Petru Abelard

De Gruie Bogdan
Introducere scurta
Petru Abelard (în latina Petrus Abelardus, în franceza Pierre Abélard sau Abailard) (n. 1079,Le
Pallet,Pays de la Loire, Franta– d.21 aprilie 1142,Chalon-Sur,Burgundia,Franta) a fost un
filosof, logician și teolog scolastic din Franța.
A studiat cu nominalistul Roscelin iar la Parisa fost elevul realistului Guillaume de Champeaux.
Printre controversele purtate de Petru Abelard se numără și aceea cu canonicul Fulbert de
Paris, a cărui nepoată Héloïse a fost eleva și iubita secretă a lui Abelard. Din anul 1118 s-a
retras la mănăstire.
Abelard a jucat un rol important în disputa universaliilor. S-a opus teoriilor realiste dar totodată
a avut o atitudine critică și față de teoriile nominaliste despre universal.
Biografie
Abelard s-a născut la Palais, în Bretania, în 1079, ca primul fiu al unui cavaler pe nume Béranger,
proprietarul satului natal. Numele său inițial a fost Petru de Palais (latinizat Petrus Palatinus), la care
însă a renunțat mai târziu, odată cu abandonarea dreptului succesoral, spre a se dedica studiului. Își
va lua numele de Abelardus (de la cuvântul latin bajulus, tutore, sau poate de la abeille, albină).Primul
său profesor de filosofie a fost Roscelin, un nominalist radical, care avea o școală în Bretania. Al
doilea profesor al lui Abelard, Guillaume (lat. Guilelmus) din Champeaux, arhidiaconul școlii catedrale
din Paris, a fost realist, având deci încredințarea că universaliile sunt însăși esența existenței.

Între aceste două poziții extreme, Abelard a încercat să afirme o opțiune proprie, exprimată însă în
cadrul unor polemici aprinse și, din acest motiv, formulată oscilant, insuficient de clar. Filosofia sa este
de altfel o veșnică polemică, simțul său critic aducându-i adesea probleme în raporturile sociale
Biografie(continuare)
La numai câțiva ani după sosirea la Paris începe să polemizeze tăios cu Guillaume de Campeaux,
profesorul său, devenindu-i nesuferit și provocându-i acestuia reacții dușmănoase. Abélard încearcă
să-și constituie propria sa școală la Melun, undeva în vecinătatea Parisului tocmai pentru a sta în
coasta maestrului dar o boală neașteptată îl împinge spre casa natală pentru câțiva ani. După ce se
însănătoșește află că Guillaume de Champeaux intrase în rândul clerului monastic și devenise
episcop de Chalons, unde continua să predea dialectica.

Abelard îl caută și acolo pentru „a învăța mai multă retorică din gura sa” dar își reia vechiul obicei de
a-și contrazice profesorul. De data aceasta cu mult mai mult succes, căci îl determină (Abelard având
doar vreo 25 de ani) să-și revizuie doctrina despre universalii în asemenea măsură încât acesta
renunță cu totul la a mai susține realismul clasic, trecând la o poziție diferită care afirma diferența de
manifestare a esenței în lucruri.
Biografie
Practic, dificultatea în care este pus de către incisivitatea elevului său constă tocmai în transformarea
cursului său de dialectică într-un fel de monolog axat exclusiv pe problema universaliilor, ceea ce îi
prilejuiește, din nou, lui Abelard, o observație sarcastică: „cursurile sale s-au adâncit într-o stare de
raționament neglijent care numai cu greu s-ar mai fi putut numi predarea științei dialecticii”.

După acest succes, tocmai succesorul lui Guillaume la catedra din Paris îi oferă lui Abélard scaunul
său. Se spune că succesul lui Abélard a fost răsunător, reușind să adune în jurul său câteva mii de
studenți, însă Guillaume află și numește un alt succesor la catedrală iar Abélard se întoarce la Melun
și-și reia activitatea în prima sa școală privată. Profitând de o perioadă de retragere a lui Guillaume,
Abélard revine la Paris și predă într-o școală improvizată din vecinătatea orașului (Catedra fiind
ocupată), dar nu pentru multă vreme deoarece Guillaume se întoarce în forță, provocând, de această
dată, dezgustul întregii comunități studențești.
Biografie
Prin 1113 Abélard se decide să studieze teologia și apelează la renumitul Anselm din Laon, o
autoritate a vremii. După un timp Abélard rămâne dezamăgit de nepotrivirea între faima și calitățile
reale ale lui Anselm („dacă veneai la el mânat de îndoială asupra vreunui subiect, plecai și mai
nelămurit” – constată Abelard în autobiografia sa, insistând malițios, poate și cu un anumit tâlc, că nu
era în stare nici să aprindă o candelă: „reușea să umple casa de fum fără să obțină nici o iluminare”).
Pentru a-l înfrunta, Abélard începe să scrie niște glose la Cartea lui Ezechiel. Relațiile cu maestrul s-
au tensionat, iar Abelard a devenit și mai faimos.

Întors din nou la Paris, continuă să predea câțiva ani în școala catedralei, continuându-și glosele
începute la Laon și ajungând o autoritate respectată atât în teologie cât și în filosofie. Acesta este
momentul în care intervine celebra sa relație cu Heloise, ce-i întrerupe din nou cariera. Heloise era
fiica nelegitimă a unui canonic, trăind sub îngrijirea unchiului său, tot canonic, Fulbert din Paris. Fire
foarte studioasă, Heloise este încredințată de către unchiul său lui Abélard, pentru continuarea
educației .
Biografie
O pasiune incurabilă izbucnește între cei doi, care își găsesc refugiu în casa surorii lui Abélard. Aici Heloise
naște un fiu, Astralabius. Abélard și Heloise se căsătoresc, încercând să-l îmbuneze pe unchiul Heloisei,
Fulbert, care începuse să-și manifeste dezamăgirea față de turnura evenimentelor. Cariera eclesiastică
promițătoare a lui Abélard era în contradicție cu ideea de căsătorie, motiv pentru care ei se decid să o țină
în secret. O va duce pe Heloise la o mănăstire benedictină de maici din apropierea Parisului. Fulbert nu
consimte la acest lucru și, crezând că Abélard încearcă să scape de Heloise, caută răzbunarea. Dă buzna,
noaptea, și îl mutilează, asigurându-se în acest fel că Abélard va fi nevoit să renunțe definitiv la cariera
eclesiastică. Acoperit de rușine, Abélard se retrage la mănăstirea benedictină St. Denis, unde trăiește în
liniște până în 1118, predând călugărilor.

Aici Abélard îndrăznește să se îndoiască de faptul că Dionisie Areopagitul este același cu patronul spiritual
al mănăstirii, așa cum credeau călugării ; acest lucru i-a adus un nou conflict. Pleacă, este obligat să revină
pentru retractări, apoi se retrage în ținutul Champagne, unde construiește un mic oratoriu pe care îl
numește Paracletus, subordonat mănăstirii St. Denis. Are atâta audiență încât la un moment dat oratoriul
său este reconstruit din piatră.
Biografie
Între timp (1121), una din lucrările sale, De Unitate et Trinitate Divina, este condamnată la Conciliul din Soissons.
Abélard se simte în pericol, crezând că va fi persecutat. Lucru care se și întâmplă oarecum după ce, fiind ales ca
abate la mănăstirea Sf. Gildasius din Ruys, Bretania, călugării de acolo se arată recalcitranți, încercând chiar să-l
otrăvească și să-l stranguleze .

Pleacă din nou la Paracletus, unde o întâlnește pe Heloise. Stau un timp împreună, lucru scandalos, Abélard trebuind
din nou să plece. Începe să-și scrie autobiografia, Historia calamitatum.

Peste câțiva ani începe o altă polemică majoră, dusă până la conflict, cu Bernand de Cheaveaux. Acesta îl acuză pe
Abélard, la Conciliul de la Sens, în 1141, de erezie. Motivele acestei acuzații sunt mai multe, cel mai important, se
pare, constând în considerarea Trinității ca simplu atribut divin (ca teolog, Abélard a fost adept al dialecticii, fapt ce l-a
condus mereu la formularea unor enunțuri bizare despre adevărurile de credință; el trata, de pildă, dogma trinității în
conexiune cu teoria atributelor divine). Un alt punct fierbinte al activității sale îl constituie cartea Sic et non, constând
în citate din Sfinții Părinți, aranjate astfel încât să contrazică adevărurile teologiei, fără a oferi o soluție la aceasta

Abélard părăsește Conciliul fără să se apere, apelând direct la papa Inocențiu al III-lea. Între timp, Bernard scrie și el
papei, formulând un denunț asupra unui susținător de-al lui Abélard. Papa îi interzice lui Abélard să mai scrie,
ordonând ca restul textelor sale să fie arse.

La intervenția abatelui din Cluny, lui Abélard i se permite să-și petreacă restul vieții în abația respectivă. Moare la 63
de ani, în 1142, fiind înmormântat la Paracletus. În 1164 a murit și Heloise, iar trupul ei a fost așezat alături de cel al
lui Abélard.
 Scrieri
Scrierile logice includ: Introductiones parvulorum (1114), constând în glose despre Porfir, Aristotel, Boethius;
Logica "ingredientibus" sau Glosele de la Milano (1120), constând în comentarii la Aristotel și Porfir;
Logica "nostrorum petitioni" sau Glosele de la Lunel (1124), un comentariu foarte amplu al Isagogei lui Porfir;
Dialectica (redactată în perioada în care Abélard se afla la Cluny, constând într-un tratat de logică din patru
cărți, în care expune teoria diviziunii și definiției, comentează pe Porfir, Boethius și Categoriile lui Aristotel),
Glossulae in Porphyrium.
Textele teologice sunt: De unitate et trinitate divina („Despre unitatea și treimea divină”, 1120, tratatul
condamnat la Conciliul de la Soissons),
Sic et non („Da și nu”, 1122-23),
Theologia Christiana (1124-1136),
Expositio ad Romanos (Expunere despre [Epistola lui Pavel] către romani),
Ethica seu Scito teipsum („Etica sau cunoaște-te pe tine însuți”), respectiv
Dialogus inter Philosophum, Judaeum, et Christianum („Dialogul dintre un filosof, un evreu și un creștin”).
Ratiune si credinta
Abélard, ca și alți gânditori medievali, credea în legătura strânsă dintre rațiune și credință. El credea că
teologia este reductibilă la dialectică, adică adevărurile credinței pot fi înțelese de intelect. Abélard a identificat
filozofia cu teologia într-un sens diferit, argumentând că credința trebuie să se bazeze mai degrabă pe rațiune
decât pe acceptarea oarbă a propozițiilor pe care nu le înțelegem. El credea că credința nu ar trebui să
însemne acceptarea oarbă a propunerilor pe care noi nu le înțelegem și, prin urmare, credința vine din rațiune.
Poziția lui Abélard este cea a unui raționalist incurabil, ceea ce poate explica poziția sa dublă în majoritatea
problemelor de care s-a ocupat. El crede că logica constituie instrumentul indispensabil al Teologiei, dar
această înțelegere trebuie înțeleasă luând în considerare cultura și textele la care a avut acces. El nu alege
nominalismul și logica sau dialectica în detrimentul platonismului sau realismului în sine.
Educația ca dialectician a lui Abélard l-a determinat să se opună realiștilor contemporani cu el, urmărind să
respingă pozițiile adversarilor precum Guillelmus de Champeaux sau Gilbert de Poitiers. Pentru a-și învinge
oponenții, Abélard l-a folosit cu succes pe Aristotel, dar faptul că nu a pătruns în temele platonice a fost o
strategie de a ascunde sursele oponenților săi mai degrabă decât o desconsiderare directă pentru Platon.
Continuare
În Dialectica, Abélard discută șapte lucrări latine utilizate în textele logice: Isagoga lui Porfirie,
Categoriile lui Aristotel și Despre interpretare și patru lucrări ale lui Boethius. Abélard îi este profund
îndatorat lui Boethius și își folosește textele în interpretările sale despre Aristotel și Porfirie. El se
întreabă dacă logica este o parte autonomă a filosofiei sau un simplu instrument al acesteia. Stoicii
au susținut că logica este o parte autonomă a filosofiei, în timp ce tradiția peripatetică a susținut
caracterul ei instrumental. Boethius, în urma lui Ammonius, a susținut că logica este atât o parte a
filosofiei, cât și instrumentul ei.
Logica este considerată dialectică, fie în sens restrâns (un instrument de elaborare a argumentelor
probabile), fie în sens larg (stoic), pentru care dialectica înseamnă logică, o știință. În acest sens
larg, logica se ocupă de construcția argumentelor, care poate fi definită ca știință a discursului.
Sarcina sa este de a stabili adevărul și falsitatea într-un discurs, concentrându-se pe dispoziția
termenilor și natura lucrurilor. Logica ia în considerare numele, propozițiile, descoperirea
argumentelor și, în final, confirmarea lor.
Etica
În ultimii ani, Abélard a scris un comentariu semnificativ asupra Epistolei către romani și a cărții sale de morală,
„Etică sau know-te-te yourself insuți”. Preocuparea lui pentru morală a fost mai recentă, deoarece a încercat să
răspundă la întrebările ridicate de Heloise și, în cele din urmă, la întreaga durată a vieții sale. Titlul cărții este
obiectul principal de autoexaminare pentru a înțelege sursele culpei, concentrându-se pe întrebarea „Ce este
câinele?” Întrebarea este o simplificare, întrucât spiritualitatea europeană pare să fi redecorat tema socratico-
augustiniana a moralității interioare. Multe dintre acțiunile noastre pot să nu fie așa în realitate, deoarece nu sunt
precedate de o intenție reală.

La începutul celui de-al treilea capitol, apare o întrebare profundă cu privire la substratul dialectic, la care
Abélard la numit „propriul nostru câine”. Suntem convinși că Abélard știa foarte bine, din Porfir, ce însemna
„propriu”: ceva aparținând unei singure specii, în totalitate și mereu. În esență, câinele este o înclinație a speciei
umane, doar ei, fără limitare temporală. Se înțelege că câinele nu înțelege natura sau corporalitatea, ci mai
degrabă ca un compromis față de ceva ce nu este al nostru.
 Etica
Conceptul de condiție umană, care nu este o stare naturală, ci o condiție precară, este esențial pentru înțelegerea noastră a
naturii. Un individ posedă un suflet (animi vitium), care îl poate perpetua sau repara. Dacă aleg să perpetueze această
precaritate, își dau consimțământul, ceea ce echivalează cu refuzul naturii umane în sine. Acest refuz înseamnă negarea
autenticității naturii umane sau ofensarea lui Dumnezeu. Acesta este „pacatul” și se va absolvi în cele din urmă de a face ceea
ce ar trebui făcut conform naturii originare, dacă nu a existat un refuz.

Conceptul de „pacatul” se bazează pe trei termeni centrali: viciu (animi vitium), păcat (peccatum), și făptuire rea (actio mala).
Viciu este precaritatea morală care ne oferă posibilitatea de a acționa împotriva propriei naturi, în timp ce „pacatul” este
consimțământul la această posibilitate, întrucât echivalează cu a nu face ceea ce credem că trebuie să facem pentru Creatorul
nostru.

Pacatul nu este o acțiune, ci o pasivă, apatie sau inerție, adică nu reprezintă o interacțiune cu Dumnezeu. Este un dispret:
persoana care refuză să asculte de Dumnezeu, sau care este înghesuit împotriva lui Dumnezeu, este considerată propriul suflet.
Valoarea morală a acțiunilor este intenția și consimțământul. Dumnezeu nu judecă actele pe baza faptelor, ci pe intenție, iar un
act de ignoranță sau forță nu poate fi dăunător dacă nu este însoțit de consimțământ. Criteriile morale sunt propria noastră
conștiință, întrucât cuvântul „pacatul” înseamnă consimțământ, nu acțiune.

În etologia lui Abélard, toate lucrurile sunt individuale și nu sunt privite universal. Fiecare act are o intenție și
un consens, fără valoare morală. Virtutea înseamnă eliminarea dorinței de satisfacție, iar actul de suferință este
strict intern.
Bibliografie
Wikipedia:Petru Abelard - Wikipedia