www.referat.

ro

TERMENII INFRACŢIUNII

Noţiune. Prin termenii infracţiunii înţelegem anumiţi factori, anumite enti-

tăţi, fără de care nu s-ar putea concepe, în abstract, noţiunea de infracţiune şi
fără de care nu ar fi posibilă, în concret, existenţa infracţiunii.
Astfel, nu se poate concepe o infracţiune fără o valoare socială care să fie
vătămată ori periclitată prin săvârşirea faptei care constituie infracţiune; nu este
posibilă o infracţiune fără o persoană care să o săvârşească (infractor) şi
aproape întotdeauna fără o altă persoană (fizică sau juridică), care să fie
vătămată sau ameninţată în interesele sale. De asemenea, nu ne putem imagina
săvârşirea unei infracţiuni fără un loc unde s-a comis şi fără un timp în care
aceasta a fost săvârşită.
Trebuie reţinut că toţi aceşti factori sau termeni sunt preexistenţi
infracţiunii, adică ei nu intră în conţinutul juridic şi constitutiv al acesteia.
Există, însă, unii autori care pun semnul egalităţii între termenii infracţiunii
şi elementele care alcătuiesc conţinutul infracţiunii, ceea ce considerăm că este
o eroare.
Există, însă, situaţii în care anumite condiţii referitoare la unul sau altul din
termenii infracţiunii să reprezinte o cerinţă pentru existenţa acesteia. În
asemenea cazuri, acele condiţii, iar nu termenul la care se referă, vor constitui
un element al conţinutului infracţiunii. Aşa, de exemplu, la infracţiunea de
delapidare, una dintre condiţiile prevăzute expres de textul incriminator pentru
existenţa subiectului activ este ca autorul să aibă calitatea de gestionar ori de
administrator al bunurilor sau valorilor care constituie obiectul material al
infracţiunii. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, fapta nu va putea fi
încadrată juridic în infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151 Cod penal.
Termenii infracţiunii sunt: 1) Obiectul infracţiunii; 2) Subiecţii infracţiunii;
3) Locul infracţiunii; 4) Timpul infracţiunii.

1. Obiectul infracţiunii
În doctrină, obiectul infracţiunii este tratat sub două aspecte: ca obiect
juridic şi ca obiect material.
A. Obiectul juridic. Incriminarea oricărei fapte care prezintă pericol social
reprezintă un mijloc de apărare şi protecţie contra acelei fapte şi o măsură de
ocrotire corespunzătoare pentru societate. Ocrotirea are ca obiect valorile
sociale a căror existenţă ar putea fi vătămată sau primejduită prin comiterea
faptelor antisociale.

1
www.referat.ro

Prin urmare, la elaborarea oricărei norme de incriminare se au întotdeauna

în vedere o valoare socială care se ocroteşte, precum şi urmarea (răul)
împotriva căreia se creează acea ocrotire. În fiecare dispoziţie incriminatoare
identificăm o îmbinare a celor două noţiuni, îmbinare care oglindeşte sintetic
ideea de justiţie penală.
Nu există, aşadar, o faptă care să fi fost incriminată ca atare, fără ca această
incriminare să nu privească o realitate, respectiv o valoare preexistentă care
necesită ocrotire şi care este expusă unor acţiuni ori inacţiuni vătămătoare ori
periculoase.
Se consideră, deci, ca obiect juridic al infracţiunii (sau obiect al
protecţiunii penale) valorile sociale pe care normele penale de incriminare le
ocrotesc. Aceste valori sociale nu se formează şi nu există în neant, ci în jurul
unor realităţi şi ele se obiectivează în anumite interese.
În toate faptele incriminate vom găsi întotdeauna un interes ocrotit în
general, pe care norma incriminatoare îl protejează indirect, şi un interes ocrotit
în special, pe care norma incriminatoare îl ocroteşte în mod direct.
Interesul general aparţine societăţii şi se numeşte ordinea publică;
ocrotirea lui este inerentă fiecărei dispoziţii incriminatoare şi pentru acest motiv
normele de drept penal sunt considerate a fi de ordine publică. Din cauza
prezenţei sale în conceptul tuturor infracţiunilor, acest interes general al ordinei
publice este un factor comun şi nu comportă comentarii. Dimpotrivă, valoarea
special ocrotită, prin fiecare normă incriminatoare, prezintă o deosebită
importanţă, această valoare constituind obiectul juridic al infracţiunii şi, deci,
unul din termenii infracţiunii.
Sunt infracţiuni la care găsim protejate mai multe valori sociale. În
asemenea situaţii, se consideră ca fiind obiectul juridic principal al infracţiunii
valoarea socială preponderentă, iar cealaltă valoare, ca obiect juridic secundar
al infracţiunii.
B. Obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific (special). Prin
obiectul juridic generic sau de grup se înţelege obiectul juridic comun unui
grup de infracţiuni, cum ar fi persoana umană, proprietatea etc.
Prin obiectul juridic specific se înţelege obiectul juridic propriu-zis al
infracţiunii, specific fiecărei infracţiuni în parte.
Între obiectul juridic generic sau de grup şi obiectul juridic specific există
un raport de subordonare, în sensul că obiectul juridic special reprezintă o
parte din obiectul generic. Astfel, toate infracţiunile contra patrimoniului au ca
obiect juridic generic valoarea socială care este proprietatea; fiecare din
infracţiunile ce compun acest grup are ca obiect specific apărarea proprietăţii
(infracţiunea de furt, înşelăciune, delapidare etc.).

2
www.referat.ro

Distincţia între obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific se

bazează pe ierarhia sistemului de valori existent în cadrul societăţii. Acest
criteriu se află şi la baza sistematizării, pe capitole şi grupe de infracţiuni, a
părţii speciale a Codului penal.
Astfel, de exemplu, infracţiunile contra persoanei, cuprinse în Titlul II al
părţii speciale a Codului nostru penal, au fost împărţite în mai multe grupe, în
funcţie de atributele esenţiale ale persoanei, care reprezintă tot atâtea valori
sociale ocrotite penal: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea,
demnitatea, libertatea şi moralitatea vieţii sexuale.
C. Obiectul material. Sunt fapte prevăzute de legea penală a căror
săvârşire este îndreptată asupra unui lucru (bun, persoană etc.). În asemenea
cazuri, autorul acţionează fizic asupra unui bun sau a unei persoane, fizice sau
juridice, iar prin asemenea acţiuni, persoana sau bunul suferă o vătămare ori un
prejudiciu sau este expus unui pericol.
Obiectul, bunul, valoarea sau persoana asupra căreia este îndreptată
acţiunea autorului (subiectului activ) constituie obiect material al infracţiunii.
Se înţelege, deci, prin obiect material al unei infracţiuni lucrul material
(obiect, produs, bun material, bani, act scris, animal etc.) sau persoana fizică
asupra căreia este îndreptată acţiunea subiectului activ şi care, în urma acelei
acţiuni, suferă o vătămare ori un prejudiciu sau care este expusă unui anumit
pericol.
În general, au obiect material infracţiunile de acţiune (comisive); sunt însă
cazuri când şi infracţiunile de inacţiune (omisive) pot avea obiect material
(exemplu, nepredarea unui bun găsit – art.216 şi 230 C. pen.).
Din cele arătate reiese deci că, în timp ce obiectul juridic există la orice
infracţiune, obiectul material nu există la orice infracţiune, ci numai la acelea la
care valoarea socială ocrotită şi asupra căreia se acţionează se exprimă într-o
entitate materială.
Obiectul material al infracţiunii nu trebuie să fie confundat cu instru-
mentele (mijloacele) materiale care au servit la săvârşirea infracţiunii. Astfel,
arma cu care a fost ucisă victima, instalaţia cu ajutorul căreia au fost confec-
ţionate bancnotele false sunt mijloace, iar nu obiect material al infracţiunii.
Uneori, însă, mijlocul de săvârşire poate fi în acelaşi timp şi obiect
material al infracţiunii (de exemplu, portul ilegal de uniformă sau de decoraţii).
Alteori, ceea ce este obiect material pentru o infracţiune poate deveni, ulterior,
mijloc de săvârşire pentru o altă infracţiune (de exemplu, înscrisul falsificat este
obiect material în infracţiunea de fals şi poate deveni instrument pentru
săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune în convenţii).

3
www.referat.ro

Nu trebuie confundat obiectul material al infracţiunii cu urmele lăsate de

aceasta sau cu corpurile delicte (de exemplu, arma cu care a fost ucisă victima
este corp delict, şi nu obiect material al infracţiunii de omor).
Pot exista cazuri în care obiectul material poate fi chiar produsul
infracţiunii (exemplu: moneda falsificată).
Trebuie reţinut, în concluzie, că obiectul material al infracţiunii reprezintă
unul din termenii infracţiunii, iar nu un element al acesteia, fiindcă este
preexistent infracţiunii şi nu intră în alcătuirea conţinutului acesteia.
Există, uneori, dispoziţii incriminatorii, care pretind o calitate, o anumită
stare a obiectului material. În asemenea cazuri, calitatea sau starea obiectului,
iar nu obiectul în sine, constituie o cerinţă pentru existenţa infracţiunii. Astfel,
la infracţiunea de abuz de încredere, trebuie să se dovedească faptul că bunul
însuşit, care este obiectul material al infracţiunii, era deţinut cu un anumit titlu
de cel care, ulterior, şi-l însuşeşte. Această stare, a unui asemenea bun, va
reprezenta o cerinţă, fără îndeplinirea căreia nu va putea exista acea
infracţiune.

2. Subiecţii infracţiunii
Subiecţii de drept penal se împart în titulari şi destinatari.
– Titulari sunt: societatea, în raport cu valoarea socială generală ocrotită
(ordinea publică), şi persoanele fizice sau juridice al căror interes este special
ocrotit (interes ce exprimă valoarea socială în concret ocrotită şi care constituie
obiectul juridic al infracţiunii).
– Destinatari sunt: toţi membrii societăţii cărora legea penală li se
adresează.
Aşa cum arătam la începutul acestui capitol, săvârşirea unei infracţiuni nu
se poate concepe fără un făptuitor, adică fără ca unul dintre destinatarii legii
penale să fi încălcat această lege şi, aproape întotdeauna, fără ca o persoană să
fi suferit o vătămare ori un prejudiciu ori să fi fost expusă unui pericol din
cauza infracţiunii.
Subiecţii infracţiunii sunt, deci, destinatarul care nu a respectat norma
incriminatoare şi titularii interesului ocrotit, faţă de care s-a comis infracţiunea.
A. Subiectul activ. Se numeşte subiect activ al infracţiunii cel care a
săvârşit infracţiunea, deci infractorul.
Subiect activ poate fi o persoană fizică ori, potrivit ultimelor modificări
intervenite în Codul penal, o persoană juridică.
Subiectul activ – persoană fizică
Condiţiile subiectului activ. În actuala reglementare, aceste condiţii nu sunt
expres definite într-un anumit text din Codul penal. Ele se desprind, însă, cu

4
www.referat.ro

uşurinţă din economia textelor art. 17, art. 46, art. 48, art. 50 şi art. 99 din
Codul penal.
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească autorul infracţiunii
sunt următoarele: vârsta; responsabilitatea; libertatea de voinţă şi acţiune.
Persoana fizică trebuie să aibă o anumită vârstă.
În actuala reglementare, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal (art. 99 C.pen.). Aşadar, până la împlinirea vârstei de 14 ani,
există o prezumţie absolută că minorul nu are discernământ, respectiv că acesta
nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a înţelege şi conştientiza actele
şi faptele săvârşite şi consecinţele acestora, ori nu este întotdeauna deplin
stăpân pe aceste acte şi fapte.
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ (art. 99 alin. 2 C. pen.).
Legiuitorul a avut în vedere că simplul fapt al împlinirii vârstei de 14 ani nu
este întotdeauna suficient pentru a se concluziona, în mod cert, că minorul a
dobândit discernământul necesar. Aşa se explică faptul că, pentru minorul între
14 şi 16 ani, s-a menţinut o prezumţie relativă a lipsei de discernământ. Această
prezumţie poate fi răsturnată dacă se face dovada că, la data săvârşirii faptei,
minorul a avut discernământ. Sub acest aspect, în mod justificat s-a explicat în
doctrină că, întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi
manifesta conştient voinţa, în raport cu o anumită faptă concretă1, nu este de
ajuns să se constate că minorul îndeplineşte condiţia de a avea vârsta între 14 şi
16 ani, ci este obligatoriu să se dovedească faptul că minorul a avut
discernământ în raport cu fapta concretă săvârşită.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal (art. 99 alin. 3
C. pen.). Prin această dispoziţie, legiuitorul român a prezumat că, la împlinirea
vârstei de 16 ani, minorul are capacitate penală. Evident, însă, că această
prezumţie poate fi înlăturată dacă se face dovada iresponsabilităţii autorului
faptei (întotdeauna printr-o expertiză medico-legală psihiatrică).
Referitor la vârsta minimă la care o persoană fizică poate fi subiect activ,
aceasta diferă de la legislaţie la legislaţie.
Responsabilitatea
În doctrina penală, responsabilitatea este definită ca aptitudinea persoanei
de a-şi da seama de acţiunile şi inacţiunile comise, de semnificaţia socială a
acestora şi de a-şi putea controla şi dirija, conştient, voinţa, în raport cu
acţiunile sau inacţiunile săvârşite2.

1
Vintilă Dongoroz, Drept penal, Partea generală, 1939, p.407.
2
George Antoniu, „Revista Română de Drept” nr.8/1969, p.80.

5
www.referat.ro

Această condiţie, a responsabilităţii subiectului activ, rezultă, pe cale de

interpretare, din dispoziţiile art. 48 Cod penal care, definind iresponsabilitatea, ca
o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prevede că se află în această stare
făptuitorul care, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi
dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.
Din economia acestui text, rezultă, aşadar, că responsabilitatea are două
componente:
• un factor intelectiv, care presupune capacitatea subiectului activ de a
înţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor săvârşite şi a urmărilor acestora;
• un factor volitiv, care presupune capacitatea aceluiaşi subiect activ de a
fi stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale, în sensul de a le determina, controla şi
dirija în mod conştient.
Aceşti doi factori trebuie îndepliniţi în mod cumulativ. Dacă lipseşte unul
dintre aceştia, se constată iresponsabilitatea subiectului activ, ceea ce înseamnă
că lipseşte vinovăţia.
Libertatea de voinţă şi acţiune
Această condiţie înseamnă capacitatea subiectului activ de a decide şi
acţiona, în mod liber, cu privire la săvârşirea faptei, potrivit propriei sale voinţe.
Această condiţie se deduce, pe cale de interpretare, din textul art. 46 al
actualului Cod penal, care prevede că atunci când fapta prevăzută de legea
penală este săvârşită din cauza unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a
putut rezista, ori din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare
cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod, fapta nu mai este imputabilă făptuitorului, întrucât este
săvârşită fără vinovăţie.
Condiţiile speciale ale subiectului activ
În doctrina de specialitate3, sunt evidenţiate şi alte condiţii pe care trebuie
să le întrunească subiectul activ în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni. Aceste
condiţii speciale se referă la anumite calităţi pe care trebuie să le aibă subiectul
activ al anumitor infracţiuni, cum ar fi:
– gestionar sau administrator, în cazul infracţiunii de delapidare (art. 2151
C. pen.);
– funcţionar, în cazul infracţiunii de luare de mită (art. 254 C. pen.), de
abuz sau neglijenţă în serviciu (art. 246, 247, 248 şi 249 C. pen.);
– cetăţean român, în cazul infracţiunii de trădare (art. 155, 156 C. pen.);
– angajat al căilor ferate, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 273 şi 274
C.pen. Infracţiunile săvârşite de două sau mai multe persoane se numesc

3
Costică Bulai, Drept penal, p. 155.

6
www.referat.ro

infracţiuni colective sau cu subiecţi activi plurali (bigamie, joc de noroc etc.).
Unele din aceste infracţiuni se mai numesc şi bilaterale.
Persoana juridică, ca subiect activ al infracţiunii
Potrivit modificării intervenite în Codul penal, prin art. 191, persoanele
juridice, cu excepţia statului, autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, care
desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma
de vinovăţie prevăzută de legea penală. În alin. 2 al aceluiaşi text, se prevede că
răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni.
Referitor la recunoaşterea calităţii de subiect activ al infracţiunii unei
persoane juridice, au existat şi există controverse. Unii autori, care resping teza
introducerii în legea penală a subiectului activ-persoană juridică, invocă
aşa-numita teorie a ficţiunii, potrivit căreia persoanele juridice nu pot fi subiecţi
activi ai infracţiunii, pentru că ele nu au o existenţă proprie, ci sunt o creaţie a
legii şi, respectiv, o ficţiune a legii. Acest argument se întemeiază pe principiul
societas delinquere non potest, care afirmă că societăţile nu pot săvârşi
infracţiuni4.
În sprijinul acestei teze, se invocă următoarele considerente:
• orice persoană juridică nu are o voinţă şi o inteligenţă proprie, întrucât
ea acţionează numai aşa cum hotărăsc şi dispun cei care alcătuiesc conducerea
intereselor acesteia; de aceea, numai aceste persoane, care alcătuiesc
conducerea, trebuie să răspundă penal, în calitate de subiecţi activi, atunci când
faptele lor constituie infracţiuni;
• a accepta o întreagă colectivitate, ca subiect activ al infracţiunii, a-i
atrage răspunderea penală şi a o pedepsi înseamnă a accepta ca autori ai faptei
penale pe acei membri ai colectivităţii care sunt nevinovaţi, întrucât ei nu au
fost consultaţi şi nici nu au participat la luarea acelei hotărâri sau decizii;
• persoanei juridice nu i se pot aplica pedepsele prevăzute de lege pentru
persoanele fizice, iar atunci când ar exista o asemenea posibilitate, pedeapsa nu
ar avea nici o eficacitate, pentru că persoana juridică nu ar simţi efectele acestei
pedepse.
Alţi autori, reprezentanţi ai doctrinei penale moderne, susţin contrariul,
bazându-se pe teoria realităţii cu privire la persoanele juridice. Potrivit acestei
teorii, persoana juridică nu este o ficţiune, ci o realitate care are voinţă şi

4
Traian Pop, Dreptul penal comparat, Partea generală, vol.II, Cluj, 1928, p.272.

7
www.referat.ro

conştiinţă proprie. Considerentele avute în vedere de susţinătorii acestei teze

sunt următoarele:
• persoanele juridice nu sunt ficţiuni, ci realităţi juridice, care se manifestă
în diverse moduri în societate, ele putând săvârşi chiar şi infracţiuni.
Răspunderea lor în calitate de subiect activ trebuie să intervină pentru actele
care reflectă voinţa consimţită de toţi membrii colectivităţii, care sunt puse în
executare potrivit hotărârii acestora;
• în cazul persoanei juridice există pedepse specifice persoanelor juridice:
dizolvarea, suspendarea întregii activităţi sau a unei părţi din aceasta,
interzicerea de a participa la anumite activităţi ori achiziţii publice etc.
Totodată, se argumentează că împotriva unor asemenea persoane juridice pot fi
dispuse şi măsuri de siguranţă, cum ar fi expulzarea de pe teritoriul naţional,
interdicţia de a avea sediul în anumite localităţi5;
• pedepsele specifice aplicate persoanelor juridice au eficienţă, pentru că
ele sunt în măsură să determine o schimbare de comportament a întregii
colectivităţi care formează persoana juridică, în sensul de a se abţine de la
săvârşirea de infracţiuni şi de a respecta legea penală.
Aceste ultime considerente, precum şi necesitatea de aliniere a legislaţiei
noastre penale la legislaţia penală a statelor din Uniunea Europeană au
determinat legiuitorul român să introducă în Codul penal persoana juridică, ca
subiect activ al infracţiunii.
Din economia textului art. 191, rezultă că persoana juridică va fi subiect
activ al infracţiunii atunci când se va dovedi că infracţiunea a fost săvârşită în
următoarele condiţii: în realizarea activităţilor care alcătuiesc obiectul ei de
activitate, în interesul ori în numele persoanei juridice; când fapta a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Introducerea acestei noi instituţii în Codul nostru penal face obiectul
multor lucrări de specialitate în care se tratează vasta problematică pe care o
ridică antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice6.
B. Subiectul pasiv. Se numeşte subiect pasiv al infracţiunii sau persoană
vătămată, acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva
căreia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea autorului şi asupra căreia s-a
răsfrânt nemijlocit urmarea imediată, constând într-un prejudiciu sau vătămare
materială ori morală sau într-o stare de pericol.
În doctrina dreptului penal, autorii fac diferite clasificări ale subiecţilor
pasivi ai infracţiunii. Cele mai importante sunt următoarele:
5
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal, Partea generală, Ediţia a IV-a, p.
107.
6
Fl. Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002.

8
www.referat.ro

– Subiect pasiv general sau mediat în toate infracţiunile este societatea,

reprezentată prin stat, ca titular al valorilor sociale agresate, prejudiciate ori
periclitate, şi care sunt ocrotite prin incriminarea fiecărei fapte.
– Subiect pasiv special sau imediat al infracţiunii este titularul valorii
special ocrotite prin norme incriminatoare. Acest titular poate fi o persoană sau
o colectivitate, după cum valoarea ocrotită de norma penală priveşte un bun
individual sau colectiv.
Persoana poate fi: o persoană fizică sau juridică.
Colectivitatea poate fi: amorfă (de exemplu, publicul care asistă la un
spectacol, călătorii într-un mijloc de transport în comun etc.) sau constituită
(comună, oraş etc.).
C) Subiectul pasiv principal şi subiectul pasiv secundar. Sunt infracţiuni în
care găsim ocrotite mai multe valori sociale, dintre care una este ocrotită în
principal, iar cealaltă în secundar. În asemenea cazuri, alături de subiectul pasiv
principal (sau primar) vom avea şi un subiect pasiv special subsidiar (sau
secundar). Astfel, de exemplu, infracţiunea de denunţare calomnioasă (art.259
C. pen.) are ca subiect pasiv principal statul, ca titular al valorii sociale care este
buna înfăptuire a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar sau adiacent, persoana
fizică victimă a denunţului calomnios.
D) Uneori, legea cere ca subiectul pasiv special principal sau subsidiar să
aibă o anumită calitate sau să se afle într-o anumită stare (exemplu, funcţionar,
la infracţiunea de ultraj). În astfel de cazuri, această calitate sau stare, iar nu
subiectul pasiv constituie un element al infracţiunii.
Nu trebuie să se confunde subiecţii pasivi cu persoanele vătămate prin
infracţiune.
Există infracţiuni la care subiectul pasiv este chiar persoana vătămată (în
cazul infracţiunilor de furt, lovire sau vătămare corporală, viol etc.). La alte
infracţiuni, însă, cum sunt cele denumite formale ori de pericol, subiectul pasiv
principal este întotdeauna statul, în calitate de titular şi de apărător al valorii
sociale lezate sau puse în pericol (de exemplu, la infracţiunea de mărturie
mincinoasă incriminată, pentru a apăra valoarea socială pe care o reprezintă
buna înfăptuire a justiţiei, sau la infracţiunea de ultraj, incriminată, pentru a
apăra valoarea socială care este autoritatea statală a funcţionarului public etc.).
Subiecţii pasivi ai infracţiunii sau persoana vătămată sunt aceia care au
suferit urmarea vătămătoare sau primejdioasă a acţiunii sau inacţiunii
incriminate. Subiectul pasiv al infracţiunii este aproape întotdeauna şi persoana
vătămată prin infracţiune; există însă cazuri când o persoană poate fi subiect
pasiv al infracţiunii, fără să fie şi persoană vătămată şi invers. Astfel, în cazul
infracţiunii de omor, subiectul pasiv al infracţiunii este cel care şi-a pierdut
viaţa (victima), iar persoana vătămată sunt soţia şi copiii celui ucis.

9
www.referat.ro

3. Locul infracţiunii
Orice activitate umană care se traduce printr-o manifestare externă, prin
însăşi această exteriorizare, se plasează în spaţiu şi se desfăşoară în timp.
Infracţiunea concretă manifestându-se printr-o activitate umană
exteriorizată, firesc şi inevitabil ea îşi are un loc în spaţiu şi o durată în timp. De
aceea, în raport cu orice infracţiune se pune problema de a determina unde şi
când a fost comisă.
Referitor la criteriile care servesc la determinarea locului infracţiunii ne-am
ocupat de ele în Partea introductivă, aşa că trimitem la cele expuse acolo.
Doctrina, ca şi legislaţia noastră, a adoptat criteriul ubicuităţii în ceea ce
priveşte determinarea locului infracţiunii (art.143 C.pen.).
Locul unde s-a săvârşit infracţiunea este un termen al infracţiunii. De acest
termen depind: alegerea legii penale ce trebuie să fie aplicată (lex loci) şi
fixarea competenţei teritoriale a organelor judiciare (ratione loci).
Ca termen al infracţiunii, locul nu influenţează asupra existenţei
infracţiunii, trăsăturile esenţiale şi conţinutul acesteia putându-se realiza în
orice loc unde s-a săvârşit fapta. Uneori, însă, legea condiţionează fie existenţa,
fie gravitatea infracţiunii de natura locului unde s-a comis infracţiunea. De
exemplu, pentru existenţa infracţiunilor de calomnie (art.206 C. pen.) este
necesar ca fapta să fie săvârşită „în public” (art.206 C. pen.). În alte cazuri,
săvârşirea faptei într-un anumit loc constituie element circumstanţial în
conţinutul calificat al anumitor infracţiuni. Astfel, de exemplu, furtul este
calificat atunci când este săvârşit într-un loc public sau în vreun mijloc de
transport în comun (art.209 alin.l lit.c şi d C.pen.).
În toate aceste cazuri, natura locului, iar nu locul în sine, constituie o
condiţie pentru existenţa sau calificarea infracţiunii.

4. Timpul infracţiunii
În măsura în care o activitate se desfăşoară în spaţiu, în aceeaşi măsură se
desfăşoară şi în timp. Durata infracţiunii începe din momentul în care a început
executarea acţiunii sau inacţiunii subiectului activ şi ia sfârşit în momentul în
care au încetat acţiunea sau inacţiunea ori urmările vătămătoare sau periculoase
ale acestora.
Timpul infracţiunii este şi el un termen ai infracţiunii, de care depind
anumite consecinţe, şi anume:
a) determinarea legii ce trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor în timp;
b) stabilirea discernământului infractorului, starea lui psihofizică în mo-
mentul săvârşirii infracţiunii;

10
www.referat.ro

c) determinarea datei de la care încep să curgă termenele de prescripţie a

răspunderii penale, a prescripţiei executării pedepsei şi a termenului pentru
introducerea plângerii prealabile etc.;
d) aplicarea legilor de amnistie şi graţiere;
e) determinarea stării de recidivă.
Uneori, legea condiţionează existenţa infracţiunii de anumite împrejurări
care caracterizează sau delimitează timpul (de exemplu, pentru existenţa infrac-
ţiunii prevăzute de art. 156 C.pen. se cere ca aceasta să fie comisă „în timp de
război”).
Alteori, gravitatea faptei depinde de anumite împrejurări care
caracterizează natura sau durata intervalului de timp. De exemplu, furtul este
calificat atunci când este săvârşit în timpul nopţii (art.209 lit.e).
În aceste cazuri, împrejurarea ce caracterizează sau delimitează intervalul
de timp, iar nu timpul în sine, constituie o condiţie în conţinutul incriminării
sau o circumstanţă modificatoare a acesteia.

APLICAŢII PRACTICE. PROBLEME IVITE ŞI SOLUŢIONATE

ÎN JURISPRUDENŢĂ

Termenii infracţiunii. Subiecţi pasivi la infracţiunea de proxenetism

C.pen., art. 329 alin. (2)

Legea nr. 678/2001, art. 12, alin. (2) lit. a)

Recrutarea mai multor persoane în acelaşi timp şi loc, în baza unei

rezoluţii infracţionale unice, pentru practicarea prostituţiei şi transportarea
lor în străinătate în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o
unică infracţiune de trafic de persoane şi de proxenetism, iar nu atâtea
infracţiuni câţi subiecţi au fost recrutaţi în acest scop.

11
www.referat.ro

Prin sentinţa penală nr.223 din 2 octombrie 2003, Tribunalul

Hunedoara a condamnat inculpatul G.D. la 5 ani închisoare şi 3 ani
interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 lit. a) şi b) C. pen. pentru
săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută în art.12 alin. (2) lit.
a) din Legea nr.678/2001, şi la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea
infracţiunii de proxenetism prevăzută în art.329 alin. (2) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în luna mai 2002, inculpatul a recrutat şi
transportat în străinătate părţile vătămate M.E. şi O.L. în scopul
exploatării lor prin obligarea la practicarea prostituţiei, primind în
schimb suma de 2.400 de Euro.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 390 din 13
noiembrie 2003, a admis apelul declarat de procuror şi a majorat pedeapsa
rezultantă prin aplicarea unui spor.
Prin decizia nr.1701 din 26 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, secţia penală a menţinut condamnarea, casând hotărârile sub alte
aspecte.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, s-a declarat recurs în
anulare, între altele cu motivarea că inculpatul trebuia condamnat pentru
două infracţiuni de proxenetism şi două infracţiuni de trafic de persoane,
nu pentru câte una dintre acestea.
Sub aspectul acestei critici, recursul în anulare nu este fondat.
În cazul în care, ca în speţă, acţiunea inculpatului este caracterizată
prin unitatea de timp şi de loc, pe baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale,
numărul subiecţilor pasivi caracterizează, între altele, numai pericolul
social al faptelor săvârşite şi constituie element de circumstanţiere în
individualizarea judiciară a pedepsei, fără a da loc unui concurs de
infracţiuni.
Ca atare, se constată că recursul în anulare este nefondat sub aspectul
acestei critici, el fiind admis pentru alte motive.
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 32 din 14 februarie 2005
Obiectul material al infracţiunii de furt calificat. Componente ale
mijloacelor de transport aferente traficului feroviar
C. pen., art. 209 alin. (3) lit. f)

Furtul de arcuri de suspensie ale unor vagoane, aflate în stare

funcţională, se încadrează în prevederile art. 209 alin. (3) lit. f) C. pen.,
întrucât aceste bunuri constituie componente ale mijloacelor de transport
aferente traficului feroviar.

12
www.referat.ro

Prin sentinţa penală nr. 11 din 24 ianuarie 2005, Tribunalul Olt a

condamnat pe inculpaţii V.I. şi V.L. pentru săvârşirea infracţiunii de furt
calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi g) şi alin.
(3) lit. f) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 29 martie 2004, cei doi inculpaţi
au pătruns în incinta unui atelier de reparaţii, de unde au sustras 11 bucăţi
de arcuri de suspensie ale unor vagoane, fiind surprinşi de o patrulă a
poliţiei.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 137 din 21 aprilie
2005, a respins apelurile inculpaţilor.
Recursul declarat de inculpaţi, prin care s-a solicitat, între altele,
schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea prevederilor art. 209 alin.
(3) lit. f) C. pen., este nefondat.
Potrivit art. 209 alin. (3) lit. f) C. pen., furtul de instalaţii de siguranţă
şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian şi componente ale
acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente,
constituie infracţiunea de furt calificat.
Cum inculpaţii au sustras arcuri de suspensie de vagon, unele fiind în
stare funcţională, se constată că, în mod corect, instanţele au reţinut la
încadrarea juridică a faptei de furt calificat şi forma agravată prevăzută în
art. 209 alin. (3) lit. f) C. pen.
Ca atare, recursul inculpatului a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6308 din 8 noiembrie 2005

Furt-tâlhărie. Violenţe. Smulgerea unei bancnote din mâna victimei

C. pen., art. 208, art. 209, art. 211

Smulgerea unei bancnote din mâna victimei nu constituie violenţă în

sensul prevederilor art. 211 C. pen., dacă victima şi-a dat seama de existenţa
actului de deposedare ulterior săvârşirii acestuia, fapta întrunind elementele
constitutive ale infracţiunii de furt, iar nu pe cele ale infracţiunii de tâlhărie.
Notă: în sens contrar, cu privire la încadrarea juridică a faptei de a smulge
un obiect din mâna victimei, decizia nr. 1719 din 4 mai 1999 şi decizia nr. 2025
din 17 aprilie 2002, publicate.
Prin sentinţa penală nr. 711 din 24 decembrie 2004, Tribunalul
Prahova a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie
prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. în infracţiunea de furt calificat
prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) din acelaşi
cod şi a dispus achitarea inculpatului L.M., în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

13
www.referat.ro

raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., pentru săvârşirea
acestei infracţiuni.
Instanţa a reţinut că, la 4 august 2004, inculpatul a smuls din mâna
victimei aflate în faţa unei patiserii o bancnotă de 50.000 de lei, fiind
reţinut în imediata apropiere a locului faptei de către lucrătorii de poliţie.
Prin decizia penală nr. 136 din 24 martie 2005, Curtea de Apel
Ploieşti a admis apelul procurorului şi a condamnat pe inculpat pentru
săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1)
raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen.
Recursul declarat de procuror cu privire la greşita schimbare a
încadrării juridice este nefondat.
Elementul material al infracţiunii de tâlhărie are o structură
complexă, fiind alcătuit din elementul material al infracţiunii de furt, care
constituie componenta principală, şi elementul adiacent, reprezentat de
violenţa fizică sau psihică prin intermediul căreia autorul realizează
însuşirea bunului.
Prin acţiunea de violenţă prevăzută în textul incriminator se înţelege
numai acea acţiune prin intermediul căreia se exercită o constrângere
fizică sau psihică asupra unei persoane.
În speţă, prin procesul-verbal de constatare, care se coroborează cu
declaraţiile inculpatului şi ale părţii vătămate, s-a stabilit că inculpatul a
acţionat numai asupra bancnotei de 50.000 de lei, în împrejurări de natură
a exclude orice formă de violenţă, întrucât victima şi-a dat seama de
existenţa actului de deposedare ulterior săvârşirii acestuia, în momentul în
care inculpatul fugea de la locul faptei.
Ca atare, încadrarea juridică corectă a faptei fiind aceea de furt
calificat, iar nu de tâlhărie, recursul procurorului a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5380 din 23 septembrie 2005

14