SINDROMUL  F 63.

9 :

Codul F 63.9- apartine capitolului intitulat F63Tulburări de obicei și impuls din ICD X

F63Tulburări de obicei și impuls

Această categorie include anumite tulburări de comportament care nu pot fi clasificate în alte
categorii. Se caracterizează prin acte repetate care nu au o motivație rațională clară, nu pot fi
controlate și, în general, dăunează intereselor propriului pacient și ale celorlalți
oameni. Pacientul raportează că comportamentul este asociat cu impulsuri de acțiune. Cauza
acestor tulburări nu este înțeleasă și ele sunt grupate din cauza asemănărilor descriptive largi,
nu pentru că se știe că au alte caracteristici importante.

excl .:

consumul excesiv obișnuit de alcool sau substanțe psihoactive ( F10-F19 )

tulburări de impuls și de obicei care implică un comportament sexual ( F65.- )

F63.0Jocuri de noroc patologice

Tulburarea constă în episoade frecvente, repetate de jocuri de noroc, care domină viața
pacientului în detrimentul valorilor și angajamentelor sociale, profesionale, materiale și
familiale.

Jocuri de noroc obligatorii

excl .:

jocuri de noroc excesive de către pacienți maniacali ( F30.- )

jocuri de noroc și pariuri NOS ( Z72.6 )

jocuri de noroc în tulburarea de personalitate disocială ( F60.2 )

F63.1 Incendiu patologic [piromanie]

Tulburare caracterizată prin multiple acte sau încercări de a da foc proprietății sau altor
obiecte, fără motive aparente și printr-o preocupare persistentă cu subiecte legate de incendiu
și ardere. Acest comportament este adesea asociat cu sentimente de creștere a tensiunii
înaintea actului și excitare intensă imediat după aceea.
 excl .:

incendiu (prin) (în):

 adult cu tulburare de personalitate disocială ( F60.2 )

 intoxicație cu alcool sau substanțe psihoactive ( F10-F19, cu un al patrulea caracter
comun .0 )
 ca motiv de observare a unei boli mentale suspectate ( Z03.2 )
 tulburări de conduită ( F91.- )
 tulburări mentale organice ( F00-F09 )
 schizofrenie ( F20.- )

F63.2 Furtul patologic [cleptomania]

Tulburare caracterizată prin eșecul repetat de a rezista impulsurilor de a fura obiecte care nu
sunt dobândite pentru uz personal sau câștig monetar. În schimb, obiectele pot fi aruncate,
date sau îndepărtate. Acest comportament este însoțit, de obicei, de un sentiment crescând de
tensiune înainte și de un sentiment de mulțumire în timpul și imediat după actul respectiv.

excl .:

tulburare depresivă cu furt ( F31-F33 )

tulburări mentale organice ( F00-F09 )

rafinarea magazinelor ca motiv de observare a unei boli mentale suspectate ( Z03.2 )

F63.3Trichotilomania

Tulburare caracterizată prin căderea părului vizibilă din cauza unei eșecuri recurente de a
rezista impulsurilor de a scoate părul. Tragerea părului este precedată de obicei de montarea
tensiunii și este urmată de un sentiment de ușurare sau de mulțumire. Acest diagnostic nu
trebuie făcut dacă există o inflamație preexistentă a pielii sau dacă tragerea părului este ca
răspuns la o amăgire sau o halucinație.

excl .:

tulburare de mișcare stereotipată cu smulgerea părului ( F98.4 )

F63.8Alte tulburări de obicei și de impuls

Alte tipuri de comportamente inadaptive repetate persistent, care nu sunt secundare unui
sindrom psihiatric recunoscut și în care se pare că pacientul nu reușește în mod repetat să
reziste impulsurilor pentru a duce la îndeplinire comportamentul. Există o perioadă de tensiune
prodromală cu un sentiment de eliberare în momentul faptei.
 Tulburare explozivă intermitentă

F63.9 Tulburarea deobicei și atracţiilor, nespecificată

F63.9 – sub acest cod dragostea(indragostirea)   a fost înscrisă în registrul maladiilor Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii.-

 Dragostea(indragostirea)  a fost atribuită la tulburări mintale, la punctul „Tulburarea obiceiurilor şi

atracţiilor, după alcoolism, dependenţa de jocuri de noroc, droguri, cleptomanie.

Simptomele cele mai frecvente sunt:

– Gânduri obsesive despre altul

– Schimbările bruşte ale dispoziţiei
– Stima de sine hipertrofiată
– Auto-milă
– Insomnie, somn intermitent
– Acte negândite, impulsive
– Accidente vasculare
– Dureri de cap
– Reacţii alergice
– Sindromul de obsesie

Tratamentul va fi însă numit doar pentru forme complexe de iubire și amintește terapia în forme severe de
jocuri de noroc sau  tulburări obsesive compulsive   

Căutând documentul oficial al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii  se poate descoperi că punctul F63.9
conține doar următoarele ”F63.9 Habit and impulse disorder, unspecified“.

Categoria F63 include anumite tulburări comportamentale care nu sunt clasificate în alte rubrici.

Ele sunt caracterizate prin acte repetate neavând o motivaţie raţională clară şi care afectează, în
general, interesele proprii pacientului şi ale altor persoane.

Comportamentul bolnavului este asociat acţiunilor impulsive care nu pot fi controlate.

Cauzele acestor condiţii nu sunt înţelese; tulburările sunt grupate împreună din cauza similitudinilor
descriptive.

Prin convenţie, utilizarea în mod obişnuit a consumului excesiv de alcool sau de droguri (F10-F19),
tulburările ce implică impulsuri şi obiceiuri sexuale (F65. -) sau tulburările de alimentaţie (F52. -) sunt
excluse.

“Dragostea e o boală PSIHICA  CLASIFICATA . Acum e oficial.

Cel mai frumos sentiment a fost inclus în registrul maladiilor al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, potrivit
presei ruse. Experţi în sănătate afirmă că dragostea sau, altfel spus F 63, este o tulburare mintală.
Ea provoacă dependenţă, la fel ca drogurile, alcoolul sau jocurile de noroc.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, simptomele acestei maladii sunt gândurile obsesive despre altă
persoană, shimbările bruşte ale dispoziţiei, mila faţă de sine, insomnia, acte negândite, impulsive, dureri
de cap şi chiar reacţii alergice.

Cercetătorii de la Facultatea de Medicină a Universităţii Naţionale Autonome din Mexic sunt de

părere că dragostea nu poate dura mai mult de patru ani, explicând acest lucru prin cauze fiziologice.
Deocamdată, nu există un remediu contra acestei maladii.”

Să fi avut marii gânditori dreptate?

“Dragostea. Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful
picioarelor.” – Tudor Muşatescu

“Dragostea este autoamăgirea pe care o fabricăm pentru a justifica încurcăturile de care avem parte
pentru a face sex.” – Dan Greenburg

“Dragoste. O nebunie temporară vindecabilă prin căsătorie sau prin îndepărtarea pacientului de
influenţele care au provocat tulburarea.” – Ambrose Bierce (Dicţionarul Diavolului)

Scriitorul Alexandru Paleologu spunea: Dragostea e o boală fără de care nu eşti sănătos.

Pentru voi ce este dragostea?

 Bolnavi de iubire –  Proverb “ cu dragostea nu-i de glumit”.

Nimeni nu scapa de suferinta din dragoste. Barbati sau femei, tineri sau batrani, saraci sau bogati, hetero
sau homosexuali: pe toti ii atinge in egala masura, o data sau de mai multe ori in viata. O durere pe care
am simtit-o, cu siguranta, fiecare dintre noi. Cand te indragostesti nebuneste si esti respins, cand o relatie
se destrama si „omul vietii” dispare, lasand in urma sa doar cioburi de vise.
Te simti tradat si pierdut, umilit si jignit. Cauti ascunzisuri si fugi de lume, suferind in tacere. Stai noaptea
cu ochii atintiti pe tavan si-ti compatimesti neputinta.   Abia daca mai pui ceva in gura sau, dimpotriva, te
agati cu disperare de frigider. Fumezi tigara dupa tigara ori iti ineci amarul in alcool. Te simti parasit de
Dumnezeu si de lume, inutil, fara nici o valoare, fara speranta. Asteptand, totusi, cu inima zvacnind in
piept, un semnal.

REPORT THIS AD

Ce este suferinta din dragoste?

O stare psihica anormala? O rana sufleteasca, vindecabila in timp? Un amestec daunator de vanitate
lezata, teama de siguratate, mahnire produsa de pierderea unei persoane dragi? Sau o boala grava si-
adevarata, care iti ameninta trupul si viata, sfarsind in depresie, ba chiar si in moartea prin sinucidere?
Abia in ultimii ani, oamenii de stiinta s-au preocupat mai intens de acest fenomen, pe care atat
psihologii, cat si neurologii, biochimistii ori specialistii in probleme de comportament il numesc
„Lovesickness” (boala dragostei) sau „Broken Heart Syndrome” (Sindromul inimilor frante). Au fost
intervievati pacienti, s-au facut tomografii si analize de sange, pentru a se afla de ce unii dintre noi
suferim mai mult decat altii, ce rol joaca spaimele traite in anii copilariei, si ce face creierul, atunci cand
sarim de pe fix.
In 1992, psiholoaga austriaca Gerti Senger a initiat o disertatie pe tema suferintei din dragoste.
 A cautat, prin intermediul radioului, persoane atinse de acest sindrom, selectand in cele din urma un
numar de 30 de femei si 30 de barbati, intre 23 si 53 de ani, pe care i-a pus sa completeze chestionare
intocmite anume. Din cele 2000 de pagini de anchete transcrise si din evaluarea chestionarelor si a
testelor, Senger a putut fixa fazele de evolutie a suferintei din dragoste si a stabilit strategiile pe care
trebuie sa le foloseasca „bolnavii”. Ca efect secundar, psiholoaga a fost uimita sa afle ce potential creator
urias produce suferinta din dragoste, ce forte sufletesti si spirituale pot fi mobilizate prin intermediul
durerii. In mod paradoxal, spune ea, scriitorii si creatorii de arta ar trebui sa aleaga deliberat suferinta din
dragoste, ca pe un stimulent exceptional. In cazul lor, calmul sufletesc duce la opere medii, cu
emotionalitate redusa.

Etapele bolnavului din dragoste

Aproape fiecare bolnav din dragoste trece, in perioada de criza, prin urmatoarel etape.

In prima etapa, el simte ca ceva nu este in regula, ca siguranta de pana acum a relatiei sale este
amenintata – prin nuante de limbaj modificate, priviri ciudate sau prin lipsa apropierii fizice.
In cea de-a doua etapa, despartirea devine concreta, bolnavul intrand intr-un soi de paralizie, de gol
sufletesc si prostratie. „Prin pierderea partenerului, increderea in sine, valabila pana atunci, se naruie”,
spune psiholoaga austriaca. Esti incapabil sa mai gandesti sau sa reactionezi. Nu mai ai nici un sprijin,
nici o raportare la viata de zi cu zi. Nici un rost. Pur si simplu, actionezi mecanic, ca un robot.
Unul dintre participantii la test spunea: „Pentru mine, lumea se prabusise. Parca eram telecomandat.
Mort. Cand ieseam pe strada, nu vedeam unde sunt, nu vedeam pietonii si nici masinile. Umblam de
colo-colo ca intr-un delir”.
In etapa a treia licareste din nou o speranta, incercarea de a amana despartirea sau macar de-a o
„amortiza”. In aceasta etapa, pe care Senger o numeste „ritual de tranzitie”, se produc frecvent apropieri
temporare, dar ele sunt adeseori pe cat de dificile, pe-atat de lipsite de perspectiva.
Abia in etapa a patra, faza regresiei, devine limpede faptul ca dragostea a esuat. Definitiv! Cel parasit
este chinuit de reprosuri, sentimentul valorii proprii reducandu-se pur si simplu la zero. Senzatia ca esti in
plus, ca nu mai este nevoie de tine devine atat de puternica, incat salvarea e cautata, cateodata, in
moarte. Suferinta din dragoste ramane, si in mileniul trei, cauza principala a sinuciderilor. Cei care in
aceasta faza fumeaza nebuneste sau se infunda cu ciocolata sunt pregatiti sa-si domine suferinta. La
astfel de subterfugii apeleaza si bebelusii, atunci cand se culca cu ursuletul sau cu papusa, in absenta
temporara a mamei.

Exista mai multe metode „de trecere” pentru a scapa din infern: jurnalul intim, pictatul, scrisul, cantatul
la un instrument muzical sau innoirea hainelor din dulap, o noua coafura sau – de ce nu – descoperirea
unor energii noi, pentru a merge la o sala de sport sau de dans, la un curs de fotografie sau limbi straine.
Artistii au stiut totdeauna sa foloseasca forta creatoare a suferintei produse de dragoste. Asa au fost
Eminescu, la noi, Puskin la rusi sau marele Goethe, care a scris in doar cateva saptamani romanul
epistolar „Suferintele tanarului Werther”, in care isi descrie iubirea pentru Lotte, o tanara de 19 ani,
logodita cu altul. „Am trait, am iubit si am suferit enorm”, declara, mai tarziu, scriitorul. „Scrisul m-a
mantuit.”
Exista si oameni care incearca sa scape de suferinta fugind de ea si de ei, alergand la propriu,
antrenandu-se zi de zi, eliberandu-se, prin efort, de durere. Si sufletul chiar se lasa alergat. Uita. Se
intremeaza. Altii, dimpotriva, evadeaza in munca, pana ce ajung sa se „casatoreasca” cu ea. Folosul?
Detasarea si experienta succeselor. Oricum, mult mai bine decat consolarea in alcool sau – specific
barbatilor – intr-o sexualitate confuza, schimband mereu partenerele.
Aici incepe, deja, cea de-a cincea si ultima etapa. In care accepti ca partenerul a disparut, in care te
orientezi spre viitor si treci iarasi de la cuvantul „noi” la „eu”. In care sunt activate vechile prietenii si se
leaga altele noi. Si in care, calit sufleteste, poti fi din nou receptiv, chiar si pentru un nou partener. In acel
moment, suferinta din dragoste a trecut.

Femeile sufera mai mult ca barbatii

Durerea maxima –  in adolescenta…

Suferinta din iubire difera. Fiecare din noi o traieste in felul sau. Cert este – conform studiilor facute – ca
femeile sufera mai mult ca barbatii. In medie, durerea femeilor trece dupa circa un an jumatate, in vreme
ce barbatii ies din nou la lumina, dupa doar zece luni. In alte teste se spune ca 7% dintre femei si 4%
dintre barbati au declarat ca durerea a tinut peste o luna, dar majoritatea sustine ca a invins-o in doar 7
zile. Cifre care trezesc suspiciuni. Gerti Senger este, si ea, sceptica: „Nimeni nu-si poate vindeca o
asemenea suferinta in doar 4 saptamani. Asta e sigur.”
Suferinta din dragoste, considerata frecvent drept o slabiciune, este adeseori bagatelizata. Cei care o
traiesc incearca sa o ascunda, sa se descurce singuri, se simt jenati ca au fost parasiti. De altfel, parintii,
fratii sau prietenii carora li se cer ajutorul trateaza fenomenul cu oarecare retinere: „Aduna-te, omule, nu e
chiar asa de grav”.
Si totusi, este. „Durerea provocata de o ruptura sentimentala e adesea cumplita, groaznic de suportat”.
Despartirea are, uneori, gustul mortii. In cartea sa „Despre dragoste”, scriitorul francez Stendhal spune:
„Cand dragostea moare, inima noastra zvacneste dureros, in fiecare faza a luptei cu moartea”.
Dar nu toti oamenii traiesc acest „gust al mortii”, cu aceeasi intensitate. Dupa o despartire, unii au nevoie
numai de-un scurt ragaz ca sa-si revina, in timp ce altii se chinuie ani si ani. Deosebit de afectate de
suferinta sunt femeile, mai inclinate spre stari depresive sau izbucniri nervoase si boli somatice. 60%
dintre participantele la testul psiholoagei austriece se simteau, dupa despartire, amenintate existential, in
timp ce in cazul barbatilor, procentajul era de doua ori mai mic. De asemenea, ideea sinuciderii le
preocupa pe 30% dintre femei si doar pe 6,7% dintre barbati.
De ce? Pentru ca barbatii se detaseaza mai usor? Pentru ca, apartinand sexului tare, rezista mai bine la
slabiciuni? Se prea poate. Dar un rol mult mai important il joaca, in mod evident, experienta acumulata in
frageda copilarie, mai cu seama in relatia cu mama, prima persoana cu care intra in contact nou-nascutii.
Baietii se simt mult mai iubiti de mame decat fetele. Aproape 3/4 din barbatii testati de Gerti Senger si
doar jumatate din femei au caracterizat relatia cu mamele lor ca „foarte buna”.

Cea mai dureroasa este, insa, fara nici o indoiala, suferinta din dragoste, la varsta adolescentei. Iar faptul
ca prima „rana” este perceputa aproape mereu ca fiind cea mai profunda are mai multe cauze. Trecuti de
problemele emotionale ale pubertatii, adolescentii viseaza imediat la siguranta romantica pe care le-o
ofera prima dragoste. Iar daca aceasta esueaza, dezamagirea poate atinge proportiile unei catastrofe.
Primul ajutor pentru adolescentii bolnavi de dragoste este Internetul, unde pot schimba impresii despre
problemele lor, cu tineri necunoscuti de aceeasi varsta, iar sfaturile sunt anonime si pe gratis. Din 1992,
in Germania si Austria, s-au infiintat centre speciale in diverse spitale, unde zeci de mii de tineri pot afla
raspunsul la intrebarile lor. Fiindca la fel de usor cum un simplu flirt poate fi transfigurat intr-o mare iubire,
tot asa se poate intampla si cu ultimul pas, atunci cand dragostea esueaza, iar acesta este cel mai
adesea motivul pentru care adolescentii, dar si adultii tineri recurg la sinucidere.
Pe de alta parte, oamenii tineri inclina mai putin sa se piarda intr-o incercare lunga si grea de a iesi din
suferinta. Fiind mai mobili si mai comunicativi decat adultii, ei au mai multe sanse sa-si regaseasca mai
repede fericirea.

REPORT THIS AD
„Inima franta” are certificat medical

Medicii de la Universitatea John Hopkins din Baltimore au consultat 19 pacienti internati cu simptome
clasice de infarct – dureri in piept, probleme respiratorii, un randament redus al cordului. Ei bine, nici unul
dintre ei nu avea infarct, absolut toti sufereau de „sindromul inimilor frante”, care produce o concentratie
ridicata a hormonilor de stres in sange. „Noi credem ca nivelul ridicat al adrenalinei anesteziaza, pur si
simplu, muschiul cardiac”, afirma unul dintre medici.
„Prea multa adrenalina poate fi daunatoare pentru inima”, spune altul. Cercetatorii americani studiaza de
ani de zile fenomenul iubirii. La inceput, ei le-au facut tomografii studentilor proaspat indragostiti si au
constatat ca mereu, aceleasi zone ale creierului erau active. Pe urma, au repetat investigatiile pe subiecti
care tocmai fusesera parasiti de parteneri si au descoperit ca durerea despartirii este prelucrata in
aceleasi zone ale creierului ca si fiorii dragostei. Ca suferinta produsa de pierderea persoanei iubite
produce acelasi „cocteil” de hormoni ca si starea de fericire. Dar acum „rasplata” lipseste: mangaierile,
afectiunea, sexul. Simptomele frustrarii sunt aceleasi ca la consumatorii de droguri aflati la dezintoxicare:
dorinta violenta, melancolie, epuizare fizica, tulburari. Asadar, dragostea functioneaza ca un drog. Cand
ea nu mai exista, pot sa apara simptomele unei depresii puternice, care va trebui tratata de catre
specialisti. Cu psihoterapie si tratamente capabile sa reinstaleze echilibrul psihic si sentimental.
Proverbele au dreptate:  “in  dragoste si in razboi nu  exista  reguli”… “

dragostea  se  aprinde ca focul” …..

“cu dragostea nu-i de glumit” !

Afirmatia grosiera  “dragostea e o boală” este evident pentru toată lumea

că este falsă. Nu, dragostea nu este o boală, ci o emoție omenească
superioară, evoluată, unică. Multe animale sunt capabile de atașament,
care este o emoție primară, înnăscută, doar oamenii sunt capabili de
fenomenul mult mai matur, plenar și responsabil care este dragostea, dar
nici măcar ei de la bun început, ci ca urmare a unui proces de maturizare
a personalității. Nu cred nici măcar că are rost să facem exerciții de
imaginație, de genul: ce s-ar întâmpla dacă mâine, toți cei ce vă iubesc ar
fi subit “vindecați” de această “boală”, ca să demonstrăm enormitatea
afirmației generice.

Acum că am spus lucrul ăsta, putem să mai restrângem puțin aria de

investigare. Poate că știrea respectivă nu se referă la dragoste în general,
ci la îndrăgostire. Luat așa, articolul este mult mai țintit, și generază o
imediată undă de aprobare în rândul cititorilor. Nu că ar conține mai
mult adevăr științific, ci din cauza simpatiei imediate pe care toți o avem
față de suferința din îndrăgostire, pe care toți am trăit-o, asta dacă
suntem normali. La baza succesului știrii stă așadar un paradox: un
fenomen universal uman, a cărui absență din viața cuiva pune mari
semne de întrebare, e considerat o boală psihică. Sunt menționate chiar
și cauze biochimice: “Cercetătorii au observat că la aceștia, nivelul de
serotonină (substanță responsabilă cu fericirea) din creier este scăzut,
asemănător cu al celor care suferă de  tulburări obsesiv-compulsive. ”
(sursa aici)

Așadar, cercetătorii au descoperit și substanța care stă la originea

fericirii. Oare ce s-ar întâmpla dacă ne-am apuca să consumăm toți
suplimente alimentare de serotonină? Dacă s-ar pune, de exemplu,
serotonină în apa de la robinet. Am fi oare fericiți, neîndrăgostiți și ne-
obsesivi-compulsivi? Din păcate, nu. În afară de o posibilă diaree
(serotonina are diverse roluri și în tubul digestiv), nu s-ar întâmpla mare
lucru. A spune că serotonina este fericire este la fel de simplist și grosier
ca a spune că dragostea e o boală. Nu știu dacă există persoane care iau
asemenea afirmații ca atare. Ar putea însă să existe persoane care să dea
crezare faptului că niște oameni de știință sau medici serioși ar putea fi
cei care cred în asemenea afirmații. Lucru care mă afectează direct,
pentru că întărește prejudecata conform căreia psihiatrii sunt niște
autosuficienți care habar nu au de subtilitățile vieții umane, încercând cu
orice preț să reducă totul la o medicalizare biologică sterilă.

Și nu e singurul efect nociv al unui articol precum cele citate mai sus. În
zilele noastre, articolele de presă nu se limitează la a reflecta realitatea
(mai mult sau mai puțin distorsionat). Ele creează realitate. O
realitate culturală, dar cât se poate de palpabilă, și uneori mai
strălucitoare și mai puternică decât realitatea inițială. Dacă presa va
susține în mod sistematic și îndelungat cum că dragostea este o boală,
atunci, la limita extremă, dragostea va tinde să devină o boală. Ei, nu e
chiar așa, dar uite că pot să mă joc și eu cu supra-simplificări 

Ceea ce trebuie noi să facem, atunci când ne întâlnim cu

suprasimplificări, este să încercăm măcar să dezgropăm fragmentele de
adevăr de la care s-a pornit. Este îndrăgostirea un fenomen
biochimic? În mod sigur este ȘI un fenomen biochimic. Tot ceea ce
înseamnă viață este fenomen biochimic. În ce măsură putem explica
lucrurile exclusiv prin biochimie, este un subiect pentru o însemnare
viitoare. Cert este că există studii extrem de serioase despre biologia
îndrăgostirii. Găsiți unul dintre ele aici. Din el aflăm despre rolul ariei
tegmentale ventrale drepte, al nucleului caudat postero-dorsal și al
sistemului dopaminic de motivație, investigate prin imagistică cu
rezonanță magnetică funcțională, și alte asemenea lucruri care nu
prezintă, sigur, atracția unui articol de două paragrafe din presa centrală,
nici nu pretind că sunt un adevăr absolut, dar reprezintă cea mai bună
încercare cinstită a omului de a se apropia de adevăr din direcția
biologică. Că metabolismul serotoninei la nivelul creierului este
modificat, atât în îndrăgostire cât și în unele tulburări psihice, pare să fie
de asemenea adevărat, dar nu la modul “e prea puțină serotonină”, ci în
moduri mult mai complexe și mai subtile.

Este îndrăgostirea automat patologică? Având în vedere că toți ne

îndrăgostim, și că e foarte bine că o facem, nu, nu e patologică.

Poate îndrăgostirea să fie patologică? Din păcate, poate să fie, în

anumite cazuri. Clasificările internaționale ale bolilor încearcă mereu să
găsească categorii de boli, adică să delimiteze clar niște entități
patologice. În ceea ce privește psihicul uman, adesea problema trebuie
pusă nu doar categorial, ci dimensional. Există o continuitate între
fenomenele psihice normale și cele patologice. Cu toții putem fi temători,
dar la un moment dat anxietatea ne poate strica viața: atunci avem de-a
face cu o “tulburare psihică”. Exact la fel stau lucrurile cu îndrăgostirea.
O obsesie este definită ca o idee ce se impune minții noastre, o
acaparează, dar produce suferință și am vrea să dispară. Îndrăgostirea nu
este în mod normal o obsesie, pentru că, deși persoana de care ne-am
îndrăgostit ne acaparează toate gândurile, acest lucru este adesea plăcut
și ni-l dorim din plin. Când nu mai e plăcut, când ne strică viața, când am
dori să ne putem gândi și la altceva, dar nu reușim, atunci îndrăgostirea
produce o suferință acută. Chiar și acest lucru poate fi normal: toți am
fost probabil respinși de persoane de care ne îndrăgostisem, măcar o
dată în viață. Toți am fost “bolnavi din dragoste”.

Dincolo de o anumită limită, lipsa de control asupra propriilor

sentimente poate deveni patologică, și un psihiatru poate să fie de ajutor.
Alteori, ajutorul lui e chiar obligatoriu. Știm că limita asta a fost depășită
atunci când suferința este prea mare pentru a mai putea fi suportată, sau
când apar idei de suicid, sau când viața persoanei în suferință este
profund schimbată și afectată. Pentru că îndrăgostirea e un fenomen
universal, și pentru că toți ne considerăm înțelepți față de îndrăgostit,
există riscul ca suferința asta să fie minimizată de cei din jur, atunci când
de fapt persoana afectată ar avea mare nevoie de ajutor. După cum
psihologia clinică tinde adesea să ignore suferința din îndrăgostire. Dacă
în articolele din presă e un sâmbure de adevăr, probabil că aici îl găsim.

Alteori comportamentul “îndrăgostitului” nu mai este acceptabil, din

punct de vedere social sau personal – de exemplu, atunci când se
forțează pătrunderea în intimitatea obiectului îndrăgostirii, așa cum se
întâmplă în “stalking”. Unele persoane practică genul ăsta de hărțuire
fără să vrea să o facă, nu se pot abține, deși realizează anormalitatea
situației, care e, într-adevăr, similară cu cea din tulburarea obsesiv
compulsivă. Aici ar merita poate pus faimosul cod F63.9. În Statele
Unite, se vorbește despre “obsessive love disorder”, care nu e codificată
oficial, dar există grupuri de terapie și o importantă popularizare a
problemei.

Mergând mai departe, există persoane care nu mai au critica asupra

realității anormale a comportamentului lor: așa stau lucrurile în anumite
tulburări delirante, cum este delirul erotomaniac.

Însă acestea sunt cazuri clare și chiar extreme de tulburări psihice. Nu

cred că putem vorbi aici de o patologie specifică dragostei, ci de o
patologie a minții, în totalitatea ei.

După îndrăgostire, urmează evoluția pe termen lung a iubirii: relația cu

persoana iubită. Și aceasta poate să fie grevată de o întreagă patologie.
Există relații abuzive, de dominare, de dependență, de manipulare,
sadism, etc. În tulburarea de personalitate borderline, relațiile
furtunoase, dar instabile și adesea nefericite, sunt mai curând regula. Mi-
aduc aminte de un melodie pop foarte la modă anul trecut, cu un
videoclip în care Rihanna și Eminem se cotonogeau reciproc și totuși cică
se iubeau.  Asta dacă putem vorbi de dragoste autentică: părerea mea e
că e vorba de atașamentul primar, reflectat în relații simple de
dominanță și dependență, relații în care domină cantitatea, și nu
calitatea emoțională. Așa că nici în cazurile acestea nu putem spune că
“dragostea este o boală”.

Ba chiar dimpotrivă. În toate regiunile în care psihiatria atinge

problematica relațiilor romantice dintre oameni, problema nu e
dragostea în sine, ci absența, deficitul, disfuncția dragostei. Și, într-un
sens mult mai larg, toate tulburările psihice sunt caracterizate, într-un fel
sau altul, de afectarea emoțiilor îndreptate către ceilalți.