P. 1
J.B. Charcot - Cristofor Columb Vazut de Un Marinar

J.B. Charcot - Cristofor Columb Vazut de Un Marinar

|Views: 686|Likes:
Published by Alina Cristina

More info:

Published by: Alina Cristina on Nov 27, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/29/2013

pdf

text

original

Este foarte probabil ca, la scurtă vreme după sosirea la Lisabona,
după ce instruirea sa căpătase baze solide, să se fi ivit în mintea
viitorului descubridor ideea de a porni într-o expediţie „pentru a găsi
ţara mirodeniilor, ajungând în Orient prin Occident”.
Dar vom reveni la cunoştinţele geografice pe care le-a acumulat
exploratorul după ce vom arunca o privire asupra înfăţişării sale şi a
câtorva trăsături de caracter.
Cristofor Columb era de talie mijlocie, robust, cu chipul prelung, cu
pomeţii puţin ridicaţi, cu nasul acvilin şi o gropiţă în bărbie. Ochii
albaştri-cenuşii, foarte blânzi, se însufleţeau în clipele de emoţie; faţa
palidă se îmbujora cu uşurinţă. Avea părul blond, dar către 30 de ani
începuse să încărunţească. Aceste informaţii provin de la fiul său,
Fernando, şi de la veneţianul Angelo Trevisan, căci nu există niciun
portret de-al lui Columb pictat după original.
Ţinuta îi era simplă, se îmbrăca întotdeauna în veşminte care, prin
croială şi culoarea maroniu-cenuşie, se asemănau cu cele purtate de
călugări, fiind încins cu sfoară Sfântului Francisc. Se poate ca această
capă să fi fost genul de pelerină adoptat de marinarii epocii.
Columb adora parfumurile. Prin lenjerie, presăra adesea trandafiri şi
coacăze uscate. Mânca mai ales legume şi fructe; orezul şi curmalele îl
saturau şi nu bea decât apă îndulcită cu zahăr adus din Insulele Canare
sau cu flori de portocal.
Afabil, demn şi grav, a fost cel dintâi care a respectat ordonanţa care
interzicea să se înjure la bordul corăbiilor, permiţându-şi doar –
povesteşte fiul său – să strige: „Pe Sfântul Fernando!” îşi încerca
bucuros pana pentru a scrie o invocaţie către Iisus sau către Fecioara
Maria. Desigur, era foarte credincios şi a dovedit-o în mai multe ocazii,
după cum vom vedea. Poate că era chiar într-o măsură mai mare decât
contemporanii săi.

Îşi dorea să ajungă la Mormântul Sfânt şi strângea aur în acest scop,
repetând: „Aurul este cel mai bun lucru; cu el se fac minuni. Se pot
trimite chiar şi sufletele în cer”.
Columb era mistic, iar acest misticism accentuat de deziluzii, tristeţi,
oboseală şi boli, a căpătat proporţii şi mai mari în ultimii ani ai vieţii
sale. Dovada o constituie faimoasa viziune cerească pe care o descrie
în timpul celei de-a patra călătorii. Această viziune a fost luată în râs de
unii detractori, dar şi calificată drept una „de un înalt avânt... plină de
măreţie şi de poezie”, iar cum această părere este semnată, simplu,
Alex. De Humboldt, nu ne sfiim s-o adoptăm.
Columb era nebun sau a devenit, în timp? Afirmăm cu certitudine că
nu a fost atins niciodată de vreo formă de nebunie, dar avea geniu, iar
limita dintre geniu şi nebunie este uneori foarte greu de stabilit.

S-a căutat să se vadă în persoana sa un inspirat, el însuşi
considerându-se astfel, când le scria regilor Spaniei: „Pârjolit de un foc
ceresc, v-am înfăţişat planurile mele, atunci când toţi îşi băteau joc de
ele”.

Exagerându-i-se sfinţenia, s-a mers atât de departe încât de două ori
s-a încercat sanctificarea lui; să spunem, însă, că mâna i-a fost
câteodată grea şi nici viaţa intimă nu a fost dintre cele mai virtuoase.
Campaniile duse în acest sens, una între 1856-1892 de Roselly de
Lorgues, numit „postulantul sfinţirii lui Columb”, cealaltă în 1909, de
către Knights of Colombus (Cavalerii lui Columb), nu puteau să-şi atingă
scopul, căci, cu toate calităţile sale, Columb nu a fost un sfânt şi nu a
avut niciodată pretenţia de a fi dus o viaţă de sfânt.
Într-adevăr, ca toţi oamenii, avea calităţi şi defecte. Era, poate, mai
puţin perfect decât vor să creadă admiratorii săi şi mai bun decât spun
detractorii săi. În orice caz, curajul, perseverenţa, o încredere neclintită
în forţele şi în ideile proprii constituie adevăratul său caracter.
Dacă, după cum am mai spus, ajunsese la un nivel de instruire
excepţional pentru un marinar din vremea sa, nu emite niciodată, în
schimb, pretenţia de a fi un savant. De o susceptibilitate extremă,
mândru până la orgoliu şi chiar până la vanitate când era vorba să
ceară ceea ce consideră a fi răsplata meritată a eforturilor sale şi
recunoaşterea operei lui, Cristofor Columb a fost, în general, modest şi
timid în expunerea proiectelor proprii şi în aprecierea de sine. El îi scria
lui Ferdinand: „Am dobândit unele cunoştinţe de astronomie şi
geometrie... Mă simt în stare să întreprind... sper să reuşesc...” în cursul
expediţiei, în faţa minunilor pădurii tropicale, nu se teme să-şi deplângă
lipsa de cunoştinţe botanice. Regretul de a nu şti totul, dorinţa de a
învăţa se manifestau adesea la el, iar acest marinar minunat rămâne
imaginea tipică a slujitorului Ştiinţei.
I s-a reproşat cu cruzime ceea ce alţii au numit gustul lui pentru
câştig şi setea de onoruri. Nu vom discuta despre asta, mulţumindu-ne
să redăm cuvintele lui Amyot: „Nu trebuie să le interzicem oamenilor de
bine să spere la onoruri de pe urma faptelor virtuoase ce le săvârşesc”.
Pe de altă parte, să ne gândim şi la asprimea celor care nu i-au dat
răsplata meritată, făgăduită înainte de plecare.

Scurt istoric al cunoştinţelor geografice, din Antichitate până în
vremea lui Columb

Ni se pare interesant, înainte de a trece mai departe, să aruncăm o
privire de ansamblu asupra cunoştinţelor geografice din Antichitate
până în timpul lui Columb.
Din vremea lui Homer, cu o mie de ani înainte de Iisus, pământul era
considerat un disc plat înconjurat de râul Ocean; deasupra se găsea
bolta cerească, dedesubt, un spaţiu întunecat şi sinistru, Erebus, pe
care sufletele celor morţi trebuia să-l traverseze pentru a ajunge în
regatul lui Hades. Discul, apăsat de greutatea vegetaţiei tropicale, se
înclina uşor în partea sudică.
Către anul 425 î.H., Herodot, care ştia că se putea merge mult mai
departe de la est la vest decât de la nord spre sud, transformă discul
într-un fel de elipsă.
Aristotel, cu 350 de ani înainte de Iisus, afirma că pământul este o
sferă, aducând următoarele trei argumente:
materia are tendinţa să se aglomereze sferic;
numai o sferă poate să proiecteze o umbră circulară pe Lună;
numai forma sferică poate explica faptul că orizontul se
îndepărtează pe măsură ce înaintezi într-o direcţie oarecare.
Pământul, deci, era o sferă aşezată în centrul unei alte sfere, bolta
cerească, marcată de constelaţii.
Eratostene, cu o sută de ani mai târziu, spunea că lumea locuită de
greci ocupă un sfert al sferei, iar stoicii stabileau că oceanul este
continuu, pământul formând patru insule dispuse simetric, locuite.
Celor trei necunoscute li s-a dat numele de Antipozi, Antoeken şi
Perioeken. Această idee va fi susţinută, în anul 18 d.H., de Strabon şi,
48 de ani mai târziu, de Mela.
Dar hiparhienii, în frunte cu Seleukos, în ciuda relatării făcute de
Herodot despre navigaţia fenicienilor în jurul Africii, susţineau că
pământul este continuu, cuprinzând o mulţime de mări, dintre care
Marea Caspică este printre cele mai mici. Şcoala de la Alexandria a
adoptat această teorie, pe care Ptolemeu o figurează pe harta sa.
Indiferent dacă Pământul era descris ca un disc ori că o sferă, toţi
admiteau că exista o regiune rece în partea de nord şi o alta caldă, în
sud. Aceasta din urmă – considerau – era imposibil de străbătut.
Căldura era atât de puternică încât, chiar dacă vegetaţia era deasă,
stelele aruncau acolo flăcări, iar monştri incredibili, balene imense şi
alte soiuri de animale, trăiau într-o învălmş

ăeală sufocantă.
Fenicienii, care călătoreau mult, întreţineau cu grijă aceste zvonuri,
pentru a păstra monopolul navigaţiei în zonele îndepărtate.
În Evul Mediu, numai arabii vor continua calea deschisă de greci,
perfecţionând-o; creştinii se preocupau de salvarea sufletelor înainte de

venirea sfârşitului lumii, anunţat că apropiat, şi, pe de altă parte, a
admite că ar fi putut exista popoare izolate, care nu au împărtş

ăit

păcatul lui Adam şi nu erau, deci, supuşi mântuirii, era o erezie.
Totuşi, Sfântul Augustin credea că pământul poate fi rotund, dar
respingea orice idee despre antipozi, imaginându-l ca pe un glob
plutind pe apă, din care numai o treime iese la suprafaţă, aceasta fiind
singura parte locuită.
În secolul IV, Lactanţiu neagă ideea de sferă, fără niciun alt
argument decât „aşa este hotărât”.
Cosmas Indicopleustes, un călugăr care călătorise în India şi nu
reuşea să-şi pună de acord observaţiile cu ideea de „pământ plat”, a
sfârşit prin a imagina, cu naivitate şi candoare, o lădiţă, în care cerul
este reprezentat de capac, iar Pământul este în interior, străjuit de un
munte astfel aşezat încât Soarele răsare şi apune în spatele lui.
Cu timpul, lumea redevine un disc plat, dar unele hărţi continuă să
înfăţişeze o zonă îngheţată şi una toridă, de nepătruns.
Veneţianul Marco Polo, între 1271-1291, va demonstra că
pătrunderea în zona fierbinte nu era imposibilă. El a reuşit să ajungă la
Cambalu (Pekin) şi a stat 17 ani în Kathay (China), în prejma Marelui
Han, făcând unele observaţii şi asupra Insulei Zipangu (Japonia).
Arabilor inteligenţi le vor urma turcii, mărginiţi şi distrugători; dar
creştinii începuseră să se deştepte din lunga letargie şi, din nou,
sfericitatea Pământului va fi admisă.
Adevăratele progrese privind geografia şi navigaţia datează de la
sfârşitul Evului Mediu, fiind datorate prinţului Henric de Portugalia,
cunoscut, pe drept cuvânt, sub numele de Henric Navigatorul care a
trăit între 1394-1460. Fiu al regelui Juan I, el s-a stabilit în anul 1415 la
Capul San Vicente şi a creat Academia de Marină din Sagres, unde s-a
înconjurat de savanţii cei mai vestiţi ai epocii, indiferent de
naţionalitate sau religie. El a atras aici marinari pe care i-a instruit, i-a
îndemnat şi i-a încurajat să călătorească şi a perfecţionat arta
navigaţiei. Cu el, graniţele lumii încep să se lărgească, iar impulsul pe
care l-a dat nu s-a mai stins.
Legendele transmise de-a lungul secolelor au ajuns până în această
epocă, poate puţin modificate faţă de concepţiile din Antichitate, dar
încă se credea, cel puţin printre oamenii de rând, că regiunea toridă era
de nepătruns din cauza nopţii eterne, a valurilor înalte cât munţii, a
vânturilor, a evaporării apei care nu lăsa în urmă decât noroi sărat, a
monştrilor înfiorători, Kraken şi Mână Neagră, a mării vâscoase şi a
ierburilor. Totuşi, în 1433, portughezii au ajuns la Capul Bojador, apoi,
în 1441, la Capul Blanc şi Capul Verde. Au trecut Ecuatorul în 1471, iar
Bartolomeo Diaz, în 1487, depş

ăea Capul Furtunilor, deschizând calea

pe care avea s-o urmeze Vasco da Gama în 1498.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->