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un
proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter civil şi la acuzaţiile în materie penală, astfel cum au fost definite aceste noţiuni
în jurisprudenţa Curţii Europene. Aceste două noţiuni au un caracter autonom,
neputându-se interpreta prin simpla referinţă la dreptul intern al statelor părţi la

1
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în
continuare, Convenţia) a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994;
2
Articolul 6 din Convenţie nu prevede, în mod expres, dreptul de acces la justiţie.
Textul alineatului 1, care a permis crearea, pe cale de interpretare, a acestui drept,
are următoarea redactare: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,
în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii
în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)”.
3
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea EDO), Golder c. Marii
Britanii, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 17-18;

29
Convenţie4. Aceste noţiuni au un conţinut specific Convenţiei Europene care nu
corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părţi.
Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de “drepturi şi obligaţii
cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că vor avea
caracter civil acele drepturi care sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor
contractante şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea
activităţilor profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege. De asemenea,
putem defini drepturile civile ca fiind toate acele drepturi care nu intră în domeniul
drepturilor politice sau publice. Au un astfel de caracter – public sau politic – drepturile
care derivă exclusiv din raporturile între autorităţile publice în exercitarea puterii publice
şi particulari, în calitatea lor de cetăţeni. În mod concret, este vorba despre drepturile
legate de calitatea de cetăţean (dreptul de vot, dreptul de a fi ales etc.) şi drepturile şi
obligaţiile ce contribuie la exercitarea suveranităţii statului (statutul persoanelor străine,
acordarea cetăţeniei române etc.).
Două principii generale guvernează aplicarea primului paragraf al articolului 6 la
domeniul civil:
• contestaţiile care au un obiect patrimonial vor avea caracter civil, şi
• articolul 6 nu va fi aplicabil în măsura în care autorităţile publice intervin în
exercitarea unor puteri discreţionare, acel imperium statal (jus sufragii, jus
tributi, jus militiae).

3. Vor avea astfel caracter civil în sensul articolului 6 din Convenţie disputele
între persoane private fie că ţin de dreptul contractelor5, dreptul comercial6, dreptul
familiei, dreptul muncii sau răspunderea civilă delictuală. Un alt gen de contestaţii care
vor fi întotdeauna considerate ca având caracter civil este cel care poartă asupra
dreptului de proprietate7. Astfel, au fost considerate ca având caracter civil proceduri
de expropriere8, confiscare9 sau sistematizare10.

4. În ceea ce priveşte litigiile de natură fiscală, în principiu, acestea nu intră în


aria de cuprindere a articolului 611. Această jurisprudenţă stabilită de Comisie a fost
confirmată de Curte în cauzele Schouten şi Meldrum c. Olanda12 şi Ferrazzini c. Italiei13
în care s-a arătat că sunt excluse din câmpul de aplicare al articolului 6 obligaţiile ce
rezultă din legislaţia fiscală sau fac parte din obligaţiile civice normale într-o societate

4
Curtea EDO, Engel şi alţii din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 34, par. 81; De Cubber
din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, p. 18, par. 3;.
5
Curtea EDO, Ringeisen c. Austriei, hotărâre din 16 iulie 1971;
6
Curtea EDO, Edificaciones March Gallego C. A. c. Spaniei, hotărâre din 19 februarie 1998;
7
Cu titlu de exemplu: Curtea EDO, Sporrong şi Lönnroth, din 23 septembrie 1982, seria
A nr. 52; Curtea EDO, Ettl şi alţii; Erkner şi Hofauer; şi Poiss, din 23 aprilie 1987, seria A nr.
117; Curtea EDO, Bodén, din 27 octombrie 1987, seria A nr. 125-B; Curtea EDO,
Håkansson şi Sturesson, din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A; Curtea EDO, Ruiz-
Mateos c. Spaniei, din 23 iunie 1993, seria A nr. 262;
8
Cu titlu de exemplu: Sporrong şi Lönnroth c. Suediei, hotărâre din 23 septembrie 1982,
seria A nr. 52;
9
Curtea EDO, Raimondo c. Italiei, din 22 februarie 1994, seria A nr. 281-A;
10
Curtea EDO, Ettl şi alţii; Erkner şi Hofauer; şi Poiss, din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117;
11
Comisia EDO, decizie din 4 mai 1983, în cauza X c. Franţa, plângere nr. 9908/82,
D.R., vol. 32, p.266; Comisia EDO, decizie din 11 decembrie 1986, în cauza S şi T c.
Suediei, plângere nr. 11189/84, D.R., vol. 50, p.121;
12
Curtea EDO, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 304, par. 50;
13
Hotărâre din 12 iulie 2001;

30
democratică, cu excepţia situaţiei în care procedurile fiscale îmbracă un caracter penal14.
Totuşi, o cerere de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o decizie administrativă
ilegală prin care se refuza acordarea unor avantaje fiscale trebuie adusă în faţa unei
instanţe competente în sensul articolului 6 din Convenţie15. În acelaşi sens, va avea
caracter civil dreptul de a recupera banii plătiţi în exces cu titlu de impozit16.
Aşa cum am arătat deja, litigiile de natură fiscală, chiar atunci când nu sunt
considerate a avea caracter civil, pot intra în domeniul penal al articolului 6 din
Convenţie. Astfel, ori de câte ori obligaţia de plată a unei sume de bani, derivând din
legislaţia fiscală, îmbracă un caracter general, preventiv şi sancţionator şi nu urmăreşte
repararea prejudiciului datorat prin neplata impozitului datorat, garanţiile articolului 6
devin aplicabile17.

5. În orice caz, astfel cum rezultă din interpretarea articolelor 53 din Convenţie şi
20 alin. 2) din Constituţia României, Convenţia garantează un standard minim de
protecţia a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, urmând ca ori de câte ori dreptul
intern român conţine dispoziţii mai favorabile, acestea din urmă se vor aplica. Or, în
domeniul accesului la justiţie, articolul 21 din Constituţie nu limitează aplicarea dreptului
de acces la cele două categorii de litigii arătate în articolul 6 paragraf 1 din Convenţie.

Conţinutul dreptului de acces la o instanţă

6. Conţinutul dreptului de acces la o instanţă nu este acelaşi în domeniul civil şi


în cel penal.
Astfel, dacă în materie civilă conţinutul dreptului de a avea acces la o instanţă nu
ridică multe probleme, în materie penală, Curtea a arătat că, prin intermediul dispoziţiei
din primul alineat al articolului 6, nu se conferă nici un drept victimei unei infracţiuni de
a declanşa proceduri penale împotriva autorului acesteia şi nici de a cere reprezentanţilor
Ministerului Public începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată18. Totodată,
această dispoziţie nu poate fi interpretată ca îndreptăţind persoana acuzată de săvârşirea
unei infracţiuni să ceară continuarea procedurilor până la pronunţarea unei hotărâri de
către o instanţă conformă cerinţelor articolului 619. Singurul lucru pe care îl cere această
normă, în materie penală, este ca, ori de câte ori se face o constatare cu privire la
existenţa vinovăţiei unei persoane, această constatare să fie făcută de o instanţă care să
asigure garanţiile procesului echitabil20.

14
Curtea EDO, Bendenoun c. Franţei, hotărâre din 24 februarie 1994;
15
Curtea EDO, Editions Périscope c. Franţa, din 26 martie 1992, seria A nr. 234-B, par. 17;
16
Curtea EDO, National and &Provincional Buiding Society şi alţii c. Marii Britanii, hotărâre din 23
octombrie 1997
17
Curtea EDO, Ianosevic c. Suediei, hotărâre din 23 iulie 2002;
18
Curtea EDO, Berger c. Franţei, hotărâre din 3 decembrie 2002;
19
Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Comisia EDO), raport din 9
octombrie 1985, plângerea nr. 10282/83, p. 10, par. 46;
20
Curtea EDO, Englert, hotărâre din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 54, par. 36;

31
7. Articolul 6 paragraf 1 din Convenţie nu obligă statele să creeze un drept de
acces la o instanţă în faţa căreia să poată fi contestată o lege adoptată de Parlament 21. Cu
toate acestea, Curtea a arătat că:

"Atunci când un decret, decizie sau altă măsură, deşi nu priveşte în mod direct o
persoană fizică sau juridică, îi afectează totuşi în substanţă drepturile sau obligaţiile cu
caracter civil, articolul 6 paragraf 1 cere ca decizia, decretul sau măsura în discuţie să
poată fi contestate în substanţă în faţa unei instanţe care să ofere garanţiile unui proces
echitabil. O astfel de situaţie, care să determine aplicarea articolului 6 la dispoziţii sau
măsuri cu caracter general, poate rezulta fie din caracteristicile specifice ale persoanei
sau grupului de persoane afectate, fie din particularităţile situaţiei de fapt care
diferenţiază persoana sau grupul de persoane vizate.

Opinia Curţii în această chestiune se apropie de cea adoptată în dreptul


comunitar, unde o măsură cu caracter general, cum ar fi regulamentul, poate, în
anumite circumstanţe, să dobândească caracter individual, astfel încât să fie posibilă
introducerea unei acţiuni în anulare în faţa Curţii de Justiţie (a se vedea articolul 230,
fost 173, din Tratat Comunităţilor Europene şi, cu titlu de exemplu, cauza C-358/89,
Extramet Industrie SA c. Consiliului Comunităţilor Europene [1991] ECR I-2501, §
13)."22

8. În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca


instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să
fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei 23. O
instanţă care este ţinută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei
chestiuni de fapt24 sau de drept25 deduse judecăţii nu va fi considerată ca având jurisdicţie
deplină. Nepronunţarea asupra unui capăt de cerere duce la constatarea încălcării acestui
principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar într-o cauză împotriva României26.
După cum rezultă din extrem de bogata jurisprudenţă în cauze româneşti
privitoare la imobile naţionalizate, excluderea din competenţa instanţelor de judecată a
dreptului de a judeca acţiuni în revendicare reprezintă o încălcare a dreptului de acces la
justiţie27.

9. Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac28. Totuşi, dacă o fac, ele au
obligaţia, în temeiul articolului 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui

21
Comisia EDO, decizie din 19 aprilie 1991 în cauza Ruiz-Mateos şi alţii c. Spaniei,
no. 14324/88, DR 69, p. 227; garanţiile procedurale ale articolului 6 pot fi însă
aplicabile procedurilor desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale – a se vedea în acest
sens, Voggenreiter c. Germaniei, hotărâre din 8 ianuarie 2004;
22
Curtea EDO, Posti şi Rahko c. Finlandei, hotărâre din 24 septembrie 2002;
23
Curtea EDO, Koskinas c. Greciei, hotărâre din 20 iunie 2002; Curtea EDO, Terra
Woningen B.V. c. Olandei din 17 decembrie 1996, Recueil 1996-IV, vol. 25;
24
Curtea EDO, Devlin c. Marii Britanii, hotărâre din 30 octombrie 2001;
25
Curtea EDO, Beaumartin c. Franţei, hotărâre din 24 noiembrie 1994, seria A, nr.
296-B; Curtea EDO, Chevrol c. Franţie, hotărâre din 13 februarie 2003;
26
Curtea EDO, Rotaru c. României, hotărâre din 4 mai 2000;
27
Curtea EDO, Vasilescu c. României, hotărâre din 22 mai 1998; Curtea EDO,
Brumărescu c. României, hotărâre din 28 octombrie 1999;
28
Cu excepţia celui de-al doilea grad de jurisdicţie în penal, cerut de articolul 2 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie;

32
proces echitabil în căile de atac astfel create29. Dreptul de acces la o instanţă acoperă,
aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac
sunt reglementate.

29
Curtea EDO, Tolstoy Miloslavsky c. Marii Britanii, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A
nr. 316–B, pp. 78–9, par. 59;

33
Caracteristicile dreptului de acces la o instanţă

10. Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg30, rezultă că dreptul de acces la o


instanţă are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă
un drept absolut. Înţelesul noţiunii de drept efectiv şi limitările la care poate fi supus
acest drept vor fi prezentate în continuare.

Dreptul de acces la o instanţă – drept efectiv

11. În anumite circumstanţe, dreptul de acces la o instanţă poate presupune


instituirea de către stat a unui sistem de asistenţă juridică gratuită, atât în civil31, cât şi
în penal32:

"Curtea reaminteşte că, în ciuda inexistenţei, în ceea ce priveşte procedurile


civile, a unei dispoziţii exprese de natura celei conţinute în paragraful 3 litera c) al
articolului 6, articolul 6 paragraf 1 poate, în anumite circumstanţe, cere statelor să
ofere asistenţă juridică gratuită, atunci când aceasta se dovedeşte indispensabilă pentru
asigurarea unui acces efectiv la o instanţă, fie datorită complexităţii procedurii sau a
cauzei33, fie întrucât există obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa
instanţelor superioare34.”

Instituirea unui sistem de filtrare a cererilor de acordare a asistenţei juridice


gratuite în procedurile civile, deşi nu este în sine incompatibilă cu dispoziţiile articolului
6 din Convenţie, poate, în funcţie de modalităţile concrete de reglementare, să conducă
la constatarea încălcării dreptului de acces la o instanţă35.
În cauza Airey, Curtea a arătat că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la
justiţie se completează cu obligaţia statului de a facilita accesul, astfel încât pentru
respectarea acestei exigenţe nu este suficientă obligaţia negativă de a nu împiedica în nici
un fel accesul la o instanţă, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi
sociale şi economice. În cauza mai sus amintită, reclamanta urmărea să obţină separaţia
de corp de soţul ei – divorţul în Irlanda fiind interzis prin Constituţie. Singura instanţă
competentă în această materie era High Court, însă reclamanta, întrucât nu dispunea de
mijloacele financiare necesare, nu a găsit nici un avocat dispus să o reprezinte. Pe de altă
parte, conform datelor de care dispunea Curtea, în ultimii 5 ani, datorită complexităţii
procedurii şi a naturii probelor ce trebuie administrate, în toate cauzele de separaţie de
corp părţile au fost reprezentate de un avocat. Toate aceste circumstanţe au condus
Curtea să decidă că prezentarea în faţa High Court fără asistenţa unui avocat nu asigura
şanse reale de succes şi deci, nici acces la justiţie: “un obstacol de fapt poate să ducă la
încălcarea Convenţiei în egală măsură cu unul de drept”36. Întrucât Convenţia tinde să
protejeze drepturi reale şi efective, statul avea o obligaţie de rezultat de a asigura un
30
Jurisprudenţa fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului a fost preluată de către
noua Curte, odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie;
31
Curtea EDO, Airey, din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, p. 14-15, par. 26;
32
Curtea EDO, Kamasinski, din 19 decembrie1989, seria A nr. 168, p. 33, par. 65;
33
Curtea EDO, Airey, din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32;
34
Curtea EDO, A. c. Marii Britanii, hotărâre din 17 decembrie 2002;
35
Curtea EDO, Aerts c. Belgiei, hotărâre din 30 iulie 1998; pentru un exemplu de
sistem compatibil cu dispoziţiile art. 6 din Convenţie, Del Sol c. Franţei, hotărâre din
26 februarie 2002;
36
Curtea EDO, Airey, din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, p. 12-13, par. 24;

34
acces efectiv la instanţă. În îndeplinirea acestei obligaţii, statul este liber să aleagă
mijloacele – de exemplu, simplificarea procedurii sau instituirea unui sistem de asistenţă
judiciară gratuită – atâta timp cât rezultatul final, accesul efectiv la o instanţă, este
asigurat. Întrucât legea în Irlanda nu prevedea acordarea asistenţei judiciare în cazul
persoanelor lipsite de mijloace financiare, în procedurile în faţa High Court în materie de
separaţie de corp, Curtea a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenţie a fost
încălcat.

12. Dreptul de a beneficia de un acces efectiv la o instanţă poate implica – mai


ales în cazul persoanelor lipsite de libertate – dreptul de a lua legătura şi de a
comunica în mod confidenţial cu un avocat, în vederea pregătirii unei acţiuni în
justiţie37. În măsura în care accesul la avocat este interzis sau restrâns în mod nejustificat,
acest lucru poate avea semnificaţia unui obstacol de fapt în calea accesului la o instanţă.
De altfel, Curtea acceptă limitări aduse contactului dintre o persoană deţinută şi avocatul
ei doar în cazuri excepţionale.

13. Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate


probele aflate la dosarul cauzei38. Ducând mai departe acest raţionament, Curtea a
stabilit că, în anumite circumstanţe, inadmisibilitatea unei probe decisive39 sau
imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără
conţinut dreptul de acces la o instanţă40. Aceste probleme sunt în mod tradiţional
analizate prin prisma articolului 6 paragraf 1 – egalitatea armelor sau a articolului 6
paragraf 3 d) – citarea şi interogarea martorilor, însă, aşa cum s-a arătat în cauzele citate,
ele pot intra în discuţie şi prin prisma principiului fundamental al accesului la justiţie.

14. S-a arătat, de asemenea, că, deşi articolul 6 din Convenţie nu garantează
accesul gratuit la justiţie, uneori costurile ridicate ale procedurilor pot aduce atingere
acestui drept41. Astfel, o taxă de timbru în cuantum ridicat42, o cauţiune proporţională cu
valoarea obiectului procesului43 sau alte cheltuieli de judecată disproporţionate faţă de
posibilităţile financiare ale reclamantului pot reprezenta o descurajare în fapt a liberului
acces la justiţie. Curtea a arătat, într-o cauză în care taxa de timbru era egală cu salariul
mediu anual, că principiile de mai sus sunt aplicabile şi în litigiile comerciale, chiar dacă
angajarea în activităţi comerciale presupune alocarea unor fonduri pentru eventualitatea
angajării unor acţiuni în justiţie44.

15. Complexitatea procedurilor şi neclarităţile privind natura juridică a unor


acte pot constitui şi ele obstacole pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, aşa

37
Curtea EDO, Silver, din 25 martie 1983, seria A nr. 61, p. 32, par. 82; Curtea EDO,
Golder c. Marii Britanii, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 19-20, par. 40;
Curtea EDO, Campbell şi Fell c. Marii Britanii, din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, p. 45,
par. 99;
38
Curtea EDO, Edwards c. Marii Britanii, din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p.
35, par. 36;
39
a se vedea, pentru un exemplu de cauză împotriva României relevantă sub acest
aspect, Buzescu c. României, decizie de admisibilitate din 18 noiembrie 2003;
40
Curtea EDO, Feldbrugge, din 29 mai 1986, seria A nr. 99, p. 17-18, par. 44;
41
a se vedea în acest context şi Decizia Curţii Constituţionale române nr. 127 din 27
martie 2004;
42
Curtea EDO, Kreuz c. Poloniei, hotărâre din 19 iunie 2001;
43
Curtea EDO, Aït Mouhoub c. Franţei, din 28 octombrie 1998;
44
Curtea EDO, Kreuz c. Poloniei, hotărâre din 19 iunie 2001;

35
cum rezultă din cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franţa45. În speţă, datorită
controversei ce plana asupra naturii juridice a unui anumit act administrativ ce urma să
afecteze dreptul de proprietate al reclamantului, acesta a pierdut termenul pentru
introducerea unei acţiuni în justiţie în vederea contestării respectivului act administrativ.
Întrucât Curtea a arătat că reclamantul se putea aştepta în mod rezonabil să fie notificat
cu privire la adoptarea amintitului act şi nu era obligat să urmărească pe o perioadă de
câteva luni de zile Monitorul Oficial pentru a lua cunoştinţă de adoptarea sa, pierderea
termenului pentru introducerea acţiunii în justiţie nu îi era imputabilă; astfel încât, în
opinia Curţi, faptele cauzei au fost de natură să determine o încălcare a dreptului de acces
la un judecător enunţat de primul paragraf al articolului 6. obligaţia statelor în acest
context este de a oferi justiţiabililor o posibilitate clară, concretă şi efectivă de a
contesta în instanţă un act reprezentând o ingerinţă în drepturile lor46.

16. Faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti face parte din procesul civil, în
sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenţie. Prin urmare, neexecutarea47 sau
executarea cu întârziere48 a unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă
la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la un tribunal. Ingerinţe ale puterii executive
– prin nepunerea la dispoziţia părţii a forţei publice49 – ale puterii legislative – prin
adoptarea unei legi prin care se anulează sau se lasă fără efect o întreagă procedură
judiciară50 – sau chiar ale puterii judecătoreşti – prin admiterea unei căi extraordinare de
atac având ca efect anularea unei întregi proceduri judiciare finalizate cu pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care eventual a şi fost pusă în executare51 au
condus al constatarea de către Curte a încălcării dreptului de acces la o instanţă. Acest
principiu nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării
principiului siguranţei circuitului civil – care este unul din aspectele esenţiale ale
principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică – cere ca folosirea
acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepţional în ceea ce priveşte termenul
în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât şi părţile care au dreptul la
acţiune.

17. În ceea ce priveşte cauzele aflate pe rolul instanţelor, Curtea a adoptat o


poziţie mai nuanţată în problema legilor modificând, în favoarea statului, dispoziţii de
drept material sau procesual aplicabile în procesele aflate în curs. Curtea s-a arătat
dispusă să accepte astfel de modificări legislative dacă sunt îndeplinite, în mod
cumulativ, mai multe condiţii: să nu existe o hotărâre definitivă pronunţată în cauză,
modificarea legislativă să fie inspirată dintr-un motiv imperios de interes general şi să fie
menţinut un raport rezonabil de proporţionalitate între interesul general urmărit şi

45
Curtea EDO, De Geouffre de la Pradelle c. Franţa, din 16 decembrie 1992, seria A
nr. 253-B, p. 43, par. 34;
46
Curtea EDO, Bellet c. Franţei, din 4 decembrie 1995;
47
Curtea EDO, Hornsby c. Grecia, din 19 martie 1997, Rec. 1997 –II, nr. 33, p. 512,
par. 45; Curtea EDO, Burdov c. Russie, hotărâre din 7 mai 2002 ; Curte EDO, Ruianu
c. României,hotărâre din 17 iunie 2003; Curte EDO, Sabin Popescu
c. României,hotărâre din 2 martie 2004;
48
Curtea EDO, Immobiliare Saffi c. Italiei, din 28 iulie 1999;
49
Curtea EDO, Immobiliare Saffi c. Italiei, din 28 iulie 1999;
50
Curtea EDO, Rafinăriile greceşti, Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, hotărâre din
9 decembrie 1994;
51
Curtea EDO, Brumărescu c. României, hotărâre din 28 octombrie 1999; Curtea
EDO, Sovtransavto Holding c. Ucrainei, hotărâre din 25 iulie 2002;

36
restrângerea drepturilor individuale52. Normele de procedură pot fi de imediată aplicare53.
Statul nu poate însă să amâne, până la adoptarea unei noi legislaţii în domeniu, judecarea
unor procese introduse împotriva sa şi aflate pe rolul instanţelor54.

18. Termenul în care instanţa soluţionează cererea cu care este sesizată intră
în discuţie prin prisma dreptului de acces la justiţie. Dacă simple depăşiri ale termenelor
legale de soluţionare nu reprezintă încălcări ale accesului la judecător55, totuşi, în măsura
în care soluţionarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipseşte de interes cererea,
o astfel de depăşire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiţie
de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie56.

19. Calitatea serviciilor avocatului din oficiu poate, la rândul său, să ridice
unele semne de întrebare cu privire la accesul la justiţie. Este adevărat că statul nu poate
fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei apărări făcute de avocatul din oficiu, dar,
în virtutea articolului 6 paragraf 3 c) din Convenţie, statul trebuie să acorde “asistenţă”
prin intermediul unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele
necesare angajării unuia. Aşadar simpla numire a unui apărător nu duce la îndeplinirea
obligaţiei asumate de către stat. Acesta trebuie să şi vegheze la modul în care avocatul
numit îşi duce la îndeplinire sarcinile şi, în măsura în care este sesizat sau carenţele
serviciilor prestate de apărător sunt evidente, statul trebuie să intervină şi, fie să
numească un altul, fie să-l oblige pe cel deja numit să-şi îndeplinească obligaţiile57.

Limitări admise ale dreptului de acces la justiţie

20. În hotărârea Golder c. Marii Britanii, Curtea a arătat că:

“pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin
chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia
în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor.”58

Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să


urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea,
este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi
mijloacele alese59.

52
Curtea EDO, Gorraiz Lizarraga, hotărâre din 27 aprilie 2004; Curtea EDO, Zielinski
şi Pradal, Gonzalez şi alţii c. Franţei, hotărâre de Mare Cameră din 28 octombrie
1999; Curtea EDO, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building
Society et Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, din 23 octombrie 1997; Curtea
EDO, Papageorgiou c. Greciei, din 22 octombrie 1997; Curtea EDO, Rafinăriile
greceşti, Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, din 9 decembrie 1994;
53
Curtea EDO, Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, hotărâre din 19 decembrie
1997;
54
Curtea EDO, Kutic c. Croaţiei, din 21 februarie 2002;
55
Curtea EDO, Messina c. Italie (no 2), plângerea nr. 25498/94, par. 84-97, CEDH
2000-X);
56
Curtea EDO, Ganci c. Italiei, din 30 octombrie 2003;
57
Curtea EDO, Artico c. Italiei, hotărâre din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, par.
33;
58
Curtea EDO, Golder c. Marii Britanii, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 19,
par. 38;
59
idem;

37
21. O primă categorie de limitări o reprezintă autorizarea prealabilă pentru
sesizarea unei instanţe. Astfel de limitări au fost considerate conforme cu Convenţia în
cazul persoanelor alienate mintal60, în cazul persoanelor dovedite că au abuzat în trecut
de dreptul de acces la o instanţă61, în cazul minorilor62 sau în procedurile de faliment63.
Întotdeauna, pentru a fi conformă cu exigenţele articolului 6, autorizarea trebuie să vină
din partea unui organ judiciar sau a unui magistrat şi să fie dată în conformitate cu
anumite criterii obiective preexistente. Autorizarea necesară pentru introducerea unei căi
de atac poate fi conformă cu Convenţia, în măsura în care se demonstrează necesitatea
acestei limitări iar motivarea refuzului este făcută în conformitate cu criterii obiective. Pe
de altă parte, s-a considerat că încalcă dispoziţiile articolului 6 cerinţa obţinerii în
prealabil a autorizării bisericii greceşti pentru sesizarea unei instanţe în cazul unor
mănăstiri care nu se bucurau în dreptul intern de personalitate juridică. Aceasta întrucât
se putea întâmpla ca respectivele mănăstiri şi Biserica greacă să aibă interese divergente,
caz în care riscul intervenţiei unei decizii arbitrare era destul de ridicat.

22. Condiţiile procedurale ale acţiunii în justiţie reprezintă un alt tip de


restricţii admise: termenele pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de
prescripţie64, de decădere65 sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora66, obligativitatea
reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare 67, regulile privitoare la
limba procedurii68, citarea şi comunicarea actelor de procedură69 – reprezintă câteva
exemple de limitări admise. Cu toate acestea, o interpretare vădit eronată 70 sau prea
restrictivă71 a regulilor de procedură având ca efect respingerea ca inadmisibilă a unei
cereri de recurs va fi considerată ca o încălcare a dreptului de acces la o instanţă. În plus,
într-un caz împotriva Cehiei, s-a considerat că un termen de 6 luni pentru introducerea
unei cereri în vederea recuperării bunurilor confiscate în perioada comunismului este
prea scurt pentru a asigura un acces efectiv la justiţie. Într-adevăr, pentru o persoană care
nu îşi avea domiciliul în Cehia, era greu de crezut că în 6 luni poate obţine toate actele
necesare pentru introducerea dosarului în conformitate cu legea internă în materie. O
soluţie similară a adoptat Curtea Europeană în cauza Yagtzilar c. Greciei72, considerând
că a existat o încălcare a dreptului de acces la instanţă datorită respingerii acţiunii în
despăgubiri a reclamantului, pe motiv de intervenţie a prescripţiei, în condiţiile în care
cauza se găsea într-o fază avansată iar procedura era în curs de foarte mult timp.
60
Curtea EDO, Ashingdane, din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 25-26, par. 58-59;
61
Comisia EDO, H c. Marii Britanii, decizie din 1985, plângerea nr. 11559/85;
62
Curtea EDO, Golder c. Marea Britanie, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18,
par. 37;
63
Comisia EDO, M. c. Marii Britanii, decizie din 1987, plângerea nr. 12040/86;
64
Comisia EDO, X c. Suediei, decizie din 1983, plângerea nr. 9707/82;
65
Curtea EDO, Stubbings şi alţii c. Marii-Britanii din 22 octombrie 1996, Recueil
1996-IV, vol. 18;
66
Curtea EDO, Maillet c. Franţei, decizie din 12 noiembrie 2002 privind
admisibilitatea, plângerii nr. 45676/99 – nesemnarea cererii de recurs;
67
Curtea EDO, Gillow c. Marii Britanii, din 24 noiembrie 1986, seria A nr. 109, p. 27,
par. 69; Comisia EDO, Grepne c. Marii Britanii, decizie din 1990, plângerea nr.
17070/90;
68
Curtea EDO, Ivanova c. Finlandei, decizie din 28 mai 2002 privind admisibilitatea,
plângerii nr. 53054/99;
69
Curtea EDO, Canete de Goni c. Spaniei, hotărâre din 15 octombrie 2002;
70
Curtea EDO, Mirragal Escolano c. Spaniei, hotărâre din 25 ianuarie 2000; Curtea
EDO, OSU c. Italiei, hotărâre din 11 iulie 2002;
71
Curtea EDO, Beles c. Cehiei, hotărâre din 12 noiembrie 2002;
72
Hotărâre din 6 decembrie 2001;

38
23. Dreptul de acces la o instanţă nu interzice instituirea unor proceduri
administrative prealabile. În faţa organelor administrative jurisdicţionale nu este
obligatorie respectarea exigenţelor articolului 6, atâta timp cât decizia uni astfel de organ
este supusă controlului unei instanţe care să asigure conformitatea cu acest articol. De
fapt, statul are de ales între două soluţii, ambele conforme cu cerinţele unui proces
echitabil: “fie organele jurisdicţionale administrative îndeplinesc ele însele cerinţele
articolului 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigenţe dar suportă
controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină, care să ofere garanţiile
cerute de acest articol”73. Acelaşi lucru este valabil şi în materie penală în cazul faptelor
ilicite considerate, în dreptul intern al statelor părţi, ca aducând o atingere redusă
valorilor sociale ocrotite de lege (de exemplu, cele privind circulaţia pe drumurile
publice). Judecarea acestor fapte ilicite poate fi încredinţată unui organ administrativ, cu
condiţia ca decizia acestuia să fie supusă controlului unui organ care să asigure
respectarea dispoziţiilor articolului 674.
Această doctrină îşi găseşte aplicarea doar atunci când este vorba despre
judecata în primă instanţă de către organe care nu sunt considerate în dreptul intern al
statelor părţi ca fiind instanţe judiciare de tip clasic, ci autorităţi disciplinare sau
administrative. Ori de câte ori ne vom găsi în faţa unui proces penal sau civil privitor la
soluţionarea unei contestaţii civile, atât prin prisma legislaţiei naţionale cât şi a
Convenţiei, şi, ori de câte ori, organul care s-a pronunţat în primă instanţă este o
adevărată instanţă judiciară în sens formal şi material, această instanţă este obligată să
asigure respectarea garanţiilor articolului 6. “Acesta din urmă îşi va regăsi domeniul său
tradiţional şi natural şi se va aplica în toate stadiile procedurii”75. “Atunci când legea
instituie în primă instanţă o instanţă judiciară, aceasta trebuie să ofere garanţiile cerute
de articolul 6, chiar dacă este deschisă calea apelului în faţa unei instanţe superioare”76.
Însă, pentru a fi asigurată respectarea cerinţelor unui proces echitabil, trebuie ca
recursul deschis în faţa unei instanţe judiciare să fie un recurs cu jurisdicţie deplină care
să privească toate aspectele esenţiale pentru soluţionarea contestaţiei civile sau a
acuzaţiei în materie penală, atât problemele de fapt cât şi cele de drept77.
O problemă distinctă în cea ce priveşte actele administrative vizează aplicarea
cerinţei soluţionării cauzei într-un “termen rezonabil”, în sensul articolului 6 din
Convenţie. Atâta timp cât o contestaţie se află în faţa unei autorităţi administrative,
persoana în cauză nu are, în principiu, dreptul de a introduce un recurs jurisdicţional.
Această perioadă în care dreptul de acces la o instanţă este suspendat este luată în
considerare la calcularea termenului global în care cauza a fost soluţionată de către
instanţele unui stat parte la Convenţie78. În sfârşit, suspendarea pe o perioadă îndelungată
de timp a procedurilor judiciare, în aşteptarea finalizării unei anchete administrative
reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un judecător79.

73
Curtea EDO, Le Compte Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, hotărâre din 23 iunie
1981, seria A nr. 43, p. 22, par.51; Curtea EDO, Albert şi Le Compte c. Belgiei,
hotărâre din 1 februarie 1983, seria A nr. 58, p. 16, par.29;
74
Curtea EDO, Oztürk c. Turciei, hotărâre din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 21,
par.56; Curtea EDO, Lutz din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 24, par.57;
75
Curtea EDO De Cubber c. Belgiei, hotărâre din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86,
p. 16-18, par. 31 şi urm;
76
Comisia EDO, raport din 12 octombrie 1978 în cauza Zand, D.R., vol. 15, p. 70;
77
Curtea EDO, Terra Woningen B.V. c. Olandei din 17 decembrie 1996, Recueil 1996-
IV, vol. 25;
78
Curtea EDO, Kônig, hotărâre din 28 iunie 1978, seria A nr. 27, p. 33;
79
Curtea EDO, Ianosevic c. Suediei, hotărâre din 23 iulie 2002;

39
24. Măsuri ce vizează limitarea recursurilor abuzive pot fi, de asemenea,
admise. Aşa cum am arătat mai sus, autorizaţia de a introduce apel sau recurs ca şi cea de
a sesiza instanţa de fond, pot fi, în anumite circumstanţe, conforme cu exigenţele
procesului echitabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru instituirea unei amenzi pentru
introducerea unei acţiuni vexatorii şi lipsite total de şanse de recurs80. De asemenea,
obligaţia de a plăti o cauţiune care să acopere costurile procedurii a fost considerată o
limitare legitimă a dreptului de acces la o instanţă81. În plus, Curtea a arătat la nivel de
principiu că sunt de conceput limitări mai stricte în cazul recursurilor care tratează doar
probleme de drept decât în cazul cererilor de apel82. Pe de altă parte, condiţionarea
admisibilităţii cererii de apel de punerea în executare a sentinţei recurate 83 sau de
prezentarea în persoană a inculpatului la judecarea recursului84 reprezintă limitări
disproporţionate ale dreptului de acces la un tribunal.

25. Un exemplu de limitare admisă, pentru motive de securitate naţională de


această dată, îl reprezintă cauza Klass c. Germania85. În discuţie era o lege privind
ascultările telefonice în cazul persoanelor suspectate de activităţi teroriste, prin care se
prevedea că persoana care făcuse obiectul unei măsuri de interceptare a convorbirilor
telefonice nu era anunţată cu privire la acest lucru şi deci nu se putea adresa organelor
competente pentru a verifica legalitatea măsurii. Dreptul de a avea acces la justiţie nu era
totuşi încălcat deoarece persoana în cauză urma a fi anunţată de îndată ce motivele ce
ţineau de securitatea naţională şi care împiedicau notificarea încetau să existe. Motive de
securitate naţională au fost invocate şi în cauza Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi
alţii c. Marii Britanii86. În cauza amintită, aprecierea existenţei acestor motive, făcută de
un organ administrativ, avea valoarea unei prezumţii irefragabile pentru instanţă.
Întrucât, în urma acestei decizii, instanţa a fost lipsită în totalitate de posibilitatea de a
analiza faptele care au stat la baza deciziei administrative, Curtea a decis că nu a fost
asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit – protejarea
securităţii naţionale – şi ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă.

26. S-a decis, de asemenea, că obligarea mai multor persoane aflate în situaţii
identice şi având aceleaşi interese, de a se adresa instanţei prin intermediul unui singur
reprezentant este o restricţie rezonabilă menită să economisească timp şi resurse
materiale87. Hotărârea Curţii ar fi putut fi diferită în măsura în care această decizie nu ar
fi fost înconjurată de garanţii suficiente care să asigure o reprezentare adecvată.

27. Dreptul de acces la o instanţă conformă cu cerinţele articolului 6 din


Convenţie este un drept la care se poate renunţa, de exemplu printr-un compromis de

80
Curtea EDO, Gillow c. Marii Britanii, din 24 noiembrie 1986, seria A, nr. 109;
81
Comisia EDO, P. c. Franţei, decizie din 1987, plângerea nr. 10412/83;
82
Curtea EDO, De Ponte Nascimento c. Marii Britanii, decizia din 31
ianuarie 2002 privitoare la admisibilitatea plângerii nr. 55331/00;
83
Curtea EDO, Annoni Di Gussola şi Omer c. Franţei, hotărâre din 14 noiembrie 2000;
84
Curtea EDO, Poitrimol c. Franţei, hotărâre din 23 noiembrie 1993;
85
Curtea EDO, Klass c. Germaniei, din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269;
86
Curtea EDO, Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii c. Marii-Britanii, din 10
iulie 1998, Recueil 1998-IV, vol. 79;
87
Curtea EDO, Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p.
71, par. 195-196;

40
arbitraj88. Acest lucru este posibil numai cu condiţia ca renunţarea să fie liberă iar
instanţa de arbitraj să asigure măcar o parte din garanţiile procesului echitabil.89

28. Acordarea imunităţii de jurisdicţie unor categorii de persoane90, unor


organizaţii internaţionale91 ori statelor92 nu este o limitare incompatibilă în sine cu
dispoziţiile articolului 6. Trebuie însă asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate:
este necesară existenţa unui puternic interes public care să justifice acordarea imunităţii
iar, pe de altă parte, această imunitate nu ar trebui să fie totală. De exemplu, ar fi foarte
greu de justificat o imunitate parlamentară care să se întindă asupra tuturor faptelor de
natură penală şi nu doar asupra declaraţiilor cu caracter politic făcute în calitate de
parlamentar93 sau o imunitate totală a poliţiei pentru neglijenţă în exercitarea atribuţiilor
de urmărire penală94.

5. Întâmpinarea şi articolul 6 din CEDO

88
Comisia EDO, raport din 12 decembrie 1983 în cauza Bramelid şi Malmstrom, D.R.
nr. 38, p. 18;
89
a se vedea Curtea EDO, Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A
nr. 72;
90
Curtea EDO, Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003; Curtea EDO, A. c.
Marii Britaniii, hotărâre din 17 decembrie 2002; Comisia EDO, dec. din 6 februarie
1969, plângere nr. 3374/67, Recueil de la jurisprudence nr. 29, p. 29;
91
Curtea EDO, Wait şi Kennedy c. Germania, Beer şi Regan c. Germaniei, hotărâre
din 18 februarie 1999;
92
Curtea EDO, Al Adsani c. Marii Britanii, hotărâre din 21 noiembrie 2001; Curtea
EDO, Kalogeropoulou c. Germaniei şi Greciei, hotărâre din 12 decembrie 2002;
93
Curtea EDO, Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003;
94
Curtea EDO, Osman c. Marii Britanii, hotărâre din 28 octombrie 1998;

41
Întâmpinarea reprezintă actul procedural prin care pârâtul răspunde cererii de
chemare în judecată formulate de reclamant şi, potrivit art. 115 c. pr. civ. cuprinde:
- excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea
reclamantului;
- răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;
- dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere, iar
când se cere dovada cu martori, numele şi locuinţa acestora.

Întâmpinarea este obligatorie, conform art. 118 alin. 1 c. pr. civ., şi se depune la
dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată, conform art.114/1
alin. 2 c. pr. civ.
Sancţiunea nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege este, potrivit
art. 118 alin. 2 c. pr. civ., decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a
invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

Cu privire la aceste aspecte nu există controverse în doctrină sau în


jurisprudenţă.

O problemă controversată, rezolvată diferit de către practicieni şi asupra căreia


diferiţi specialişti în domeniu au exprimat puncte de vedere divergente (în special cu
ocazia discutării propunerilor de modificare a codului de procedură civilă) este aceea
dacă este obligatorie sau nu comunicarea întâmpinării către reclamant şi în ce condiţii
trebuie să se realizeze această comunicare.

a. Într-o opinie se susţine că întâmpinarea nu trebuie comunicată din oficiu, de


către instanţă, reclamantului, pentru următoarele argumente:
- în primul rând, nu există un text de lege care să prevadă această
obligaţie a instanţei, aşa cum exista în art.130 al codului de procedură civilă din
31 august 1940;
- în al doilea rând, chiar termenul de 5 zile, care trebuie respectat
între data depunerii întâmpinării şi ziua judecăţii, este insuficient pentru
efectuarea comunicării, ceea ce denotă că legiuitorul nu a avut în vedere o atare
comunicare.
Adepţii acestui punct de vedere susţin că întâmpinarea trebuie depusă la dosar
în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt, conform art. 116 alin. 1 c. pr. civ., şi că
termenul de 5 zile prevăzut în art. 114/1 alin. 2 este menit să ofere posibilitatea
reclamatului sau reclamanţilor să se deplaseze la sediul instanţei şi să solicite să li se
înmâneze un exemplar al întâmpinării.
Mai departe, reclamantul care nu procedează astfel poate solicita şi în şedinţă
publică să i se înmâneze un exemplar, dar nu poate cere amânarea cauzei pentru a lua
cunoştinţă de conţinutul acesteia, deoarece a avut posibilitatea să-l cunoască în cele 5 zile
dinaintea judecăţii.

b. Contrar opiniei prezentate anterior, considerăm95 că întâmpinarea trebuie


comunicată din oficiu şi că, tocmai pentru că actualul termen de 5 zile este insuficient
efectuării acestei comunicări şi restituirii la dosar a dovezii de comunicare, se impune
modificarea art. 114/1 alin. 2 c. pr. civ. în sensul stabilirii unui termen mai lung.
95
A se vedea, în acelaşi sens, Mihaela Tăbârcă,, Codul de procedură civilă comentat
şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, 2003, pag. 182 şi
183 .

42
Până la operarea unei atare modificări, în cazul în care întâmpinarea nu s-a
comunicat din oficiu reclamantului, iar acesta solicită în şedinţă un exemplar şi amânarea
cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul ei, cauza trebuie amânată pentru a se
respecta dreptul la apărare, dar şi egalitatea de tratament a părţilor.
Argumentele pentru care comunicarea întâmpinării ar trebui să se facă din
oficiu sunt următoarele:
- art. 116 c. pr. civ. impune reclamantului obligaţia de a depune la
dosar atâtea copii de pe întâmpinare câţi reclamanţi sunt, rostul unei astfel de
prevederi neputând fi decât acela al comunicării exemplarelor către părţile cărora
la sunt destinate;
- art. 86 c. pr. civ. prevede că toate actele de procedură se comunică
din oficiu; prin urmare, nu este necesar ca legea să prevadă expres comunicarea
întâmpinării deoarece art. 86 se referă la toate actele de procedură, iar
întâmpinarea este unul din acestea; nu există, în schimb nici o prevedere cu
caracter de excepţie de la regulă, în sensul că întâmpinarea se comunică numai la
cerere.
- comunicarea întâmpinării către reclamant, la cererea acestuia, în
cele 5 zile dinaintea termenului fixat pentru judecată sau în şedinţă publică, fără
încuviinţarea cererii de amânare a cauzei în vederea citirii actului, creează o
inegalitate de tratament inacceptabilă din punctul de vedere al art. 6 par. 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care potrivit art. 11 alin. 2 din
Constituţie face parte din dreptul intern.

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul


la un proces echitabil.
În afară de regulile edictate în cuprinsul acestui articol, există câteva „principii
de echitate”subordonate acestui articol, dar care nu sunt enunţate expres.
Cel mai important dintre acestea este socotit cel al „egalităţii armelor”, care
consacră ideea potrivit căreia fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi
prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial asupra
adversarului său.96 Potrivit aceluiaşi principiu, părţile trebuie să aibă acelaşi acces la
consemnări şi la celelalte documente ale cauzei, cel puţin atâta vreme cât acestea joacă
un rol în formarea opiniei instanţei; fiecărei părţi trebuie să i se dea posibilitatea să
combată argumentele invocate de cealaltă parte.97

Potrivit codului nostru de procedură civilă, în ceea ce-l priveşte pe pârât, se


prevede expres în art. 114/2 că acestuia i se comunică din oficiu cererea de chemare în
judecată şi că trebuie să aibă la dispoziţie 15 zile de la primirea citaţiei ( 5 zile în cauzele
urgente) până la termenul fixat pentru judecată, pentru a-şi pregăti apărarea, conform
alin. 3 al aceluiaşi articol.
Mai trebuie remarcat că în majoritatea cauzelor instanţa competentă este cea de
la domiciliul pârâtului, iar dacă reclamantul domiciliază în altă localitate deplasarea
acestuia la sediul instanţei cu 5 zile înainte de ziua judecăţii reprezintă un efort
suplimentar.

96
A se vedea Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, Editura All, 1996, traducere de Cristiana Irinel Stoica, pag. 45.
97
A se vedea P. van Dijk, G.J.van Hoof, în colaborare cu A.W. Heringa, J.G.C.
Schokkenbroek, B.P.Vermeulen, M.L.W.M. Viering, L.F.Zwarak, Theory and Practice of
the European Convention on Human Rights, 1998, Kluwer Law International, The
Hague, Netherlands, pag. 430-431 şi jurisprudenţa C.E.D.O. acolo citată.

43
Reclamantul care ar trebui să efectueze o cerere pentru comunicarea
întâmpinării şi care, în cel mai fericit caz, ar avea la dispoziţie doar 5 zile pentru a
cunoaşte apărările, excepţiile şi probele propuse de pârât s-ar afla într-un vădit
dezavantaj faţă de acesta în ceea ce priveşte condiţiile exercitării dreptului la apărare.
Exercitarea dreptului la apărare ar fi şi mai mult periclitată în ipoteza înmânării
unui exemplar din întâmpinare reclamantului în şedinţă publică, respingerii cererii
acestuia de amânare a cauzei şi soluţionării cauzei chiar la acel termen. Aceasta
deoarece, în loc să permită reclamantului să ia cunoştinţă într-un interval de timp
rezonabil de apărările, excepţiile şi probele pârâtului şi să-şi pregătească la rândul său
apărarea faţă de acestea, l-ar pune în situaţia de a răspunde pe loc şi în necunoştinţă de
cauză acestor chestiuni.
De asemenea, mai trebuie să se ţină seama de faptul că prezenţa părţilor la
judecată nu este obligatorie decât în cazuri excepţionale (reclamantul în procesele de
divorţ), iar reclamantul care intenţionează să nu se prezinte sau cere judecarea în lipsă,
neprimind copia întâmpinării, nu va cunoaşte strategia de apărare a pârâtului şi nu-şi va
putea reorienta, eventual, propria conduită procesuală.
Aşadar, necomunicarea din oficiu a întâmpinării sau neacordarea unui termen
reclamantului pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia, în condiţiile arătate, ar
prejudicia dreptul la apărare al părţii98, ar conferi un caracter formal contradictorialităţii
dezbaterilor şi ar crea, în consecinţă, un dezechilibru al „armelor” procesuale.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, “dispozitiile constitutionale privind
drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care Romania este
parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate
reglementarile internationale.”
De aceea, credem că, interpretând dispoziţiile procedurale din legea română din
perspectiva art. 6 par. 1 din C.E.D.O., se impune comunicarea din oficiu a întâmpinării,
iar în caz contrar, amânarea judecăţii, la cererea reclamantului, pentru a cunoaşte
conţinutul acesteia.
Întrucât dispoziţiile C.E.D.O. au prioritate faţă de legea naţională, chiar dacă în
codul de procedură civilă s-ar prevedea în mod expres că întâmpinarea nu se comunică
reclamantului, această dispoziţie ar trebui declarată neconvenţională şi ignorată de către
instanţe, prin aplicarea directă a art. 6 par.1 din Convenţie.

98
A se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.
I, Editura Naţional, 1996, pag. 128, unde, tratând principiul dreptului la apărare,
enumeră textele de lege care „asigură încunoştinţarea reciprocă a părţilor asupra
pretenţiilor şi apărărilor lor, prin comunicarea copiei de pe cererea de chemare în
judecată şi a copiei de pe întâmpinare”.

44
6.DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL ŞI ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE
(art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Art.11 din Constituţia României stabileşte, cu valoare de principiu, obligaţia


statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle ce-i revin din
tratatele la care este parte, precum şi faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte
din dreptul intern.
Textul constituţional enunţat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii
între statele comunităţii internaţionale – pacta sunt servanda- şi exprimă, în acelaşi timp,
corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, prin integrarea normelor dreptului
internaţional în sistemul dreptului naţional.
Integrarea normelor internaţionale consensuale în dreptul intern se realizează prin
ratificarea instrumentelor juridice internaţionale (acord, convenţie, protocol, statut, pact
etc.), operaţiune prin care acestora li se conferă forţă obligatorie de către Parlament;
întrucât ratificarea se face prin lege, clauzele instrumentului internaţional ratificat sunt
integrate în sistemul normelor interne, urmând a avea forţa juridică a legii.
Distinct de consacrarea integrării dreptului internaţional în sistemul juridic
naţional, legea fundamentală a României conţine reglementări specifice referitoare la
tratatele internaţionale privind drepturile omului.
Astfel, art.20 stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România
este parte şi că reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în
tratatele ratificate de România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care
între ele există neconcordanţe.
Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31
mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului
(C.E.D.O.), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.
În acest mod, conform art.11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi protocoalele ei
adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta,
altfel spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu
şi prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi
protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea
controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.
Prin Protocolul nr.11 al Convenţiei Europene al Drepturilor Omului, intrate în
vigoare la data de 1 noiembrie 1998, a intervenit o reformă a sistemului de control în faţa
Curţii;s-a urmărit menţinerea şi întărirea eficacităţii apărări drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţie.
Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art.6 pct.1,
dreptul oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are dreptul de a-i fi
examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal
independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor
şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala
de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei
părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal,
atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei”.

45
Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai
multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod
echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal
independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor
judecătoreşti.

a) Accesul liber la justiţie.


Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin
art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din
Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane
de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la
justiţie Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată (art.109) şi
căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul-art.282,
recursul-art.299, contestaţia în anulare-art.317 şi art.318, revizuirea- art.322), iar Codul
de procedură penală prevede plângerea prealabilă( art. 279 alin.2 lit.a), căile de atac
împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale (art.278/1), căile de
atac ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşt (apelul-art.361, recursul-
art.385/1, contestaţia în anulare-art.386, revizuirea-art.393).
Căile procedurale menţionate asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă
de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materie civilă sau
penală.
Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu
abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea
dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la
un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se
poată realiza, efectiv, acest drept.
În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie,
acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin
art.6 pct.1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.
Ca atare, dispoziţile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a
instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamnă dreptul de
acces la toate structurile judecătoreşti- judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie- şi nici la toate căile de atac prevăzute de lege- apel, recurs, contestaţie
în anulare, revizuire, deoarece, aşa cum a hotărât Plenul Curţii Constituţionale prin
decizia nr.1/8 februarie 1994, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea
unor situaţii deosebite.
Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin art.282/1
Cod procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri judecătoreşti care, prin
raportare la obiectul cererilor în care au fost pronunţate, sunt exceptate de la această cale
de atac, ori în materia hotărârilor de strămutare a pricinilor civile, care nu sunt supuse
nici unei căi de atac- art.40 alin.4 Cod procedură civilă.
Deseori în practica instanţelor naţionale a fost invocată de părţi, ca măsură de
îngrădire a accesului liber la justiţie, lipsa de gratuitate a procesului civil, prin instituirea
în sarcina titularului cererii de chemare în judecată a obligaţiei de plată a unei taxe de
timbru şi prin neasigurarea asistenţei juridice gratuite.

46
Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de
acces la justiţie.
Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuităţii justiţiei şi,
implicit, al accesului liber la justiţie, deoarece partea căzută în pretenţii poate fi obligată
la restituirea sumelor avansate în condiţiile art. 274-276 Cod procedură civilă; mai mult,
prin Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 se prevede scutirea de timbraj pentru
anumite categorii de cauze civile, iar legislaţia naţională asigură şi alte garanţii efective
pentru finalizarea procedurii judiciare chiar şi în cazul persoanelor cu posibilităţi
materiale reduse.
În acest sens, art.74 Cod procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în stare să
facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei
sale, dreptul de a cere instanţei de judecată asistenţă judiciară, iar art.75 din acelaşi cod
prevede că în conţinutul conceptului de asistenţă judiciară intră acordarea de scutiri,
reduceri, eşalonări, sau amânări pentru plata taxelor de timbru şi a timbrului judiciar,
precum şi apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor.
Faţă de dispoziţiile naţionale enunţate, lipsa de gratuitate a procesului civil nu ar
putea fi invocată cu succes ca o încălcare a liberului acces la justiţie în sensul art.6 pct.1
din Conveţie.

b)Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil.


1.Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod
echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale
ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la
apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.
- Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe
în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul
desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare
dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii
adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile,
apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate
instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate
părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse
în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se
face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile
judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.
Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialităţii, aşa cum
au fost ele anterior redate, respectând înţelesul art.6 pct.1 din Convenţie, se regăsesc şi în
legislaţia naţională, mai precis în reglementarea art. 112, art.115, art114 alin.1, art.107,
art.128-129, art.114 alin.4 Cod procedură civilă.
Nu există, deci, neconcordanţe de semnificaţie juridică a contradictorialităţii între
dispoziţiile Convenţiei şi dispoziţiile din legea naţională şi, faţă de garanţiile pe care
aceasta din urmă le instituie pentru asigurarea contradictorialităţii, sunt toate premisele
ca, prin hotărârile pronunţate, instanţele naţionale să nu se facă vinovate de încălcări ale
dreptului la un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialităţii.
- Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei
părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze
faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.
Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional,
ţinând seama că prin art.24 alin.1 din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este

47
garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului
părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care
asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul
părţilor de a-şi angaja un avocat.
Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi
funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii
părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului
activ al instanţei.
Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele
judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost conferite de
legiuitor, precum şi supunerea judecătorilor numai în faţa legii;egalitatea părţilor
semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile
dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi
obligaţii; gratuitatea înseamnă obţinerea unei rezolvări judiciare necondiţionat de plata
vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa
superioară în grad, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa
inferioară;imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului
litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul activ al instanţei
reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a respectării drepturilor şi
realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

2.Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenţie,


înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea
accesului părţilor la dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor
lor procesuale, constând în dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe
de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.
În acelaşi mod este înţeleasă noţiunea de publicitate şi în dreptul intern.
Astfel, art.126 din Constituţie, art.5 din Legea de organizare judecătorească
nr.92/1992 şi art.21 alin.1 din Codul de procedură civilă proclamă că şedinţele de
judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege; cazurile de excepţie de la
regula publicităţii sunt nominalizate în lege, prin indicarea unor criterii de apreciere, pe
baza cărora instanţa de judecată trebuie să le determine – alin.2 al art.121 Cod procedură
civilă stabileşte că instanţa poată să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă,
dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică ori părţile.
Pentru asigurarea publicităţii, şedinţele de judecată se ţin la sediul stabil şi
cunoscut al instanţei, în zilele şi la orele fixate de instanţă, potrivit listei de şedinţă, care
se afişează la uşa sălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de
judecată ( art. 125 Cod de procedură civilă ).
Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a
independenţei acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se
şi vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile nu pot fi împiedicate să participe la
dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat şedinţă secretă(art. 121
alin.2 Cod procedură civilă), iar terţele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată
decât în cazul şedinţelor secrete.
Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii judecătoreşti,
care se face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut expres în art.6 pct.1 din
Convenţie, dar şi în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.
3.Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil
trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura

48
pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al
părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de
atac.
Celeritatea judecării proceselor nu este consacrată în legislaţia naţională în mod
expres, decât într-un număr limitat de litigii, de pildă, în materia restituirii imobilelor
preluate abuziv în perioada comunistă, reglementată prin legea 10/2001 sau în materia
adopţiilor, reglementată prin O.U.G. 25/1997, aprobată prin legea 87/1998.
Cu toate acestea, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea instanţelor,
aprobat prin Ordinul nr.991/C/1993 al Ministerului Justiţiei, se reglementează măsurile
ce se dispun de instanţă la primirea sesizării, stabilindu-se că prin acestea trebuie să se
asigure soluţionarea cu celeritate a cererilor primite şi că aceleaşi măsuri trebuie luate, în
acelaşi scop, şi de către judecătorul căruia i s-a repartizat cauza spre soluţionare
( art.44 ).
De asemenea, Codul de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin care se
asigură soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse judecăţii, indiferent de
natura lor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele din art. 155 alin.1 şi art.156
alin.1, care permit amânarea judecăţii, o singură dată, pe temeiul învoielii părţilor,
respectiv pentru lipsă de apărare temeinic motivată, precum şi cele din art.260 alin.1 şi
art.264 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora pronunţarea se poate amâna pentru un
termen ce nu poate depăşi 7 zile, iar redactarea hotărârii se face în termen de 30 de zile
de la pronunţarea ei.
Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea
incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a
drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate
raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces
echitabil.
c)Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparţial,
stabilit prin lege.
C1.Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi
independenţa magistratului.
Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care se
realizează justiţia nu face parte şi nu este subordonat puterii executive sau legislative.
Acest aspect este reflectat în art.126 alin.1 Constituţia României, care prevede că
justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege, adică judecătorii,tribunale şi Curţi de apel.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art.126 alin.3 din Constituţie care prevăd că
prin lege sunt stabilite competenţa şi procedura de judecată.
Independenţa judecătorilor este reflectată în art.124 alin.2 din Constituţia
României, care prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Aceasta presupune, ca şi în cazul instanţelor de judecată,faptul că în realizarea
actului de justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de puterea executivă sau legislativă.
Independenţa, astfel înţeleasă, nu exclude intervenţia instanţelor de control
judiciar care intervine în urma exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti.
În acelaşi timp trebuie subliniat că nici verificările atribuite prin Legea
nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, în competenţa conducătorului instanţei,nu
afectează independenţa.
Acest control nu vizează în nici un fel activitatea de judecată.

49
Astfel, în art.18 alin.4 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească se
prevede că”În nici o împrejurare verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în
desfăşurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuţii a ceea ce a fost deja judecat”.
Independenţa judecătorilor este dată de garanţiile aflate în acest sens, de statutul
său.
Astfel, prin dispoziţii speciale prevăzute de Legea nr.92/1992 pentru organizarea
judecătorească, sunt reglementate numirea şi avansarea în funcţie a magistraţilor(titlul
IV).
În acelaşi timp, propunerile de numire în funcţie a magistraţilor sunt date în
competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale
organice(conform art.125 alin.2 din Constituţia României).
O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora, este
dată de inamovibilitate.
Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face decât cu
consimţământul judecătorilor.
Inamovibilitatea era reglementată în Constituţia României, la rang de principiu;
astfel, conform art.125 alin.1 judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili, în condiţiile legii.
Acelaşi text arată în alin.2 că promovarea, transferarea şi sancţionarea
judecătorilor este de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii
sale organice.
C2.Împarţialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezintă garanţia
încrederii justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară
activitatea,prin care se realizează actul de justiţie.
Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din
Codul de procedură civilă – titlul V - , care prevede cazurile concrete în care un
magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili precum şi
procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.
Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod procedură civilă ,
referitor la strămutarea pricinilor
În acelaşi timp şi prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui
proces echitabil, prevăzându-se că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
C3.Stabilirea prin lege a tribunalului, ca element al unui proces echitabil, are în
vedere competenţa de soluţionare a cauzei, atât din punct de vedere material cât şi
teritorial.
În acest context,în legislaţia internă dispoziţiile legale sunt clare şi precise,
delimitând foarte clar competenţele instanţelor de judecată implicate în realizarea actului
de justiţie.
Sunt întâlnite astfel dispoziţii care stabilesc competenţa după materie(titlul I Cod
procedură civilă ), competenţa teritorială (titlul II), cazurile de extindere a
competenţei(titlul III),precum şi procedura în cazul intervenirii unui conflict de
competenţă(titlul IV).
În acelaşi timp, trebuie subliniat că prin legi speciale,de reglementare a unui
anumit domeniu de activitate, este reglementată competenţa de soluţionare a cauzelor;
dispoziţiile codului de procedură prevăzând, relativ la competenţa materială,cazul”în
orice materii date prin lege în competenţa lor” – cu titlul de exemplu, Legea nr 14/2003,
legea partidelor politice.
d)Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

50
Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii judecătoreşti,
imediat după deliberarea completului de judecată.
Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică, chiar în lipsa
părţilor, este impusă de art.258 alin.2 Cod procedură civilă .
Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a fost
soluţionată nefavorabil, să renunţe în instanţă la calea de atac(art.267 alin.1 Cod
procedură civilă ).

RALUCA MOGLAN CULEA


NINA ECATERINA GRIGORAŞ
JUDECĂTORI
Curtea de Apel Bucureşti

51
7. DREPTUL DE PROPRIETATE - ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL
NR. 1 ADIŢIONAL LA CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI

A. Consideraţii introductive

Începând cu anul 1994, când prin legea nr. 3099 România a ratificat Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale100, precum şi
protocoalele adiţionale la aceasta, abordarea problematicii referitoare la respectarea
dreptului de proprietate, atât de către teoreticienii, cât şi de către practicienii dreptului, nu
poate face abstracţie de conţinutul articolului 1 din primul Protocol adiţional la
Convenţie101:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile
pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”
Prin ratificarea acestui protocol, nu numai că respectarea lui a devenit
obligatorie pentru statul roman, dar aplicarea prevederilor sale are şi un caracter prioritar,
conferit de art. 20 din Constituţia României adoptată în 1991, în următorii termeni:
“Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
Acestea sunt consideraţiile pentru care studiul de faţa îşi propune să ofere
câteva explicaţii pe marginea aricolului 1 din primul protocol adiţional la Convenţie, cu
referiri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, chiar dacă, aşa cum s-a observat102,
hotărârile pronunţate se impun numai statelor direct implicate în litigii, cunoaşterea lor
este extrem de importantă pentru toate statele membre, fie în scop reparatoriu, fie în scop
preventiv.Astfel, în cazul în care statele se confrunta cu probleme asemănătoare celor
rezolvate de Curte, hotărârile acesteia pot să determine sau să accelereze o reformă
legislativă sau să impună o anumită reglementare. De asemenea, instanţele naţionale vor

99
Legea nr. 30 din 18 mai 1994 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31
mai 1994; ulterior, a fost modificată prin Legea nr.79\1995 privind ratificarea
Protocolului nr. 11 la Convenţia pentru apararea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale referitor la restructurarea mecanismelor de control stabilite prin
convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994.
100
Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953;
cunoscută şi sub denumirea de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
101
Adoptat la Paris la 20 martie 1952, a intrat în vigoare la 18 mai 1954; ratificat de
România prin Legea nr. 30\1994.
102
Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul
Român pentru Drepturile Omului, 1997, pag. 515.

52
trebui să ţină seama de jurisprudenţa Curţii, în corecta aplicare a Convenţiei la cazurile
concrete pe care le vor avea de soluţionat.

B. Regulile conţinute de art.1 din protocolul 1 adiţional

Articolul 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor


Omului conţine trei reguli distincte, din care doua sunt cuprinse în primul paragraf, iar
cea de-a treia este cuprinsă în paragraful al doilea, astfel:
- prima regulă enunţa principiul respectării proprietăţii:”Orice persoană fizică sau
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”
- a doua regulă este aceea potrivit căreia este posibilă privarea de proprietate, dar
numai cu respectarea anumitor condiţii:” Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa
decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional”;
- a treia regulă este aceea potrivit căreia este posibil controlul asupra folosinţei
bunurilor: “Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile
pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a amenzilor.”

1.Principiul respectării proprietăţii

Aşa dupa cum corect s-a remarcat 103, prima regulă conţinută de articolul 1
îmbracă un caracter general, enunţând principiul respectării proprietăţii. Acest principiu
se referă la dreptul oricărei persoane, indiferent că este vorba de o persoană fizică sau de
o persoana juridică, de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.
Principiul respectării proprietăţii se consideră violat nu numai în ipoteza în care o
persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar şi atunci când unei
persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.
Cauza Vasilescu versus România104 este relavantă în ceea ce priveşte aspectele
referitoare la încălcarea de reclamantă a articolului 1 din Protocolul nr.1:
La 23 iunie 1966, lucrători ai Miliţiei judeţului Argeş au percheziţionat fără
mandat domiciliul reclamantei Vasilescu Elisabeta, în cadrul unei anchete efectuate
împotriva soţului său, pentru deţinere ilegală de obiecte de valoare, fapt pedepsit de
legislaţia în vigoare în acel moment. Cu acest prilej, lucrătorii Miliţiei au confiscat trei
sute douazeci şi şapte monede din aur, care ulterior au fost depuse la Filiala Argeş a
Băncii Naţionale a României, întocmindu-se proces- verbal. Cu toate că Miliţia Argeş a
decis la 8 iulie 1966 să nu formuleze învinuiri împotriva soţului reclamantei, finalizând
cauza în conformitate cu dispoziţiile art. 216 C. proc. pen., obiectele respective au fost
reţinute.
În anul 1990 reclamanta a început demersurile pentru recuperarea bunurilor,
adresându-se Procuraturii judeţului Argeş, iar apoi procurorului general al României,
fără rezultat.
În anul 1991 a introdus o acţiune de restituire a patruzeci de monede din aur
transformate în salbă şi a unei perechi de cercei, chemând în judecată Banca Naţionala.
Judecătoria Găeşti a admis la 21 februarie 1992 acţiunea reclamantei, a obligat Banca

103
P. M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura ALL, 1994,
pag. 103.
104
Publicat in”Hotariri ale Curtii Europene a Drepturilor Omului”, Editura Polirom,
2000, ediţie îngrijită de Monica Macovei, pag. 554.

53
Naţională să-i restituie acesteia obiectele solicitate şi a constatat , de asemenea, că Miliţia
Argeş confiscase în total trei sute douazeci şi şapte de monede din aur, aparţinând
reclamantei. Această hotărâre a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă, prin respingerea
căilor de atac ordinare promovate împotriva ei.
La 20 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis însa recursul în
anulare declarat de procurorul general şi a casat hotărârile pronunţate în cauză,
argumentând că , potrivit prevederilor art. 275 Cod proc. pen., numai Parchetul de pe
lânga Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei privind
restituirea obiectelor în litigiu.
În anul 1995 reclamanta s-a adresat Comisiei şi, respectiv, Curţii Europene a
Drepturilor Omului, reclamând încălcarea mai multor articole din Convenţie.
În ceea ce priveşte articolul 1 al Protocolului nr. 1, Curtea a stabilit ca acesta
a fost încălcat, pentru următoarele considerente:
La 23 iunie 1966 , au fost confiscate ca urmare a unei percheziţii fără mandat,
din domiciliul reclamantei , trei sute douăzeci şi şapte monede din aur, în cadrul unei
anchete iniţiate de Miliţie împotriva soţului său, ancheta care a fost ulterior închisă, fără
a fi urmată de restituirea bunurilor.
Nici ilegalitatea acestei măsuri şi nici dreptul de proprietate asupra bunurilor
în cauză – recunoscut de altfel de instanţele civile - nu au făcut obiectul unei controverse
în faţa Curţii. În consecinţă, Curtea a considerat că, din perspectiva articolului 1 din
Protocolul nr. 1, reclamanta, care din 1966 este lipsită de folosinţa acestor bunuri, a
rămas până astăzi proprietara lor.
Referitor la jurisdicţia Curţii, s-a reţinut că, deşi România nu a recunoscut-o
decât la 20 iunie 1994, plângerea reclamantei se referă la o situaţie continuă care persistă
şi în prezent şi că, în orice caz, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat la 20 octombrie
1994, deci ulterior datei de 20 iunie 1994.
Ţinînd seama de lipsa unui temei legal, recunoscut atât de instanţele de
judecată naţionale, cât şi de guvern, reţinerea în continuare a obiectelor în discuţie nu a
putut fi privită de Curte ca o lipsire de posesie ori ca un control al folosinţei proprietăţii
permise de primul şi de al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea a reţinut ca pe un factor decisiv în soluţionarea cauzei ilegalitatea
confiscării bunurilor reclamantei; în plus, a reţinut că reclamanta obţinuse o hotărâre
judecătorească prin care Banca Naţională a României era obligată să îi restituie cele
patruzeci de monede din aur si cerceii solicitaţi, dar ca această sentinţă, ca si cea care a
menţinut-o, au fost casate de Curtea Suprema de Justiţie, cu argumentul că instanţele au
încalcat competenţa exclusivă a Parchetului de pe lânga Tribunalul Argeş. Or,
reclamanta făcuse demersuri încă din anul 1990 la Parchetul respectiv şi la procurorul
genera, dar fără succes.
În concluzie, Curtea a considerat că pierderea posibilităţii de a dispune de
proprietatea sa, însoţită de eşecul tentativelor făcute până în prezent în faţa autorităţilor
naţionale şi a instanţelor de judecată pentru remedierea situaţiei, a avut consecinţe
suficient de grave pentru a-i permite să tragă concluzia că raclamanta a fost victima unei
confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosinţa netulburată a proprietăţii.
După cum se poate observa, în cazul prezentat anterior, a avut loc o deposedare
efectivă a reclamantei de bunurile proprietatea sa, care s-a perpetuat în timp, inclusiv
dupa ce reclamanta a iniţiat demersurile legale pentru a reintra în posesia bunurilor şi a şi
obţinut o hotărâre irevocabilă prin care i s-a recunoscut acest drept, dar care a fost
anulată ulterior, ceea ce a pus-o pe aceasta în imposibilitate de a se bucura nestingherit
de proprietatea sa.

54
Existenţa hotărârii irevocabile privind restituirea bunurilor şi anularea acesteia
într-o cale extraordinară de atac ulterior ratificării de către România a Convenţiei au fost
esenţiale în acest caz pentru determinarea competenţei rationae temporis a Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, Curtea a statuat în sens contrar în cauza Canciovici şi alţii
versus România, în care reclamanţii s-au plâns de faptul că imobilul ce a aparţinut
părinţilor lor a fost naţionalizat prin Decr. Nr. 92/1950 şi că prin două hotărâri
judecătoreşti irevocabile li s-au respins cererile de revendicare, respectiv de restituire în
natură a imobilului.
Astfel, Curtea a reamintit că ea nu poate examina o plângere decât în cazul în
care se raportează la evenimente produse după intrarea în vigoare a Convenţiei în statul
respectiv, or în cauză bunul a fost naţionalizat în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994,
când Convenţia a intrat în vigoare pentru România.Curtea nu este, aşadar, competentă
rationae temporis să examineze împrejurările naţionalizării şi confirmă astfel
jurisprudenţa sa constantă, conform căreia privarea de proprietate sau de alt drept real
constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de “privare de
un drept”. Capătul de cerere al reclamanţilor a fost considerat incompatibil cu dispoziţiile
Convenţiei, în măsura în care poate fi înţeles drept criticând ca atare măsurile adoptate în
baza Decretului nr. 92/1950 faţă de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a
Convenţiei faţă de România.105

In cazul Sporrong si Lonnroth versus Suedia106, considerat ca având valoare de


principiu în jurisprudenţa Curţii în materia art.1 din Protocolul nr.1107, s-a constatat
violarea acestui articol, fără ca în speţă să fi existat nici o lipsire de jure şi nici o lipsire
de facto a reclamanţilor de bunurile proprietatea lor.Ceea ce a atras încălcarea art.1 a fost
modul în care autorităţile suedeze, prin măsurile luate şi într-un anumit context legislativ,
au împiedicat pe reclamanţi să-şi exercite prerogativele dreptului lor de
proprietate.Pentru edificare, redăm în rezumat datele speţei şi considerentele Curţii:
Moştenitorii domnului Sporrong şi, respectiv, doamna Lonnroth sunt proprietarii
câte unui imobil situat în centrul oraşului Stockholm.
În anul 1956 guvernul suedez a acordat municipalităţii un permis de expropriere
pe zone, care privea 164 de imobile, printre care şi pe cel al moştenitorilor domnului
Sporrong, în vederea construirii unui viaduct şi amenajării unei parcări.
Conform legii din 1917 cu privire la expropriere, guvernul a fixat la cinci ani
termenul în care municipalitatea trebuia să-i cheme pe proprietari în faţa tribunalului
funciar, în vederea stabilirii despagubirilor,în caz contrar, permisul urmînd să devină
caduc.Acest termen a fost însă prelungit în 1961, în 1964 şi în 1969, de această dată
pentru 10 ani.
La 3 mai 1979 permisul de expropriere a fost anulat la cererea municipalităţii
care şi-a propus ca obiectiv reducerea numărului de automobile în oraş şi menţinerea
structurii urbane existente.
De notat este şi faptul că, din1954 şi pâna în 1979, proprietatea Sporrong a fost
supusă şi unei interdicţii de construire.

105
În Curierul judiciar, nr. 12/2002, pag. 131, hotărâre tradusă din limba franceză,
rezumată şi comentată de conf. univ. dr. Corneliu –Liviu Popescu.
106
Vincent Berger, op. cit., pag. 448 si urm.
107
Donna Gomien, Introducere in Conventia Europeana a Drepturilor Omului,
traducere Irinel Stoica, Editura ALL, 1996, pag. 112.

55
În ceea ce priveşte proprietatea doamnei Lonnroth, aceasta a făcut obiectul unui
permis de expropriere din anul 1971 pâna în anul 1979 şi al unei interdicţii de construire
din anul 1968 pâna în anul 1981.Doamna Lonnroth a încercat de 7 ori să vândă imobilul,
dar de fiecare dată amatorii s-au retras, dupa ce au consultat serviciile municipale.
În perioada respectivă, legislaţia suedeză nu prevedea posibilitatea de a se cere
scurtarea duratei de valabilitate a permiselor şi nici pe aceea de a cere reparaţii pentru
daunele provocate de durata sau de neutilizarea permiselor.Legislaţia s-a modificat în
1972, însă la data soluţionării cauzei cea de-a doua posibilitate era în continuare exclusă.
Moştenitorii domnului Sporrong şi Doamna Lonnroth au sesizat Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, invocând încalcarea mai multor articole din Convenţie.
Referitor la violarea art. 1 din Protocolul nr.1, Curtea a observat că autorităţile
suedeze nu au trecut la exproprierea imobilelor reclamanţilor: aceştia puteau să-şi
folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze.
Prin urmare, din punct de vedere formal, reclamanţii nu au fost nici o clipa lipsiţi de
proprietatea lor.
De asemenea, Curtea a observat că situaţia dedusă judecăţii nu se asimilează nici
cu o expropriere de fapt întrucât, deşi a pierdut din substanţa sa, dreptul de proprietate al
reclamanţilor nu a dispărut.
Cu toate acestea, Curtea a stabilit că a existat o ingerinţă în exercitarea dreptului
de proprietate al reclamanţilor deoarece, deşi permisele de expropriere lăsau intact din
punct de vedere juridic dreptul reclamanţilor de a se folosi şi de a dispune de bunurile
lor, ele reduceau într-o largă măsură posibilitatea practică de exercitare a acestui drept.În
acelaşi timp, interdicţiile de construire limitau dreptul reclamanţilor de a se folosi de
bunurile lor.
Curtea a mai stabilit că această ingerinţă în dreptul de proprietate nu era
justificată prin prisma alin. 2 al art. 1 şi nici nu respecta cerinţa unui echilibru just între
interesul general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale
individului. Aceasta, deoarece legislaţia în vigoare în perioada respectivă se caracteriza
prin rigiditate: în afară de retragerea pur şi simplu a permiselor, care necesita acordul
municipalităţii, ea nu oferea nici un fel de mijloc de modificare ulterioară a situaţiei
proprietarilor în cauză.
În concluzie, Curtea a reţinut că reclamanţii au rămas o perioadă lungă de timp
într-o incertitudine completă în ceea ce privea soarta proprietăţii lor şi au suportat astfel o
povară specială şi excesivă pe care ar fi putut-o face legitimă numai posibilitatea de a
reclama scurtarea duratei de valabilitate a permiselor sau aceea de a putea cere
reparaţii.Aceste posibilităţi erau excluse în respectiva perioada de legislaţia suedeză, iar
la data soluţionării cauzei legislaţia continua să o excludă pe cea de-a doua.

2.Privarea de proprietate

Primul alineat al art. 1 conţine, după enunţarea principiului general al respectării


proprietăţii, cea mai importantă restricţie ce poate fi impusă de autorităţi acestui
principiu, şi anume: privarea de proprietate în interes public.
Aşa după cum s-a remarcat108, această restricţie poate fi impusă în anumite
condiţii, a căror respectare face întotdeauna obiectul analizei Curţii, şi anume:

108
P. van Dijk, G. J. H. van Hoof in colaborare cu A. W. Heringa, I.G.C. Schokkenbroek,
B. P. Vermeulen, M. L. W.M Viering, L. F. Zawaak, Theory and Practice of the
European Convention on Human Rights, 1998, Kluwer Law International, The Hague,
The Netherlands, pag. 631.

56
a) să existe un interes public;
b) să existe o proporţionalitate a măsurii;
c) măsura luată să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.

a) Interesul public

Atunci când privarea de proprietate este dispusă pe considerente de utilitate


publică, verificarea respectării acestei condiţii are ca obiectiv principal detectarea unui
eventual “exces de putere” sau a “manifestării arbitrariului”. În ceea ce priveşte marja de
apreciere a ceea ce poate fi considerat “interes public”, din jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului se desprinde ideea că aceasta trebuie să fie una flexibilă.
Astfel, în cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei
de Nord’109 Curtea a statuat:
“Noţiunea de utilitate publică este amplă prin natura sa…Apreciind ca normal
faptul că legislatorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică
si socială, Curtea respectă modalitatea în care el concepe imperativele utilităţii
publice însă mai puţin atunci când o hotărâre se dovedeşte în mod evident lipsită de
orice temeiuri justificatoare…”
În cazul citat, reclamanţii contestaseră punerea în aplicare a unei legislaţii prin
care locatarii cu contracte de închiriere pe termen lung erau autorizaţi să preia dreptul
de proprietate de la proprietarul însuşi, uneori la un preţ mai redus decât preţul pieţii
existent la data încheierii tranzacţiei.Curtea a concluzionat în sensul inexistenţei unei
încălcări a dreptului de proprietate, aducând şi un alt argument extrem de important
referitor la ”beneficiarii” utilităţii publice. Astfel, stabilind că privarea de proprietate
efectuată doar pentru a conferi un beneficiu particular unei persoane particulare nu
poate fi considerată ca fiind de interes public, Curtea a admis ca transferul obligatoriu
de proprietate de la un individ către altul poate constitui, în funcţie de circumstanţe,
un scop legitim în promovarea interesului public. În acelaşi sens, a arătat că poate
exista interes public chiar în situaţia în care comunitatea în sens larg nu se foloseşte
sau nu se bucură în mod direct de proprietatea de care a fost privată o persoană.
Relevante în sensul celor arătate sunt şi hotărârile Curţii în cazurile Sfintele
Minastiri versus Grecia şi Zubani versus Italia.110
În primul caz, printr-o lege s-a transferat în favoarea statului grec deplina
proprietate a pământului deţinut de mânăstiri. Această măsură legislativă a fost
justificată pe considerentul evitării vânzărilor ilegale de terenuri, abandonării sau
dezvoltării necontrolate. Cu toate că s-au exprimat rezerve faţă de prevederea legală
conform căreia statului i se acordă posibilitatea de a transfera proprietatea terenurilor
către anumiţi beneficiari, totuşi Curtea a acceptat că obiectivul general al legii este
legitim.
În al doilea caz, s-a considerat că scopul construirii de locuinţe pentru o
categorie defavorizată constituie unul de interes public, ce poate sta la baza unei
privări de proprietate.

b) Proporţionalitatea măsurii

Pentru modul în care priveşte Curtea îndeplinirea acestei condiţii sub care este
109
Donna Gomien, op. cit., pag. 113; P. van Dijk…, op. cit., pag. 631.
110
P. van Dijk…, op. cit., pag. 632.

57
posibilă privarea de libertate, extrem de relevante sunt considerentele hotărârii
pronunţate în cazul Lithgow si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei
de Nord’111, considerente care au căpătat semnificaţia unor principii generale.
În speţă, este vorba despre aplicarea unei legi din anul 1977 privind
naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale.În temeiul acestei legi, respectivele
întreprinderi treceau sub controlul statului în “ziua transferului”, adica la 29 aprilie
1977 pentru una din ele şi, respectiv, la 1 iulie 1977 pentru celelalte; valoarea
acţiunilor petiţionarilor, necotate la bursă, era calculată pe baza evaluării ipotetice la
bursă în timpul unei “perioade de referinţă” de 6 luni, iar suma indemnizaţiei, sub
forma de bonuri de Tezaur, era reglementată, la diferite date între decembrie 1979 şi
decembrie 1980,dupa caz, la capătul unor negocieri între Ministerul Industriei şi
reprezentanţii foştilor proprietari.
O parte din aceştia s-au adresat Curţii, reclamând faptul că nu au primit decât o
indemnizaţie insuficientă şi vădit discriminatorie şi invocând violarea art.1 din
Protocolul nr. 1.
Curtea a stabilit că reclamanţii au fost în mod vadit privaţi de proprietatea lor, în
sensul celei de-a doua fraze din art.1, dacă se interpretează în lumina principiului
respectului bunurilor consacrat de prima frază, dar că în cauză nu a avut loc nici o
violare a art.1.În argumentarea acestei soluţii, Curtea a formulat urmatoarele trei
principii generale:
-” Cu toate că nu spune nimic în ce priveşte existenţa şi suma unei despăgubiri, art.
1 nu ar putea realiza decât o protecţie în mare măsură iluzorie şi ineficientă a
dreptului de proprietate în absenţa principiului conform căruia o privare de
proprietate, fără indemnizaţie, nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale. O
măsură privativă de proprietate trebuie să menţină un echilibru just între exigenţele
interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale
individului, iar pentru a se asigura de aceasta, trebuie avute în vedere condiţii de
despăgubire."
-“Fără vărsarea unei sume rezonabile, în raport cu valoarea bunului, privarea de
proprietate ar constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu s-ar putea justifica
in temeiul art.1. Nivelul indemnizaţiei poate fi diferit, depinzînd dupa cum este vorba
de o naţionalizare sau de alte forme de privare de proprietate.”
-“Statul dispune de o largă putere de apreciere nu numai pentru a hotărâ să
naţionalizeze, dar şi pentru a stabili modalităţile de indemnizare. Curtea respectă
judecata legiuitorului în acest din urmă domeniu, afară de cazul când aceasta se
dovedeşte clar lipsită de o baza raţională.”
Pornind de la aceste principii şi analizând datele concrete ale speţei, Curtea a
ajuns la concluzia că disproporţia invocată între indemnizaţiile încasate şi valoarea reală,
la data transferului, decurgea în principal din efectele generale ale sistemului stabilit prin
legea din 1977, dar că aceste efecte nu sunt incompatibile cu art. 1, întrucât Regatul Unit
nu a încălcat marja sa de apreciere şi nu a acţionat într-un mod neraţional.
Pe aceeaşi linie de gândire, în cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii
Britanii si Irlandei de Nord112 Curtea a arătat că art. 1 nu garantează totuşi, în toate
cazurile, dreptul la o compensare integrală şi că obiective legitime de utilitate publică,
cum sunt cele pe care le urmăresc măsurile de reformă economică sau de justiţie socială,
pot milita pentru o rambursare inferioară valorii comerciale.

111
Vincent Berger, op. cit., pag. 495 si urm.
112
P. M. Cosmovici, op. cit., pag. 114.

58
Într-o serie de cauze înregistrate contra României, Curtea a constatat încălcarea
art. 1 din Protocolul nr. 1 pe considerentul că hotărârile Curţii Supreme de Justiţie prin
care s-au anulat hotărâri irevocabile de retrocedare a unor imobile către reclamanţi au
avut ca efect privarea reclamanţilor de bunurile lor.
Este vorba de cauza Brumărescu113 şi de altele considerate, dacă nu identice, cel
puţin analoge acesteia -Paulescu, Erdei şi Wolf, Dickmann, Todorescu, Potop etc.- în
care s-a decis că: reclamanţii au fost privaţi de proprietăţile lor pe diferite perioade de
timp, fără să fi perceput o indemnizaţie care să reflecte valoarea reală a imobilelor; chiar
presupunând că s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes
public, Curtea estimează că justul echilibru între exigenţele interesului general al
comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi
că reclamanţii au suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.

c) Măsura să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului


internaţional

In legătura cu aceasta ultimă condiţie sub care este posibilă, din perspectiva art.
1, privarea de proprietate, se disting două aspecte: un prim aspect se referă la existenţa
unei prevederi în legea naţionala, iar un al doilea aspect vizează principiile generale ale
dreptului internaţional.
In ceea ce priveşte concordanţa măsurii privative de proprietate cu prevederile
legii naţionale, Curtea nu examinează daca aceste prevederi au fost sau nu aplicate în
mod corect.Astfel, chiar daca trebuie să facă referire la hotarârea adoptată de instanţa
naţională, Curtea nu trebuie să funcţioneze ca o “a patra instanţă”, cu alte cuvinte, ca o
instanţă de control judiciar. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că în contextul art. 1,
noţiunea de “lege” în înţelesul Convenţiei reclama existenţa acesteia si compatibilitatea
măsurii luate cu prevederi legale naţionale suficient de precise şi în mod adecvat
accesibile.114
Referitor la principiile generale ale dreptului internaţional, Curtea a arătat că
această trimitere nu este făcută de art. 1 în intenţia de a fi extinsă la naţionali, aceste
principii aplicându-se exclusiv naţionalizărilor sau exproprierilor de proprietăti străine.
Acest raţionament al Curţii este în concordanţă cu însuşi dreptul internaţional general,
ale cărui principii se aplică numai străinilor, fiind special concepute pentu ei şi
necârmuind modul în care fiecare stat îşi tratează naţionalii. In acest mod a răspuns
Curtea susţinerilor reclamanţilor din cazul James si altii…, care au încercat să acrediteze
ideea ca cea de-a doua fraza din art. 1 extinde asupra naţionalilor exigenţa-decurgând din
dreptul internaţional - unei indemnizaţii prompte, adecvate şi eficace a străinilor privaţi
de proprietatea lor.
Totodata, Curtea a arătat că, şi dacă prin aceasta s-ar crea o diferenţă de tratament
între cetăţenii unui stat si străini, respectiva diferenţă nu ar putea constitui o discriminare.
Preluarea proprietăţii trebuie să fie afectată întotdeauna unui interes public, dar pot fi
reţinute consideraţiuni diferite în cazul naţionalilor sau al străinilor şi pot exista raţiuni
legitime pentru care să se ceară naţionalilor să suporte o povară mai grea în interesul
public, decât cea cerută în cazul străinilor.

3. Controlul folosinţei bunurilor


113
Pentru expunerea pe larg a speţei a se vedea pag. 12.
114
P. van Dijk…, op. cit., pag. 635 si urm.

59
Această regulă, conţinuta în al doilea paragraf al art. 1, recunoaşte dreptul statelor
de a exercita un control asupra folosinţei bunurilor, în concordanţă cu interesul general şi
de a adopta în acest scop legile pe care le consideră necesare.
Situaţiile pe care le are în vedere acest paragraf nu sunt cele ale privărilor de
proprietate propriu-zise, ci acelea referitoare la restricţiile de folosintă a proprietăţii. Cu
toate acestea, aşa după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, şi în aceste situaţii trebuie să
se ţina seama de principiul dedus din primul paragraf, referitor la proporţionalitatea care
trebuie să existe între mijloacele folosite şi scopul urmărit, scop care, de asemenea,
trebuie să fie unul de interes public.
In sensul celor arătate relevant este raţionamentul Curţii în cazul Mellacher si
altii versus Austria115, caz în care reclamanţii s-au plâns pentru violarea art. 1, ca urmare
a adoptării unei legi care limita nivelul chiriilor pentru anumite categorii de apartamente,
în care se încadrau şi cele ai căror proprietari erau reclamanţii.
Mai întâi, Curtea a stabilit că în cauză este aplicabil art. 1, respectiv cel de-al
doilea paragraf:
“Fără nici o îndoială, reducerile făcute, în virtutea legii din 1981, au constituit un
amestec în folosirea drepturilor pe care petiţionarii le aveau în calitate de proprietari de
bunuri închiriate. Chiar dacă ele au dus la lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile
imobiliare, ele nu se traduc într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci
duc la un control al folosinţei bunurilor.”
Referitor la interesul public şi la marja de apreciere recunoscuta legiuitorului,
Curtea a statuat ca:
“În punerea în practică a politicilor sociale si economice şi, mai ales, în domeniul
locuinţelor, legiuitorul trebuie să se bucure de o mai mare latitudine pentru a se pronunţa
atât asupra existenţei unei probleme de interes public, care cere o reglementare, cât şi
asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acesteia din urmă.”
Mai mult, Curtea a admis că, pentru a reforma legislaţia socială şi în special pe
cea referitoare la controlul chiriilor, legiuitorul trebuie să poată lua măsuri care să
implice şi executarea în viitor a unor contracte încheiate anterior.
Analizând circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a decis că nu a avut loc o
violare a art. 1, deoarece legea în discuţie încerca să reducă diferenţele excesive si injuste
intre chiriile unor apartamente asemănătoare, să combată specula imobiliară şi să
faciliteze persoanelor de condiţie modestă accesul la locuinţe cu o chirie rezonabilă,
încurajând în acelaşi timp modernizarea imobilelor care nu răspundeau anumitor norme
şi, deci, urmarea un ţel legitim, conform interesului general.

Un exemplu relativ recent de intervenţie legislativă românească în reglementarea


folosinţei bunurilor, în materie locativă, îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 40\1999, aprobată prin Legea nr. 241\2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din
23 mai 2001.Acest act normativ cuprinde unele dispoziţii prin care se prelungesc de
drept, pe o perioadă de cinci ani, o serie de contracte de închirire, iar altele prin care
obligă pe proprietarii ce şi-au redobândit imobilele preluate de stat în perioada regimului
comunist să încheie în continuare contracte de închiriere cu chiriaşii, reglementând,
totodata, şi modul de stabilire a chiriei, inclusiv plafonul maxim al acesteia.
Aşa dupa cum rezultă din chiar titlul ordonanţei, scopul adoptării acesteia a fost
unul de interes general, şi anume acela al protecţiei chiriaşilor; este vorba de persoane
care ocupă locuinţe proprietate de stat, dar şi de persoane care ocupă locuinţe
redobândite de foştii proprietari deposedaţi în regimul comunist, care nu au locuinţe
115
Vincent Berger, op. cit., pag. 499 si urm.

60
proprietate personală în aceeaşi localitate şi nici nu au înstrăinat o astfel de locuinţă după
1 ianuarie 1990.
Trebuie remarcat însă că actul normativ în discuţie prevede în art. 14 că, la
expirarea duratei contractelor aşa cum au fost prelungite, chiriaşii au drept la reînnoirea
contractelor, iar în alin. 4 al aceluiaşi articol se prevede posibilitatea mai multor reînnoiri
succesive, fără a se menţiona un număr limită al acestor operaţiuni juridice. Proprietarul
poate refuza reînnoirea contractului numai în anumite situaţii expres şi limitativ
prevăzute în alin. 2, toate presupunând intervenirea unor circumstanţe noi faţă de cele de
la data încheierii contractului.
În aceste condiţii s-ar putea pune problema dacă - şi după câte reînnoiri
successive ale contractelor chiriaşilor- justul echilibru dintre interesul public şi măsura
de control al folosinţei bunurilor proprietarilor ar fi periclitat. Aceasta cu atât mai mult
cu cât existenţa în proprietatea chiriaşilor a uneia sau mai multor locuinţe situate în alte
localităţi decât cea de domiciliu nu l-ar îndreptăţi pe proprietar să refuze închirierea sine
diae a imobilului proprietatea sa.

A doua parte a celui de-al doilea paragraf se referă la măsurile pe care le pot lua
statele pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii şi a amenzilor.
Cu privire la acest aspect, ceea ce trebuie avut in vedere atunci când se reclamă
încălcarea art. 1 este dacă măsurile luate au avut o bază legală, dacă nu a avut loc o
discriminare sau dacă puterea conferită autorităţilor nu a fost folosită în alt scop decât cel
pentru care a fost acordată.
De asemenea, şi în acest domeniu se recunoaşte puterii legiuitoare o largă marjă
de apreciere, cu observaţia că această marjă trebuie evaluată în funcţie de cerinţele
justului echilibru şi ale rezonabilei proporţionalităţi la care ne-am referit în examinarea
celei de-a doua reguli continuată de art. 1.
Pentru o ilustrare a modului în care Curtea a evaluat respectarea acestei condiţii,
amintim cazul Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH versus Olanda, referitor la
legislaţia olandeză care îndreptăţeşte autorităţile să urmărească debitele fiscale împotriva
bunurilor unei terţe părţi şi în care Curtea a stabilit:
“In adoptarea unor asemenea legi, legiuitorul trebuie să se bucure de o largă
marjă de apreciere, în special cu privire la chestiunea dacă – şi în caz afirmativ în ce
măsură – autorităţile fiscale ar trebui să se afle într-o poziţie mai bună în urmărirea
debitelor fiscale decât creditorii obişnuiţi care urmăresc debite comerciale. Curtea va
respecta evaluarea legiuitorului, cu excepţia cazului în care este lipsită de un temei
rezonabil.”
In concret, compania reclamantă s-a plâns de faptul că sechestrându-i şi
vânzându-i bunurile sale, care erau deţinute de o terţă parte ce fusese falimentată,
autorităţile olandeze o privaseră de proprietatea sa în scopul de a asigura plata debitelor
fiscale datorate de acea terţă parte, pentru datoriile căreia reclamanta nu era responsabilă.
Curtea a reţinut că un asemenea sistem de de recuperare a debitelor nu era neobişnuit şi
incompatibil prin el însuşi cu cerinţele art. 1 şi a punctat, printre altele, că reclamanta era
implicată într-o activitate comercială care în mod natural implica riscuri (în cazul de fată
falimentul debitorului), ce puteau fi reduse ori eliminate în diferite moduri. Considerând,
de asemenea, că autorităţile fiscale au posibilitati mai reduse decât creditorii comerciali
pentru a se proteja împotriva insolvabilităţii debitorilor. Curtea a concluzionat că cerinţa
proporţionalităţii a fost îndeplinită în acest caz.116

116
P. van Dijk…, op. cit., pag. 642.

61
C. Noţiunea de “bunuri” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1

O serie de cauze ce s-au aflat pe rolul Comisiei şi al Curţii Europene a


Drepturilor Omului au impus analizarea obiectului lor din perspectiva încadrării acestuia
în noţiunea de “bun“, avută în vedere de dispoziţiile art. 1 din Prorocolul nr. 1 adiţional
la Convenţie.
De pildă, numeroase cereri s-au referit la diferite autorizaţii pe care reclamanţii le
considerau a fi bunuri în sensul art. 1, iar Comisia şi Curtea au împărtăşit acest punct de
vedere.
Relevant în acest sens este cazul Tre Traktorer Aktiebolag versus Suedia, în care
reclamanta, societate comercială ce administra un restaurant s-a plâns de retragerea
licenţei pentru servirea de băuturi alcoolice, ceea ce a determinat-o să-şi înceteze
activitatea. Cu toate că, pe fond, Curtea a ajuns la concluzia absenţei unei violări a art. 1,
a stabilit că acest text este aplicabil în spetă, deoarece, contrar punctului de vedere
susţinut de guvernul suedez, interesele economice legate de gestiunea restaurantului
constituiau bunuri în sensul art.1. Aceasta, deoarece licenţa de a servi bere, vin şi alte
băuturi alcoolice a reprezentat un element important în activitatea restaurantului, iar
compania reclamantă s-a putut aştepta în mod legitim să păstreze această licenţă câtă
vreme nu a încălcat condiţiile de acordare a ei; prin urmare, revocarea licenţei a
reprezentat o încălcare a drepturilor reclamantei din perspectiva art. 1, în condiţiile în
care acest fapt a avut consecinţe negative cu privire la vadul comercial si la profitul
restaurantului117.
In cazul Van Marle si altii versus Olanda, Curtea a considerat că “preţul
notorietăţii” reprezintă un bun :”datorită muncii lor, cei interesaţi reuşiseră să-şi
constituie o clientelă; îmbrăcând în multe privinţe un caracter de drept privat, aceasta se
analizează ca o valoare patrimonială în sensul articolului 1.118
In cazul Mellacher si altii versus Austria, la care ne-am referit mai înainte,
reclamanţii au susţinut că dreptul de a percepe o chirie în temeiul unui contract de
închiriere constituie un drept de proprietate distinct de dreptul de a folosi bunul. Curtea
nu a împărtăşit acest punct de vedere şi a stabilit că dreptul de a se ajunge la un acord
asupra chiriei făcea parte din dreptul proprietarului de a se folosi de imobil, constituind
deci un aspect al posesiunii acelui bun.119
Cu privire la existenţa bunului din perspectiva Convenţiei, s-a stabilit că bunul nu
exista decât în momentul în care proprietarul poate să îl revendice. Altfel spus, dreptul de
proprietate nu cuprinde dreptul de a dobindi un bun. Relevant in acest sens este cazul
Marcks versus Belgia, în care Curtea a statuat că mama, căreia i s-a refuzat dreptul de a
face un legat în favoarea fiicei sale fusese victima unei încălcări a drepturilor garantate
de art. 1, în timp ce fiica nu, deoarece speranţa de a dobândi în viitor un bun nu este
protejată prin acest articol.120

O concepţie interesantă cu privire la noţiunea de bun, o oferă şi decizia


pronunţata în cazul Brumarescu versus Romania 121, concepţie reconfirmată ulterior

117
Idem, pag. 624.
118
Donna Gomien, op. cit., pag. 111.
119
Idem.
120
Idem. pag. 112.
121
Publicata în Monitorul Oficial nr.414 din 31 august 2000.

62
prin jurisprudenţa Curţii în numeroase alte cauze contra României, identice sau cel puţin
analoge cauzei Brumărescu122:
Printr-o sentinţă pronunţată la 9 decembrie 1993, Judecătoria sectorului 5
Bucureşti a obligat Primăria Municipiului Bucureşti şi societatea comercială care
administra bunul să restituie reclamantului Brumarescu Dan imobilul care aparţinuse
părinţilor săi şi pe care statul îl preluase în anul 1950, în baza Decr. nr. 92\1950. Sentinta
a devenit definitivă şi irevocabilă şi a şi fost executată. Împotriva ei s-a promovat însă
recurs în anulare de către procurorul general al României, iar prin decizia pronunţată la 1
martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 9 decembrie 1993 şi a
respins acţiunea reclamantului, motivând că legea este un mod de dobândire a
proprietăţii, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat chiar în ziua intrării în vigoare a
Decr. nr. 92\1950 şi că judecătoria şi-a depăşit limitele competenţelor judecătoreşti,
aducând atingere competenţelor puterii legislative.
Reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, invond încălcarea
art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la existenţa unui “bun” în sensul art. 1, Curtea a apreciat că reclamantul
avea un astfel de bun. Argumentându-şi punctul de vedere, Curtea nu se referă la
imobilul propriu-zis,ce făcuse în anul 1950 obiectul naţionalizării, ci la dreptul
recunoscut reclamantului prin hotarârea din 9 decembrie 1993:
“Intr-adevăr, hotărârea judecătoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit că imobilul
fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92\1950 şi a constatat, cu efect retroactiv,
că reclamantul era singurul proprietar legitim al acestuia, în calitate de succesor al
părinţilor săi. Curtea mai subliniază că dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era
revocabil.”
Pe aceeaşi linie de gândire, Curtea arată în continuare, când examinează existenţa
unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamantului din punctul de vedere al art. 1, că
anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 a constituit o asfel de ingerinţă.

În cauza Canciovici şi alţii versus România, Curtea şi-a reconfirmat


jurisprudenţa123 în sensul că procedura nu se poate raporta decât la un “bun actual” al
reclamanţilor.
Astfel, în speţă reclamanţii introduseseră - fără succes - o procedură în faţa
instanţelor naţionale competente, în scopul obţinerii restituirii imobilului părinţilor lor.
Cu alte cuvinte, ei căutau să li se recunoască un drept de proprietate asupra

imobilului care a aparţinut tatălui lor, dar care, la data acţiunii introductive de instanţă,
nu mai era nici proprietatea tatălui lor, nici a reclamanţilor înşişi.
Cu privire la afirmaţia reclamanţilor conform căreia hotărârea judecătorească
pronunţată în apel, în acţiunea lor în revendicare, şi care le era favorabilă, era definitivă,
deci dreptul lor de proprietate era stabilit în mod definitiv, Curtea a observat că, potrivit
Codului de procedură civilă, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de recurs, aşa
încât reclamanţii nu beneficiau de o hotărâre definitivă şi irevocabilă, iar dreptul obţinut

122
Cauzele Tărbăşanu, Popovăţ, Stoicescu, Chiriacesu, in Curierul Judiciar nr. 3/2003,
pag.62-64; Cauza Todorescu contra România, în Curierul Judiciar nr. 10/2003, pag.
26, hotărâri traduse, rezumate şi comentate de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu
Popescu.
123
Decizia din 12 iulie 2001, cauza Malhous contra Republica Cehă.

63
în baza hotărârilor de primă instanţă şi de apel era revocabil. În consecinţă, cauza nu este
similară, sub acest aspect cauzei Brumărecu.124

În cauza Moşteanu şi alţii versus România, Curtea aminteşte că noţiunea de


“bunuri” poate acoperi atât “bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusive creanţe,
în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă pentru a
obţine utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranţa de a i se vedea
recunoscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, pentru care este de multă
vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată un “bun” în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, tot aşa fiind şi pentru o creanţă condiţională care se
stinge din faptul nerealizării condiţiei.125

În acelaşi sens a hotărât Curtea şi în cauzele Popovici şi Dumitrescu versus


România.
Trebuie menţionat însă că, deşi s-a statuat că reclamanţii nu dispun de un “bun”
în sensul Convenţiei şi, prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 1 din Protocolul
nr.1, în schimb, refuzul instanţelor judecătoreşti - care au respins acţiunile în revendicare
- de a statua pe fond în aceste acţiuni, pe motivul incompetenţei absolute a justiţiei în
asemenea gen de litigii, violează art. 6 parag. 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului de
acces la o instanţă, similar statuărilor din hotărârea Brumărescu.126

Inexistenţa unui “bun” în sensul Convenţiei a fost reţinută şi în cauza Ghiţescu


versus România.
În această cauză, reclamantul redobândise trei apartamente dintr-un imobil, prin
hotărâre judecătorească irevocabilă, ulterior anulată de Curtea Supremă de Justiţie într-
un recurs în anulare; în perioada anterioară acestei din urmă hotărâri reclamantul a
înstrăinat două din apartamente. Cu privire la aceste două apartamente, Curtea a reţinut
că reclamantul nu dispune de un “bun” şi că nu există o violare a art. 1 din Protocolul nr.
1.
Cel de-al treilea apartament a fost restituit reclamantului pe cale administrativă,
după pronunţarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie. Pentru acest apartament, s-a reţinut
violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, cât priveşte privarea de proprietate pe perioada
anterioară restituirii.127

Într-un sens similar s-a atatuat şi în cauza Potop versus România: deşi
reclamanta a avut câştig de cauză într-o acţiune în revendicare imobiliară ulterioară
aceasta nu poate în nici un caz să şteargă pe deplin consecinţele hotărârii Curţii Supreme
de Justiţie pentru folosirea dreptului său de proprietate.128

124
În Curierul judiciar, nr. 12/2002, pag. 131, decizie tradusă din limba franceză,
rezumată şi comentată de conf. univ. dr. Corneliu -Liviu Popescu.
125
Idem, pag. 133.
126
În Curierul Judiciar, nr.3/2003, pag. 64-65, decizii traduse, rezumate şi comentate
de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.
127
În Curierul Judiciar, nr. 5/2003, pag. 53, decizie tradusă, rezumată şi comentată de
conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.
128
În Curierul Judiciar nr. 12/2003, pag. nr. 46, decizie tradusă, rezumată şi
comentată de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.

64
Din cazurile prezentate, ca şi din altele ce au stat în atenţia Curţii, se poate
desprinde următoarea concluzie referitoare la noţiunea de “bunuri”, în sesul art. 1 din
Protocolul nr. 1: această noţiune are un înţeles autonom, care nu se limitează la
proprietatea asupra bunurilor corporale; o serie de alte drepturi şi interese patrimoniale
pot fi, de asemenea, privite ca drepturi de proprietate şi, respectiv, ca “bunuri” din
punctul de vedere al Convenţiei, în următoarele circumstanţe:
- aceste drepturi şi interese să aibă ca punct de plecare valoarea lor economică;
- obiectul lor să fie determinabil în raport de cererea care se intemeiază pe
existenţa lor;
- drepturile sau interesele să fie în mod suficient dovedite.

Pentru a accentua, o dată în plus, importanţa cunoaşterii jurisprudenţei Curţii de


la Strasbourg vom exemplifica modul în care aceasta jurisprudenţa a fost valorificată de
către Curtea Constituţională a României în pronunţarea deciziei nr.70\27 februarie
2001129, prin care a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin.
3 teza finală din Legea nr. 85\1992, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă
destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau
bugetare de stat.
Textul de lege vizat sancţionează cu nulitatea absolută contractele încheiate cu
încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 85\1992 si ale Decretului-Lege nr. 61\1990.
Curtea Constituţionala a reţinut că desfiinţarea contractului prin constatarea
nulităţii absolute a acestuia presupune restabilirea situaţiei anterioare, conform
principiului “restitutio in integrum”.
Alin. 3 al art. 19 din lege respectă acest principiu numai în privinţa drepturilor
societăţii comerciale vânzătoare, care reprimeste atât locuinta cât şi beneficiul nerealizat
sub forma chiriei; cumpărătorul reprimeşte numai preţul plătit, care se reţine din chiria
aferentă, fără a avea dreptul la reactualizarea preţului în funcţie de inflaţie şi nici la plata
dobânzilor. Astfel, el suferă o semnificativă pierdere patrimonială.
Curtea a decis ca principiul constituţional al ocrotirii în mod egal a proprietăţii
private trebuie respectat în privinţa oricăror drepturi patrimoniale, a oricăror “bunuri”.
Făcând referire la accepţiunea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
noţiunii de “bunuri” în cazurile Beyeler contra Italiei,Gasus Dosier und Fordertechnik
GmbH contra Olandei, Van Marle si altii contra Olandei, Iatridis contra Greciei,
Pressos Compania Naviera SA contra Belgiei, Curtea Constituţionala a constatat că
textul alin.3 -teza finala al art. 19 din Legea nr. 85\1992 contravine art. 41 alin. 2 – teza I
din Constituţie, conform căruia proprietatea privată este în mod egal ocrotită de lege,
indiferent de titular.
Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive a problematicii pe care o ridică
aplicarea articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea ar fi, credem, câteva din cele
mai importante chestiuni ce şi-au găsit pâna în prezent clarificarea prin intermediul
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care au reţinut, deopotrivă, şi
atenţia doctrinei în această materie.

Dr. Octavia Spineanu-Matei


Judecător-Curtea de Apel Bucureşti
8. Recomandarea Comitetului Mixt (mai 1995)

129
Publicata in Monitorul Oficial nr. 236 din 10 mai 2001.

65
1. Este de dorit ca o serie de instanţe de judecată să desfăşoare un experiment, după
un calendar separat, pentru cauzele de mică importanţă, cu termene stricte
(regimul accelerat).

2. În toate cauzele, citaţia va trebui să enunţe obiectul complet al disputei.

3. Ar fi utilă efectuarea unui studiu pentru a stabili care este cea mai eficace metodă
de programare a audierilor, de anchetă la faţa locului de către organele jdiciare,
sau de prezentare de către avocaţi a susţinerilor în instanţă.

4. Chestiunile de procedură invocate, dar nu în contradictoriu, vor putea fi


soluţionate pe loc (la sesiunea programată).

5. La primele susţineri (citaţie/apărări), avocaţii ar trebui să declare dacă este utilă


prezenţa părţilor (după) depunerea apărărilor.

6. Anterior prezentării părţilor în instanţă, judecătorul poate da instrucţiuni


(dispune depunerea de documente), poate informa părţile ce chestiuni vor fi
discutate la audiere şi, acolo unde se poate, va putea anunţa că solicită probe prin
mărturii ale martorilor sau prin opinia unuia sau mai multor experţi, astfel încât
avocaţii să poată pregăti aceste aspecte.

7. Prezentarea părţilor se poate desfăşura mai eficient dacă are loc pe baza unor
reguli prestabilite (scenariu).

8. Acolo unde este posibil, este preferabilă audierea experţilor în prezenţa părţilor
(cu precădere în cazuri de importanţă scăzută).

9. Dacă raportarea expertului este suficient de inteligibilă, ea poate fi discutată de


către părţi în cadrul audierilor în prezenţa expertului/experţilor.

10. Audierile preliminare ale experţilor ar putea fi folosite mai des.

11. În general ar trebui descurajată prezentarea de pledoarii adiţionale după


audierea părţilor şi a martorilor. În multe cazuri ar fi indicat ca judecătorul să
refuze orice alte susţineri în instanţă.

66
12. Instrucţiunile privind programările în instanţele de judecată ar trebui
optimizate (într-un singur document) şi actualizate.

13. Metodologia programărilor în instanţele de judecată trebuie de asemenea


armonizată (pentru început: la nivelul judecătoriilor arondate unei singure curţi
de apel).

14.a Multe cazuri pot fi susţinute în faţa unui complet format dintr-un singur
judecător. Dacă reclamantul optează pentru o procedură de judecată accelerată,
aceasta presupune că renunţă la dreptul său la susţinere în instanţă.

14.b La programarea susţinerilor în instanţă ar trebui ca regulă chemate şi părţile în


acelaşi timp.

14.c În aşteptarea noii legislaţii instanţele ar trebui să respingă de pe acum amânarea


pledoariilor.

15. Eficienţa va creşte dacă fiecare instanţă desemnează un judecător însărcinat cu


organizarea şi urmărirea respectării procedurilor de judecată.

16. Ar trebui restrâns efectul suspensiv al contestaţiilor separate intentate împotriva


unei hotărâri nedefinitive.

17. În cazurile dezbătute atât de jure cât şi de facto, nu este recomandabilă


pronunţarea sentinţei exclusiv pe baza unui argument juridic, fără cercetarea
faptelor. Dacă argumentul juridic nu este susţinut la apel, vor avea loc cercetări
până la urmă peste câţiva ani, cu toate inconvenientele care decurg din aceasta.

18. Ministrul de Justiţie trebuie să stabilească o comisie independentă de evaluare a


procedurii civile, cerându-i să emită periodic rapoarte publice privitoare la
desfăşurarea acestei audieri în diversele instanţe.

_______

N.B. Recomandările de mai sus sunt valabile pentru procedura civilă în cele 19
instanţe locale.

Pe lângă recomandările de mai sus, raportul conţine de asemenea o sugestie, şi


anume aceea de a se înfiinţa grupuri de studiere a procedurii în fiecare zonă
administrativă, în special dar nu în exclusivitate pentru tinerii avocaţi proaspăt
absolvenţi.

67
9. RECOMANDAREA NR. R (86) 12
A COMITETULUI MINIŞTRILOR DIN STATELE MEMBRE CU
PRIVIRE LA MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI REDUCERE A
VOLUMULUI DE LUCRĂRI LA INSTANŢE

(Adoptată de Comitetul Miniştrilor la 16 septembrie 1986,


la cea de a 399-a întrunire a adjuncţilor de miniştri)

Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15.b al Statutului Consiliului Europei,

Având în vedere numărul din ce în ce mai mare de cauze supuse Instanţelor,


situaţie de natură să impieteze asupra dreptului fiecărui cetăţean de a fi audiat în
timp util, conform art. 6.1 din Conveţia europeană a drepturilor omului (“CEDO”);

Considerând că numărul mare de sarcini extra-judiciare pe care îl au judecătorii de


îndeplinit, număr care, în unele ţări, tinde să crească;

Convinşi că limitarea numărului de sarcini extra-judiciare ce revin judecătorilor ca


şi reducerea volumului de lucru excesiv din unele instanţe va trezi interes, în
scopul îmbunătăţirii actului de justiţie;

Convinşi, de asemenea, că asigurarea permanentă a unei repartizări echilibrate a


dosarelor între instanţe, pentru mai buna folosire a resurselor lor umane, se bucură
de interes,

Invită guvernele statelor membre nu numai să aloce judecătorilor mijloacele


necesare pentru a face faţă cu succes numărului sporit de proceduri juridice şi
sarcini extra-judiciare, ci şi să ia în calcul posibilitatea de a urmări unul sau mai
multe dintre obiectivele de mai jos, în cadrul politicii lor din domeniul justiţiei, şi
anume:

I. să încurajeze, acolo unde se poate, soluţionarea amiabilă a litigiilor, fie în afara


instanţei, fie în cadrul acesteia, dar înainte sau în timpul desfăşurării procesului.

În acest scop, ar putea fi luate următoarele măsuri:

a. asigurarea, împreună cu străduinţa de a convinge părţile în acest sens, unor


proceduri de conciliere, în vederea soluţionării litigiilor înainte de procedura
judiciară sau în afara acesteia, în alt mod;

b. investirea judecătorului, ca una din misiunile sale principale, cu


responsabilitatea de a căuta să obţină o soluţionare amiabilă a disputei, din toate
punctele de vedere, încă de la începutul litigiului sau în orice moment al procedurii
judiciare;

c. investirea cu valoare morală sau încurajarea autorităţilor competente să


împărtăşească această opine, cu privire la îndatorirea avocaţilor de a încerca

68
împăcarea părţilor, înainte de a recurge la mijloace judiciare sau în orice stadiu al
procesului.

II. să nu sporească, ci să reducă treptat sarcinile extra-judiciare ale judecătorilor,


încredinţându-le altor persoane sau organisme.

Anexa la această recomandare conţine exemple de sarcini nejudiciare care, în


unele state, le sunt atribuite judecătorilor şi de care aceştia ar putea fi scutiţi, în
funcţie de particularităţile fiecărei ţări.

III. să înfiinţeze organisme care, deşi în afara sistemului judiciar, să fie la


dispoziţia părţilor, pentru ca acestea să-şi soluţioneze disputele cu miză mică sau
care cad sub incidenţa anumitor prevederi ale legii.

IV. să ia măsuri corespunzătoare pentru ca, acolo unde se poate, arbitrajul să fie o
cale mai accesibilă şi mai eficace ca soluţie alternativă la acţiunea în justiţie.

V. să generalizeze, acolo unde încă nu s-a procedat astfel, la completul compus


dintr-un singur judecător la prima instanţă, în toate speţele care se pretează la
această formulă.

VI. să verifice, la intervale regulate, competenţa diverselor instanţe cu privire la


volumul şi felul de litigii pe care le rezolvă, pentru o mai echilibrată repartiţie a
volumului de muncă.

VII. să evaluaeze efectul asigurării juridice asupra numărului din ce în ce mai


mare de cauze ajunse în instanţă şi să ia masurile care se impun, în cazul în care se
constată că asigurarea judiciară (contra cheltuielilor de judecată) încurajează
reclamaţiile nefondate.

Anexă la Recomandarea nr. R (86) 12

Exemple de sarcini extra-judiciare de care ar putea fi scutiţi judecătorii din


unele state, în funcţie de spcificul fiecărui stat

Oficierea căsătoriei

Încheierea de acte de proprietate între membrii familiei

Scutirea de publicarea interdicţiilor de căsătorie

Autorizarea unuia din soţi să îl reprezinte pe celălalt, înlocuind consimţământul


aceluia dintre soţi care nu l-a putut exprima

Schimbarea numelui de familie sau a prenumelui

69
Recunoaşterea paternităţii

Administrarea bunurilor celor lipsiţi de această capacitate

Numirea unui reprezentant legal pentru adulţii aflaţi în incapacitate şi pentru


persoanele absente

Aprobarea achiziţiilor de bunuri de către persoanele juridice

Supravegherea registrelor contabile ale comercianţilor

Registrele comerciale:

ale comercianţilor

ale societăţilor

ale mărcilor

ale autovehiculelor

ale vapoarelor, ambarcaţiunilor şi aeronavelor

Emiterea autorizaţiilor pentru activităţile comerciale

Intervenţia în cursul alegerilor şi al referendumurilor în afara prevederilor


constituţionale

Numirea judecătorului ca preşedinte sau membru al comitetelor în care prezenţa sa


este menită doar să confere imparţialitate respectivului comitet

Încasarea de impozite şi taxe vamale

Încasarea taxelor judiciare

Activitatea de notar public

Măsurile referitoare la averea persoanelor decedate

Actele şi registrele de stare civilă

Registrul funciar (verificarea înregistrărilor transferurilor de proprietate şi ale


taxelor pe bunurile imobile)

Numirea arbitrilor, atunci când numirea este prevăzută de lege.

70
MEMORIU EXPLICATIV

Introducere

1. Multe guverne împărtăşesc preocuparea de a perfecţiona funcţionalitatea


sistemului judiciar. Nu este un lucru nou că aglomerarea şi încetineala sunt, din
păcate, caracteristice oricărei proceduri juridice. Problema însă a devenit de o
importanţă mai acută astăzi, când europenii sunt liberi să se adreseze mai des
justiţiei, probabil din cauza schimbărilor din societate, care au condus la din ce
mai multe conflicte care trebuie rezolvate şi la situaţii care trebuie soluţionate. Din
motive de buget, statelor li s-ar putea părea greu să facă faţă numărului crescând
de cauze, car cer şi sporirea corespunzătoare a fondurilor alocate sistemului
judiciar.

2. Una din temele majore ale celei de a 12-a conferiţe a miniştrilor europeni de
justiţie, ţinută în mai 1980 la Luxemburg, a fost tocmai îmbunătăţirea funcţionării
sistemului judiciar.

Anterior, statele membre ale Consiliului Europei cooperaseră mai ales în privinţa
accesului la justiţie, respectiv asupra informării publicului, a consilierii juridice, a
asistenţei lingvistice etc. La iniţiativa miniştrilor justiţiei, în 1981 a fost numit un
Comitet de experţi în probleme funcţionale ale sistemului judiciar.

3. Pentru ca sistemul judiciar să poată face faţă cererilor tot mai numeroase, fără
însă a lăsa ştacheta calităţii, trebuie explorate o serie de reforme, printre altele şi în
ceea ce priveşte instruirea judecătorilor şi a personalului auxiliar, precum şi
perfecţionarea lor ulterioară, dar şi în ceea ce priveşte condiţiile de lucru la
instanţe, simplificarea procedurilor, metode alternative de soluţionare a disputelor
etc.

4. Comitetul a exmainat mai întâi o serie de măsuri care să simplifice procedura


civilă, să o facă mai rapidă şi mai suplă.

Recomandarea nr. R (84) 5 cu privire la principiile de procedură civilă menite a


îmbunătăţi funcţionarea justiţiei a fost redactată la iniţiativa Comitetului şi
adoptată de Comitetul miniştrilor la 28 februarie 1984, la propunerea Comitetului
European de Cooperare Juridică (CECJ).

5. Comitetul a procedat la studierea căilor de a reduce numărul de cauze deduse


instanţelor, precum şi volumul de muncă al acestora. Rezultatul acestor discuţii
formează corpul principal al acestei Recomandări.

6. La invitaţia celei de a 14-a Conferinţe a miniştrilor europeni ai justiţiei, ţinută în


mai 1984 la Madrid, Comitetul miniştrilor a decis ca munca întreprinsă până
atunci să continue cu un studiu asupra următoarelor: mijloacele de reducere a
poverii ce apăsa pe sistemul judiciar prin încurajarea găsirii unor forme nejuridice
de executare, a unor tehnici moderne de executare, precum şi a recunoaşterii

71
acestor metode de executare în statele Europei.

7. Comitetul va studia în continuare cât de departe se poate merge, la nivel


internaţional, spre îmbunătăţirea nivelului de pregătire al judecătorilor şi al
personalului judiciar şi spre stabilirea unei mai bune corespondenţe între nevoia de
dreptate şi găsirea resurselor care să satisfacă aceste nevoi.

Consideraţiuni generale

8. Numărul crescut de cauze şi încărcătura excesivă a judecătorilor sunt


principalele motive pentru care dosarele sunt rezolvate cu tot mai multă întârziere.
Aceasta ar putea prejudicia dreptul persoanei, asigurat de art. 6 (1) al Convenţiei
europene a Drepturilor Omului (“CEDO”), de a fi audiată într-un termen
rezonabil. Sunt cazuri în care întârzierea poate duce la disperare sau la pierderi
ireparabile, poate duce chiar la refuzul dreptului la justiţie. Un stat cu adevărat
democrat nu se poate eschiva în dosul dificultăţilor bugetare pentru a scuza
încălcarea acestui drept fundamental.

9. În căutarea unor mijloace de a ameliora această situaţie, Comitetul şi-a


concentrat atenţia asupra următoarelor întrebări:

a. Nu ar fi oare mai bine să se găsească şi alte soluţii, în afara cadrului judiciar, de


a rezolva inevitabilele conflicte pe care le naşte convieţuirea într-o societate
umană?

b. Nu cumva, cu trecerea timpului, judecătorii au fost supraîncărcaţi cu sarcini


foarte diverse care nu le revin în baza nici unui principiu superior?

c. Nu s-ar putea face nişte modificări ale regulilor de jurisdicţie şi de componenţă


a instanţelor, astfel încât judecătorii să poată fi folosiţi la adevărata lor menire, fără
însă a impieta asupra calităţii actului de justiţie?

Comitetul a studiat, de asemenea, eventualul efect al asigurării juridice asupra


volumului de muncă la instanţe.

10. În octombrie 1981, s-a trimis un chestionar detaliat cu privire la aspecte ale
funcţionării sistemului judiciar la guvernele statelor membre. Studierea
răspunsurilor i-a determinat pe membrii Comitetului ca, în 1983, să ceară păreri şi
mai detaliate cu privire la posibilitatea eliberării judecătorilor de sarcini
considerate de multe ori ca fiind extra-judiciare. Informaţiile astfel obţinute au
evidenţiat diferenţe destul de mari atât din punctul de vedere al practicii, cât şi al
experienţei.

11. Fiind conştient de dificultatea transferului de măsuri inovatoare sau a


transplantului de instituţii dintr-un sistem juridic în altul, Comitetul a considerat de
cuviinţă să solicite statelor membre ale Consiliului Europei să examineze
posibilitatea de a-şi însuşi, în politica lor judiciară, unul sau mai multe din

72
obiectivele principale de mai jos, în lumina experienţei deja acumulate în acest
sens în diverse ţări, şi anume: de a susţine soluţionarea pe cale amiabilă a
disputelor şi utilizarea unor proceduri mai puţin greoaie de a aplana conflictele; de
a-i despovăra pe judecători de sarcinile extra-judiciare; de a revizui regulile
privitoare la jurisdicţie şi la componenţa instanţelor în scopul unei mai bune
utilizări a resurselor umane ale sistemului judiciar; şi/sau de a descuraja orice
pretenţii exagerate de a beneficia de servicii judiciare, favorizate de extinderea
formei de asigurare contra cheltuielilor de judecată.

12. Pe parcursul activităţii sale, Comitetul a întâmpinat două mari dificultăţi:


definirea activităţilor extra-judiciare; şi reconcilierea folosirii unor metode
alternative de soluţionare a disputelor cu dreptul fiecărei persoane de a sesiza o
instanţă şi de a-şi susţine cauza în faţa acesteia, astfel cum prevede indicutabil art.
6 (1) al CEDO.

Comentarii asupra obiectivelor propuse

Soluţionarea disputelor pe cale amiabilă

13. Un mare număr de dispute au ajuns în instanţă pentru că între părţi nu exista
nici o comunicare şi nici nu încerca nimeni să arunce o punte între ele. Uneori
chiar se pare că mai mare era preocuparea de a condamna partea adversă decât de
a găsi o soluţie.

Într-o societate în care fiecare ins îndeplineşte o multitudine de activităţi de a căror


dimensiune juridică nu îşi dă seama imediat, şi în care fiecare se confruntă cu
situaţii al căror statut juridic se schimbă rapid, este întotdeauna loc de conflicte.
Înainte de a trece la proceduri juridice sau alternative în scopul soluţionării unei
controverse, părţile ar trebui să aibă mai întâi posibilitatea de a o evalua corect şi
de a o aplana. Mai mult chiar, acolo unde soluţiile alternative încercate anterior
celei judiciare au eşuat, judecătorul şi-ar putea asuma, cu folos, rolul de
intermediar, astfel încât să le dea părţilor posibilitatea de a găsi singure soluţia.
Această chestiune a fost ridicată, într-un context diferit, în Recomandarea nr. R
(81) 7 din 17 mai 1981, referitoare la măsuri care să înlesnească accesul la justiţie.

14. Cu excepţia disputelor asupra unor drepturi al căror exerciţiu nu este în


întregime la discreţia părţilor, deoarece aceste drepturi fac obiectul politicii
statului, sfera care se pretează la conciliere este uriaşă.

Întrucât duce la economie de timp şi de bani, încurajând, în acelaşi timp, atitudinea


constructivă, concilierea ar trebui susţinută în mod deosebit mai ales acolo unde
părţile ar urma să întreţină şi după aceea relaţii strânse (familie, vecini, colegi
etc.), precum şi în cazurile în care echilibrul de putere dintre părţi sau importanţa
intereselor care sunt în joc nu este de natură a justifica temerea că partea mai slabă
va accepta o soluţie vizibil contrară interselor ei (de exemplu, disputele cotidiene
dintre furnizori şi consumatori).

73
15. Deoarece concilierea presupune un minimum de bunăvoinţă, ea are mai multe
şanse de reuşită dacă se recurge la ea într-o fază incipientă, înainte ca părţile să se
fi baricadat pe poziţii imiabile, şi, mai ales, dacă este lăsată la libera lor alegere.
Sunt semne că reconcilierea obligatorie pierde teren, fiindcă de multe ori, în
practică, ea a fost o formalitate fără rezultate practice.

Ca regulă generală, o cerere depusă de una dintre părţi constituie o condiţie


suficientă pentru demararea procedurii de conciliere. O astfel de procedură ar
depinde în mod obligatoriu de organizarea sistemului judiciar din fiecare ţară.
Concilierea ar putea avea loc, într-o primă fază, în faţa unui judecător auxiliar
(secund) sau a unei instanţe independente cu competenţe de conciliere într-un
anumit domeniu (dreptul muncii, dreptul consumatorului, drept imobiliar). În
cazul în care concilierea eşuează, judecătorul în grija căruia se află cazul poate
încerca la rândul său concilierea, fie la cererea uneia dintre părţi, fie din proprie
iniţiativă.

Conciliatorii trebuie să fie vădit nepărtinitori, persoane recunoscute pentru


calităţile lor morale, şi trebuie să dispună de libertatea de a propune soluţii
echitabile de conciliere părţilor. În unele cazuri, în special în cazurile de conflict în
familie, părţile pot fi chemate la conciliere fără avocaţi. În alte cazuri, concilierea
poate fi derulată doar în prezenţa avocaţilor, dacă absenţa părţilor devine o
condiţie pentru reuşita concilierii.

Concilierea ar trebui să se bucure de anumite avantaje: documentul unei concilieri


încheiate cu succes ar putea avea forţă executorie; costurile de judecată ar putea fi
returnate în cazul unei concilieri reuşite în faţa judecătorului. Mai mult decât atât,
juedecătorul ar putea ţine cont de comportamentul fiecăreia dintre părţi în timpul
procesului de conciliere pentru a împărţi ulterior costurile de judecată.

16. Cu toate că avocaţii sunt obligaţi să respecte instrucţiunile clienţilor lor, ar


trebui, în condiţiile în care este posibil, să le recomande o înţelegere amiabilă cu
cealaltă parte. Mai mult, onorariile nu ar trebui să constituie un impediment.

Pentru ca această practică a concilierii să se dezvolte, ea ar trebui recunoscută


drept o obligaţie morală a avocaţilor. În acest sens, autorităţile publice ar putea
juca la rândul lor un rol mai mic sau mai mare, în funcţie de particularităţile
sistemului judiciar din fiecare ţară. Acestea ar putea modifica prevederile legale în
ceea ce priveşte exercitarea profesiunii de avocat, sau ar putea cere Baroului sau
asociaţiilor avocaţilor să propună modificări în acest sens. Ar putea de asemenea
căuta să afle care sunt dificultăţile care stau în calea înţelegerilor amiabile –
posibil cele legate de stabilirea onorariilor.

Eliberarea judecătorilor de sarcinile extra-judiciare

17. Principalul rol al unui judecător este acela de a soluţiona plângeri pornind de la
prevederile legale.

74
Cu toate acestea, este evident că o mare parte a timpului lor de lucru este consumat
pentru activităţi care nu sunt legate strict de soluţionare şi au mai degrabă un
caracter administrativ. Cu timpul, pregătirea şi imparţialitatea unui judecător,
cunoştinţele acumulate în anumite domenii legale cu relevanţă directă în
soluţionarea de conflicte, ajung să servească în soluţionarea de dispute familiale
sau în exercitarea unor funcţii de supraveghere, de înregistrare sau de autorizare, şi
nu în ultimul rând de control în domeniul economic.

Cu siguranţă nu se poate cere cu titlu universal ca judecătorii să fie degrevaţi de


astfel de sarcini; trebuie însă încurajată o analiză a tuturor cazurilor în care se
ajunge la judecată pentru litigii care nu există de fapt, şi în consecinţă eliminarea
tuturor acelora în care intervenţia unei instanţe nu este absolut necesară.

18. Din cele enumerate mai sus se poate constata că noţiunea de “sarcină extra-
judiciară” nu este uşor de definit. Pentru aceasta este suficient să ne îndreptăm
atenţia spre controversele consemnate de literatura de specilitate din mai multe ţări
membre privitoare la natura administrativă, legală sau mixtă a hotărârilor
judecătoreşti adoptate în exerciţiul jurisdicţiei non-contencioase a instanţei.

Folosind o abordare pragmatică, comitetul a luat în considerare toate sarcinile sau


activităţile care nu au nici un element contencios şi au analizat în ce măsură
rezolvarea acestora a fost atribuită instanţelor din statele membre şi care au fost
motivele pentru care le-au fost încredinţate. Ca urmare a acestei analize, comitetul
a redactat o listă – care nu este exhaustivă – conţinând exemple de sarcini extra-
judiciare de care judecătorii ar putea fi degrevaţi în anumite state membre, ţinând
cont de condiţiile specifice fiecărei ţări.

19. Instanţa joacă în general un rol de supraveghere atunci când membrii unei
familii propun de comun acord schimbarea raporturilor legale ce îi leagă.
Justificarea folosită de cele mai multe ori în acest sens este nevoia de a proteja
politica statului precum şi drepturile şi interesele particulare fundamentale. Printre
cele mai frecvente exemple se numără divorţul cu acordul părţilor, aprobarea
înţelegerilor privitoare la cedarea custodiei copiilor, şi adopţiile. Astfel de domenii
de activitate nu sunt luate în considerare.

Pe de altă parte, şi aici exemplele sunt puţine, se naşte întrebarea dacă există o
justificare raţională pentru care este încredinţată unui judecător sarcina de a aproba
toate înţelegerile la care ajung membrii unei familii cu privire la conflictele din
viaţa lor conjugală. Aceeaşi întrebare se naşte şi cu privire la schimbarea numelor
sau a prenumelor acolo unde legea o permite. Răspunsurile la asemenea întrebări
sunt diferite în funcţie de tradiţia judiciară, de sistemul procedural şi de condiţiile
specifice fiecărei ţări.

20. Rolul din ce în ce mai mare pe care îl joacă instanţa în prevenirea şi


administrarea falimentelor trebuie indiscutabil atribuit grijii arătate pentru apărarea
politicii statului şi a intereselor private. Această grijă însă nu mai poate fi adusă în
discuţie în unele ţări unde judecătorii desfăşoară activităţi specifice dreptului

75
comercial, de genul monitorizării de conturi şi de registre contabile sau acordării
de licenţe.

21. Fără a lua în considereare cazurile speciale, este oare bine ca judecătorii să fie
răspunzători de organizarea şi supravegherea administrativă a alegerilor – cu
excepţia cazurilor reclamate în instanţă?

Judecătorii ocupă deseori funcţia de preşedinte sau membru în diverse comitete,


prezenţa lor acolo având ca unic scop să întărească imparţialitatea comitetului
(anchete privind planificarea funciară, comitete pentru investigarea distincţiilor
politice, comitete privind condiţiile de încarcerare a deţinuţilor etc.). Practici de
acest gen ar trebui în mod normal descurajate.

22. Anexa la recomandare de faţă conţine o serie de exemple de sarcini de care


judecătorii pot fi degrevaţi în funcţie de condiţiile specifice fiecărei ţări.

În general, exercitarea de funcţii extra-judiciare ar trebui reglementată prin lege şi


restrânsă, astfel încât cazurile în care un judecător trebuie să intervină pentru
apărarea unui drept sau pentru întărirea politicii de stat să fie cât mai puţine.

23. Sarcinile astfel preluate de la judecători ar fi încredinţate funcţionarilor publici


în unele din cazuri sau personalului judiciar în altele. Funcţia de Rechtspfleger
poate fi citată ca un exemplu de funcţionar judecătoresc care este insărcinat, în
Republica Federală a Germaniei şi Austria, cu o mare parte a jurisdicţiei non
contencioase.

Soluţionarea litigiilor de către alte instanţe

24. S-a menţionat mai sus că este recomandabilă încurajarea concilierii ca mijloc
de soluţionarea a disputelor, din perspectiva degrevării instanţelor (conciliere
extra-judiciară) sau cel puţin a reducerii timpului petrecut de judecători în găsirea
de soluţii şi întocmirea de documente (conciliere judiciară).

Ar fi oare posibil apoi să se extindă către anumite instituţii sau autorităţi extra-
judiciare sarcina de a soluţiona conflicte?

Cu excepţia arbitrajului, puţine progrese au fost făcute în acest sens în Europa.

25. La bazele unui stat de drept se află dreptul fundamental al cetăţeanului la


justiţie pentru stabilirea sau apărarea drepturilor sale, după cum este consemnat în
constituţiile naţionale şi în CEDO la Art. 6, paragraful 1. Accesul la justiţie nu
poate fi contestat.

Acest lucru nu trebuie însă să împiedice, în anumite cazuri, accesul publicului la


mijloace alternative de soluţionare a litigiilor, bazate pe altfel de proceduri, cu
condiţia ca astfel de alternative să fie opţionale sau, dacă nu dau rezultate, să nu

76
împiedice recurgerea la justiţie.

26. Arbitrajul, care îşi are originile într-un contract între două persoane de drept
privat şi rezultă într-o hotărâre finală cu caracter irevocabil, este în principiu
singura alternativă cu aplicare generală. Arbitrajul soluţionează orie litigiu
referitor la drepturi la care părţile au libertatea de a reununţa.

Este puţin probabil ca arbitrajul să ajungă să fie folosit în cazuri în afara


domeniului de afaceri. Se simte însă nevoia ca această instituţie să fie bine
cunoscută şi mai eficientă în acele domenii care îi sunt specifice. În ciuda
costurilor destul de ridicate, rapiditatea, profesionalismul şi caracterul relativ
neoficial constituie fără îndoială avantaje ale arbitrajului. Această instituţie ar fi
mai eficace dacă sentinţele arbitrale nu ar fi contestabile în instanţă şi ar putea fi
contestate numai pe anumite baze, cum ar fi raţiuni de stat, incompatibilitatea de
motive, ultra vires sau încălcarea dreptului la apărare. Arbitrii ar trebui să aibă
dreptul de a hotărî cu privire la propria jurisdicţie iar sentinţele arbitrale ar trebui
să aibă o cât mai mare forţă executorie.

27. Alte proceduri extra-judiciare ar putea fi înfiinţate pe lângă arbitraj, având în


vedere că au fost deja folosite în unele din statele membre. În cazul plângerilor de
importanţă minoră şi în anumite domenii cum este dreptul consumatorului, litigiile
privind chiria sau traficul rutier, părţile ar trebui să poată – sau chiar să fie
obligate, sub rezerva unui apel doar în instanţă– să încerce în faţa instituţiilor ad
hoc să ajungă rapid şi fără cheltuieli costisitoare la o înţelegere.

Folosirea unui complet format dintr-un singur judecător la instanţele de nivel


inferior

28. Oricare ar fi măsurile luate pentru uşurarea volumului de muncă al unei


instanţe, volumul de muncă total va rămâne considerabil. Ar trebui aşadar
încurajată folosirea cu mai multă grijă a resurselor umane din instanţele de rang
inferior prin impunerea practicii de a însărcina completele formate dintr-un singur
judecător cu judecarea dosarelor în primă instanţă în toate sectoarele de drept în
care această soluţie este aplicabilă.

29. Această Recomandare se referă în special la judecătoriile care au jurisdicţie


atotcuprinzătoare/generală.

Ar trebui analizat în ce măsură şi în ce condiţii ar trebui încredinţate unui complet


format dintr-un singur judecător dosarele depuse în aceste instanţe şi nu unui
complet de judecată.

30. În fiecare sistem juridic naţional pot exista un număr de cazuri care prin natura
lor trebuie audiate de mai mult de un singur judecător.

Distribuirea altor cazuri către instanţele formate dintr-un singur judecător sau către
un complet format din mai mult de un singur judecător, acolo unde coexistă

77
ambele sisteme, ar trebui să se bazeze pe criterii obiective şi să se desfăşoare în
condiţii care să garanteze absenţa oricărei forme de arbitrariu.

31. Cu siguranţă că folosirea instanţelor formate dintr-un singur judecător în


proporţie mai mare nu este în sine un panaceu. Randamentul instanţei va creşte,
dar nu se va dubla. În unele cazuri, se va mări personalul registraturii şi
secretariatul instanţei. Cu toate acestea, dacă este aplicată corect şi, în paralel, dacă
se introduse o procedură mai simplă şi mai flexibilă, conform principiilor enunţate
în Recomandarea nr. R (84) 5, această măsură ar trebui să ajute la
decongestionarea instanţelor, făr a afecta calitatea actului de justiţie.

Jurisdicţia instanţei

32. Dacă nu există modificări periodice ale plafoanelor monetare care


condiţionează jurisdicţia generală a tribunalelor, deprecierea monetară duce la
transferarea unui număr de cazuri de la instanţe cu jurisdicţie limitată, care ar fi
fost cel mai în măsură să le soluţioneze, către alte tribunale care au jurisdincţia de
a judeca cauze fără limite de sumă monetară, încărcându-le pe acestea din urmă.

În mod analog, un nivel ridicat al inflaţiei poate restrânge eficienţa unora din
metodele alternative de soluţionare a litigiilor stabilite în vederea judecării acelor
cauze a căror valoare nu depăşeşte suma prevăzută prin lege, în special litigiile
între consumatori şi furnizori.

33. Legea care stabileşte jurisdicţia instanţei trebuie modificată la intervale


regulate pentru a preveni sau corecta astfel de mişcări de jurisdicţie. În acest sens
ar trebui reglate în mod regulat şi sumele minime pentru acceptarea unora din
apeluri.

O atenţie la fel de sporită trebuie acordată şi distribuirii jurisdicţiilor speciale între


instanţe. Instanţele cu jurisdicţie restrânsă, de exemplu, pot avea jurisdicţie
monetară nelimitată într-un număr mai mare de cazuri (întreţinere, chirie etc).

Asigurarea contra cheltuielilor de judecată

34. Cu excepţia unui număr de cazuri în care este considerată o clauză


neobligatorie (răspunderea terţilor pentru şoferi), asigurarea contra cheltuielilor de
judecată este, în multe state membre, o inovaţie care se extinde cu paşi repezi şi al
cărei impact asupra funcţionării sistemului judiciar este încă greu de evaluat.

Acest tip de asigurare, care acoperă cheltuielile de judecată ale asiguratului,


onorariile avocaţilor, şi de obicei şi cheltuielile celeilalte părţi în eventualitatea în
care cazul este pierdut, elimină riscul financiar limitat pe care şi-l asumă
persoanele indreptăţite la despăgubiri pentru cheltuieli de judecată şi întregul risc
financiar pentru acele persoane care nu întrunesc condiţiile pentru compensarea
cheltuielilor lor de judecată. Se poate deci presupune că acest tip de asigurare, care
acoperă o paletă variată de litigii (chiriaş şi proprietar, imixtiune în viaţa privată,

78
probleme ale consumatorilor, accidente rutiere, conflicte individuale de muncă),
poate încuraja, dacă nu se foloseşte cu grijă, recurgerea exagerată la justiţie. Nu se
poate însă vorbi în acest moment de o legătură tip cauză-efect. Statele membre
trebuie să studieze şi să supravegheze acest fenomen, dacă este nevoie chiar cu
ajutorul organizaţiilor care reprezintă companiile de asigurări.

| English Web Site (E) | Site en français

79
80