Paradonţiul.

Ligamentul
paradonţial. Cementul.
Procesele alveolare.
Gingia.
 Parodonţiul constituie ansamblul
ţesuturilor de suport şi de
tapetare a dintelui
 Ţesuturile de suport sunt reprezentate
de:
 Cement
 Ligamentul parodontal şi
 Procesele alveolare,

iar ţesutul de tapetare implică teritoriul

gingival în legătură directă cu dintele
 Smalţ
Pulpă
Şanţ gingival
Epiteliu gingival Dentină
Gingie Cement
Canal
Os alveolar

Ligament periodontal

Foramen apical
 Cementul este o varietate de ţesut conjunctiv
dur, mineralizat, localizat la nivel radicular cu
dispunere în straturi concentrice în jurul
dentinei. Prin intermediul său este posibilă
ancorarea fibrelor ligamentului parodontal,
care ataşază dintele de structurile adiacente.
 Cementul aparţine aceleiaşi familii de ţesuturi
conjunctive specializate, dure, specifice
dintelui. Structural este foarte apropiat de os,
prin prezenţa celulelor proprii (cementoblaste
şi cementocite) localizate în lacune
(cementoplaste) şi a depunerii stratificate,
exprimate prin apariţia liniilor de creştere, nu
conţine canale Hawers şi este complet
avascular şi neinervat.
 Originea în cea mai mare parte mezenchimală.
Pentru anumite teritorii ale cementului se certifică şi o
origine epitelială. Este localizat de la nivel cervical la
cel apical, acoperind rădăcina. Grosimea sa creşte
de la nivelul joncţiunii amelocementare către apex.
 Proprietăţi fizice. Duritatea cementului este mai
mică ca a dentinei. Culoarea e galben-deschis,
suprafaţa mată, fără luciu. Are un oarecare grad de
permeabilitate.
 Proprietăţi chimice. Cementul este constituit din
două componente: una organică (50-55%) şi una
anorganică (45-50%).
 Componenta organică este reprezentată de colagen
tip I şi glicozoaminoglicani similari cu cei din celelalte
varietăţi de ţesut conjunctiv specifice dintelui.
 Componenta anorganică are la bază aceiaşi structură
chimică de fosfat tricalcic, organizat în cristale de
hidroxiapatită cu particularităţi proprii.
Cementul se clasifică în funcţie de:

 Momentul formării (primar/secundar),

 Prezenţa sau absenţa celulelor în
matricea depusă (celular/acelular),
 Originea fibrelor de colagen ale matricei
(intrinseci-proprii, rezultate prin sinteza
cimentoblastelor, extrinseci-provenite
de la nivelul ligamentului parodontal)
Cementocit în lacună
 Conform acestor criterii deosebim:

 Cement primar acelular fibrilar intrinsec

 Cement primar acelular fibrilar extrinsec
 Cement secundar celular fibrilar intrinsec
 Cement secundar celular fibrilar mixt
 Cement acelular afibrilar
 Cement stratificat intermediar
 Cement stratificat mixt
 Cement primar acelular fibrilar intrinsec

 Este localizat imediat lângă dentină şi

este primul cement depus, înainte de
formarea ligamentului parodontal. La
baza formării lui stau cementoblastele
care vor sintetiza colagenul din
matricea cementară, deaceea fibrele
sunt considerate intrinseci.
 Cement primar acelular fibrilar extrinsec

 Apare imediat după formarea variantei fibrilare

intrinseci. Formarea sa se realizează concret
prin mineralizarea progresivă a fibrelor de
colagen provenite din ligamentul parodontal.
Aceste fibre de colagen sunt denumite fibre
Şarpei, iar procesul de mineralizare se
derulează prin depunerea substanţelor
anorganice de jur-împrejurul şi printre aceste
fibre. Dispunerea fibrelor Şarpei este
perpendiculară pe fibrele de colagen intrinseci.
Cement secundar celular fibrilar intrinsec

este localizat în regiunile apicale şi

interradiculare ale dinţilor, absent în
incisivi şi canini. Este elaborat anterior
formării ligamentului paradontal. Celulele
responsabile de formarea acestui cement
sunt cementoblaste de tip fenotipic diferit
de cele, care depun cementul primar
acelular, dar similar osteoblastelor.
Aceste cementoblaste rămân strânse în
lacune, în matricea organică, denumită
cimentoid, care apoi se mineralizează.
 O variantă a acestui cement este
cementul intermediar, localizat la apex,
cu o cantitate importantă de detritusuri
celulare, care provin din fragmentarea
tecii celulare Hertwing, sau din stratul
de odontoblaste. Nu se cunoaşte
semnificaţia funcţională a lui.
 Cement secundar celular fibrilar mixt

 Este localizat în treimea apicală a rădăcinii, se

elaborează după definitivarea ligamentului
parodontal sau chiar după erupţia dentară.
Conţine celule şi fibre. Cementocitele sunt situate
în lacune. Fibrele de colagen intrinseci apar
dispuse paralel cu axul radicular, sunt fine,
împachetate dens, iar mineralizarea lor este
uniformă. Fibrele de colagen extrinseci apar
orientate perpendicular pe axul rădăcinii, sunt mai
mari, aranjate haotic.
 Cement acelular afibrilar

 Este localizat în apropierea joncţiunii

amelocementare. Apare ca o anomalie
de dezvoltare în urma unei rupturi a
epiteliului redus al organului smalţului.
Celulele ectomezenchimale se
transformă în cementoblaste şi depun
matrice, ce se mineralizează peste smalţ,
formând „pinteni” sau insule izolate de
cement. Celulele nu rămân încorporate
în cement.
Cement celular şi acelular
Cement Lamelar
 Cement stratificat mixt
 Este localizat la nivel de apex. Reprezintă o formă
particulară de cement, care implică aranjament
concentric, în straturi de cement celular fibrilar
intrinsec şi cement acelular fibrilar extrinsec.
 Stratul hialin Hopewell-Smith sau cementul epitelial
localizat între dentină şi cementul propriu-zis, apare
extrem de precoce, este denumit şi cement
intermediar, conţine un amestec de produşi de
sinteză a celulelor ectomezenchimale şi epiteliale.
Are aspectul unui strat amorf, noncolagenic cu
proteine asemănătoare cu ale smalţului cu un grad
înalt de mineralizare.
 Funcţiile cementului:
 1. cementul este implicat în ataşamentul
dintelui.
 2. funcţie adaptivă, constă în reglarea şi
asocierea cu procesele alveolare a lungimii
ligamentului parodontal.
 compensarea, prin depunere apoziţională a
pierderii lungimii dintelui;
 permiterea, prin depunere apoziţională a
erupţiei verticale a dintelui;
 repararea rădăcinilor în fracturi orizontale;
 izolarea pulpei dentare afectate.
 Modificări morfologice ale cementului
 Hipercementoză – îngroşare anormală a cementului,
difuză sau localizată. Poate afecta întreaga dentiţie, un
singur dinte sau zone limitate ale unui dinte.
 Cementiculi – corpuri calcificate, localizate pe suprafaţa
cementului sau în structura sa, în interiorul ligamentului
paradontal. Morfologic se aseamănă cu denticlii. Apar
după traumă sau proces de hiperactivitate cementară,
formă rotundă sau ovoidală, liberi, ataşaţi sau înglobaţi.
 Hipertrofie cementară – extenzii cementare în formă de
pinteni, conferă o suprafaţă mai mare pentru ancorarea
mai puternică a fibrelor Şharpey.
 Hiperplazie cementară este caracteristică în special
pentru dinţii nonfuncţionali şi este însoţită de absenţa
fibrelor Şharpey.
 Excementoze - cementiculii ataşaţi de suprafaţa
cementului, înglobaţi în matricea cementară. În asociere
cu proces patologic inflamator, se poate instala o
hiperplazie extensivă la nivel apical, înconjurând rădăcina
afectată sub forma unei manşete.
Ligamentul
Parodontal
 Este un ţesut conjunctiv dens ordonat, foarte
bine vascularizat, organizat într-o manieră
particulară, permite conexiuni între cement
şi procesele alveolare.
 Prin limita sa internă acoperă rădăcinile
dinţilor (prin ancorare în cement) şi prin
limita sa externă acoperă pereţii proceselor
alveolare prin ancorare în osul alveolar.
 Întreaga structură - rezultatul unei înalte
adaptări la funcţia principală; printr-un
anumit grad de elasticitate ligamentul
parodontal face posibilă rezistenţa dinţilor la
forţele fizice masticatorii, exercitate asupra
lor permanent. Dimensiunile variază în
funcţie de zonele radiculare şi de vârstă.
 Ligamentul parodontal este
format din:
 1. celule (fibroblaste, celule mezenchimale
nediferenţiate, celule epiteliale)
 2. matrice extracelulară, ce conţine
substanţă fundamentală, fibre de colagen
tip I, III; fibre elastice (de oxitalan şi
elaunin). Fibrele sunt organizate în
fascicule bine definite.
 În raport cu localizarea sa se
descriu 5 grupuri de fascicule de fibre
în ligamentul parodontal:

Clasificarea fibrelor ligamentului

parodontal. Are la bază modalitatea de
orientare, punctul de plecare şi cel de
ancorare
1. grupul crestei alveolare
 2. grupul orizontal
 3. grupul oblic
 4. grupul apical
 5. grupul interradicular
 Celulele ligamentului paradontal:
 Fibroblastul, fibroclastul
 Celula mezenchimală nedifirenciată
 Celule epiteliale – resturile Malassez
 Osteoblastul, osteoclastul
 Cementoblastul, cementoclastul
Importanţa lor este deosebită, ele trebuie să
fie viabile, pentru ca ligamentul să îşi
poată îndeplini funcţia.
 Fibroblastele reprezintă principala populaţie a
ligamentului paradontal, sunt dispuse într-o
manieră ordonată, aliniată în paralel cu orientarea
fascicolelor de fibre de colagen, prelungirile lor
celulare se înfăşoară în jurul facicolelor de fibre.
Îndeplinesc funcţia de fibroblast şi fibroclast cu un
grad înalt de heterogenitate. O terminaţie a celulei
este activă în asimilarea lanţurilor de precolagen,
care vor forma apoi superhelixul moleculei de
colagen; cu ajutorul vitaminei C are loc hidroxilarea
aminoacizilor prolina şi lizina. Cealaltă terminaţie
este activă în fagocitarea colagenului cu un sistem
lizozomal. Fibrorlastele mai produc şi
glicozoaminoglicani.
 Celula mezenchimală nediferenciată este localizată
perivascular cu funcţie de celulă progenitoare.
 Celulele epiteliale apar în urma fragmentării tecii
epiteliale radiculare Hertwig, în procesul de formare a
rădăcinii. Sunt cunoscute sub denumirea de resturile
Malassez şi sunt dispuse în ansamblul ligamentului
parodontal, în extremitatea dinspre cement sub formă
de cuiburi celulare izolate, reţele, straturi dantelate. Au
formă neregulată şi o citoplazmă densă, nuclei intens
bazofili, ovalari sau alungiţi.
 Osteoblastul, osteoclastul, cementoblastul,
cementoclastul pot fi considerate elemente celulare
ale ligamentului parodontal, dar ele se găsesc la
extremităţile dintre os şi dinspre cement, fiind asociate
ţesuturilor în formarea cărora sunt implicate.
 Morfologia fibrelor de colagen din ligamentul
parodontal.
 Direcţia orientării fibrelor de colagen este în plan
perpendicular faţă de rădăcina dintelui şi procesele alveolare
adiacente. Capetele lor terminale, denumite fibrele Şarpey
sunt înglobate în cement sau os în formă spiralată (tirbuşon)
şi drepte. Predomină fibrele în tirbuşon, complet
mineralizate şi cu rol important în ancorarea stratului de
cement, unde se ramifică în profunzime.
 Fibrele principale apar ca o reţea densă, formată din
fascicole, ce pornesc din două părţi, întâlnirea lor fiind la
mijlocul distanţei, unde formează plex intermediar. Mai există
o reţea secundară de fibre – plexul fibrelor indiferente,
dispuse în toate direcţiile ligamentului parodontal.
 Fibrele de oxitalan şi elaunin sunt fibre adiţionale elastice
imature.
 Grupul crestei alveolare

 Este localizat în regiunea cervicală cu

orientare de la cementul situat sub
joncţiunea amelocementară, descendent
şi în afară, spre creasta alveolară a osului
alveolar propriu-zis. Are rol de rezistenţă
împotriva forţelor verticale.
 Grupul orizontal
 Este localizat în regiunea medie a
rădăcinii. Este orientat perpendicular pe
direcţia rădăcinii. Are rol de rezistenţă la
forţele orizontale şi la forţele oblice.
 Grupul oblic
 Este localizat în treimea apicală a
rădăcinii. Conţine aproximativ 66-68% din
toate fibrele. Are funcţie de rezistenţă
împotriva forţelor verticale.
Grupul apical
Grupul interradicular
 Este orientat de la  Există numai la dinţii
cementul apical, multiradiculari. Are
formând baza alveolei funcţie de rezistenţă
dentare. Are rol de împotriva mişcărilor
rezistenţă împotriva verticale şi laterale.
forţelor verticale
Grupul gingival nu face parte din
ligamentul parodontal, este implicat în ancorarea
dintelui şi este format din 5 grupuri de fibre:
 1. grupul dentinogingival pleacă spre
cementul cervical, se termină liber în lama
proprie a gingiei libere şi ataşate, conţine cel
mai mare număr de fibre
 2. grupul alveologingival pleacă de la osul
crestei alveolare, se termină liber în lama
proprie a gingiei libere şi ataşate
 3. grupul circular este orientat circular
în jurul regiunii cervicale a dintelui, se
încrucişează cu alte grupuri de fibre din
gingia liberă, are rol în ataşarea gingiei
libere de dinte.
 4. grupul dentoperiostal pleacă de la
cementul apical peste periostul
proceselor alveolare, fie în muşchiul
vestibular şi planşeul cavităţii orale
 5. grupul transseptal are rol de a stabili
conexiuni între toţi dinţii existenţi pe o
arcadă dentară.
 Vascularizarea ligamentului
parodontal
 Originea vascularizării este arterele
alveolare superioare şi inferioare, care se
ramifică şi pătrund în osul alveolar sub
artere intraalveolare cu direcţie orizontală,
penetrează procesele alveolare la nivelul
osului fascicular şi pătrund în ligamentul
parodontal sub formă de artere perforante/
penetrante, distribuite în ţesutul conjunctiv
interstiţial al ligamentului parodontal.
 Inervaţia ligamentului parodontal
 este asigurată predominant prin fibre nervoase
senzoriale amielinice, care duc senzaţii de
durere, tactile, de presiune şi proprioceptive prin
căi trigeminale. Inervaţia însoţeşte traiectul
vaselor prin procesele alveolare. Terminaţiile
acestor fibre nervoase pot fi ramificaţii libere cu
aspect de copac, dispuse în lungimea rădăcinii
la distanţe egale; structuri asemănătoare
corpuscului Ruffini cu ramificaţii de tip dendritic,
localizate în jurul apexului; forme
spiralate/glomerulare, localizate în treimea
medie a ligamentului parodontal şi structuri
fuziforme cu o capsulă fină de ţesut conjunctiv.
 Funcţiile ligamentului parodontal:
 1. de susţinere (de ataşare) asigură ataşarea
dintelui în alveola dentară
 2. funcţia formativă crează o legătură între
cement şi os. Ligamentul parodontal participă la
formarea osului şi a cementului. El funcţionează ca
un “dublu periost” pentru cele două ţesuturi
mineralizate.
 3. funcţia nutritivă asigură prin vascularizaţie
furnizarea substanţelor nutritive necesare pentru
întregul parodonţiu.
 5. funcţia senzorială constă în perceperea
senzaţiilor tactile şi de presiune exercitate asupra
dintelui
 Procesele alveolare
 Reprezintă arii – teritorii din maxilare –
mandibule care formează – conţin alveolele
dentare în care sunt localizaţi şi ancoraţi
dinţii.
 Maturarea proceselor alveolare are loc
concomitent cu stabilirea dintelui în ocluzie
funcţională. Dacă dintele se pierde, procesele
alveolare dispar.
 Osul alveolar este cel mai instabil component
parodontal cu o activitate metabolică foarte
înaltă, obţinută prin alternanţa proceselor de
resorbţie şi formare.
Alveola dentară, osul alveolar
Procesele alveolare sunt formate din
trei elemente:
 1. os fascicular
 2. spongioasa
 3. placa corticală, care formează din
interior spre exterior două structuri:
 Osul alveolar propriu-zis conţine
lamina cribla, lamina dura, os fasciculat
şi
 Osul alveolar de suport ce include
spongioasa şi placa corticală
 Structura
 Procesele alveolare sunt formate din trei elemente: os
fascicular, spongios şi placa corticală, care realizează din
interior spre exterior două structuri: osul alveolar propriu
zis şi osul alveolar de suport.
 Osul fascicular şi placa corticală joncţionează la nivelul
crestei alveolare, localizată sub joncţiunea
amelocementară.
 Creasta alveolară poate fi definită şi ca marjinea coronară
a proceselor alveolare. Este rotungită anterior şi aproape
plată în aria molarilor. Dacă dintele erupe în poziţie bucală
sau linguală procesele alveolare sunt foarte subţiri sau
parţial absente.
 Osul alveolar propriu zis corespunde celei mai interne
zone a procesului alveolar şi coincide de fapt cu osul
fascicular.
 Osul alveolar de suport reprezintă corpul şi limita
externă a procesului alveolar şi include
spongioasa şi placa corticală. În aria dinţilor
anteriori osul de suport este subţire. La acest nivel
nu există os spongios şi placa corticală fuzionează
cu osul fascicular.
 Osul fascicular tapetează sau limitează alveola,
reprezintă zona subţire de os, localizată cel mai
intern în alveolă, punctul de ataşament al
fasciculului de fibre din ligamentul parodontal cu
origine în foliculul dentar. Denumirea se datorează
structurii şi funcţiei sale, legate de inserţia fibrelor
Şharpey. Datorită multiplelor perforaţii, care
conduc elemente vasculare şi nervoase este
denumit şi placa cribriforma.
 Histologic este constituit din fascicole de fibre
osoase grosiere, împletite, aranjate în lamele
subţiri cu dispoziţie paralelă cu axul lung al
peretelui alveolar. Matricea osoasă include şi
terminaţiile fasciculelor de colagen al
ligamentului parodontal, mineralizate periferic.
Datorită deplasărilor, pe care dintele le face
permanent în interiorul alveolei, peretele ei este
într-un proces adaptiv continuu denumit
plasticitate funcţională. Astfel osul poate fi rapid
absorbit în zonele de compresie şi rapid format
în zonele de tensiune. Suprafaţa lui este de tip
compact, format din lamele longitudinale şi
sistemul Hawers. Fibrele Şarpey la acest nivel
au mai multe forme de ataşament ca: fibre de
adeziune, arborizate, continue, lezate.
 Aspectul marginii interne a alveolei diferă cu
vârsta, la tineri este foarte neted, apoi devine
aspru, inegal.
 Osul spongios - un os trabecular, ocupă miezul
proceselor alveolare, localizat între osul fascicular
şi placa corticală. Este os de tip membranos,
fibrilar, cu dispunere lamelară. În mijlocul
trabeculelor mari este prezent sistemul Hawers.
Trabeculele delimitează spaţii areolare cu măduvă
hematogenă în asociere cu vase limfatice.
 Placa corticală formează zona de suprafaţă,
respectiv placa externă (bucală) şi internă
(linguală) a proceselor alveolare. Se extinde de la
creasta alveolară bucal sau labial spre limitele de
jos ale alveolelor. Reprezintă os de tip compact
fin, fibrilar, constituit din lamele longitudinale,
circumferenţiale, susţinute de canale Hawers, cu
sisteme haversiene variabile, ce anastomozează
cu canale Wolkmann. Între sisteme există lamele
interstiţiale. Între două alveole adiacente există un
proces alveolar interdentar.
 Gingia sau mucoasa gingivală - teritoriu specializat,
înalt adaptat al mucoasei orale, în jurul coletului
dintelui, extinzându-se apical asupra osului alveolar
şi intervine în contact direct cu dintele prin
joncţiunea dentogingivală, implicată în susţinerea şi
stabilizarea dintelui, motiv, care este considerată un
component al paradonţiului.
 Structural: formată dintr-un epiteliu stratificat
keratinizat pavimentos cu zone nekeratinizate şi
parţial keratinizate, situat pe un ţesut conjunctiv
subiacent, care formează lamina propria. Acest
epiteliu conţine un element particular – epiteliul de
joncţiune adiacent smalţului. Mucoasa gingivală
este o varietate a celei masticatorii, dar modificată,
datorită expunerii permanente la forţele mecanice,
dezvoltate în timpul masticaţiei.
 Gingia are trei zone mari:
 1. gingia liberă este porţiunea din gingie care
înconjoară coletul dintelui. Nu este ataşată direct la
dinte, delimitând sulcusul gingival ca fiind spaţiul
dintre dinte şi gingia liberă. Ea are două zone:
rebordul şi suprafaţa propriu-zisă
 2. gingia ataşată este porţiunea situată între
mucoasa gingivală liberă şi mucoasa alveolară.
 3. gingia interdentară sunt porţiuni ale
gingiei care sunt localizate între coroanele dentare
adiacente.
 Teritorii gingivale:
 Gingia liberă
 Şanţul gingival liber
 Gingia ataşată
 Joncţiunea muco-gingivală
 Şanţul interdentar
 Papila interdentară
 Colul
 Sulcusul gingival
 Gingia liberă - porţiunea din gingie, ce
înconjoară coletul dentar, delimitată de:
marginea coronară, apicală (şanţul gingival
liber), marginea internă / suprafaţa dintelui,
suprafaţa externă (cavitatea vestibulară şi
orală). Prezintă două zone: rebordul şi
suprafaţa propriu-zisă. Rebordul este orientat
spre suprafaţa smalţului, subţire, uşor rotungit,
festonat. Morfologic diferă în funcţie de vârstă.
Mucoasa gingiei libere este reprezentată de
un ţesut epitelial stratificat pavimentos şi un
ţesut conjunctiv dens subiacent.
 Şanţul gingival liber separă gingia liberă de cea
ataşată. Este un element inconstant (30%) şi
apare ca o linie fină sau depresiune, poziţie
dependentă de o invaginare a epiteliului de
suprafaţă în dreptul fibrelor dentogingivale, care
pornesc de la cementul cervical şi se extind în
corionul gingival.
 Gingia ataşată – porţiunea, situată între mucoasa
gingivală liberă şi cea alveolară, de la şanţul
gingival liber până la joncţiunea mucogingivală.
Ataşată la suprafeţele radiculare şi procesele
alveolare prin intermediul fibrelor din corionul
epiteliului, care îi conferă imobilitate în raport cu
planul osos subiacent.
 Gingia ataşată prezintă zone distincte
(vestibulară, linguală, interdentară şi
palatin/maxilară) şi în condiţii normale are
aspect de „coajă de portocală”, ce nu
apare în alte zone a mucoasei orale.
Mucoasa aici conţine un epiteliu stratificat
pavimentos cu orto- şi parakeratinizare cu
creste adânci, ce pătrund în ţesutul
conjunctiv, formând papile înalte cu o
rezistenţă deosebită.
 Joncţiunea muco-gingivală - limita dintre
mucoasa gingivală şi cea alveolară,
foarte abruptă, cu aspect de solzi de
peşte. Aici este prezent şanţul muco-
gingival. Morfologic acest teritoriu
reprezintă zona de tranziţie de la
epiteliul keratinizat la cel nekeratinizat şi
lamina propria cu fibre dense de
colagen la cea laxă elastică. Clinic aici
culoarea roz pronunţată a mucoasei
alveolare trece la roz palidă a mucoasei
gingivale.
 Şanţul interdentar este un şanţ vertical,
paralel cu axul longitudinal al dinţilor,
corespunde depresiunilor dintre
rădăcinile dinţilor adiacenţi.
 Papilele interdentare - porţiuni de gingie, care
umplu spaţiile interproximale dintre coroanele
dentare adiacente pe suprafeţele labiale şi
linguale, fără a fi ataşate la structuri osoase. Au
formă conică, concavă sau triunghiulară.
Depresiunea la nivelul papilelor interdentare se
numeşte colet sau colul papilelor interdentare cu
un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat
mult mai subţire. Colul adesea prezintă semne de
inflamaţie, gingivită interdentară.
 Sulcusul gingival este un spaţiu de forma unui
şanţ adânc, delimitat de suprafaţa dintelui şi
gingia liberă cu o cantitate redusă de fluid
sulcular şi celule epiteliale descuamate. Dacă
este mai adânc de 3mm este patologie şi se
numeşte pungă parodontală cu cantitate înaltă de
fluid în inflamaţiile gingivale.
 În funcţie de diferite teritorii mucoasa
gingivală prezintă elemente particulare.
 Mucoasa gingivală din gingia liberă, ataşată
şi papilele interdentare conţine un epiteliu
stratificat pavimentos ortokeratinizat cu
zone de para- sau nekeratinizate şi este
format din patru straturi: bazal, spinos,
granular (foarte bine reprezentat) şi cornos.
În epiteliul ortokeratinizat celulele anucleate
ale stratului superficial conţin în citoplasma
lor filamente de keratină.
 În epiteliul parakeratinizat celulele stratului
cornos prezintă nuclei picnotici, intens coloraţi şi
puţine fibre de keratină sau absente în
citoplasma lor. Aici stratul granular este slab
dezvoltat sau poate lipsi. Epiteliul nekeratinizat
are celule de suprafaţă cu nuclei menţinuţi şi
citoplasma fărăfilamente de keratină; stratul
cornos şi granular absente. Procesul de
keratinizare sau parakeratinizare incompletă
apare datorită rehidratării celulelor superficiale
prin preluarea unei cantităţi de fluid din cavitatea
orală. Turnoverul (mitoza) epiteliului oral este
extrem de înalt.
Epiteliul
Gingival
Joncţiune
Dentino-
Gingivală