CUVÎNT DESPRE EVANGHELIILE CLIPEI

Cu o figură coborîtă parcă din compoziţiile lui Bosch, retractil, de o fragilitate

sub care bănuieşti forţe latente (aşa cum plimbîndu-te prin frumosul labirint ai zări
minotaurul dormind), afişînd mereu o îndrăzneală a timizilor, e uşor să-ţi dai seama că
tînărul Lucian Tămaş face parte din rezervaţia de îngeri a Nordului. Şi cum aproape de
fiecare dată la români blestemul visării e uşă-n uşă cu celălalt blestem, al scrisului, Lucian
Tămaş a fost condamnat la poezie.
În prezenta carte de debut, el urcă şi coboară de sute de ori cele patruzeci de
trepte ale curajului (înţelepciunii?) de-a fi întru cuvînt, convins că e osîndit, cum ar spune
Merleau-Ponty, la a da sens. Temele sînt cele mari: Naştere, Dragoste, Libertate, Moarte.
Şi poezia pe care o scrie: o confesiune neatinsă de cariile şi exhibiţiile neo şi post-
moderniste, un discurs colocvial cu inflexiuni de filozofie amară, atingînd uneori
limpezimea şi fragilitatea lacrimii. În cîteva poeme, obiectivarea, detaşarea filozofică par
a veni direct din „Măreţia frigului” sau din „Omul-fantă” ale lui Nichita Stănescu. În alte
cîteva, cititorul avizat poate simţi stafia lui Rainer Maria Rilke cum bîntuie. Totul însă
repede acoperit de originalitatea unui discurs auster, propriu poeziei mari. Astfel,
poemele prezentei cărţi sînt notaţii profunde ale unei navete incomode între sine şi sine,
între sine şi lume. „Trăiesc un mic naufragiu”, spune el în Spargerea cercului. Şi: ”alb
sîngele meu / alb aşternutul / celor mai crunte / disperări”. Şi încă: „naufragiază / în
propriu-i sînge”. Poetul exploatează, după propria-i mărturisire, „zăcămîntul / nebulos /
al sentimentelor / tinere / (sentimentele / primilor paşi / sentimentele primelor / căderi /
sentimentele primelor metafore) / mici universuri / bune de locuit”. Spune poetul iubitei
sale: „sărutul tău / violează liniştea / ca o torpilă”. Dar luciditatea vine să învăluie
frumoasa inconştienţă a iubirii: „pe bună dreptate / Dumnezeu s-a îmbufnat / şi ne-a
deportat / pe / o / lacrimă”. Păcatul a fost pedepsit. Este momentul în care Poetul scrie
„recviem pentru o vocală crucificată”. Şi astfel, ritualul transformării văzutului şi
nevăzutului în poezie continuă, el scriind mereu şi mereu „evangheliile clipei / prin care
Dumnezeu / patrulează / cu arma încărcată”.

Mi-i dat să-mi pun mari speranţe în poezia viitoare a lui Lucian Tămaş.
Oricine ştie că, de-atîtea ori, Poezia a reuşit să transforme o biată viaţă într-un destin. E
ceea ce îi dorim tînărului poet care, prin „spargerea cercului” anonimatului, debutează
acum.

DANIEL CORBU