PRINCIPALELE CATEGORII DE VÂRSTĂ

LA CARE POT APARE CONFLICTE

Nu putem analiza conflictele între categoriile de vârstă fără a cunoaşte care sunt
principalele coordonate care le definesc. În prezentarea pe care ne-o propunem vom
analiza gradul de dezvoltare socială, morală, precum şi influenţele exercitate de către
acestea asupra relaţiilor sociale. Am folosit această trecere în revistă a caracteristicilor
fiecărei vârste deoarece considerăm că atunci când dorim să analizăm un conflict şi să
încercăm soluţionarea acestuia este foarte important să cunoaştem nivelurile de
dezvoltare ale persoanelor implicate pentru că altfel riscăm să înrăutăţim situaţia.

Copilăria mică (3-6 ani)

Specifică acestei perioade este legarea prieteniilor cu copii de acelaşi sex. Prin
prietenie şi mai multe interacţiuni cauzale, copiii învaţă cum să relaţioneze, dezvoltându-se
astfel complexitatea reţelei afiliative a fiecărui copil şi segregarea activităţilor legate de
sex. Hartup (1983 şi 1988) a arătat că reţeaua relaţională a băieţilor este mai importantă
decât cea a fetelor, atât în relaţiile reciproce, cât şi în cele unilaterale; activităţile
privilegiate de către cele două sexe sunt diferite, la fel şi activităţile în jurul cărora se
organizează grupul.
Trebuie remarcată în special realizarea unor jocuri diferite în funcţie de sex, precum
şi faptul că, odată cu vârsta, se observă o creştere a dimensiunilor reţelei relaţionale a
copilului. Totuşi, grupurile de băieţi au mai mulţi membri; la fete se mai poate observa încă
tendinţa de a acţiona în perechi.
Este unanim recunoscut în psihologie faptul că băieţii şi fetele se comportă în
maniere diferite şi că această diferenţiere se construieşte, printre altele, sub influenţa
factorilor fizici. În cursul dezvoltării, copiii sunt atraşi de către activităţile şi modelele
persoanelor de acelaşi sex. Dweck (1981) subliniază că încă de la cea mai tânără vârstă
băieţii şi fetele îşi formează propria cultură, angajându-se în activităţi diferite şi asociindu-
se cu persoane diferite.
Această segregaţie este din ce în ce mai accentuată, ducând la dezvoltarea de
abilităţi specifice, de maniere diferite de structurare a lumii, de a acţiona şi de a reacţiona.
Băieţii şi fetele nu sunt interesaţi de aceleaşi jocuri sau de aceleaşi obiecte, iar stilurile lor
de a reacţiona sunt divergente: băieţii se busculează mai mult, preferă să se joace afară,
sunt mai competitivi, iar fetele preferă relaţiile duale, în timp ce băieţii apreciază mai mult
relaţiile în grup, cu companioni având vârste mai variate.
Cercetările lui Zazzo şi Julien (1962) ilustrează această segregare. Aceasta este
aprope absolută în timpul activităţilor copiilor de grădiniţă. Fetele au un mai mare număr
de contacte stabile între ele. Băieţii se joacă mai uşor singuri, în timp ce fetele sunt
implicate în mai multe activităţi şi schimburi verbale. La Freniere (1984) a observat că
procentul activităţilor afiliative creşte în mod liniar odată cu vârsta în timpul anilor
preşcolari, iar copiii mai mari manifestă preferinţe mai pronunţate pentru parteneri sociali
de acelaşi sex, fetele începând mai devreme decât băieţii, care ulterior le depăşesc în
ceea ce priveşte discriminarea sexuală.
 Dweck (1981) interpretează constituirea acestei segregări astfel: „rezultatele unei
largi palete de lucrări anterioare conduc la următorul scenariu: în timpul anilor de grădiniţă
fetele sunt interesate progresiv de comportamentul prosocial, de obedienţă şi de difuziune
a regulilor sociale şi aceasta într-o manieră mai degrabă rigidă. Cum băieţii nu se
conformează normelor de supunere, de curăţenie şi ordine pe care fetele ar dori să le
promoveze, acestea încep să considere asocierea cu ei drept indezirabilă. Putem formula
astfel ipoteza unei prime respingeri de către fete, în aceeaşi măsură în care băieţii,
dezvoltându-şi propria lor cultură, le resping cu mult mai multă hotărâre.”
O altă explicaţie ia drept criteriu tipurile de joc puse în practică de către fete şi
băieţi. „Fetele preferă jocurile în grupuri mici, în spaţii limitate care le permit să formuleze
reguli şi roluri sociale. Băieţii preferă jocurile în grup mare, implicând mai multă activitate
fizică şi în spaţii mai deschise. Aceste jocuri tind să aibă un ansamblu mai larg de reguli
explicite, în cadrul cărora participanţii se joacă având definit un obiectiv precis. Aceste
jocuri tind, de altfel, să dea ocazia unei competiţii mai pronunţate. Cât despre fete, acestea
îşi extrag experienţa din relaţii personale mai restrânse. Ele învaţă să decripteze şi să
răspundă la semnale non-verbale subtile, într-un context de reguli socialmente precise.
Băieţii învaţă să acţioneze într-un sistem mai larg, să combine obiective pe termen lung şi
să lucreze activ la realizarea lor. Ei acordă mai puţină atenţie emiterii şi primirii de indicii
subtile de comunicare legate de dimensiunile emoţionale ale relaţiilor.” (Loranger, M. 1988)
Aşa cum sublinia M. Loranger, perioada de grădiniţă permite observarea
diferenţelor din ce în ce mai importante dintre funcţionarea grupului de băieţi şi a celui de
fete.
De obicei, la această vârstă se leagă primele prietenii. Copiii învaţă importanţa
faptului de „a fi prieten” şi de „a avea prieten”, cum să rezolve probleme (în special cele
centrate pe relaţionare) şi cum să se pună pe ei înşişi în locul altcuiva. De asemenea,
copiii învaţă valori sociale (inclusiv atitudini morale şi reguli ale rolului de gen) şi pot
practica roluri ale adulţilor.
Acum, copii definesc un prieten ca fiind „cineva pe care îl placi” (Papalia, D. 1990).
Un psiholog american (Furman) a afirmat: „afecţiunea este „lipiciul” ce menţine prieteniile”.
Natura voluntară a prieteniilor îi fac pe copii mult mai vulnerabili decât în legăturile lor cu
fraţii, părinţii şi alte rude. Aceste prietenii timpurii sunt, ca şi cele de mai târziu, relaţii de
unu la unu: ne putem juca cu un grup de copii, dar suntem prieteni cu fiecare individ din
grup.
Referitor la problema modalităţii de alegere a prietenilor, de obicei aceştia sunt copii
cărora le place să facă aceleaşi lucruri şi de aceea prietenii au acelaşi nivel de energie şi
activitate şi sunt de aceeaşi vârstă şi sex. Cele mai importante caracteristici ale unui
prieten, la această vârstă, sunt: activităţile comune (să facă anumite lucruri împreună),
afecţiunea (să se placă şi să-şi poarte reciproc de grijă), atitudinea suportivă (să se ajute
şi să-şi împărtăşească diferite lucruri) şi, mai puţin important, proximitatea (să fie vicini sau
colegi).

Copilăria mijlocie (6-13 ani)

Între 6-12 ani, din punct de vedere al dezvoltării sociale, copiii se află în stadiul
homosocialităţii. În această perioadă se manifestă o preferinţă netă pentru copiii de acelaşi
sex, ba mai mult, se poate constata chiar un antagonism între sexe.
În clasele primare, diferenţele existente deja între copii se accentuează în acelaşi
timp cu dezvoltarea unei segregări a sexelor din ce în ce mai marcată. De exemplu, Hurtig
ş.a. (1971) a putut observa în recreaţii o diminuare a activităţilor realizate de către colegii
de acelaşi sex şi o creştere a activităţilor dirijate către celălalt sex, adică observaţii,
tachinerii, agresiuni, porecle etc. Este vorba despre relaţii scurte şi punctuale care nu vor
da decât rar ocazia unei interacţiuni.
Această distanţare din ce în ce mai marcantă dintre cele două sexe merge
împreună cu judecăţi din ce în ce mai defavorabile faţă de celălalt sex: fetele se plâng de
agresivitatea şi de brutalitatea băieţilor şi, în acelaşi timp valorizează sistematic calităţile
atribuite sexului lor. Băieţii se plâng de incapacitatea fetelor de a lua parte la jocurile lor,
evocând totuşi, de bună voie, anumite calităţi ale fetelor (calm, aptitudinea de a evita şi de
a rezolva un conflict etc.) şi formulând judecăţi negative faţă de tovarăşii de acelaşi sex (în
special conduitele agresive).
În ceea ce priveşte reprezentările celuilalt sex, ele apar exprimate sub formă de
judecăţi de valoare negativă, justificate de către copii prin experienţa interacţiunilor lor.
(Hurtig, 1978) S-ar putea crede că aceste reprezentări stereotipizate participă la
construirea sentimentului identităţii personale: acestea ar fi scheme care permit subiectului
să aibă comportamente coerente cu aceste reprezentări.
Acest fapt ar putea sta la baza naturii prieteniilor dintre copiii de această vârstă.
Dacă analizăm caracteristicile valorizate de către băieţi şi fete la un prieten, constatăm că
acestea corespund stereotipului de gen. De exemplu, fetele se încred mai mult decât
băieţii în prieteni, iar prieteniile lor sunt mult mai tandre, afectuoase şi strânse. Prieteniile
apropiate ale fetelor par să fie mai mature decât ale băieţilor. De asemenea, fetele
valorizează mai mult profunzimea relaţiilor, în timp ce băieţii valorizează numărul
acestora. Abia acum este momentul când se poate începe formarea prieteniilor adevărate.
În clasele primare, grupurile de prieteni sunt formate, de obicei, numai din fete sau
numai din băieţi, din cel puţin două motive: copiii de acelaşi sex au interese comune şi
fetele sunt, în general, mai mature decât băieţii. (Papalia, D. 1990)
De la 9 la 11-12 ani devine posibilă judecata raţională, se stabileşte înţelegerea
regulilor şi, în acelaşi timp, se organizează o sociabilitate mai întinsă şi mai capabilă de
autonomie. (Debesse, M. 1970)
Prietenul este persoana cu care copilul se simte bine, îi place să facă anumite
lucruri împreună şi cu care poate să împărtăşească sentimente, secrete. Grupul de
prieteni reuşeşte să-şi impună valorile fiecărui individ. Copiii se joacă împreună, merg în
tabere, la concursuri etc. Din păcate, tot în compania celorlalţi, copilul învaţă şi conduite
deviante: furtul din magazine, învaţă să fumeze şi să bea sau pune în act alte fapte
antisociale. Elevii din clasa a VI-a sunt mult mai orientaţi spre parteneri şi raportează mult
mai adesea aceste tipuri de comportament comparativ cu vârsta anterioară.
Ideea copiilor despre prieteni se schimbă fundamental. Un elev nu va mai defini
prietenia aşa cum o făcea un copil mai mic, care afirma: „el locuieşte peste stradă şi are
jucării frumoase”. Acum, prietenii se aleg dintr-o mulţime mai numeroasă de persoane.
Prieteniile devin foarte importante pentru ei, în special când acestea se transformă în
relaţii de tip „best-friend” şi ajută copilul să devină sensibil şi iubitor, capabil să dea şi să
aştepte respect.
Să privim modul cum evoluează prieteniile în timp, aşa cum au fost descrise de R.
Selman şi colegii săi. La vârsta şcolară copiii sunt apţi să înţeleagă punctul de vedere al
altor persoane. Având această capacitate, el face trecerea de la prieteniile din copilăria
mică spre cele din viaţa adultă.
Stadiile lui Selman sunt:
 •stadiul zero: partenerul momentan. Acesta este un nivel nediferenţiat de pritenie,
de vreme ce copii cu vârstele cuprinse între trei şi şapte ani au probleme în a lua în
considerare un alt punct de vedere şi tind să ia în considerare doar ceea ce doresc ei de la
o prietenie. Drept urmare, majoritatea copiilor mici îşi definesc prietenii în termeni de
vecinătate („Ea este prietena mea –ea locuieşte pe strada mea”) şi să-i valorizeze în
funcţie de atributele lor materiale şi fizice („El este prietenul meu. El are un Superman
foarte frumos.”)
•stadiul unu: abordarea unilaterală durează de la patru până la nouă ani, când un
„bun prieten” face ceea ce vrei tu („Ea nu mai este prietena mea pentru că nu a vrut să
meargă cu mine atunci când eu am vrut.”) sau („El este prietenul meu pentru că
întotdeauna vrea să-mi împrumute radiera lui.”).
•stadiul doi: relaţia reciprocă. Acest nivel, care depăşeşte stadiul unu,
caracterizează vârsta de 6-12 ani. Aceasta presupune să dai şi să iei, dar încă există mai
multe interese separate decât comune ambilor parteneri. („Noi suntem prieteni. Noi facem
anumite lucruri unul pentru altul.”, „Un prieten este cineva care se joacă cu tine atunci
când nu este cineva în preajmă.”).
•stadiul trei: relaţiile intime, reciproc împărtăşite. Acest nivel mutual al prieteniei
corespunde perioadei cuprinse între 9 şi 15 ani. Acum prietenia înseamnă mai mult decât
a face servicii unii altora. Acum se tinde să se păstreze prietenii, să devină posesivi în
această relaţie şi, adesea, să solicite exclusivitatea. („Ia mult timp să-ţi faci un prieten
apropiat, deci nu te vei simţi bine atunci când vei afla că el caută să-şi facă încă un alt
prieten.”)
•stadiul patru: interdependenţa autonomă. Interdependenţa este cuvântul cheie
care descrie prieteniile în acest stadiu care începe în jurul vârstei de 13 ani. Acum se
respectă nevoile celorlalţi atât pentru dependenţă cât şi pentru autonomie. („Un lucru
despre o bună prietenie este acela că ea înseamnă o legătură strânsă, un risc pe care ţi-l
asumi. Trebuie să fii capabil să oferi suport şi încredere, dar trebuie şi să fii capabil să oferi
autonomie.”)
Să ai un prieten este un punct de încercare important în dezvoltare, afecţiunea
mutuală ce se dezvoltă în aceste relaţii ajută copiii să-şi exprime viaţa intimă altei
persoane şi să înveţe ce înseamnă să fii om. (Sullivan, 1953; Furman, 1982)

Adolescenţa (15-20 ani)

Adolescenţa este o fază de restructurare afectivă şi intelectuală a personalităţii, un

proces de individualizare şi diferenţiere. În această etapă relaţiile sociale ocupă un loc
important. Relaţiile amicale, deja prezente din copilărie, capătă o investire specială în
adolescenţă, dar ele nu constituie singura formă de relaţionare între adolescenţi.
Importanţa relaţiilor amicale este larg recunoscută. Un studiu realizat pe adolescenţi
americani a arătat că ei îşi petrec aproximativ 32% din timpul lor la şcoală, 41% acasă şi
27% în alte locuri (ex: 54% acasă la prieteni). De asemenea, adolescenţii îşi petrec 23%
din timp cu colegii, 29% cu prietenii, 19% cu familia, iar restul de 29% singuri sau cu
cunoştinţe ocazionale. Acest studiu a evidenţiat importanţa prietenilor în viaţa
adolescenţilor: aceştia îşi petrec mai mult de jumătate din timpul zilei cu prietenii (29%) şi
cu colegii (23%) şi doar 5% din timp cu unul sau ambii părinţi. Cel mai bine adolescenţii se
simt în compania prietenilor, apoi a familiei, singuri şi, în final, cu colegii. (Papalia, D. 1990)
 Aproximativ în perioada 14-16 ani, adolescenţii valorizează la o prietenie,
încrederea reciprocă, aspectul securităţii afective fiind foarte important. Prieteniile tind să
fie mai apropiate şi mai intense acum decât în orice altă perioadă a vieţii. O explicaţie a
acestui fapt este dezvoltarea cognitivă. Adolescenţii îşi pot exprima foarte bine gândurile şi
sentimentele şi să le împartă cu prietenii. De asemenea, pot înţelege punctul de vedere al
altei persoane, ceea ce face să înţeleagă mai bine gândurile şi sentimentele prietenilor.
La această vârstă se tinde spre alegerea unor prieteni asemănători, apoi ei se
influenţează reciproc pentru a deveni şi mai asemănători. Similaritatea este mai importantă
în adolescenţă decât în viaţa ulterioară, probabil pentru că ei vor să fie cât mai diferiţi de
părinţii lor şi, prin urmare, vor căuta persoane care sunt ca ei în unele privinţe importante.
Cele mai importante sunt atitudinea faţă de şcoală şi cultura specifică. În acest sens, la
adolescent prietenia pare o căutare a unei persoane care să fie dublul său, confruntat de
asemenea cu probleme de identificare.
Această relaţie, care presupune încrederea absolută, generează teama (uneori
până la angoasă) unei trădări a încrederii a unei eventuale despărţiri. Mai mult, această
etapă corespunde adesea apariţiei primei iubiri, prietenul fiind cineva cu care „…împarţi
emoţiile… şi vis-a-vis de care nu apare rivalitatea sexuală.” (Lehalle, 1989) Adolescentul
de peste 17 ani pare un pic mai distanţat faţă de relaţiile amicale. El pune mai mult
accentul pe diferenţele de personalitate, considerând că îl îmbogăţesc. Căutarea modului
de a stabili relaţii heterosexuale reduce intensitatea relaţiilor cu prieteni de acelaşi sex.
Această situaţie duce la o „negociere” între relaţiile amoroase şi relaţiile de camaraderie.
Dacă intrarea în adolescenţă este marcată de pubertate, adolescenţa mai târzie
este marcată de apariţia sentimentelor amoroase şi de realizarea unei sexualităţi genitale.
Aceste două aspecte nu trebuie confundate: realizarea sexualităţii genitale şi sentimentele
amoroase pot merge împreună, dar pot fi şi distincte.
Impactul cultural asupra relaţiilor sexuale este considerabil. Dacă se analizează
unele statistici ale Ministerului Sănătăţii din Franţa, în anul 1962 30% dintre tinerii de 20 de
ani au declarat că avuseseră deja relaţii sexuale, în timp ce 10 ani mai târziu 35% dintre
băieţi şi 30% dintre fete au declarat că au avut prima relaţie sexuală în jurul vârstei de 17
ani. În 1985, 14% dintre liceenii parisieni anchetaţi, băieţi şi fete, având mai puţin de 16
ani, au declarat că au avut deja relaţii sexuale; în cazul liceenilor de 16 ani proporţia este
de 30%, la 17 ani –38%, la 18 ani –50%, iar la 19 ani –62%. (Lehalle, 1985)
Nu trebuie omis din vedere faptul că, în adolescenţă, pe lângă relaţiile amoroase
este foarte valorizată şi apartenenţa la un grup. Cum am menţionat anterior, criteriul de
constituire a grupurilor este similaritatea. Având aceleaşi gusturi muzicale, stil de
îmbrăcăminte, atitudini faţă de şcoală, adolescenţii vor forma „bisericuţe”. O „bisericuţă”
este un mic grup format din trei până la nouă persoane de obicei de acelaşi sex, rasă,
statut socio-economic, care îI şi protejează intimitatea fiind intoleranţi faţă de cei ce
gândesc altfel. Două-trei „bisericuţe” se alătură pentru a forma un grup alcătuit din 15 până
la 30 de membri care participă împreună la petreceri, dansuri şi alte activităţi organizate.
Conform unor studii realizate în Australia, oamenii simt nevoia de a face parte dintr-o
„bisericuţă”, să fie partea a unui grup, iar grupul asigură legătura dintre activităţile
unisexuale şi cele heterosexuale. (Papalia, D. 1986) Odată ce relaţia bărbat-femeie se
stabilizează, cuplurile se îndepărtează unele de altele, iar grupul se dizolvă.
În concluzie, trebuie să reţinem că interacţiunile dintre persoane sunt precoce şi se
organizează plecând de la conduitele de observare şi de imitare a altuia. Aceasta permite
o atenţie conjugată între cei doi parteneri care îşi acordă reciproc atenţie. Conduitele
afiliative cu persoane de acelaşi sex se dezvoltă precoce şi jocurile fetelor şi ale băieţilor
se organizează în maniere adesea foarte diferite, fiecare sex având propriul său stil
interactiv în relaţiile cu ceilalţi. Aceste observaţii par să ducă la o dezvoltare a analizelor
relative la procesele şi mecanismele subiacente experienţelor de socializare diferită faţă
de persoanele de aceeaşi vârstă, în funcţie de sex.
În evoluţia relaţiilor de prietenie este foarte importantă capacitatea de a înţelege
emoţiile şi gândurile celuilalt. Inferenţele relative la stările emoţionale ale altuia depind de
experienţa socială a subiectului, care i-a permis să fie confruntat cu o gamă mai mare sau
mai mică de situaţii care au declanşat stări emoţionale, ele însele mai mult sau mai puţin
diferenţiate, atât pentru el însuşi cât şi pentru celălalt. Le Mare şi Rubin (1987) arată faptul
că, copiii care au experienţe sociale limitate sunt cei mai puţin competenţi în a lua punctul
de vedere al celuilalt. Deci, există un nivel minim de interacţiuni sociale pentru a asigura o
dezvoltare socio-cognitivă normală, iar natura şi frecvenţa acestora este cu atât mai
importantă cu cât copilul are o vârstă mai mare.

Tinerii (20-40 ani)

Aceasta este perioada în care persoanele vor să realizeze cât mai multe lucruri într-
o perioadă cât mai scurtă de timp. În această perioadă se stabilesc priorităţi în fiecare zi,
se iau decizii importante care au efect asupra sănătăţii, carierei şi a relaţiilor
interpersonale. Această perioadă are un mare potenţial în dezvoltarea intelectuală,
emoţională şi chiar cea fizică.
Unele dintre aceste avantaje se datorează noilor roluri pe care şi le asumă un tânăr:
muncitor, soţ şi părinte. Aceste roluri influenţează modul în care tinerii gândesc şi
acţionează, iar acestea afectează modul în care ei îşi asumă aceste roluri.
Dezvoltarea morală
Judecăţile morale ale adulţilor îşi au originea în experienţa individuală a fiecăruia.
Principiile morale nu sunt achiziţionate decât după vârsta de 20 de ani. Dacă dezvoltarea
morală în cazul copiilor sau adolescenţilor pare a fi legată în mare măsură de dezvoltarea
cognitivă, dezvoltarea morală la nivele superioare necesită experienţe personale: sociale
şi morale.
Există diferenţe în dezvoltarea morală în funcţie de sex?
Bărbaţii şi femeile nu privesc viaţa în acelaşi mod. Într-adevăr este evident faptul că
ei definesc moralitatea în moduri diferite şi că îşi bazează deciziile morale pe criterii
diferite. Carol Gilligan afirmă că de vreme ce societatea noastră stimulează asertivitatea
bărbaţilor şi folosirea unor raţionamente independente sau se aşteaptă ca femeile să fie
preocupate de grija pentru ceilalţi şi să se autosacrifice pentru a o asigura. Prin urmare,
dilema morală centrală a femeilor este un conflict între ele însele şi ceilalţi. Femeile văd
moralitatea în termeni de egoism vs. responsabilitate şi ca o obligaţie de a avea grijă şi a
evita rănirile. Gilligan concluzionează că în timp ce bărbaţii tind să gândească mai mult în
termeni de dreptate şi justiţie, femeile tind să gândească mai mult în termeni de
responsabilităţi.
Gilligan a identificat o secvenţă a dezvoltării morale le femei:
niv.1: Orientare către supravieţuirea individuală
Femeile sunt centrate asupra lor, pe ceea ce este practic şi ceea ce este mai bine
pentru ele.
Tranziţia 1: de la egoism la responsabilitate
 Femeile conştientizează legăturile pe care le au cu cei din jur şi gândesc care ar fi
alegerea cea mai responsabilă, atât pentru ele, cât şi pentru ceilalţi.
Niv.2: Bunătatea ca autosacrificiu
Această înţelepciune feminină convenţională dictează sacrificarea propriilor dorinţe
în favoarea dorinţelor celorlalţi oameni. Ele se consideră responsabile de acţiunile
celorlalţi. Feme3ia se află astfel într-o poziţie dependentă, una în care eforturile sale
indirecte de a exercita control se transformă adesea în manipulare,uneori prin utilizarea
sentimentelor de vinovăţie.
Tranziţia 2: de la bunătate la adevăr
Femeia ia hotărârile nu pe baza reacţiilor celorlalţi, ci în funcţie de intenţiile şi
consecinţele acţiunilor lor. Ele dezvoltă o nouă judecată care intră în concordanţă cu
propriile nevoi, alături de cele ale altora. Ele doresc să fie “bune” fiind responsabile faţă de
alţii, dar de asemenea vor să fie “sincere” fiind responsabile faţă de ele însele.
Supravieţuirea este din nou preocuparea principală.
niv.3: Moralitatea nonviolenţei
Prin stabilirea interdicţiei de a răni pe cineva (inclusiv propria persoană) ce devine
un principiu ce guvernează toate judecăţile morale şi acţiunile, femeile stabilesc o
“egalitate morală” între ele şi ceilalţi şi apoi sunt capabile să-şi asume responsabilitatea
pentru o decizie în termeni morali.
Gilligan dă o ilustrare dramatică a celor două concepte constante ale moralităţii:
moralitatea lui Kohlberg în termeni de drepturi şi moralitatea sa în termeni de
responsabilitate. Pentru a exemplifica moralitatea lui Kohlberg se foloseşte de poveştile
biblice. Astfel, este amintit Abraham care a fost de acord să-şi omoare singurul fiu pentru
a-şi demonstra credinţa în Dumnezeu. În exemplificarea moralităţii la femei este utilizată
povestea femeii care a fost de acord să-şi dea copilul unei alte femei doar pentru a nu-I
face rău.
Teoria lui E. Erikson privind criza normativă a tinereţii
Acestei perioade de vârstă îi corespunde intimitatea care este privită ca o
capacitate de a intra în relaaţii ce cer sacrificii şi compromisuri.
Pentru ca cineva să poată intra în stadiul intimităţii este esenţial să aibă formată
identitatea care se desăvârşeşte în adolescenţă. Acum tânărul adult este gata să-şi
contopească propria identitate cu cea a altei persoane.
Aceasta este perioda în care unele persoane riscă să-şi piardă identitatea în
anumite situaţii care cer implicare emoţională, cum ar fi o prietenie foarte strânsă care
necesită sacrificii şi compromisuri personale sau, în alte situaţii necesită autoabandon.
Persoanele care se tem să se dăruiască într-o astfel de relaţie ar putea sfârşi prin a se
simţi izolate sau prinse în propria lume interioară.

Vârsta mijlocie (40-65 de ani)

În jurul vârstei de 40 de ani indivizii se confruntă cu criza ………..vs stagnare. ……

……este grija pentru creşterea şi ghidarea noii generaţii. Procesul de bază constă în
creşterea unui tânăr.
Erikson crede că dorinţa oamenilor de a avea copii este instinctivă şi că cei care nu
au copii vor suferi o senzaţie de pierdere.
Ca şi în alte stadii ale lui Erikson este necesar echilibrul dintre diferitele trăsături ale
personalităţii. Deci, anumite grade de stagnare pot fi importante pentru exprimarea
creativităţii unei persoane, dar prea multă poate determina autosuficienţa sau chiar
invalidarea, atât fizică, cât şi psihică.
Dezvoltând conceptele lui Erikson, R. Peck a identificat 4 stadii de dezvoltare
psihică specifice vârstei mijlocii. El nu a legat aceste stadii atât de vârsta cronologică, ci de
circumstanţele din viaţa unui om care vor determina principalele obiective.
1. Aprecierea înţelepciunii vs aprecierea puterii fizice
“Înţelepciunea”- definită ca abilitatea de a lua cele mai bune hotărâri în viaţă pare să
depindă în mare măsură de experienţa de viaţă şi de oportunităţile întâlnite într-o mare
varietate de relaţii şi situaţii.
2. Socializare vs relaţii bazate pe sex
Oamenii redefinesc bărbaţii şi femeile din viaţa lor evaluându-I mai degrabă ca indivizi,
prietene, amici, decât ca “obiecte sexuale”. În acest caz ei pot aprecia unicitatea
personalităţii celorlalţi şi pot ajunge la un grad mai mare de înţelegere.
3. Flexibilitate emoţională vs sărăcie emoţională
Abilitatea de a fi flexibili în “investirea” emoţională de la o persoană la alta şi de la o
activitate la alta devine crucială la vârsta mijlocie. Aceasta este perioada în care
oamenii experimentează rupturi în relaţiile lor din cauza morţii părinţilor sau prietenilor
şi din cauza maturării şi independenţei copiilor.
4. Flexibilitate mentală vs rigiditate mentală
La vârste mijlocie majoritatea oamenilor şi-au format o imagine despre viaţă. Dar atunci
când ei lasă aceste răspunsuri să îi controleze, în loc să caute altele noi, ei devin prinşi
în propriile gânduri şi ănchişi la noi experienţe. Acei oameni care rămân flexibili îşi
folosesc experienţa şi răspunsurile pe care deja le-au găsit şi sunt folosite ca ghiduri
pentru noi soluţii şi obiective.
Nici unul din aceste stadii nu trebuie să apară pentru prima dată la vârsta
mijlocie; unele pot apare personalitatea matură din tinereţe. Dacă ele nu apar până la
vârsta mijlocie, Peck se îndoieşte că individul mai este capabilsă realizeze o adaptare
emoţională de succes.

Bătrâneţea

“Întotdeauna am considerat apusurile mult mai spectaculoase în comparaţie cu

răsăriturile.” sunt cuvintele unui bărbat în vârstă de 83 de ani.
Conform stadiilor lui Erikson acum ne aflăm în etapa integritatea eului vs
disperare . integritatea eului presupune “dragostea pentru oameni- nu pentru propria
persoană- ca o experienţă ce presupune o anumită ordine şi sens spiritual”. Această
dragoste pentru eu presupune o accentuare a vieţii ce a fost trăită, fără regrete majore
pentru ceea ce ar fi putut fi sau pentru ceea ce ar fi putut fi făcut altfel. Aceasta include
acceptarea părinţilor ca persoane care au făcut tot ce au putut şi chiar răsplătirea lor cu
dragoste, chiar şi atunci când nu sunt perfecţi. De asemenea implică şi acceptarea morţii
unei persoane apropiate ca fiind un sfârşit inevitabil al unei vieţi pe care individul a trăit-o
aşa cum a ştiut el mai bine. Prin urmare implică acceptarea imperfecţiunilor, atât a celor
proprii, cât şi a celorlalte persoane.
Persoana care nu acumulează această acceptare este dominată de disperare când
realizează că timpul este prea scurt pentru a începe o altă viaţă şi a încerca drumuri
alternative pentru integrare.
Erikson vede vârsta senectuţii ca o vârstă a jocului, a amintirilor care este esenţială
pentru creativitate.
 R. Peck a delimitat 3 crize majore pe care oamenii bătrâni trebuie să le rezolve
pentru o bună funcţionare psihologică.
1. Diferenţierea eului vs preocupări legate de cîmpul muncii
Preocuparea majoră este reprezentată de întrebarea pe care orice persoană ar trebui
să şi-o pună: “Sunt valoros atât timp cât pot lucra o normă întreagă sau pot fi valoros în
alte moduri?”
Aceasta este o întrebare crucială la această vârstă. În special la vârsta pensionării
oamenii au nevoie de a-si redefini propria valoare ca fiinţe umane, dincolo de rolul lor
ca muncitor. Cu cât găsesc mai repede caracteristici cu care se pot mândri, cu atât vor
avea mai mult succes în menţinerea vitalităţii şi a stimei de sine. Femeia care toată
viaţa a fost mamă şi soţie îşi pune această întrebare când copiii pleacă de acasa sau
când soţul moare. Persoanele au nevoie să ştie că personalitatea lor este mai bogată
şi mai diversă decât suma abilităţilor implicate în sarcinile cotidiene.
2. Transcendenţa trupului vs preocuparea pentru trup
Declinul fizic care acompaniază de obicei bătrâneţea semnalează o nouă criză.
Oamenii care considerau că o sănătate bună este axa unei vieţi fericite ar putea fi
acum disperaţi din cauza diminuării facultăţilor fizice sau apariţiei durerilor şi
suferinţelor fizice. Cei ce pot rămâne focalizaţi pe satisfacţiile oferite de relaţiile sociale
şi pe activităţile care nu implică o activitate fizică deosebită sunt capabili să
depăşească acest disconfort.
3. Transcendenţa Eului vs preocupări asupre Eului
Persoanele în vârstă trebuie să facă faţă realităţii morţii. O adaptare de succes la
gândul morţii “ar putea fi achiziţia socială a senectuţii”. Cum pot oamenii transcende
propriul eu de ceea ce este aici şi acum pentru a câătiga o viziune pozitivă asupra a
ceea ce va urma după moarte? Aceasta se poate face conştientizând faptul că modul
în care ei şi.au trăit viaţa le va permite să înţeleagă semnificaţia.