BIOLOGIE CELULAR

BIOLOGIE CELULAR
Suport de curs

Unitatea de invatare 1
Permeabilitatea membranar
In general, biomembranelor (si, inclusiv, plasmalemei) li se atribuie trei functii principale:
1. rol de frontiera fizica si de bariera cu permeabilitate selectiva;
2. rol de matrice pentru sistemele enzimatice complexe, care controleaza o serie de functii
celulare de baza (in particular, in cazul membranelor mitocondriale si cele ale reticulului
endoplasmatic);
3. rol in recunoasterea imunitara si adezivitatea celulara (in special prin glicoproteinele
membranare).
Permeabilitatea este expresia functionala a transportului prin membranele celulare. acest
termen, initial vag, a fost inlocuit progresiv cu notiunea de permeabilitate selectiva, care, desi nu
cuprinde totalitatea fenomenelor de transport, este larg utilizata in prezent.
Permeabilitatea selectiva a biomembranelor are semnificatii biologice esentiale:
a. extragerea din mediu a substantelor plastice si energetice si concentrarea lor
intracelulara;
b. eliminarea din celula a produsilor de catabolism, a unor deseuri toxice, dar si a unor
substante utile;
c. reglarea volumului celular, a pH-ului si a compozitiei ionice intracelulare, necesare
mentinerii unei homeostazii moleculare permanente, indispensabile crearii unui mediu favorabil
pentru activitatile enzimatice;
d. crearea gradientilor ionici responsabili de generarea excitabilitatii celulare (in special la
celulele nervoase si musculare).

1.1.

Factori care influenteaz permeabilitatea membranar

Permeabilitatea plasmalemei pentru diferite substante este influentata de o serie de factori,

dintre care se pot enumera:
1. Coeficientul de partiie
Se numeste coeficient de partitie (K) raportul concentratiilor unei substante solvite in doi
solventi nemiscibili:
K = C1 / C2
in care:
C1 este concentratia substantei in primul solvent;
C2 este concentratie substantei in cel de-al doilea solvent.
Fiind o structura esentialmente lipidica, cu interior hidrofob, membrana celulara este o
bariera pentru majoritatea moleculelor hidrofile, impiedicand astfel pierderea substantelor
hidrosolubile din celula.
In functie de polaritatea lor, deci in functie de valoarea lui K, se constata ca moleculele
apolare (hidrofobe) mici, cum sunt O 2, N2, benzenul, etc. se dizolva cu usurinta in bistratul lipidic
membranar si patrund cu usurinta in celula. Deasemenea, moleculele neincarcate, dar polare,
mici (H2O, ureea, CO2) difuzeaza cu usurinta prin membrana, deoarece au un coeficient mare de
partitie in lipide.
4

2. Dimensiunea moleculelor depinde de greutatea moleculara a substantei si de

configuratia ei spatiala, moleculele asimetrice avand un diametru mai mare decat cele simetrice.
Metabolitii (aminoacizi, monozaharide) trec foarte greu prin bistratul lipidic, iar macromoleculele
deloc, pentru transportul acestora din urma fiind necesare mecanisme speciale de permeabilitate.
3. Sarcina electrica (gradientul de ionizare)
Bistratul lipidic membranar este impermeabil pentru orice molecule incarcate electric (ioni),
indiferent de talia acestora.
Cu toate acestea, membrana este permeabila, intr-un grad crescut, pentru un mare numar
de molecule polare si ionizate, de talie diferita: ioni, carbohidrati, aminoacizi, nucleotide, etc.
Transferul acestor molecule se realizeaza prin intermediul proteinelor membranare de transport,
prezente in toate tipurile de membrane biologice.
Unele proteine transportoare sunt strict specializate in transportul unei singure substante
solvite, dintr-o parte in cealalta a membranei, fiind numite proteine uniport. Alte proteine sunt
sisteme de cotransport, intervenind in transferul unui solvit concomitent sau secvential cu un al
unui al doilea solvit, fie in aceeasi directie (simport), fie in directie opusa (antiport).
De exemplu, transportul intracelular al zaharurilor la multe bacterii depinde de cotransportul
H+ (simport), pe cand pompa de Na+-K+ realizeaza influxul de K+ si efluxul de Na+, operand ca un
antiport.
4. Marimea sarcinii electrice a ionilor, influenteaza, de asemenea, permeabilitatea.
Cationii (Na+, K+) si anionii (Cl+) monovalenti traverseaza mai usor membrana decat cei bivalenti
(Mg2+, Ca2+, SO42-), iar acestia, la randul lor, mai usor decat cei trivalenti (Fe3+).
5. Gradul de hidratare reduce difuziunea transmembranara.
De exemplu, Na+, desi are o raza atomica mai mica decat K +, este mai greu permeabil,
deoarece are un invelis de hidratare mai voluminos decat acesta din urma.
6. pH-ul modifica permeabilitatea moleculelor prin membrana celulara.
De exemplu, permeabilitatea creste in cazul bazelor slabe (amine, alcaloizi) prin cresterea
pH-ului, datorita reducerii disocierii acestora. In cazul acizilor, cresterea pH-ului induce cresterea
disocierii acestora si in consecinta, reducerea permeabilitatii lor membranare.
Tinand cont de toti acesti factori se constata de exemplu, ca H2O si moleculele mici,
nepolare sau neutre, difuzeaza foarte rapid prin bistratul lipidic, pe cand moleculele mari, polare si
in special ionii, patrund foarte greu prin aceste componente moleculare.

1.2.

Tipuri de transport membranar

Desi o clasificare unitara a tuturor posibilitatilor de transport prin membrana celulara este
dificil de realizat, prezentarea lor globala poate fi facuta tinand cont de mai multe criterii, printre
care :
a. marimea particulelor transportate;
b. categoriile de molecule transportate (ioni anorganici, molecule organice, etc.);
c.mecanismele de transfer (structurile moleculare implicate in transport, consumul
energetic afectat);
d.particularitatile celulare ale transportului.
Reunind toate aceste criterii, tipurile de transport prin biomembrane pot fi sistematizate si
rezumate astfel (fig. 1.1.):
Microtransferul membranar
transportul pasiv
- difuzia simpla (prin bistratul lipidic)
- difuzia facilitata
- difuzia prin proteine - canal
5

transportul activ
- transportul activ primar
- transportul activ secundar
- translocatia de grup
Macrotransferul membranar
transportul direct al macromoleculelor
transport prin vezicule (endocitoza, exocitoza, transcitoza)

Fig. 1.1. Comparatie intre diferitele forme de transport pasiv si transportul activ

1.2.1. Microtransferul membranar - transportul pasiv

Transportul pasiv se realizeaza prin forte pasive, generate de existenta unor gradienti
chimici, electrici sau de presiune hidrostatica intre mediul extracelular si mediul intracelular.
Transportul pasiv nu implica reactii chimice intre membrana celulara si moleculele transportate si
nici consum de energie metabolica.
a. Difuzia simpla (difuzia prin bistratul lipidic)
Daca doua solutii de concentratie diferita sunt puse in contact, in absenta unei membrane
despartitoare, se produce un amestec intre ele, prin fenomenul de difuzie simpla. Cu cat diferenta
de concentratie dintre cele doua solutii este mai mare, cu atat si viteza difuziei va fi mai mare si
invers. Prezenta unei membrane biologice scade foarte mult viteza difuziei simple (de cca. 10 6 109 ori) (fig 1.2.).
Daca intre cele doua fete ale membranei exista un gradient de concentratie, iar gradientul
de potential electric si gradientul de presiune hidrostatica sunt nule, fluxul unei substante prin
membrana va fi calculat dupa legea lui Fick. Forma integrata, finala, a legii lui fick este
urmatoarea:
F = - P (C1 - C2)
unde:
6

F = fluxul substantei prin membrana;

P = coeficientul (constanta) de permeabilitate;
C1 si C2 = concentratiile substantei pe cele doua fete ale membranei.

Fig. 1.2. Fenomenul de difuzie a unei substante intre doua compartimemte separate de o membrana

In cazul ionilor, pe langa gradientul de concentratie intervine si gradientul de potential

electric intre cele doua fete ale membranei (E1 si E2).
In cazul difuziei simple prin bistratul lipidic, viteza de patrundere a substantelor in celule
este proportionala cu solubilitatea acestora in lipide, adica cu coeficientul de partitie. Coeficientul
de partitie are o valoare cu atat mai ridicata cu cat substanta este mai liposolubila (hidrofoba).
Corelarea constantei de permeabilitate din legea lui Fick cu coeficientul de partitie ulei/apa
a confirmat abilitatea substantelor de a traversa membrana in functie de gradul lor de
liposolubilitate. De exemplu, efectul narcoticelor este direct proportional cu coeficientul lor de
partitie ulei/apa: etanol - 0,03; propanol - 0,13; eter - 2,4; timol - 600.
Pe langa liposolubilitate si volumul molecular joaca un rol important in difuzia simpla.
Luarea in considerare a acestui factor explica de ce unele substante, desi sunt polarizate electric,
traverseaza cu usurinta plasmalema (apa, ureea, metanolul, formaldehida etc).
La substantele cu greutate moleculara (GM) mai mare de 75 Da, pe langa factorii amintiti,
patrunderea prin membrana mai este influentata si de gradul de ramificare al moleculei (cel putin
in cazul celulelor vezicii biliare si al eritrocitelor umane).
In sfarsit, studiile efectuate pe eritrocite umane au aratat ca permeabilitatea moleculelor
mari prin stratul lipidic (cu GM mai mare de 75), este influentata si de capacitatea acestora de a
forma legaturi de hidrogen. Formarea legaturilor de hidrogen creste densitatea si scade volumul
molecular, necesitand ruperea tuturor puntilor de hidrogen dintre moleculele substantei si apa la
patrunderea acesteia prin membrana. Cu cat numarul legaturilor de H este mai mare, cu atat
membrana va fi mai putin permeabila pentru substanta respectiva.
b. Difuzia prin proteine-canal
Difuzia apei prin membrane este mai intensa decat a oricarei alte substante. In mod
normal, trecerile apei prin membrana plasmatica, in ambele sensuri, sunt echivalente, astfel incat
fluxul hidric net este nul, iar volumul celulei se mentine constant.
In anumite conditii insa, apare o diferenta a concentratiei transmembranare a apei,
generandu - se un flux hidric net prin membrana, care conduce, in functie de sensul sau, la
turgescenta sau la ratatinarea celulei. Acest flux de apa reprezinta fenomenul de osmoza si se
produce ori de cate ori intre compartimentul intern si compartimentul extern celular exista o
diferenta de concentratie a ionilor (moleculelor) nedifuzibili. Tendinta miscarii moleculelor de apa
spre compartimentul in care solvitul (solvitii) este mai concentrat, poate fi contracarata prin
aplicarea unei presiuni la nivelul solutiei mai concentrate. Aceasta marime - presiunea osmotica
7

relativa a solutiei reprezinta presiunea care trebuie aplicata pentru anularea fenomenului osm
ozei (fig. 1.3.)
Permeabilitatea pentru apa a unei membrane poate fi explicata prin doua mecanisme de
transfer transmembranar:
in absenta unui flux hidric net - prin difuzie, care se supune legii lui Fick;
in conditiile unui flux hidric net, difuzia apei este conditionata de legi hidrodinamice
(filtrare), sau legile osmozei.

Fig. 1.3. Fenomenul de osmoza si presiunea osmotica a solutiilor din doua medii separate de o membrana
semipermeabila

Ambele mecanisme de permeabilitate hidrica trebuie sa tina cont de starile apei (apa
libera, sau apa legata, indeosebi de proteine) si de structurile membranare la nivelul carora se
produce transportul acestei substante. Din acest punct de vedere, se presupune existenta unor
pori aposi, de natura proteica, sau a unor transportori, a caror caracterizare precisa ramane inca
in studiu.
Transportul apei prin dublul strat lipidic, realizat prin modificarile conformationale ale
lanturilor hidrocarbonat, ce se deplaseaza de o parte si de alta a membranei, nu este o ipoteza
acceptabila. Desi acest mecanism poate fi responsabil pentru cel mult 10% din cantitatea de apa
transportata, el ofera un coeficient de permeabilitate de 10 ori mai mic fata de cel constatat
experimental. Cea mai mare parte a apei ( cca. 90%) este transportata prin pori proteici.
Canale proteice apoase se pot constitui fie in interiorul proteinelor membranare, fie in zona
de contact dintre mai multe subunitati proteice, asociate in ansambluri. Unii pori proteici pentru apa
permit trecerea acestor molecule, in exclusivitate, in timp ce altii permit si trecerea moleculelor mai
mic
In timp ce canalele formate de proteinele de transport ale apei sunt permanent deschise,
alte canale permit doar o comunicare tranzitorie. Acestea sunt canalele cu poarta, implicate in
8

transportul unor electroliti si ioni, in functie de gradientul lor de concentratie. Exista doua tipuri de
canale cu poarta (fig. 1.4.):
- canale ligand - dependente - care se deschid ca raspuns al atasarii unui ligand la aceste
proteine, sau de proteine asociate, cu rol de receptor;
- canale voltaj - dependente - care se deschid in conditii de depolarizare a membranei.

Fig. 1.4. Tipuri de canale cu poarta

In majoritatea cazurilor, canalele cu poarta se inchid rapid, chiar daca stimulul care le - a
deschis initial persista.
La nivelul jonctiunii neuro-musculare, raspunsul muscular (contractia), obtinut prin
stimularea nervului motor, implica inchiderea si deschiderea secventiala a cel putin 4 seturi de
canale diferite, in mai putin de o secunda.
c. Difuzia facilitata
O serie de substante (uree, glucoza, aminoacizi) trec prin membrane cu viteze de
aproximativ 100.000 ori mai mari decat ar fi de asteptat, tinand cont de dimensiunea si solubilitatea
lor in lipide. Acest tip de transport a fost denumit difuzie facilitata si este considerat o forma de
transport pasiv deoarece se realizeaza in virtutea gradientului de concentratie si faciliteaza
atingerea echilibrului electrochimic mult mai rapid decat in cazul difuziei simple. Transportul facilitat
nu necesita consum de energie pentru realizare si nu este blocat de inhibitori ai respiratiei si
glicolizei.
Astazi este acceptat faptul ca substratul molecular al difuziei facilitate este reprezentat de
proteine mobile, care functioneaza ca niste carausi (carrieri), legand specific si transportand
solvitul de pe o parte pe cealalta a membranei celulare. Procesul este asemanator cu o reactie
enzima - substrat, carrierii comportandu-se ca enzime atasate membranei (fig. 1.5.).
Analogia difuziei pasive cu un proces enzimatic este totusi limitata, deoarece moleculele
solvite transportate nu sunt de obicei modificate covalent de proteina transportoare. Difuzia
facilitata are cateva trasaturi caracteristice:
- specificitatea - fiecare proteina carrier poseda un situs specific de legare pentru un anumit
solvit transportat;
- saturatia - atunci cand carrierul este saturat (toate siturile de legare sunt ocupate), viteza
de transfer este maxima. Cinetica transportului este similara cineticii enzimatice de tip Michaelis9

Menten. Orice carrier are o constanta de legare caracteristica (K m), egala cu cantitatea de solvit
transportata la 1/2 din viteza maxima de transport;
- competitivitatea - transportul poate fi blocat prin inhibitori competitivi (care concureaza
pentru acelasi situs de legare), sau necompetitivi (care se leaga si altereaza specific structura
carrierului).
Desi detaliile moleculare ale difuziei facilitate sunt incomplet intelese, este improbabil ca
procesul sa implice navigarea propriu-zisa a carrierului prin membrana. Este mult mai plauzibil ca
proteinele transportoare sa sufere o schimbare conformationala reversibila, care sa conduca la
transferul solvitului de pe o fata pe cealalta a membranei.

Fig.1.5. Difuzia facilitata transportul intracelular al glucozei prin intermediul unui carrier specific

1.2.2. Microtransferul membranar - transportul activ

Transportul activ are loc impotriva gradientilor de potential electrochimic, necesitand un
consum de energie pentru realizare, energie furnizata de o reactie exergonica.
In functie de cuplarea directa sau indirecta a transportului cu reactia energetica, transportul
activ se poate clasifica in: transport activ primar, transport activ secundar si translocatie de
grup.
a. Transportul activ primar
Transportul activ primar este cuplat direct cu o reactie exergonica, reprezentata, cel mai
frecvent, de hidroliza legaturii macroergice din moleculele ATP - ului.
O ATP - aza membranara (enzima) serveste ca intermediar comun, catalizand cele doua
procese: hidroliza ATP-ului si transportul de ioni. Pana in prezent s-au identificat mai multe ATPaze, care corespund la tot atatea forme de transport activ primar:
ATP - aza Na+/K+ - dependenta
Membrana celulara nu este la fel permeabila pentru toate speciile ionice.
In general, membranele sunt mai permeabile pentru ionii de K + si Cl-, mult mai putin
permeabile pentru Na+ si impermeabile pentru ionii mari, proteici, care contin sarcini
electronegative la unele reziduuri de aminoacizi. Cantonarea acestor anioni proteici in interiorul
celulelor (in citoplasma), determina un influx puternic de K + si un influx redus de Cl-. Numarul total
al sarcinilor negative intracelulare (proteine si Cl -) este contrabalansat astfel de concentratia ionului
10

de potasiu. In consecinta, compartimentul intra - si extracelular devin neutre din punct de vedere
electric; se creaza astfel un echilibru de membrana - echilibrul Donnan.
Conform postulatelor lui Donnan, la echilibru produsul concentratiei ionilor difuzibili este
egal, pe ambele fete ale membranei plasmatice. Aceasta distributie ionica de o parte si de alta a
plasmalemei da nastere unui gradient electrochimic si unei incarcari electrice a membranei
(negativa la interior si pozitiva la exterior). Fluxurile ionilor, pe directia gradientului lor de
concentratie, sunt contrabalansate de fluxuri inverse, care mentin echilibrul ionic si polaritatea
membranei celulare.
Ulterior s-a dovedit, prin masurarea concentratiei ionilor pe ambele fete ale plasmalemei,
ca valorile prezise de Donnan (in special pentru Na+) nu concorda cu cele determinate
experimental, iar energia libera din cele doua compartimente nu este egala.
Determinarea potentialului de membrana pe axonii giganti de calmar a condus la concluzia
ca acest parametru este determinat, in cea mai mare masura, de gradientul concentratiei de K+ si
ca membrana, in repaus, este mai permeabila pentru K + decat pentru Na+. In generarea si
mentinerea potentialului membranar de repaus au fost identificate doua tipuri de proteine:
canalele de K+ - intervin in efluxul de potasiu, pe directia gradientului sau de
concentratie, avand ca rezultat incarcarea electrica negativa a interiorului si pozitiva
a exteriorului membranei. Pe masura ce diferenta de potential creste, efluxul de
potasiu scade, iar, la 75 Mv, tendinta de iesire a potasiului este contrabalansata
de patrunderea lui in celula, fluxul net al acestui ion devenind zero. Gradientul
electrochimic al K+ se anuleaza.
In mica masura, canalele de potasiu sunt permeabile si pentru Na +, care patrunde lent in
celule, conform gradientului sau de concentratie. Pozitivarea interiorului celulei, prin patrunderea
sodiului, genereaza un nou eflux de potasiu. In felul acesta, prin perpetuarea celor doua tendinte in
timp, se poate ajunge la o egalizare a concentratiei de sodiu si de potasiu si la disparitia
potentialului de membrana. Acest fenomen este insa contrabalansat de existenta pompelor de Na+
si K+ in membrana, care expulzeaza permanent sodiu si reintroduc potasiul;
pompa de Na+ - K+
Notiunea de pompa de Na+ a fost introdusa de Dean, ca mecanism capabil sa
efectueze un lucru metabolic. In 1957, Skou postuleaza, ca baza enzimatica pentru
transportul activ, Na+/K+ ATP - aza. Ulterior, s-a dovedit ca aceasta enzima este o
proteina membranara, care reprezinta insasi pompa de sodiu-potasiu. Functionarea
optima a acestei enzime (hidroliza ATP - ului in ADP si Pi) necesita prezenta obligatorie
ATP ului.
ATP - aza Na+/K+ - dependenta are cateva caracteristici principale:
transportul de sodiu si potasiu este strans cuplat cu hidroliza ATP-ului. Prin
utilizarea inhibitorilor cardiotonici ai fosforilarii oxidative (glicozidelele digitalina si
ouabaina), transportul ionilor este blocat;
pompa prezinta specificitate pentru K+ numai la exteriorul membranei, iar pentru Na +
numai la interior;
ouabaina are efect numai pe fata externa a membranei, deoarece este un inhibitor
competitiv pentru situsurile de fixare ale potasiului;
pentru fiecare molecula de ATP hidrolizata, ATP - aza pompeaza la exterior 3 ioni
Na+ si introduce 2 ioni K+, fiecare molecula enzimatica hidrolizand 100 moli de
ATP/sec.
Ulterior, ATP - aza Na+/K+ - dependenta a fost purificata, gasindu-se ca ea este formata
din doua subunitati: o subunitate catalitica, reprezentata de o proteina transmembranara ( de cca.
100.000 Da), care contine siturile de atasare ale Na + si ATP-ului pe fata citosolica si siturile pentru
K+ si ouabaina pe fata externa a membranei si o glicoproteina ( de circa 45.000 Da), a carei functie
este inca necunoscuta (fig. 1.6.).
Pompa de Na+ si K+ functioneaza ca un antiport, pompand activ Na+ in afara celulei si K+ in
interior, impotriva gradientilor lor electrochimici. Legarea Na + pe fata citosolica a ATP - azei si
hidroliza consecutiva a ATP-ului induc o schimbare conformationala a proteinei, care face ca Na +
sa fie transportat prin membrana si eliberat la exteriorul celulei. Legarea K + pe fata externa si
defosforilarea determina transferul transmembranar al acestui ion si eliberarea lui in celula. Aceste
schimbari conformationale sunt analoge cu tranzitiile de tip ping-pong, caracteristice transportului
11

mediat, dar implica consum de energie metabolica si o secventa stricta a etapelor de transport (fig.
1.7.).
ATP - aza Na+/K+ - dependenta este prezenta virtual in membrana plasmatica a tuturor
celulelor vegetale si animale si este responsabila nu numai de mentinerea potentialului de
membrana, dar si de mentinerea volumului celular si dirijarea transportului activ al unor aminoacizi
si zaharuri. Mai mult de 1/3 din consumul energetic al celulei in repaus este afectat functionarii
pompei de Na+ si K+.

Fig. 1.6. Structura si caracteristicile ATP - azei Na+/K+ - dependente

Fig. 1.7. Ciclul de functionare a ATP - azei Na+/K+ - dependente

12

Pompele de Ca2+

Celulele eucariote isi mentin o concentratie citosolica a Ca 2+ foarte scazuta ( ~ 10-7 m) in

comparatie cu concentratia extracelulara a acestui ion (~10-3m). Fluxul intracelular de calciu este
responsabil in mare masura de transmiterea transmembranara a semnalelor de importanta
biologica majora. Gradientul de Ca2+ este partial mentinut de pompele de Ca2+, dintre care unele
au activitate ATP - azica.
Cea mai cunoscuta este pompa de Ca2+ atasata membranelor reticulului sarcoplasmatic.
In conditii de repaus, aceasta pompa reintroduce activ calciul din citosol in reticul, dupa ce
acesta a fost expulzat din cisternele RE in timpul contractiei musculare. Ca si pompa de Na +/K+,
pompa de Ca+ este ATP - dependenta, hidrolizand 10 moli ATP/sec si introducand in reticul cate 2
atomi de calciu pentru fiecare molecula de ATP hidrolizata. aceasta ATP - aza este formata dintr-o
singura catena polipeptidica, cu o secventa de circa 1000 aminoacizi.
ATP - aza H+/ K+ - dependenta
A fost identificata in celulele gastrice, realizand efluxul de H+ cuplat cu influxul de K+.
ATP-aza H+ - dependenta (pompa protonica)
A fost detectata in membrana procariotelor si realizeaza transportul de ionilor de hidrogen,
din interiorul celulei spre exterior (fig 1.8.). O asemenea ATP - aza exista si la nivelul membranelor
mitocondriale.

Fig. 1.8. ATP-aza H+ - dependenta (pompa protonica

b. Transportul activ secundar

Gradientele de potential electrochimic, generate de transportul activ primar, pot reprezenta
baza transportului activ secundar, pentru numerosi solviti: monozaharide, aminoacizi, ioni
anorganici, etc. Sistemele de transfer implicate in acest tip de transport sunt de tip cotransport unele simport, iar altele antiport.
De exemplu, patrunderea glucozei in celule intestinale sau renale se realizeaza printr-un
sistem simport, care leaga glucoza si Na+ pe doua situsuri diferite ale carrierului pentru glucoza.
Influxul de Na+ se face pe directia gradientului sau de concentratie, ionul tragand si
glucoza in acelasi sens. Cu cat gradientul Na+ va fi mai mare, cu atat si rata de intrare a glucozei
va fi mai importanta. Na+ patruns in celule va fi extruzat apoi in lichidele extracelulare de pompa de
natriu - potasiu, mentinandu-si in acest fel un gradient constant, care dirijeaza in continuare fluxul
intracelular de glucoza.
In unele celule intestinale absorbante proteinele transportoare sunt distribuite asimetric in
membrana celulara, contribuind in acest fel la transportul transcelular al substantelor absorbite .
13

Astfel, sistemele simport natriu - dependente, localizate in membrana apicala a

enterocitelor, transporta nutrientii in celula (de exemplu, glucoza), in timp ce proteinele de transport
independente de sodiu, din membrana bazala, permit eliminarea nutrientilor in sange, fara consum
energetic. Concentratia intracelulara a Na+ se mentine prin functionarea unei ATP-aze de Na+ si K+,
situata in membrana bazala sau laterala a acelorasi celule (fig. 1.9.).

Fig. 1.9. Transportul activ secundar al glucozei in celulele epiteliului intestinal

In membrana plasmatica a multor celule animale, s-au descris cel putin 5 carrieri pentru
aminoacizi, fiecare carrier fiind specific pentru un grup inrudit de aminoacizi. Acestia opereaza ca
sisteme simport cu sodiul.
La bacterii, cele mai active sisteme transportoare dirijate de gradientele ionice utilizeaza in
special H+ in loc de Na+, ca ion cotransportat. De exemplu, proteina carrier pentru lactoza
(permeaza sau proteina m) este un monomer transmembranar (de circa 30.000 Da), care
functioneaza simport cu H+. Pentru fiecare molecula de lactoza transportata in celula se
cotransporta cate un proton.
c. Translocatia de grup
O alta categorie de transport activ, intalnita la unele celule bacteriene, este translocatia de
grup.
De exemplu, transportul unor zaharuri in celulele bacteriene implica fosforilarea acestor
molecule in timpul transferului lor prin membrana. Deoarece sunt ionizate si nu pot difuza din
celula, ozele fosforilate se acumuleaza in citoplasma. In plus, prin fosforilarea moleculelor
glucidice, concentratia citoplasmatica a glucidelor nefosforilate este mentinuta la valori foarte
scazute, astfel incat noi molecule patrund in celula. Aceste mecanisme de transport utilizeaza ca
sursa energetica principala fosfoenolpiruvatul, in locul ATP-ului (fig. 1.10.).
14

La bacterii exista numeroase sisteme de transport activ pentru glucide si aminoacizi,

bazate pe o clasa speciala de proteine solubile in apa, localizate in spatiul dintre membrana si
peretele celular, numite proteine periplasmatice. Desi mecanismul lor de functionare ramane
neclar, se pare ca cel putin o proteina aditionala este necesara in acest tip de transport. Aceleasi
proteine periplasmatice activeaza si ca receptori chemotaxici pentru unele bacterii, asociindu-se in
proportie importanta cu proteinele membranare care vor transloca semnalul chimic in interiorul
celulei.

3
Fig. 1.10. Etape ale translocatiei de grup a glucozei prin plasmalema celulelor bacteriene

1.2.3. Macrotransferul membranar

Majoritatea celulelor sunt capabile sa ingere din sau sa elimine in mediu macromolecule
(proteine, polizaharide, polinucleotide) sau chiar particule mai mari (toxine bacteriene, resturi
celulare, microorganisme, etc.).
Mecanismele acestui macrotransfer sunt foarte diferite in comparatie cu cele care mediaza
transportul ionilor si al micromoleculelor prin membrana. In functie de modalitatile de realizare, se
disting doua tipuri majore de macrotransfer: direct si mediat (prin vezicule transportoare).
.a. Transportul direct al macromoleculelor prin membrana plasmatica
In anumite conditii, celulele pot ingloba direct o serie de macromolecule, care traverseaza
plasmalema fara ajutorul unor structuri specializate.
De exemplu, in cadrul procesului de transformare genetica, moleculele de ADN purificate
trec prin peretele celular bacterian, patrund in citoplasma si modifica structura genetica a acestor
organisme; unele toxine bacteriene, de natura proteica, penetreaza direct in citoplasma celulelor
animale, pastrandu-si intacte capacitatile functionale.
15

La nivelul endomembranelor, proteinele sintetizate si acumulate in lumenul reticului

endoplasmatic rugos, traverseaza membrana acestuia si ajung in citosol.
Desi este clar ca, in oricare dintre aceste cazuri, macromoleculele traverseaza
membranele fara a forma vezicule transportoare, mecanismele transferului direct raman inca
necunoscute.
b. Macrotransferul prin vezicule transportoare
Aceasta modalitate de macrotransfer implica formarea si fuzionarea secventiala a unor
vezicule, cu origine in membrana plasmatica.
In functie de sensul de trecere al macroparticulelor prin membrana, macrotransferul
prezinta doua variante fundamentale, cu ordine de desfasurare relativ inversa: endocitoza si
exocitoza.

Endocitoza

Procesul consta in ingestia substantelor macromoleculare prin includerea acestora la

nivelul unei mici portiuni a membranei celulare, care se invagineaza progresiv si, in final, se
inchide sub forma unei vezicule ce contine materialul ingerat.
In functie de marimea particulelor inglobate si de dimensiunile veziculelor formate, se
disting 2 tipuri de endocitoza: pinocitoza (gr.pinein - a bea), care consta in ingestia de lichide sau
solviti, prin vezicule mici (endozomi) si fagocitoza (gr. phagein - a manca), in care sunt ingerate
microorganisme si resturi celulare, prin vezicule mari (vacuole fagocitare).
Deoarece pinocitoza se desfasoara continuu si se intalneste la marea majoritate a celulelor,
pe cand fagocitoza este caracteristica unor celule specializate, termenii de pinocitoza si endocitoza
sunt folositi cu sens sinonim, in numeroase cazuri.
Principalele etape alede procesului endocitoza sunt:

formarea de vezicule intracitoplasmatice, care contin material extracelular, prin invaginarea

progresiva a plasmalemei si pensarea marginilor acesteia, rezultand vezicula endocitara
(endozom sau pinozom). Veziculele formate au un perete bistratificat lipidic, cu monostratul
intern expus la exterior. Imediat dupa formarea lor, aceste vezicule raman atasate o perioada
la fata interna a plasmalemei, in apozitie cu aceasta, formand o structura pentalaminara,
observabila la microscopul electronic. Veziculele sunt imediat apoi antrenate in citosol, prin
curentii citoplasmatici (fig. 1.11.).

Fig. 1.11. Etapele formarii veziculelor endocitare

16

veziculele formate, variabile ca forma si dimensiuni (intre 50 - 400 nm), se maresc progresiv,
prin fuzionarea lor, fie cu alte vezicule, fie, in majoritatea cazurilor, cu lizozomii primari. Se
formeaza astfel lizozomi secundari.

materialul prezent in lizozomii secundari este digerat sub actiunea hidrolazelor acide prezente
in matricea acestora. Produsii de biodegradare rezultati in urma digestiei (macromolecule)
traverseza membrana lizozomilor secundari si ajung in citosol, unde sunt utilizati de celula.
In unele cazuri, unii constituenti ai sunt sustrasi degradarii hidrolitice, prin desprinderea de
microvezicule din lizozomii secundari, care transporta materialul direct, sau prin intermediul
aparatului Golgi, inapoi la plasmalema.
Exista si vezicule endocitare care nu fuzioneaza cu lizozomii primari, ci trec prin
citoplasma, transportand materialul ingerat de la o suprafata celulara la suprafata celulara opusa.
Procesul este numit transcitoza (citopemfis), transportand, de exemplu, produsii de digestie, prin
endoteliul capilar, din plasma in lichidele interstitiale, in mod direct. Veziculele implicate in
transcitoza (de ~ 70 nm diametru) fuzioneaza intre ele, precum si cu cele doua membrane opuse
ale aceleiasi celule, formand un canal continuu in citoplasma, prin care se face transportul de
lichid.
Teoretic, toate celulele eucariote au capacitati endocitare. Deoarece acest proces decurge
continuu si spontan, este denumit endocitoza constitutiva (endocitoza in faza fluida).
Ritmul endocitozei constitutive este surprinzator de mare. De exemplu, un macrofag isi
poate ingera 25% din propriul volum intr-o ora, adica 100% din suprafata membranara in 1/2 ora.
Unele amoebe poseda o rata de ingestie si mai inalta.
Deoarece suprafata si volumul celular raman neschimbate in timp, este evident ca
membrana celulara este regenerata intr-un ritm egal cu consumul ei, prin exocitoza. Astfel se
recicleaza o buna parte din lipidele si proteinele membranare, avand loc un veritabil flux
membranar intracelular.
Endocitoza multor celule eucariote se realizeaza printr-o clasa speciala de vezicule, numite
vezicule acoperite, care provin din invaginarea unor portiuni membranare imbracate, de pe fata
citoplasmatica a plasmalemei.
Prin studiul biochimic al veziculelor acoperite, izolate, s-a gasit ca principala proteina
constitutiva a invelisului veziculelor este clathrina. Clathrina este o proteina fibrilara (~180.000 Da),
asociata cu o polipeptida mai mica (~35.000 da), formand impreuna o structura moleculara de
baza, ramificata, numita trischelion, alcatuita din 3 molecule de clathrina si 3 molecule polipeptidice
asociate. In arhitectura invelisului de clathrina moleculele individuale sunt aranjate reciproc intr-o
retea tridimensionala de hexagoane si pentagoane, care formeaza un poliedru regulat (fig. 1.12.).

Fig. 1.12. Aspectul invelisului de clathrina al unei vezicule acoperite si structura trischelionului

17

Zonele acoperite cu clathrina ale membranei reprezinta, pentru majoritatea celulelor

animale, o modalitate de realizare a endocitozei receptor-mediate (endocitoza adsorbtiva).
Receptorii situati in aceste regiuni fixeaza diferite molecule specifice, iar ulterior are loc
formarea de vezicule acoperite (care contin substantele respective) cu un ritm mult mai accelerat
decat in endocitoza constitutiva.
Un exemplu foarte important de endocitoza receptor - mediata il reprezinta ingestia
colesterolului de catre celulele animale, sub forma de lipoproteine cu densitate mica (LDL), care
contin circa 1500 molecule de colesterol esterificat.
Proteinele de pe suprafata LDL se fixeza prin complementaritate pe receptorii membranari
din regiunile acoperite ale membranei, receptori sintetizati de celulele cu necesitati crescute de
colesterol pentru formarea propriilor membrane. Particulele LDL fixate sunt rapid internalizate in
endozomi, care ulterior fuzioneaza cu lizozomii primari, formand lizozomi secundari. In lizozomii
secundari se produce hidroliza esterilor prezenti, rezultand colesterol liber, ce difuzeaza in
citoplasma si serveste pentru sinteza de noi membrane. Mecanismul, in ansamblul sau, constituie
o cale de inlaturare a colesterolului din circulatie si de prevenire a formarii placilor aterosclerotice.
La persoanele cu gene defective in sinteza receptorilor pentru LDL, receptorii respectivi
sunt anormali, fie in situsul de legare al LDL, fie in situsul de atasare la clathrina membranara. In
acest al doilea caz, desi un numar corespunzator de proteine - receptor este prezent in membrana,
ele nu se pot localiza in regiunile de formare ale veziculelor acoperite si, in consecinta, LDL nu
poate fi internalizat in endozomi.
Fagocitoza reprezinta, pentru majoritatea protozoarelor, o forma de hranire, deoarece
produsii digestiei particulelor inglobate, ajunsi in citosol, refac rezerva intracelulara de substante
plastice si energetice ale acestora.
In organismele multicelulare animale, fagocitoza este un atribut al celulelor specializate,
profesioniste - macrofage si leucocite polimorfonucleare (neutrofile). Aceste celule inglobeaza
atat microorganismele invadante, cat si celulele senescente sau distruse (de exemplu,
macrofagele fagociteaza peste 1011 hematii imbatranite/zi).
Ca si in cazul endocitozei, vacuolele fagocitare (fagozomii), continand particulele inglobate,
fuzioneaza cu lizozomii primari, formand lizozomi secundari (fagolizozomi), in care materialul este
degradat. Substantele nedigerate sunt stocate in unii lizozomi secundari, formand corpii reziduali
(fig 1.13.).

Fig. 1.13. Etapele procesului de fagocitoza

Inglobarea particulelor solide de catre fagocite este un proces mediat, care presupune
atasarea la membrana acestor celule doar a acelor structuri care au fost acoperite in prealabil de
18

un invelis de anticorpi, secretat de catre celula fagocitara. Atasarea particulelor invelite de anticorpi
la receptorii de membrana induce formarea de pseudopode fagocitare, care vor forma, dupa
fuziune, fagozomul. In conditiile in care anticorpii nu sunt uniform distribuiti pe suprafata celulei pe
cale de fagocitare, ci capati (aglomerati) la un pol al acesteia, fagocitoza nu este completa, ci se
finalizeaza doar cu un inceput de invaginare polara a membranei celulare.
Pana in prezent nu se cunoaste precis mecanismul de recunoastere de catre fagocite, a
celulelor moarte sau imbatranite, ca antigeni.
Exocitoza
Numeroase celule eucariote secreta la exterior micro- si macromolecule, prin vezicule care
fuzioneaza cu plasmalema, prin procesul de exocitoza. O serie de molecule raman atasate la
plasmalema sub forma de invelis celular, altele sunt inglobate in matricea extracelulara, iar altele
difuzeaza in plasma sau in lichidele interstitiale, ca nutrienti sau semnale pentru alte celule.
Veziculele exocitare, continand materialul sintetizat la nivelul sistemului vacuolar
citoplasmatic, se deschid permanent la nivelul plasmalemei, eliberandu-si continutul la exteriorul
celulei. Procesul poate fi secventializat in doua faze: de aderenta la monostratul lipidic intern si de
fuzionare cu portiunea respectiva a membranei celulare. Aderenta dintre vezicule si membrana
celulara, de tip bistrat lipidic, confera o imagine pentalamelara caracteristica, intalnita si in
endocitoza.
Unele vezicule fagocitare, numite vezicule secretorii, sunt depozitate in citoplasma si
exociteaza numai sub actiunea unui semnal chimic extracelular. Aceste semnale, reprezentate, de
obicei, de hormonii legati la receptori membranari specifici, determina o crestere temporara a
concentratiei Ca+2 in citosol, crestere care initiaza fuzionarea veziculelor cu membrana plasmatica
si , in final, exocitoza (fig.1.14.) .

Fig. 1.14. Exocitoza: etape si variante

Ca2+ actioneaza regional in celulele secretorii, producand un raspuns localizat (numai in

portiunea de citoplasma situata in zona membranei cu receptorii specifici pentru un anumit ligand).
In conditiile in care stimularea nu este specifica, formarea de vezicule exocitare are loc in intreaga
citoplasma, iar eliminarea produsilor de secretie pe intrega suprafata a membranei plasmatice.

19

Cantitatea de vezicule care suplimenteaza suprafetele membranare este enorma: de

exemplu, in celulele acinoase pancreatice, cca. 900 m2 de membrana sunt adaugati la suprafata
apicala a celulelor, in timpul stimularii hormonale.
Se cunoaste relativ putin in legatura cu dirijarea si potentarea traficului intracelular al
veziculelor endo - sau exocitare. Aceste procese necesita energie metabolica, provenita din
hidroliza ATP-ului. De asemenea, sunt evidente ca actina si miozina sunt implicate in formarea si
miscarea pseudopodelor in timpul fagocitozei, dar nu este sigur daca aceste molecule joaca un rol
si in endocitoza constitutiva sau receptor - mediata. Mecanismul - tinta de recunoastere si fixare a
veziculelor la diferite endomembrane este, inca, partial cunoscut.

20

Intrebari de verificare si evaluare a cunostintelor

1. Ce functii principale indeplinesc biomembranele (si, in special, plasmalema)?
2. Care sunt semificatiile vitale ale permeabilitatii membranare pentru viata si activitatea
celulelor?
3. Care sunt principalii factori care influenteaza permeabilitatea membranei plasmatice pentru
diferite substante si cum intervin acestia in modularea acestei functii?
4. Prin ce caracteristici difera transportul pasiv al moleculelor prin membrane plasmatica de
cel activ?
5. Care sunt deosebirile dintre cele trei forme de transport transport pasiv (difuzie)?
6. Ce reprezinta transportul activ primar, secundar si translocatia de grup?
7. Ce tipuri principale de ATP aze membranare cunoasteti?
8. Care sunt caracteristicile functionale ale ATP - azei Na+/K+ - dependente si etapele de
functionare ale acestei enzime, etape necesare restabilirii gradientului de Na+ si K+ pe cele
doua fete ale plasmalemei?
9. In ce constau fenomenele de macrotransfer membranar?
10. In ce consta deosebirea dintre endocitoza si exocitoza?
11. Prin ce aspecte difera pinocitoza de fagocitoza?
12. Care sunt etapele procesului de endocitoza si de metabolizare intracelulara a particulelor
inglobate?
13. Exista mai multe forme ale fenomenului de endocitoza? Daca da, enumerati - le si carac terizati - le.
14. Care este conditia esentiala a fagocitarii complete a diferitelor bacterii de catre fagocite?
15. Ce destinatie pot avea moleculele eliminate de celule prin exocitoza in spatial extracelular?

Teme pentru examinarea finala

1. Intelegerea notiunii de pemeabilitate membranara selectiva si a semificatiilor biologice a
acestei functii celulare majore.
2. Clasificarea generala si definirea fenomenelor de transport a substantelor prin membrana
plasmatica.
3. Caracterizarea proceselor de transport transmembranar pasiv a substantelor.
4. Caracterizarea proceselor de transport transmembranar activ a substantelor.
5. Definirea si caracterizarea fenomenelor de macrotransfer a particulelor prin membrana
plasmatica.

21

Unitatea de invatare 2
Matricea extracelulara

Matricea extracelulara reprezinta materialul complex care umple spatiul dintre celule
Matricea este constituita dintr-o diversitate de molecule, imbinate si organizate in maniere
foarte diferite. Ea reprezinta o parte importanta a volumului tisular, cu precadere in tesuturile
conjunctive. Matricea nu constituie doar o combinatie chimica complexa, care confera rezistenta
fizica tesuturilor animale, ci joaca un rol important si in reglarea comportamentului celulelor care
vin in contact prin intermediul ei.
Moleculele constitutive ale matricei extracelulare sunt secretate local de variate tipuri de
celule apartinand diferitelor tesuturi (fibroblaste, condroblaste, osteoblaste, etc.).
Principalele clase de macromolecule secretate, care compun matricea extracelulara, sunt:
polizaharidele glicozaminice (glicozaminoglicanii, GAG) si
proteinele fibroase (cu rol structural sau de aderenta).
In timp ce polizaharidele, frecvent prezente sub forma de proteoglicani (agregate glico proteice), formeaza substanta fundamentala a matricei, cu structura de hidro-gel (ce permite
difuzia nutrientilor si a metabolitilor), proteinele inglobate in aceasta faza asigura rezistenta,
elasticitatea, dar si adezivitatea celulelor la fibrele matricei.

2.1. Glicozaminoglicanii (GAG)

Glicozaminoglicanii reprezinta lanturi polizaharidice lungi, neramificate, compuse din unitati
dizaharidice repetitive.
Unul dintre reziduurile glucidice ale motivului repetitiv este obligatoriu aminat (N-acetilglucozamina sau N-acetil-galactozamina) si, in unele cazuri, sulfatat. A doua monozaharida este
un acid uronic (D-glucuronic sau L-iduronic). Gruparile sulfat sau carboxil monozaharidice confera
o puternica sarcina electrica negativa glicozaminoglicanilor.
Datorita rigiditatii lanturilor polizaharidice, GAG adopta conformatii spatiale foarte extinse,
pliate la intimplare, cu volum foarte mare raportat la greutatea lor moleculara. Sarcina lor negativa
atrage un numar important de cationi (in special Na +) care, fiind osmotic activi, absoarb mari
cantitati de apa in matrice. Puternica hidratare creaza o turgescenta care creste rezistenta matricei
la fortele de compresiune.
Principale tipuri de glicozaminogicani matriciali, din compozitia diferitelor tesuturi
conjunctive, sunt: acidul hialuronic (hialuronatul) (fig. 2.1.), acidul condroitinsulfuric (condroi
-tinsulfatul) si acidul keratansulfuric (keratansulfatul).

Fig. 2.1. Compozitia chimica a acidului hialuronic (glicozaminoglican)

22

2.1.1. Acidul hialuronic

Este un glicozaminoglucan nesulfatat, prezent in cantitati variabile in toate tesuturile
organismelor, fiind foarte abundent in embrionii tineri.
Se presupune ca acidul hialuronic reprezinta forma evolutiva cea mai precoce a
glicozaminoglucanilor. Deoarece cantitatea de acid hialuronic creste odata cu intensificarea
migratiei celulare si scade atunci cand migratia inceteaza, el fiind degradat de hialuronidaza, se
crede ca acest compus este implicat activ in morfogeneza sau procesul de cicatrizare. In lichidul
articular, acidul hialuronic intervine in lubrifiere.
2.1.2. Proteoglicanii
Cu exceptia acidului hialuronic, toti glicozaminoglicanii sunt legati covalent cu o proteina,
formand proteoglicanii.
Acestia sunt alcatuiti dintr-un lant polipeptidic (nucleu proteic), sintetizat la nivelul REG si
din catene polizaharidice laterale, liniare, adaugate la nivelul aparatului Golgi.
Legatura nucleului proteic cu lanturile laterale se face prin intermediul unei unitati
trizaharidice fixate pe aminoacidul serina. Pe aceasta regiune balama se insera succesiv
rezidurile zaharidice, sub actiunea glicoziltransferazelor specifice, lanturile crescand si fiind
modificate continuu prin epimerizare sau sulfatare.
Spre deosebire de glicoproteine, proteoglicanii contin un procent de pana la 95% glucide,
sub forma de cateva sute de lanturi GAG neramificate, cu o lungime medie de 80 resturi glucidice
Heterogenitatea proteoglicanilor este practic nelimitata, depinzand de compozitia proteica,
de talia moleculara, numarul catenelor de glicozaminoaminoglicani si compozitia acestora.
Asocierea moleculelor de GAG si a proteoglicanilor in matricea extracelulara nu este foarte
bine inteleasa. S-a demonstrate insa ca proteoglicanul major al cartilajelor - keratansulfatcondroitinsulfat - se asambleaza in spatiul extracelular cu o singura catena de acid hialuronic,
dand nastere unui complex molecular gigantic, cu o greutate moleculara de circa 100 milioane Da
(fig.2.2.)
Micrografiile elctronice realizate pe substanta fundamentala a unor tesuturi au aratat ca
proteoglicanii apar ca structuri filamentoase, care incercuiesc fibrilele de colagen la intervale
regulate (~65 nm).
Unii proteoglicani nu sunt secretati in matricea extracelulara, ci sunt componente intrinseci
ale membranelor plasmatice, cu nucleul proteic ancorat in dublul strat lipidic. Acesti proteoglucani
membranari contin in mod obisnuit un numar mic de lanturi GAG.

Fig. 2.2. Complex glicozaminoglicanic proteoglicanic de dimensiuni gigantice din compozitia matricei
extracelulare (A microfotografie electronica; B reprezentare schematica)

23

2.2. Proteinele matriciale

2.2.1. Colagenul
Colagenul face parte dintr-o familie de proteine fibroase intilnite la toate animalele
pluricelulare si care reprezinta ~25% din proteina lor totala.
Aspectul caracteristic al moleculelor de colagen este structura lor helicoidala tricatenara
rigida. Cele trei catene polipeptidice ale colagenului, (catene alfa), cu o lungime medie de 100
aminoacizi, sunt rasucite una in jurul celeilalte, formand molecula de colagen, cu o lungime de 300
nm si un diametru de 1,5 nm. Moleculele de colagen sunt foarte bogate in prolina si glicina. Prolina
stabilizeaza configuratia elicoidala, orientata spre stanga, a fiecarei catene alfa, iar glicina ,
dispusa regulat odata la trei resturi de aminoacizi, permite inrularea stransa a celor trei catene
alfa-elicoidale in superelicea colagenului (fig. 2.3.).

Fig. 2.3 Structura catenei (A) si a moleculei (B) de colagen

Din totalitatea celor aproximativ 20 de lanturi de colagen diferite, identificate pana in

prezent, cele mai bine caracterizate sunt tipurile: I, II si III, care reprezinta tipurile fibrilare de
colagen si tipul IV, care nu formeaza fibrile. Se crede ca tipurile fibrilare de colagen au aparut prin
duplicari repetate ale secventelor de ADN care codifica succesiunea aminoacizilor in catenele alfa.
Colagenul de tip IV a avut probabil o evolutie diferita.
Lanturile polipeptidice individuale ale colagenului sunt sintetizate la nivelul ribozomilor fixati
pe REG, sub forma unor precursori numiti procatene alfa.
Acesti precursori poseda doua catene scurte de aminoacizi la extremitatile amino- si
carboxi-terminale (propeptide). In lumenul REG, rezidurile de prolina si lizina sunt hidroxilate sub
forma de hidroxiprolina si hidroxilizina. Procesul de hidroxilare permite formarea de legaturi de
hidrogen intercatenare, care stabilizeaza elicea tricatenara, in curs de formare a colagenului.
Fiecare procaena alfa se asociaza ulterior prin aceste legaturi de H sub forma de triplu helix,
alcatuind molecula de procolagen. Dupa secretia lor, prin intermediul aparatului Golgi, la exteriorul
celulei, lanturile de procolagen se transforma in molecula matura de colagen, prin eliminarea
propeptidelor terminale, sub actiunea unor proteaze.
24

Prezenta propeptidelor la nivelul procatenelor alfa, ghideaza formarea intracelulara a

moleculelor de colagen si, totodata, impiedica formarea fibrilelor de colagen in citoplasma (care,
prin dimensiunea lor, ar avea efecte distructive asupra celulei secretoare).
In spatiul extracelular, moleculele de colagen se asociaza, formand fibrile cu diametru de
10-300 nm si lungimi foarte mari. Aceste fibrile prezinta striatii transversale cu o perioada de 67
nm, care reflecta decalarea moleculelor adiacente de colagen. Rezistenta fibrilelor de colagen este
considerabil marita prin formarea legaturilor transversale covalente, atat in interiorul moleculei, cat
si intre moleculele constitutive (fig. 2.4.).

Fig. 2.4. Etape ale sintezei, asamblarii, secretiei si asocierii moleculelor de colagen in fibrele de colagen

Fibrilele prezinta modalitati variate de organizare, in diferite tesuturi: reticulare (tegumentul

mamiferelor), fascicule paralele (tendoane), straturi suprapus cu directie perpendiculara (oase si
cornee) etc.
Celulele secretoare de colagen ale tesutului conjunctiv pot determina modul de organizare
spatiala al colagenului in matrice. De exemplu, fibroblastele se deplaseaza lent pe substratul de
colagen secretat, comprimand fibrilele si orientandu-le sub forma de cabluri, favorizand astfel rolul
lor mecanic in economia tesutului respectiv.
Moleculele de colagen de tip IV difera de formele fibrilare prin faptul ca secventa regulata
de aminoacizi din acestea din urma este intrerupta in anumite regiuni, dezorganizandu-se astfel
local structura helicoidala tricatenara. In al doilea rand, moleculele de procolagen de tip IV nu sunt
clivate dupa secretie, ci isi conserva regiunile propeptidice, ceea ce le permite asocierea in retele
multistratificate, sub forma de foite suprapuse.
2.2.2. Elastina
Elastina reprezinta componentul principal al fibrelor elastice prezente in matricea
extracelulara. Ea confera, pe langa rezistenta la tensiune si elasticitatea, esentiala pentru unele
tesuturi (cum ar fi pielea, vasele sanguine sau tesutul pulmonar).
25

Elastina este o proteina neglicozilata, continand circa 830 radicali de aminoacizi si fiind
foarte bogata in prolina si glicina. In afara de elastina, fibrele elastice sunt compuse si dintr-o
glicoproteina de forma microfibrilara.
Datorita caracterului hidrofob accentuat, moleculele de elastina formeaza filamente si retele
unite prin legaturi transversale covalente in spatiul extracelular.
Fibrele de elastina se pliaza intr-un mod aleatoriu, iar prin intermediul numeroaselor punti
intercatenare formate, se pot extinde si plia foarte usor, sub actiunea unor forte mecanice.Fibrele
elastice sunt de cel putin 5 ori mai elastice decat un elastic cu aceeasi sectiune (fig.2.5.).
Interactiunea lor cu fibrele inextensibile de colagen limiteaza insa amploarea intinderii, prevenind
ruperea tesutului.

Fig. 2.5. Structura si proprietatile retelei de elastina (elasticitatea)

2.2.3. Fibronectina
Reprezinta o glicoproteina de aderenta, bine caracterizata, care contribuie la legatura
celulelor cu alte molecule matriceale.
Fibronectina este un dimer compus din doua subunitati identice (formate din cate 2500
reziduri de aminoacizi), care sunt legate printr-o pereche de punti disulfidice la extremitatile lor
carboxilate. Fiecare subunitate prezinta o serie de domenii globulare, separate prin segmente
fibrilare flexibile. Fiecare domeniu globular are un rol diferit, la randul sau, functionand ca situs de
atasare pentru diverse alte molecule (colagen, heparina, receptorii specifici de la suprafata
diferitelor tipuri de celule, etc.) (fig.2.6.).
Domeniul de legare al fibronectinei la celule prezinta o secventa tripeptidica specifica:
arginina glicina asparagina (R-G-D). Polipeptidele artificiale care prezinta aceasta succesiune
de aminoacizi sunt inhibitori competitivi pentru situsurile celulare de legare a fibronectinei.
Secventa R-G-D nu este specifica doar pentru fibronectina, ci este comuna pentru o larga varietate
de proteine de aderenta extracelulara.
26

Fig. 2.6. Structura fibronectinei (A schema; B microfotografiielectronice)

Fibronectina exista sub trei forme:

fibronectina plasmatica (o forma solubila dimerica), intalnita in sange si lichidele
interstitiale, ce contribuie la coagulare, si cicatrizare;
fibronectina de suprafata celulara, atasata tranzitoriu la fata externa a membranei;
fibronectina matriceala, insolubila, care asigura atasarea celulelor la matrice.
Fibronectina este importanta nu numai in medierea adezivitatii celulare, ci intervine si in
migrarea celulara. De exemplu, la embrionii nevertebratelor si ai vertebratelor s-au gasit mari
cantitati de fibronectina, dispuse de-a lungul traseelor urmate de celulele mezodermice ce
migreaza, in timpul gastrulatiei. Fibronectina favorizeaza deplasarea celulara, prin facilitarea
atasarii celulelor la componentele matricei.
2.2.4. Laminina
Este un complex glicoproteic de mari dimensiuni (~850.000 Da), cu rol de aderenta,
compus din trei catene polipeptidice dispuse cruciform, unite prin punti disulfidice. Ca si
fibronectina, prezinta un numar de domenii functionale de legare la colagenul de tip IV, la heparansulfat si la unul sau mai multi receptori proteici celulari (fig. 2.7.).

Fig. 2.7. Structura lamininei (A schema; B microfotografii electronice)

27

2.3. Lamina (lamela) bazala

Laminina, fibronectina si colagenul de tip IV sunt componentele principale ale laminelor
(lamelor) bazale.
Acestea sunt regiuni specializate ale matricei extracelulare, situate la baza tuturor
structurilor epiteliale. Forme specializate ale lamelor bazale inconjoara, de asemenea, fibrele
musculare individuale, celulele nevroglice Schwann sau separa straturile epiteliale de la nivelul
barierei alveolare sau ale glomerulului renal (fig.2.8.).

Fig. 2.8. Varietati ale laminei bazale

Majoritatea lamelelor bazale sunt compuse din doua straturi distincte:

un strat electrono-transparent (lamina lucida sau rara), adiacent la membrana plasmatica
bazala;
un strat electrono-dens (lamina densa) situat sub primul.
In unele cazuri, un al treilea strat, continand fibre de colagen (lamina reticularis), uneste
lamela bazala cu tesutul conjunctiv subiacent. Din aceasta cauza, unii citologi utilizeaza
termenul de membrana bazala pentru a descrie toate cele trei componente.
Principalul constituent la laminei dense este colagenul, pe cand laminina este prezenta in
principal in stratul superficial, fixand celulele la lamela bazala; fibronectina este localizata,
preponderent, in in stratul reticular, contribuind la legarea moleculelor matriceale cu celulele.
Lamelele bazale prezinta o polivalenta functionala impresionanta.
In glomerulul renal, lamina bazala, avand o grosime neobisnuita, serveste de filtru
molecular, controland trecerea moleculelor din sange in urina, in cursul procesului de filtrare.
Lamela bazala functioneaza si ca bariera celulara selectiva. De exemplu, lamela situata
sub celulele epiteliale impiedica fibroblastele din tesutul conjunctiv subiacent sa intre in contact cu
epiteliile.
In sfarsit, lamela bazala joaca un rol fundamental in regenerarea celulara dupa leziuni.
Atunci cand tesuturi cum ar fi cel muscular, nervos sau epitelial sunt lezate, lamela bazala persista
si constituie o sarpanta structurala ce ghideaza migrarea celulelor regenerative si reconstituirea
arhitecturii initiale a tesutului.

2.4. Receptori membranari pentru componentele matriciale

Atasarea celulelor la matricea extracelulara se datoreaza mai multor macromolecule cu rol
de receptori, in special de natura glicoproteica, localizate in membrana celulara,. Receptorii
matriceali ai celulelor difera de receptorii suprafetei celulare pentru hormoni, de exemplu, prin
afinitatea lor mai slaba pentru ligandul caracteristic si prin concentratia ridicata la nivelul
membranei. Receptorii matriceali, ca si cei intercelulari, functioneaza intr - o maniera cooperanta.
Dintre receptorii matriceali, receptorul de fibronectina de pe fibroblastele mamiferelor a
fost cel mai bine caracterizat.
Acest receptor este format dintr-un complex necovalent de doua lanturi polipeptidice (alfa si
beta) cu greutate moleculara mare. El realizeaza legatura transmembranara intre citoscheletul
intracelular de actina si fibronectina din matrice.
Au fost descrisi si alti numerosi receptori similari (inclusiv pentru laminina si colagen), toti
fiind inruditi cu receptorul fibroblastic pentru fibronectina, motiv pentru care ei au fost incadrati in
28

familia integrinelor. Membrii acestei familii prezinta, in majoritatea cazurilor, situsuri de

recunoastere pentru secventa R-G-D a componentelor proteice matriciale (fig. 2.9.) .
Nu toti receptorii matriciali apartin insa familiei integrinelor. Unele celule utilizeaza, de
exemplu, proteoglicani membranari pentru fixarea la matrice sau la alte celule.

Fig. 2.9. Schema receptorului pentru fibronectina (receptor din familia integrinelor)

Moleculele matricei extracelulare exercita o actiune considerabila asupra comportamen

-tului celulelor din cultura, dar si asupra formei, polaritatii, diferentierii si metabolismului acestora.
De exemplu, celulele epiteliale ale corneei produc foarte putin colagen atunci cand sunt
cultivate pe suprafete sintetice; atunci cand sunt insa crescute pe un pat de proteine fibrilare, ele
secreta cantitati importante de colagen.
Suprafata bazala, ca si citoscheletul celulelor epiteliale cultivate direct, pe placi de plastic
sau de sticla, sunt neregulate. Cand aceleasi celule sunt cultivate pe macromoleculele
caracteristice ale matricei, suprafetele bazale devin regulate, iar citoscheletul devine foarte
ordonat, similar cu cel din tesuturile intacte.
Interactiunea dintre matricea extracelulara si citoschelet este reciproca: filamentele
intracelulare de actina pot influenta, la randul lor, aranjamentul moleculelor de fibronectina
secretate. Daca celulele sunt tratate cu citohalazina (substanta care dezorganizeaza filamentele
de actina) fibrilele de fibronectina se disociaza de la suprafata celulara.
Conexiunea dintre elementele fibrilare din mediul intra - si extracelular se realizeaza,
indiscutabil, prin intermediul glicoproteinelor transmembranare. Din moment ce citoscheletul poate
sa ordoneze macromoleculele secretate de celule, iar moleculele matriceale pot, la randul lor, sa
organizeze citoscheletul celular, matricea extracelulara este capabila, in principiu, sa propage
ordinul de organizare de la o celula la alta.
Matricea indeplineste si un rol central in alinierea si orientarea celulelor in tesuturile si
organele in curs de dezvoltare.

29

Intrebari de verificare si evaluare a cunostintelor

1. Care sunt componentele moleculare esentiale ale matricei extracelulare?
2. Ce reprezinta, care este compozitia chimica si ce exemple de glicozaminoglicani
cunoasteti?
3. Care este diferenta dintre glicozaminoglicani si proteoglicani?
4. In ce consta structura spatiala, tridimensionala si compozitia chimica a moleculelor de
colagen?
5. Care sunt etapele sintezei, secretiei si asamblarii extraceluare a moleculelor de colagen in
fibrele de colagen?
6. Ce tipuri principale de colagen exista si care sunt particularitatile acestora?
7. Cum se poate explica, din punct de vedere ultrastructural, rolul fibronectinei in atasarea
celulelor la componentele matriciale?
8. Care este relatia dintre structura retelei de elastina si rolul acesteia in matricea
extracelulara?
9. Ce structura spatiala prezinta laminina?
10. Care sunt componentele ultrastructurale ale laminei bazale? Ce varietati si functii ale
acestei formatiuni matriciale se descriu?
11. Ce sunt receptorii receptorii din familia integrinelor si ce caracteristici prezinta?
12. Cum poate fi exemplificata interactiunea reciproca dintre componentele proteice matriciale
si elementele de citoschelet?

Teme pentru examinarea finala

1. Enumerarea principalelor componente moleculare ale matricei citoplasmatice.
2. Precizarea compozitiei chimice, ultrastructurii si a rolurilor glicozaminoglicanilor si
proteoglicanilor matriciali.
3. Descrierea structurii, biogenezei, tipurilor si a functiilor fibrelor de colagen.
4. Precizarea caracteristicilor ultrastructurale si functionale ale altor proteine matriciale
(elastina, fibronectina, laminina).
5. Lamina bazala: definitie, varietati, ultrastructura, roluri.
6. Caracterizarea ultrastructurala a receptorilor celulari pentru componentele matriciale
(integrinele).
7. Relatia dintre componentele fibrilare (proteice) matriciale si elementele de citoschelet.

30

Unitatea de invatare 3
Recunoasterea si adezivitatea celulara
3.1. Recunoasterea celulara
Exista doua mecanisme fundamentale de recunoastere si asociere a celulelor, in vederea
asocierii lor tesuturi:
mecanismul cel mai simplu consta in asocierea reciproca, sau elementele matricei
extracelulare, a celulelor provenite din diviziunile repetate ale unei celulesusa.
Celulele isi dezvolta sisteme de aderenta, a caror distributie precisa determina
forma ansamblului celular; celulele nu pot parasi tesutul in formare. In general,
acest mecanism de histogeneza caracterizeaza tesuturile epiteliale.
al doilea mecanism este mai complex si implica migrarea celulara: o populatie
celulara invadeaza o alta populatie , iar celulele cu origini diferite interactioneaza,
formand un tesut mixt (un organ).
Un asemenea mecanism necesita orientarea celulelor migratoare spre destinatia lor finala,
fie prin intermediul unor semnale chimice (chimio - tactism), fie cu ajutorul unor fibrile proteice de
orientare (de exemplu fibronectina), cu care celulele interactioneaza (ghidare de contact). La embrionii vertebratelor, de exemplu, celulele crestei neurale se desprind de la nivelul tubului neural si
migreaza, apoi se diferentiaza si se asociaza cu alte celule, formand sistemul nervos periferic.
Fie ca se asambleaza dupa diviziune sau dupa migrare, celulele trebuie sa se recunoasca
specific, pentru a putea sa se asocieze in tesuturi, sau pentru a se putea separa de celulele
diferite.
Intelegerea modalitatilor de recunoastere si asociere celulara s-a realizat pe modele
experimentale diferite. Unul dintre cele mai sugestive il constituie studiul comportamentului social
al unor microorganisme ce pot trece, in anumite conditii, de la un mod de viata unicelular, la
organizarea pluricelulara.
Astfel, amoeba Dictyostelium discoideum este un organism unicelular care traieste pe
solul padurilor, hranindu-se cu bacterii si resturi organice si care, in conditii normale, se inmulteste
prin diviziuni directe, o data la 2-3 ore.
In conditiile in care rezervele nutritive se epuizeaza, amoebele inceteaza sa se mai divida
si se grupeaza in ansambluri pluricelulare minuscule (1-2 mm ), numite limacsi. Fiecare limax
este compus din circa 1000 de celule si prezinta un comportament multivalent, pe care amoebele
individuale nu-l poseda. Astfel, acest agregat este foarte sensibil la lumina si caldura, deplasanduse activ in directia unui mediu cu conditii mai favorabile. In cursul migrarii, celulele incep sa se
diferentieze si sa se grupeze in regiuni care prefigureaza partile viitorului corp vegetativ.
Cand limacsii ajung in locuri propice se metamorfozeaza, dezvoltandu-si, pe discul fixat
de substrat, un peduncul si un sac sporal. In conditii favorabile, sporii se elibereaza si genereaza
noi amoebe, in timp ce celelalte parti ale corpului vegetativ degenereaza si mor (Fig. 3.1.).
Asamblarea celulelor pentru a forma limaxul se realizeaza prin chimiotaxie, ca urmare a
eliberarii in mediu de catre unii indivizi, a unui semnal chimic, reprezentat de cAMP (AMP ciclic).
Aceste celule devin centre de agregare, spre ele venind, in valuri succesive, amoebele care
au fixat semnalul chimic pe receptorii lor de membrana, semnal ce determina formarea de
pseudopode. Amoebele receptoare elibereaza, la randul lor, cAMP, ca raspus la semnalul
receptionat, functionand ca relee, ce amplifica semnalul initial si antreneaza noi si noi valuri de
migratie celulara, circulara sau spiralata. In felul acesta, intensitatea semnalului de agregare se
mentine constanta, pe arii largi.
Un astfel de semnal se deosebeste de semnalul emis, de exemplu, de amoeba
Dictyostelium minutum, la care intensitatea acestuia slabeste rapid. In acest caz, limacsii
formati au dimensiuni foarte mici, fiind alcatuiti dintr-un numar redus de celule.
Asocierea celulelor amoeboidiene in ansamblul reprezentat de limax presupune existenta
unor molecule de aderenta, sintetizate tot ca raspus la stimularea cu cAMP.
31

Astfel, discoidina - 1, este o proteina din grupul lectinelor, cu functie de ghidare si contact,
care se leaga atat la suprafata celulelor, cat si la substratul de migrare.
S-au identificat si doua glicoproteine transmembranare care contribuie la aderenta si
soliditatea ansamblului celular: situsul A de contact, Ca+2 - dependent, sintetizat in primele 8 ore de
carenta nutritiva si situsul B de contact, produs in perioada imediat urmatoare si care este Ca +2
-independent.

Fig. 3.1. Ciclul de viata al amoebei Dictyostelium discoideum (schema si microfotografii)

Spre deosebire de exemplul amintit, in care agregarea celulelor este usor observabila in
cultura, la animalele pluricelulare mecanismele de recunoastere si asociere celulara sunt mult mai
greu de studiat.
In acest caz se procedeaza la disocierea celulelor din tesuturi (in special din tesuturile
embrionare) si la studiul reasamblarii acestora in vitro.
Disocierea se realizeaza tratand celulele cu concentratii slabe de enzime proteolitice
(frecvent tripsina), in combinatie cu agenti chelanti ai Ca+2 (EDTA). Celulele separate, cultivate, se
reasambleaza in vitro in structuri similare cu tesutul de origine.
Daca in aceeasi cultura se introduc celule embrionare cu origini diferite (de exemplu, celule
hepatice si retiniene), initial se formeaza agregate mixte, nediferentiate. In timp, celulele sunt triate
dupa originea lor si se reconstituie fragmentele tisulare initiale.
Aceste experiente demonstraza ca asocierea celulelor pentru a forma tesuturi nu este un
simplu proces morfogenetic, ci presupune dezvoltarea unui sistem de afinitati reciproce intre
celule, precum si intre celule si matricea extracelulara.
Constatari interesante asupra sistemelor de recunoastere si aderenta celulare au fost
obtinute prin cultivarea cheratinocitelor disociate (celule se apartin tesutului epitelial). In vivo,
cheratinocitele din stratul bazal al epidermei sunt stratificate: cele din stratul bazal, relativ
nediferentiate, se divid constant, generand cheratinocitele din straturile superioare, lipsite de
activitate mitotica si care prezinta o diferentiere pronuntata.
Daca, in mediul de cultura, concentratia Ca +2 este foarte mica, sistemul de aderente Ca +2 dependente nu functioneaza, iar celulele vor creste intr-un monostrat, format din celule proliferative
si celule in curs de diferentiere. Daca concentratia Ca+2 se normalizeaza, monostratul se
transforma intr-un agregat pluristratificat, cu o dispozitie a celulelor identica celei din pielea
normala.
32

Experientele cu anticorpi monovalenti au permis identificarea sistemelor moleculare care

intervin in aderenta celulara.
Astfel, molecula de aderenta a celuleor nervoase (N-CAM) este o glicoproteina
transmembranara formata din 1000 aminoacizi, exprimata la suprafata neuronilor si a celulelor
gliale. Injectarea anticorpilor anti-N-CAM in ochiul embrionului de gaina inhiba dezvoltarea normala
a retinei si formarea axonilor, dovedind ca N-CAM joaca un rol important in aderenta celulelor
nervoase si dezvoltarea sistemului nervos. Celulele crestei neurale, care poseda un numar mare
de N-CAM pe suprafata lor, pierd aceste molecule in cursul migratiei, dar le reexprima atunci cand
interactioneaza pentru a forma ganglionii nervosi.
Regiunea extracelulara a N-CAM, identica la majoritatea tipurilor acestor glicoproteine, este
pliata in 5 domenii, sub forma de bucle, fiind omologa cu anumite domenii ale imunoglobulinelor.
De aceea, N-CAM este considerata a fi un membru superfamiliei anticorpilor (fig. 3.2.).
Moleculele N-CAM intervin in aderenta celulara Ca+2 - dependenta.

Fig. 3.2. Structura diferitilor receptori de aderenta de tip N-CAM (superfamilia anticorpilor)

O alta familie de molecule de aderenta este cea a caderinelor, care mediaza contactele
celulare Ca+2 - dependente. Se cunosc pana in prezent caderinele de tip E, N si P.
Caderina E este cea mai bine caracterizata. Regiunea sa extracelulara este pliata in trei
domenii, aparent diferite de domeniile imunoglobulinelor. In celulele epiteliale mature, caderina E
se concentreaza in special la nivelul centurilor de aderenta, conectand scheletul de actina al
acestor celule si conferind o anume rezistenta mecanica a tesutului.
Aparitia si disparitia unui tip de caderina este legata de etapele morfogenetice embrionare.
De exemplu, ectodermul care genereaza tubul neural in formare pierde caderina E si exprima doar
caderina N.
Un tip celular unic utilizeaza mai multe mecanisme moleculare de aderenta cu alte celule
sau cu matricea extracelulara.
Spre deosebire de receptorii pentru semnalele chimice, solubile, care se leaga de ligandul
specific cu o mare afinitate, receptorii pentru moleculele de la suprafata celulara sau pentru
matrice au, in general, o afinitate slaba.
Caracteristica pentru acesti receptori este forta de legatura, care rezulta din asocierea
simultana a lor, insumata cu cea a multiplilor liganzi ai celulelor adiacente sau ai matricei
extracelulare. Combinatia specifica a moleculelor intercelulare de aderenta, ca si concentratia si
33

distributia lor la suprafata oricarui cuplu de celule determina masura in care aceste celule se vor
recunoaste si vor reactiona.
Aceste combinatii de receptori constituie un cod morfogenetic, care determina modul de
organizare a celulelor in tesuturi. Pe baza acestui cod, celulele, chiar si cele strans inrudite, sunt
capabile sa detecteze cele mai mici diferente de aderenta si sa trieze celulele cu care vor stabili
contactele cele mai solide, dintre numeroasele variante posibile (fig. 3.3.).
Observatiile realizate pe celulele embrionare cultivate, care se ataseaza reciproc pentru a
forma tesuturi, sau pe tesuturile adulte, in curs de regenerare, au aratat ca aceste contacte nu
implica formarea de jonctiuni celulare organizate. Contactele intercelulare ce se realizeaza prin
glicoproteinele transmembranare de legatura permit locomotia celulara, dar nu sunt atat de
puternice pentru a imobiliza celulele.
Moleculele de aderenta nonjunctionala initiaza doar asocierea celulelor in tesuturi. Aceasta
asociere este apoi stabilizata prin asamblarea jonctiunilor intercelulare. Multe proteine, cum ar fi de
exemplu caderina E, sunt implicate in initierea aderentei celulare, dar pot deveni ulterior parti
intrinseci ale jonctiunilor intercelulare.

Fig 3.3. Tipuri de receptori de aderenta intercelulara si modalitati de asociere a acestora

3.2. Adezivitatea celulara

In organismele pluricelulare majoritatea celulelor sunt organizate in ansambluri cooperative tesuturi, care, la randul, lor se structureaza in unitati functionale - organe.
In cadrul tesuturilor, celulele sunt asociate si interactioneaza fie prin intermediul unei retele
proteice din constitutia matricei extracelulare, fie sunt unite prin contacte directe - jonctiuni
intercelulare, la nivelul unor regiuni membranare specializate.
In functie de ponderea matricei si a jonctiunilor intercelulare, se disting doua categorii
majore de tesuturi animale:
34

in tesuturile conjunctive matricea extracelulara este preponderenta, celulele fiind

dispersate in aceasta masa, formata in principal din polimeri fibrilari de colagen.
Celulele sunt atasate la componentele matricei, care suporta cea mai mare parte a
fortelor mecanice care se exercita asupra tesutului.
in tesuturile epiteliale, celulele sunt organizate in foite celulare dispuse la
suprafata corpului sau la interiorul organelor cavitare, ce functioneaza ca bariere de
permeabilitate pentru apa si ionii din diferitele compartimente ale organismului.
Celulele sunt strans atasate reciproc prin dispozitive speciale de adezivitate, care
suporta cea mai mare parte din actiunile mecanice exercitate asupra tesutului.
Matricea este redusa cantitativ in comparatie cu volumul ocupat de celule.
Jonctiunile celulare, atat cele dintre celule, cat si cele dintre celule si matricea
extracelulara, pot fi clasificate in trei grupe principale, in functie de dispozitivele de adezivitate
participante: jonctiuni stranse (impermeabile sau ocluzive), jonctiuni de ancorare si jonctiuni
comunicante (deschise, gap-junctions)
3.2.1 Jonctiunile stranse (impermeabile sau ocluzive)
Sunt prezente la nivelul foitelor epiteliale. Spre exemplu, epiteliul care tapeteaza vilozitatile
intestinale se comporta ca o bariera dubla: retine cea mai mare parte a continutului ionic si
molecular in interiorul lumenului intestinal si impiedica, totodata, reabsorbtia substantelor din
sange in interiorul intestinului.
In acelasi timp, celulele epiteliale intestinale realizeaza transportul transcelular
(transepitelial) al nutrientilor, din intestinul subtire in sangele capilar al vilozitatilor, prin intermediul
pompelor active din membrana apicala a acestor celule si a difuziei facilitate, la nivelul membranei
bazolaterale.
Realizarea acestui transport unidirectional de metaboliti se realizeaza datorita jonctiunile
stranse. Aceste jonctiuni, a caror stabilitate este calciu-dependenta, sudeaza celulele epiteliale la
nivelul regiunii superioare a membranelor lor laterale.
In microscopia electronica, prin criofracturare, zona jonctiunilor impermeabile apare formata
dintr-o retea de lanturi proteice anastomozate, compuse din subunitati proteice globulare, ce
prezinta o dispozitie complementara in membranele celor doua celule adiacente (fig. 3.4.).

Fig. 3.4. Jonctiuni stranse (sus celule epiteliale intestinale solidarizate prin jonctiuni stranse; jos
ultrastructura jonctiunilor stranse)

35

Desi in principiu impermeabile, jonctiunile stranse confera o permeabilitate diferentiata di

-feritelor epitelii. De exemplu, jonctiunile stanse din epiteliul intestinului subtire sunt de circa
10.000 de ori mai permeabile pentru ioni decat cele din epiteliul vezical.
3.2.2. Jonctiunile de ancorare
Aceste jonctiuni asociaza elementele de citoschelet ale celulelor care se afla in contact,
sau aceste elemente cu matricea extracelulara, permitand celulelor sa se comporte ca unitati
structurale rezistente la actiunea fortelor dezorganizatoare. Toate jonctiunile de ancorare sunt
formate din doua unitati ultrastructurale proteice: proteine intracelulare, care unesc complexul
jonctional cu elementele specifice ale citoscheletului, si glicoproteine transmembranare, a caror
domenii intracelulare se leaga la proteinele intracelulare, iar domeniile extracelulare
interactioneaza fie cu matricea extracelulara, fie cu domeniile extracelulare alte glicoproteinelor din
celulele vecine aderente.
Exista doua forme de jonctiuni de ancorare, diferite din punct de vedere ultrastructural si
functional: jonctiunile aderente si jonctiunile prin desmozomi si hemidesmozomi.
Jonctiunile aderente
Desi in tesuturile neepiteliale aceste jonctiuni exista in forme diferite, in foitele epiteliale ele
formeaza frecvent centuri de aderenta continua (zonula aderens). Aceste centuri sunt juxtapuse
in celulele epiteliale adiacente, fiind formate din filamente de actina paralele, care formeaza o
centura situata sub jonctiunile impermeabile.
Glicoproteinele transmembranare care realizeaza ancorarea celulelor adiacente sunt Ca +2
-dependente si fac parte din familia de proteine de aderenta caderine (fig.3.5.).

Fig. 3.5. Jonctiuni ancorare: centuri de aderenta continua (sus celule epiteliale solidarizate prin centuri de
aderenta; jos ultrastructura centurilor de aderenta)

36

Centurile de actina din celulele consolidate prin aceste jonctiuni confera o rezistenta
mecanica deosebita epiteliului, permitand o serie de transformari morfogenetice, cum ar fi, de
exemplu, inrularea ectodermului embrionar in vederea formarii tubului neuronal.
Jonctiunile de ancorare dintre filamentele de actina celulare si matricea extracitoplasmatica
sunt numite puncte de contact focal sau placi de aderenta.
In placile de aderenta glicoproteinele transmembranare de legatura cu matricea sunt
receptori care apartin familiei integrinelor.
Desmozomii si hemidesmozomii
Acest tip de jonctiuni reprezinta puncte de contact intercelular in forma de butoni de
presiune, care asambleaza celulele dintr-o larga varietate de tesuturi.
Ei servesc ca punct de ancorare pentru o larga varietate de filamente intermediare
citoplasmatice, care constituie o sarpanta structurala pentru celulele aderente: filamentele de
cheratina din celulele epiteliale, filamentele de desmina din celulele musculare cardiace,
filamentele de vimentina din celulele conjunctive, etc.
Un desmozom este compus din doua elemente ultrastructurale: o placa citoplasmatica
densa, alcatuita dintr-un complex de proteine intracelulare (in special desmoplachine) pe care se
ataseaza elementele de citoschelet si glicoproteine transmembranare (desmogleine), care se
ataseaza cu o extremitate pe placa si interactioneaza, prin domeniile extracelulare, cu alte proteine
transmembranare, din celulelor vecine (fig. 3.6.).

Fig. 3.6. Jonctiuni de aderenta intrercelulara: desmozomii (sus ultrastructura unui desmozom; jos celule
epiteliale solidarizate prin desmozomi)

Hemidesmozomii, desi morfologic similari, difera chimic si functional de desmozomi. Ei

ataseaza suprafata bazala a celulelor epiteliale la lamina bazala conjunctiva pe care este situat
epiteliul, iar filamentele intermediare celulare se ataseaza la placile celulare terminal si nu lateral,
cum este in cazul desmozomilor.
Desmozomii si hemidesmozomii sunt dispozitive de adezivitate care repartizeaza fortele de
tensiune sau de dispersie in ansamblul epiteliului si a tesutului conjunctiv subadiacent, conferind
astfel o rezistenta mecanica crescuta acestor formatiuni.

37

3.2.3. Jonctiunile comunicante (deschise, gap-junctions)

Sunt unele dintre jonctiunile celulare cele mai raspandite, fiind prezente in majoritatea
tesuturilor animalelor vertebrate.
Aceste jonctiuni sunt numite comunicante deoarece permit schimburile ionice si de
molecule hidrosolubile dintre celulele adiacente, realizand in felul acesta un cuplaj metabolic si
electric celular.
Coroborarea studiilor de electrochimie, microscopie fluorescenta si autoradiografie, cu
observatiile electronomicroscopice, a permis caracterizarea ultrustructurala a jonctiunilor
comunicante: la nivelul regiunilor de contact intercelular, membranele celulare prezinta proteine
transmembranare, reprezentate de 6 subunitati proteice identice (conexoni). Intre conexoni se
formeaza canale cu diametrul de 1,5 nm (fig. 3.7.).
Conexonii din doua membrane adiacente contacteaza si formeaza un canal continuu, care
uneste citoplasmele celor doua celule.
In jonctiunile comunicante se pot inscrie si sinapsele chimice si plasmodesmele (prezente
numai la celulele vegetale).

Fig. 3.7. Jonctiuni comunicante intercelulare (jonctiuni de tip gap)

38

Intrebari de verificare si evaluare a cunostintelor

1. Care sunt cele doua mecanisme fundamentale de recunoastere si asociere a celulelor in
tesuturi?
2. De ce este considerate amoeba Dictyostelium discoideum un organism model in studiul
mecanismelor de recunoastere si adezivitate celulara?
3. Care sunt etapele ciclului de viata al amoebei Dictyostelium discoideum si ce molecule
de aderenta celulara au fost identificate la acest microorganism?.
4. Care sunt principalele sisteme moleculare ce asigura adezivitatea celulara la organismele
pluricelulare? Care sunt caracteristicile ultrastructurale si functionale ale acestora?
5. In afara de stabilirea jonctiunile intercelulare specifice, ce alte conditii trebuie satisfacute
pentru a asigura formarea unui agregat celular stabil (tesut)?
6. Prin ce difera tesuturile epiteliale fata de cele conjunctive in ceea ce priveste ponderea
anumitor tipuri de jonctiuni?
7. Ce rol, localizare si organizare ultrastructurala prezinta jonctiunile stranse (impermeabile)?
8. Care sunt cele doua subunitati esentiale ale oricarei jonctiuni de ancorare?
9. Ce deosebiri de ordin ultrastructural si functional exista intre jonctiunile de aderenta si cele
realizate prin desmozomi si hemidesmozomi?
10. Pe ce baze ultrastructurale se poate argumenta rolul jonctiunilor de tip gap in asigurarea
schimburilor de molecule dintre celule?

Teme pentru examinarea finala

1. Precizarea bazelor moleculare ale recunoasterii si adezivitatii celulare la organismele
unicelulare.
2. Descrierea ultrastructural functionala a principalelor molecule de adezivitate prezente in
membrana celulele organismelor pluricelulare.
3. Definirea si enumerarea tipurilor de jonctiuni (intercelulare si cu matricea citoplasmatica).
4. Cunosterea particularitatilor ultrastructural functionale si a deosebirilor dintre diferitele
clase de jonctiuni celulare.

39

Unitatea de invatare 4
Comunicarea (semnalizarea) celulara
Comunicarea dintre celulele unui organism pluricelular este esentiala pentru diferentierea si
organizarea acestora in tesuturi, cat si pentru controlul cresterii, a diviziunii, si a functiilor celulare.
Celulele animale prezinta trei modalitati principale de comunicare:
secretia de substante chimice care sunt transmise la distanta altor celule, sub forma de
semnale chimice;
prin molecule atasate membranei plasmatice, care influenteaza activitatea altor celule
aflate in contacat fizic direct cu celulele producatoare de semnale;
prin intermediul jonctiunilor de tip gap (fig. 4.1.).

Fig. 4.1. Principalele modalitati de comunicare intercelulara

Dintre cele trei modalitati, cea mai diversificata este transmiterea de semnale chimice intre
celulele care nu se afla in contact fizic direct. In functie de distanta la care actioneaza aceste
semnale, in primul rand, mecanismele de transmitere (semnalizare) chimica a se clasifica in:
A. transmiterea endocrina: celulele endocrine specializate secreta hormoni, care circula
prin plasma sanguina si actioneaza asupra diferitelor celule - tinta;
B. transmiterea paracrina: celulele paracrine secreta mediatori chimici locali, care
actioneaza asupra celulelor situate in imediata lor vecinatate; acesti mediatori sunt rapid captati,
imobilizati sau degradati enzimatic;
40

C. transmiterea sinaptica: celulele sistemului nervos secreta neurotransmitatori la nivelul

jonctiunilor specializate denumite sinapse chimice (sinapse neuro-neuronale intre neuroni si
jonctiuni neuromusculare intre un neuron motor si o fibra musculara) (fig 4.2.).

Fig. 4. 2. Modalitati de semnalizare chimica a celulelor aflate la distanta

In toate aceste cazuri, celulele - tinta raspund la semnalul chimic specific prin intermediul
unor receptori de membrana, care fixeaza molecula informativa si initiaza raspunsul.
Aceeasi molecula informativa are frecvent efecte diferite asupra celulelor - tinta diferite.
Aceste efecte variate pot fi explicate fie prin existenta unor receptori diferiti in plasmalema
celulelor receptoare, fie, in cazul prezentei aceluiasi tip de receptori in diverse celule, a unei
modalitati specifice de transductie intracelulara a semnalelor externe (fig. 4.3.).

Fig. 4.3. Raspunsuri diferite ale unor tipuri de celule la actiunea aceluiasi semnal chimic (neurotransmitatorul
acetilcolina).

Transmiterea endocrina este destul de lenta, un hormon necesitand cateva minute pentru a
ajunge la celula tinta. Fiecare tip de celula endocrina secreta un hormon diferit si fiecare celula 41

tinta prezinta receptori complementari pentru acesti hormoni, raspunsul depinzand in final de tipul
celular.
Transmisia nervoasa, in schimb, este mult mai rapida si mai precisa.
Semnalele chimice eliberate de celulele nervoase la nivelul sinapselor, sub actiunea
potentialului de actiune, actioneaza asupra celulelor postsinaptice atat intr-o maniera paracrina, cat
si una sinaptica. In sistemul paracrin, neurotransmitatorul difuzeaza asupra mai multor celule tinta vecine, pe cand in sistemul sinaptic, actiunea neurotransmitatorului este limitata la o singura
celula - tinta. Spre deosebire de hormoni, care sunt puternic diluati in fluxul sanguin si lichidul
interstitial, neurotransmitatorii sunt mult mai putin diluati, iar receptorii acestora au o afinitate destul
de slaba pentru ligandul lor caracteristic. Neurotransmitatorii initiaza raspunsuri mult mai rapide
decat hormonii
Moleculele informative (mediatori chimici locali, neurotransmitatori, hormoni) sunt foarte
variate ca structura, putand fi reprezentate de peptide, proteine, glicoproteine, acizi aminici, steroli
si acizi grasi etc.
Majoritatea hormonilor si mediatorilor chimici locali sunt hidrosolubili. Hormonii tiroidieni si
steroizi, in schimb, insolubili in apa (liposolubili) sunt solubilizati in timpul transportului sanguin, prin
fixarea lor la diferiti transportori proteici specifici. Aceasta diferenta de solubilitate este
responsabila de modalitatea fundamental diferita de actiune a celor doua clase de molecule
asupra celulelor - tinta:
moleculele hidrosolubile se fixeaza pe receptorii proteici externi ai suprafetei
celulare;
hormonii liposolubili traverseaza usor membrana plasmatica (bistratul lipidic) si se
fixeaza pe receptorii proteici intracelulari specifici.

4.1. Semnalizarea prin intermediul receptorilor intracelulari

Hormonii steroizi, avand o greutate moleculara mica (~300 Da), traverseaza membrana
plasmatica prin difuzie simpla si se fixeaza cu afinitate puternica, dar reversibil, pe un receptor
proteic complementar.
Fixarea hormonului induce o modificare alosterica a conformatiei receptorului proteic
(activarea receptorului), care creste afinitatea acestuia pentru ADN. Activarea permite legarea
receptorului pentru hormonii steroizi la unele gene specifice, avand drept efect reglarea
transcriptiei lor. Catena polipeptidica a receptorului (~ 800 AA) este pliata in trei domenii distincte:
domeniul carboxi-terminal, la care se ataseaza hormonul;
domeniul median, care se leaga la ADN;
domeniul amino-terminal, care activeaza transcrierea genei (fig. 4.4.)..

Fig. 4.4. Mecanismul de actiune ale hormonilor steroizi (A) si tipuri de receptori pentru hormonii steroizi si alti
liganzi(B)

42

Fixarea hormonului activeaza receptorul (in mod obisnuit inactiv), crescandu-i afinitatea
pentru ADN. Atasarea complexului hormon-receptor pe situsurile specifice ale ADN-ului activeaza
(sau uneori inhiba) transcrierea genelor corespunzatoare
Raspunsul la un hormon steroid are loc in doua etape:
inducerea directa a transcriptiei unor gene specifice - raspunsul primar.
produsii acestor gene pot, la randul lor, sa activeze noi gene si sa produca un
raspuns secundar, intarziat (fig. 4.5.).

Fig. 4.5. Etape ce activare a trancriptiei genelor controlate de hormonii steroizi

Raspunsul la hormonii steroizi, ca si raspunsurile hormonale, in general, sunt determinate

atat de natura celulei - tinta cat si de natura hormonului respectiv.
Aceasta realitate are doua explicatii posibile: ori fiecare tip de celule - tinta poseda receptori
diferiti pentru acelasi hormon, ori receptorii sunt identici, dar genele pe care le activeaza sunt
diferite. Ultima explicatie pare cea mai plauzibila, deoarece s-a demonstrat ca receptorii pentru
estradiol, cortizol si progesteron (hormoni steroizi) sunt codificati de o singura gena, iar masculii
care prezinta mutatii ale receptorului pentru testosteron sunt anormali. Receptorii hormonilor
steroizi nu pot activa o gena decat intr-o combinatie adecvata cu alte proteine reglatoare, specifice
pentru diferite celule.

4.2. Semnalizarea prin intermediul receptorilor proteici de suprafata

Toate moleculele informative hidrofile (neurotransmitatori, hormoni proteici si factori de
crestere) se fixeaza pe receptorii proteici specifici de pe suprafata celulelor - tinta asupra carora
acestia actioneaza.
Acesti receptori fixeaza molecula informativa (ligandul) cu o afinitate puternica si
convertesc stimularea extracelulara intr-un semnal intracelular care modifica comportamentul
celulei tinta. Numarul de receptori de suprafata pentru un ligand dat poate varia intre 500 - 10.000
molecule/celula, ei avand fie o distributie difuza, fie localizata in anumite regiuni particulare ale
plasmalemei. Spre deosebire de receptorii intracelulari ai hormonilor steroizi sau tiroidieni,
receptorii de la nivelul suprafetei celulare nu regleaza direct expresia genelor. Ei retransmit
semnalul prin membrana plasmatica si influenteaza evenimentele moleculare din citosol sau
nucleu prin generarea de noi semnale intracelulare (transductia intracelulara a semnalelor
extracelulare).
Receptorii de suprafata celulara pot fi impartiti in trei clase, in functie de mecanismul de
transductie al semnalului pe care-l utilizeaza:
43

receptorii legati de canale - sunt canale ionice a caror deschidere este reglata de
un neurotransmitator (canale ligand dependente). Ei sunt implicati, in principal, in
transmiterea rapida a semnalului sinaptic intre celulele excitabile si modifica
tranzitoriu permeabilitatea membranara pentru ioni (excitabilitatea celulelor post sinaptice).
receptorii catalitici - actioneaza direct ca enzime. Domeniul lor catalitic intracelular
functioneaza ca o protein - kinaza specifica pentru tirozina.
receptorii legati de proteinele G - activeaza sau inactiveaza, indirect, o enzima
specifica, atasata la membrana plasmatica sau un canal ionic. Aceasta actiune se
realizeaza prin intermediul unei proteine numite proteina reglatoare GTP
-dependenta (proteina G) (fig. 4.6.).

Fig. 4.6. Tipuri majore de receptori membranari de suprafata pentru semnalele solubile

Receptorii legati de proteina G modifica concentratia intracelulara a uneia sau mai multor
molecule mici, numite mesageri intracelulari sau mesageri secundari. Mesagerii intracelulari
modifica, la randul lor, comportamentul altor proteine - tinta din celula.
Printre cei mai importanti mesageri intracelulari se numara cAMP-ul si ionii de Ca+2.
Semnalizarea prin intermediul cAMP sau Ca+2 reprezinta cele doua cai prin care se
realizeaza transductia intracelulara a semnalelor in aproape toate celulele animale (Fig.12.13,
Alberts).
Diversitatea sistemelor de transmitere intracelulara a semnalelor prin intermediul
proteinelor G este remarcabila.
De exemplu, proteinele Gs si Gi cupleaza receptorii cu adenilat-ciclaza, in timp ce proteinele
Gp cupleaza receptorii cu fosfolipaza C. In celulele cu bastonase ale vertebratelor, o proteina G,
denumita transducina, cupleaza actiunea unui foton cu activarea unei fosfodiesteraze care
44

hidrolizeaza cGMP-ul. Legarea acetilcolinei la receptorii celulelor musculare cardiace (receptori

muscarinici ai acetilcolinei) activeaza o proteina G care deschide indirect un canal de K+.
4.2.1. Transductia prin intermediul cAMP
Pentru ca cAMP sa functioneze ca mediator intracelular, concentratia sa intracelulara
trebuie sa varieze rapid, ca raspuns la semnalele extracelulare. Sinteza rapida a cAMP trebuie sa
fie echilibrata prin degradarea sau eliminarea sa rapida din celula.
cAMP este sintetizat din AMP cu ajutorul adenilil - ciclazei atasate la membrana
plasmatica si este hidrolizat rapid, sub actiunea cAMP fosfodiesterazelor, in 5- AMP (fig. 4.7.).
Majoritatea hormonilor si a mediatorilor chimici locali controleaza concentratia
citoplasmatica a cAMP prin activarea (sau, uneori, inhibarea) adenilil-ciclazei (si nu a fosfo
diesterazei).

Fig. 4.7. Sinteza si degradarea AMP ului ciclic (cAMP)

Desi, la bacterii, receptorii si adenilil ciclaza interactioneaza direct, la celulele animale

cuplarea dintre aceste molecule se realizeaza indirect, prin intermediul proteinei G
stimulatoare (Gs).
Pentru a transmite semnalul de la receptori la ciclaza, proteina G s trebuie sa sufere o
schimbare structural conformationala, dupa receptia unui semnal specific. Atunci cand G s este
activata de complexul hormon-receptor, ea se leaga simultan cu o molecula de GTP si poate
modifica molecula adenilil ciclazei, activand o. Hidroliza GTP-ului in GDP, sub actiunea unei
subunitati a proteinei Gs, stopeaza activarea acestei ennzime si, in final, a ciclazei.
AMP-ul ciclic isi exercita efectele in celula animala prin activarea unei enzime celulare
specifice, numita protein-kinaza cAMP dependenta (kinaza A).
Aceasta catalizeaza transferul unui grup fosfat de la ATP la un reziduu de serina sau
treonina al unui mic grup de proteine celulare. De exemplu, fixarea adrenalinei pe receptorii betaadrenergici din celula musculara creste cantitatea de cAMP din citosol, prin activarea adenilil45

ciclazei. cAMP, la randul sau, va activa kinaza A, care fosforileaza fosforil kinaza. Aceasta
fosforileaza apoi glicogen fosforilaza, inducand glicoliza glicogenului (Fig. 4.8.).

Fig. 4.8. Etapele inducerii degradarii glicogenului in fibra musculara scheletica de catre cAMP

In unele celule animale, cresterea concentratiei de cAMP activeaza transcrierea unor gene
specifice. De exemplu, celulele neuroendocrine ale hipotalamusului vor secreta somatostatina, in
conditiile activarii genelor acestui hormon de catre cAMP.
In majoritatea celulelor animale, functioneaza si cGMP (GMP ciclic) ca mediator
intracelular. cGMP-ul activeaza o protein - kinaza specifica (kinaza G), care fosforileaza o serie de
proteine in celula tinta, (in general proteine necunoscute). Guanil-ciclaza, care catalizeaza
formarea GMP din GTP, este o enzima insolubila, care nu este cert cuplata cu receptorii suprafetei
celulare.
4.2.2. Transductia prin intermediul ionilor de Ca+2
Concentratia Ca+2 liber din citosol este foarte mica (~ 10 -7 M) in comparatie cu concentratia
ionlui in lichidul extracelular si in compartimentele intracelulare specializate in stocarea Ca +2
(~
10-3 M).
Atunci cand un semnal deschide in mod tranzitoriu canalele de Ca +2, ionii de Ca se
precipita in citoplasma, crescand concentratia sa locala si activand mecanismele intracelulare
sensibile la acest ion. Deoarece concentratia citosolica de Ca+2 trebuie sa ramana scazuta, patru
mecanisme distincte intervin si concura in acest scop:
ATP- aza Ca+2 - dependenta, care pompeaza ionii de calciu din celula in mediul
extracelular;
un sistem antiport cu Na+, care extruzeaza calciul in mediu (intalnit in celulele
musculare si nervoase);
o pompa de calciu ATP - dependenta din membrana compartimentului intracelular
de stocare a calciului reticulul endoplasmatic ( calcsechestrina );
pompa de calciu mitocondriala care indeparteaza calciul din citosol, atunci cand
celula este lezata.
In sfarsit, calciul se poate lega la diferite molecule intracelulare, realizand astfel o cale de
transductie a semnalelor chimice (fig. 4.9.).
46

Fig. 4.9. Mecanisme de mentinere a unei concentratii citosolice scazute Ca2+ prin pomparea ionului in mediul
extrcelular (A) sau prin introducerea sa activa in unele organite celulare (B)

Ionii de calciu actioneaza ca mesageri intracelulari, mediind o larga varietate de raspunsuri

celulare (inclusiv secretia si proliferarea celulara). Exista doua cai majore de crestere a
concentratiei citosolice a Ca2+ sub actiunea semnalelor extacelulare:
in celulele nervoase, depolarizarea membranei plasmatice produce un puternic
influx de calciu in terminatiile axonului, fenomen care initiaza secretia neurotrans mitatorului;
in majoritatea celulelor, legarea unor semnale chimice extracelulare la receptorii de
membrana determina eliberarea calciului din compartimentul de retentie intracito
plasmatic (RE).
Cuplarea evenimentelor extracelulare cu deschiderea canalelor de calciu se realizeaza prin
intermediul unui alt mesager intracelular - inozitoltrifosfatul (IP3).
Inozitoltrifosfatul rezulta din hidroliza fosfolipidelor care contin inozitol inozitol fosfolipide
(fosfoinozitide), prezente in monostratul intern al plasmalemei.
Fosfoinozitidele cele mai importante in transductia semnalelor sunt derivati fosforilati ai
fosfatidilinozitolului (PI): fosfatidilinozitol 4 - fosfatul (PIP) si fosfatidilinozitol 4,5 - bifosfatul (PIP2).
In productia de inozitoltrifosfat, hidroliza PIP2 este cea mai importanta
Fixarea semnalelor extracelulare pe un receptor specific din plasmalema activeaza o
proteina G (Gp) care activeaza fosfolipaza C. Aceasta enzima cliveaza PIP si PIP 2, formand doi
produsi: inozitoltrifosfatul si diacilglicerolul (fig.4.10.).
In aceasta faza, calea de transductie a semnalelor se separa in doua directii:
IP3, fiind o molecula mica, hidrosolubila, elibereaza ionii de Ca din compartimentul
intracelular de retentie (RE). Aceasta actiune poate fi explicata prin cuplarea
moleculei de IP3 cu un receptor proteic din membrana RE, care deschide canalele
de Ca2+.
diacilglicerolul indeplineste doua roluri in transmiterea semnalelor: poate fi clivat in
acid arahidonic, sau poate activa o protein - kinaza specifica, care ulterior poate
fosforila un anumit numar de proteine cu functii diferite in celula.
Aceasta kinaza (kinaza C) este calciu - dependenta si, in numeroase celule, este activata
prin efectul cooperativ al diacilglicerolului si al concentratiei de calciu, crescuta in urma actiunii IP 3.
Kinaza C transfera gruparea fosfat terminala a ATP-ului pe reziduurile de serina sau treonina,
situate in proteinele - tinta specifice (care variaza in functie de tipul celular).
Rolul calciului, in calitate de mesager secundar, se realizeaza prin atasarea acestuia la o
serie de proteine specifice.
47

Fig. 4.10. Sinteza inozitoltrifosfatului (IP3) si a diacilglicerolului

Calmodulina, una dintre proteinele specifice majore de legare a calciului, a fost identificata
in toate celulele animale si vegetale.
Ea functioneaza ca un receptor intracelular polivalent de calciu, indeplinind un rol in
majoritatea proceselor reglate de acest ion. Calciul produce o activare alosterica a calmodulinei.
Complexul calciu-calmodulina, activat, actioneaza asupra a numeroase proteine - tinta,
dintre cele mai cunoscute fiind protein - kinazele calciu/calmodulin - dependente (Ca 2+ - kinazele).
Aceste proteine functioneaza atat ca enzime, cat si ca proteine de membrana cu rol transportor
(fig. 4.11.).

Fig. 4.11. Complexul Ca2+/calmodulina (A conformatie spatiala tridimensionala; B modificarea

conformationala a complexului produsa de atasarea la o proteina tinta specifica)

48

Spre deosebire de sistemele directe de transmitere ale semnalelor (cum sunt cele la care
participa hormonii steroizi), cascadele catalitice de mediatori intracelulari ofera numeroase posi bilitati de amplificare si reglare a raspunsurilor la semnalele extracelulare.
De exemplu, atunci cand un ligand activeaza indirect adenilil - ciclaza, prin fixarea sa pe un
receptor membranar specific, fiecare molecula de ciclaza poate sa converteasca un numar mare
de molecule de ATP in cAMP. Astfel, o concentratie de 10-9 M a semnalului extracelular induce
concentratii de 10-6 M a mesagerului secundar intracelular (cAMP). In continuare, prin acest efect
de amplificare, o singura molecula informativa extracelulara provoaca modificari a milioane de mo lecule - tinta din celula.
In plus, fiecare proteina reglatoare din aceasta secventa de semnale poate fi o tinta dis
-tincta pentru controlul metabolic (de exemplu, in cadrul cascadei de degradare a glicogenului in
celulele muschiului scheletic).

49

Intrebari de verificare si evaluare a cunostintelor

1. Ce modalitati generale de comunicare intrercelulara cunoasteti?
2. Care sunt cele trei posibilitati majore de semnalizare a celulelor aflate la distanta?
3. In ce constau particularitatile si deosebirile intre transmiterea pe cale endocrina si
sinaptica a semnalelor chimice?
4. Care sunt cele doua modalitati fundamentale distincte de semnalizare celulara, in functie
de tipul de solubilitate a moleculelor informationale?
5. Care sunt domeniile ultrastructurale ale receptorilor intracelulari pentru hormonii steroizi
si care este modul de actiune al acestor semnale?
6. Ce intelegeti prin notiunile de raspuns primar si raspuns secundar la actiunea hormonilor
steroizi?
7. Care sunt cele trei tipuri de receptori ai suprafetei celulare pentru moleculele
hidrosolubile si cum functioneaza acestia?
8. Care sunt cele doua cai fundamentale de transductie a semnalelor initiate de receptorii
membranari cuplati cu proteinele G?
9. Care sunt enzimele care intervin in sinteza, respectiv degradarea cAMP ului si care sunt
reactiile prin care acest mesager secundar intracelular induce hidroliza gicogenului in fibrele
musculare?
10. Ce mecanisme utilizeaza celulele in vederea mentinerii unei concentratii
intracitoplasmatice foarte scazute a ionor de calciu?
11. Ce reprezinta, ce rol joaca si cum se sintetizeaza inozitoltrifosfatul (IP3) si
diacilglicerolul?
12. Cum isi exercita ionii de calciu rolul de mesageri secundari in celulele tinta?
13. In ce consta amplificarea si controlul raspunsurilor celulare declansate prin fixarea
semnalelor extracelulare pe receptorii specifici ai suprafetei celulare?

Teme pentru examinarea finala

1. Enumerarea cailor fundamentale de comunicare celulara si precizarea caracteristicilor
acestora.
2. Intelegerea corelatiilor esentiale intre natura semnalelor chimice, receptorii celulari
specifici ai acestora si raspunsurile celulelor tinta.
3. Descrierea principalelor evenimente caracteristice semnalizarii prin intermediul
receptorilor intracelulari.
4. Precizarea receptorilor, cailor fundamentale, mesagerilor secundari si a etapelor de
actiune ale acestora in cadrul semnalizarii prin intermediul receptorilor de suprafata.

50

Unitatea de invatare 5
Motilitatea celulara
Motilitatea celulara (miscarile celulare) este o proprietate de baza ale celulei, miscarea, in
general, fiind o caracteristica generala a materiei vii. Moartea celulara conduce la disparitia
miscarilor celulare, persistand doar o miscare browniana, care este, de fapt, un fenomen fizic.
Miscarile celulare sunt extrem de variate.
In functie de modificarea sau pastrarea raporturilor celulelor cu mediul (pozitiei celulelor
fata de un punct de referinta), se disting trei categorii de miscari; la nivel molecular, miscarile
celulare se datoresc actiunii a doua sisteme motile: sistemul actina - miozina si sistemul
microtubul - dineina.
Tinand cont de aceste doua criterii, miscarile celulare pot fi clasificate si sintetizate in modul
urmator:
A. miscari din timpul contractiei musculare (acest tip de miscari nu va fi detalliat in capitolul
de fata, el constituind un capitol important al Fiziologiei animale);
B. miscari ce modifica raporturile dintre celule si mediul extern. Se clasifica in:
miscarea de locomotie amoeboidiana;
miscarea ciliara si flagelara.
C. miscari ce nu modifica raporturile celulei cu mediul extern. Se clasifica in:
miscari din cursul diviziunii celulare;
miscarile microvililor celulelor din diverse endoitelii;
miscarea de cicloza.

5.1. Miscarea de locomotie amoeboidiana

Consta in deplasarea celulelor libere cu ajutorul unor expansiuni temporale ale citoplasmei,
numite pseudopode. Deoarece acest tip de locomotie a fost observat pentru prima data la celulele
amoeboidiene, a fost denumit miscare amoeboidiana.
Miscarea amoeboidiana este caracteristica si altor tipuri de celule din organismele
pluricelulare: leucocite, fibrocite, etc. In cazul fibroblastelor crescute in culturi, pe langa
pseudopodele formate la extremitatea anterioara a celulei aflata in deplasare, se observa si
numerosi spiculi, precum si valuri ale suprafetei celulare (lamelipodii) care se deplaseaza in
directie inversa miscarii (fig. 5.1.).

Fig. 5.1. Micrografie in microscopie electronica cu baleiaj a extremitatii anterioare a unui fibroblast uman aflat
in cultura

51

Examinarea unei amoebe in miscare, prin microscopie fotonica, permite observarea a

doua zone de citoplasma in interiorul celulei:
un strat extern ectoplasma - localizat pe laturile pseudopodului, relativ lipsit de
granulatii si vacuole;
un strat intern - endoplasma.
Ectoplasma are structura de gel, cu consistenta si o viscozitate mai mare decat
endoplasma. Datorita fluiditatii sale, endoplasma formeaza un curent citoplasmatic, care inainteaza
in centrul pseudopodului, pana aproape de extremitatea sa anterioara, dupa care se rasfrange
lateral (zona de fantana). In aceasta zona, endoplasma, etalata lateral, se transforma in
ectoplasma rigida, constituind in acest fel un suport mecanic pentru miscarea de locomotie a
pseudopodului; in directia opusa miscarii, ectoplasma corticala se dezorganizeaza, transformandu
se in endoplasma, care este propulsata anterior, intretinand astfel extensia pseudopodului (fig.
5.2.).
A

B
Conversie ectoplasma - endoplasma

Fig. 5.2. Mecanismele locomotiei amoeboidiene (ale formarii pseudopodului) (A imagine de ansamblu; B
extremitate posterioara)

In functie de natura si localizarea fortei generatoare a miscarii amoeboidiene, s-au elaborat

doua teorii principale care incearca sa explice aceasta miscare:
teoria contractiei ectoplasmei tubulare - sustine ca forta contractila este generata in
partea opusa miscarii, de catre ectoplasma, care se transforma continuu intr-un tub
endoplasmatic, impingand curentul de endoplasma in directie anteriora. Partea
posterioara a celulei creaza permanent o presiune crescuta a endoplasmei in
comparatie cu extremitatea anterioara.
teoria contractiei frontale - postuleaza ca forta motrice este generata de contractia
endoplasmei, aparuta in apropierea punctului anterior de avansare a
pseudopodului, restul celulei fiind tras de aceasta contractie. Aceasta teorie
sustine ca endoplasma din regiunea anterioara poseda o consistenta suficient de
mare (forta tensoare) care se poate transmite treptat endoplasmei din restul celulei.
Ulterior, s-a reusit extragerea de actina si miozina din celulele amoeboidiene, iar studiile de
microscopie electronica au demonstrat ca regiunea corticala, cu consistenta de gel, contine o
bogata retea de filamente de actina. Aceste molecule au fost implicate in explicarea fortelor
generatoare ale miscarii amoeboidiene si in formarea pseudopodelor.
Filamentele de actina au o polaritate bine definita, iar capetele moleculei de miozina nu se
pot lega si deplasa de-a lungul acestor filamente decat daca sunt corect orientate in raport cu
polaritate actinei. Ansamblurile bipolare ale moleculelor de miozina non musculare, de mici
dimensiuni, atrag filamentele de actina si le asambleaza, formand sisteme functionale contractile,
chiar daca orientarea initiala reciproca a acestor molecule nu este corecta (fig. 5.3.).
52

Fig. 5.3. Participarea actinei la formarea pseudopodului si realizare locomotiei amoeboidiene

5.2. Miscarea ciliara si flagelara

Cilii si flagelii reprezinta expansiuni (proiectii) celulare alungite, capabile sa exercite, prin
miscarile lor, o forta care fie antreneaza un curent de lichid pe suprafata celulara (in cazul celulelor
imobile), fie determina miscarea celulelor izolate in mediu lichid. Desi intre cilii si flagelii
procariotelor si eucariotelor exista deosebiri nete, la eucariote cilii si flagelii au o similitudine
ultrastructurala remarcabila.
Miscarea ciliara (flagelara) poate fi descompusa in doua faze (fig. 5.4.):
faza activa, in care cilul (flagelul) se mentine relativ rigid si bataia (plierea) lui
produce o miscare in sens invers a celulei;
faza pasiva, in care cilul (flagelul) revine in pozitia initiala, prin deplierea lui gradata,
de la baza spre varf.

Fig. 5.4. Faze ale miscarii cililor (flagelilor) (A inregistrarea microcinematografica a miscarilor flagelului unui
spermatozoid; B schema: 1,2 faza activa a miscarii; 3,4,5 faza pasiva)

53

In general, cilii au dimensiuni mai mici decat flagelii si sunt prezenti in numar mult mai
mare decat flagelii la nivelul unei celule. Ei sunt grupati in campuri ciliare, mai mult sau mai putin
paralele intre ele (fig. 5.5.).

Fig. 5.5. Microfotografie electronica a cimpurilor ciliare din mucoasa intestinala a unui vierme marin

Cilii dintr-un sir (camp) efectueaza o miscare metacronala (asemanatoare cu miscarea

unui lan de grau batut de vant), in care plierea cilului anterior precede pe cea a cilului urmator. Cilii
din sirurile succesive (perpendiculare pe axul lung al celulei) efectueaza o miscare in concordanta
de faza (izocronala).
La celulele organismelor pluricelulare asociate in foite epitelile, imobile, cilii realizeaza un
transport de fluid pe suprafata celulelor. La om, de exemplu, exista importante campuri de cili la
nivelul tractului respirator, al trompelor uterine, al ventriculelor cerebrale, etc. Structuri ciliare
modificate sunt prezente si la nivelul diferitelor celule senzoriale, unde nu mai indeplinesc o functie
locomotorie.
Spre deosebire de miscarea ciliara, bataia unui flagel este simetrica si are o forma
ondulatorie sau spiralata. Activitatea flagelilor produce o forta paralela cu directia de deplasare a
celulei, care impinge (sau tracteaza) celula in mediul lichid. Flagelii au dimensiuni mai mari decat
cilii (diametrul de ~ 0,2 micrometri) si lungimi de la 1 micrometru la cativa mm) si sunt prezenti in
numar mai mic decat cilii (~ 1 - 2 per celula).
Din punct de vedere ultrastructural, cilii si flagelii sunt expansiuni ale unui corpuscul bazal
(cinetocor), situat la periferia citoplasmei, sub plasmalema.
Corpusculii bazali sunt centrioli modificati din punct de vedere ultrastructural si functional,
constituiti din microtubuli. Structura lor tipica este cea a 9 grupe (triplete) de cate 3 microtubuli (A,
B si C).
Microtubulii din fiecare grup sunt orientati paralel intre ei si alipiti pe o latura. Intre tripletele
adiacente de microtubuli exista brate conective, perpendiculare pe directia acestora (fig. 5.6.).

Fig. 5.6. Ultrastructura corpuscului bazal (cinetocorului) (A electronomicrografie a unei sectiuni transversale
prin cinetocor; B vedere laterala schematica)

54

In structura cililor si flagelilor numai bratele A si B se prelungesc, formand o zona centrala

(axonema), compusa din 9 grupe a cate 2 microtubuli (9 dublete).
Pe sectiunile transversale prin cili si flageli, se observa ca microtubulul A are o structura
completa, fiind compus din 13 protofilamente, pe cand microtubulul B este incomplet, posedand 10
- 11 protofilamente. Microtubulul A din cadrul unui dublet este interconectat cu microtubulul B din
dubletul vecin prin intermediul unor filamente subtiri, de natura proteica, formate din nexina
elastica. De asemenea, din subfibrila A spre subfibrila B se proiecteaza mai multe brate de
dineina, cu importanta deosebita in mecanismul miscarii ciliare. Partea centrala a cililor si flagelilor
este ocupata de o pereche de microtubuli cu structura completa, delimitati de un manson proteic.
Citoscheletul cilio - flagelar este completat de prezenta unor brate radiare, care pornesc tot
de la tubulul A, in directia dubletului central (fig. 5.7.).

Fig. 5.7. Ultrastructura citoscheletului cilio flagelar (axonenemei) in sectiune transversala (A imagine
electronomicroscopica; B schema)

Sectiunile longitudinale prin axonema arata natura continua a fibrilelor microtubulare si cea
discontinua a celorlalte elemente proteice. De exemplu, bratele radiare apar ca proiectii ale
subfibrilei A, dispuse in grupe de cate trei, spatiate cu o perioada de 96 nm. Deoarece tubulii
centrali nu sunt prezenti si in corpusculii bazali, este posibil ca ei sa fie generati din materialul
amorf prezent la baza axonemei, care contine tubulina.
Spre deosebire de miscarea flagelara a bacteriilor, forta de locomotie a cililor si flagelilor
pare a fi localizata la nivelul axonemei si nu la baza structurii ciliare. Ca dovada, sectionarea
bazala cililor cu microfascicule laser nu a stopat miscarea lor, iar indepartarea membranei celulare
a cililor si flagelii izolati nu a impiedicat miscarile axonemei, in conditiile prezentei ionilor de
magneziu si a ATP-ului.
Ulterior, s-a descoperit ca proteina ciliara cu activitate ATP - azica este dineina (fig. 5.8.).

Fig. 5.8. Interactiunea complexelor de dineina cu microtubulul A din structura axonemei (A schema; B
electronomicrografie)

55

Mecanismul locomotor al miscarii ciliare, unanim acceptat, este cel glisant, de tip
microtubul - dineina.
Conform acestui mecanism, microtubulii axonemei nu se lungesc si nu se scurteaza in
timpul flectarii cililor, ci lungimea lor ramane constanta. Aparenta diferenta de lungime a
microtubulilor, atunci cand se apleaca intr-o parte sau in cealalta, rezulta din faptul ca microtubulii
situati in vecinatatea curburii mici se aplaca mai putin decat cei situati in dreptul curburii mari.
Aceasta pastrare a lungimii este posibila datorita alunecarilor reciproce, prin intermediul
bratelor de dineina, care pasesc pe subfibrila B. Fiecare pas reprezinta un ciclu energetic in
care se produce hidroliza ATP-ului (fig. 5.9.).

Fig. 5.9. Demonstrarea mecanismului glisant de pliere de tip microtubul dineina, care sta la baza miscarilor
cilio - flagelare

Cilii si flagelii se pliaza de 10-40 ori pe secunda, aceasta miscare fiind precisa si coordo
-nata.
Coordonare activitatilor locomotorii cilio flagelare presupune o reglare intracitoplasmatica,
al carei mecanism este inca insuficient cunoscut. Ionii de Ca+2, desi facultativi pentru miscare, par
a fi implicati in controlul directiei si a frecventei batailor ciliare si flagelare: cand o celula flagelata
sau ciliata este expusa unui stimul adecvat, se produce un influx accentuat de calciu. De exemplu,
cresterea concentratiei intracelulare de Ca+2 la Paramecium produce o indepartare a celulei fata
de un stimul nociv, pe cand la Chlamydomonas determina o orientare catre sursa de lumina.

5.3. Miscarea de cicloza

Celulele vegetale, datorita vacuolelor centrale si a peretilor lor rigizi, pot atinge dimensiuni
mult mai mari decat cele animale. Deoarece difuzia este destul de neeficienta pe distante mari,
aceste celule necesita un curent citoplasmatic (curent de cicloza), care sa asigure o circulatie
eficienta a citoplasmei.
Curentii de cicloza sunt net observabili in celulele gigantice multinucleate ale algelor verzi
Chara si Nitella. In aceste celule, un flux continuu de citoplasma, de forma unei benzi elicoidale,
se deplaseaza de la un capat la altul al celulei, antrenand membranele interne, mitocondriile,
nucleii si alte organite, cu o viteza de 75 micrometri / s.
Sistemul generator al miscarii de cicloza, in aceste celule, se situeaza la interfata dintre
citoplasma in miscare si un monostrat imobil, cu cloroplaste, localizat imediat sub membrana
plasmatica. In aceasta regiune microscopia electronica a relevat prezenta unor fascicule groase de
filamente de actina, orientate dupa aceeasi polaritate. Aceasta polaritate este atat de evidenta,
incat miscarea directionata a moleculelor de miozina de - a lungul filamentelor de actina (de la
capatul - la capatul +) poate antrena curentul citoplasmatic observat.
56

Intrebari de verificare si evaluare a cunostintelor

1. Care sunt criteriile de clasificare a miscarilor celulare si ce tipuri de miscari celulare
cunoasteti?
2. Ce reprezinta locomotia amoeboidiana, caror tipuri de celule le este caracteristica aceasta
forma de deplasare si care este mecanismul realizarii ei?
3. Care sunt cele doua teorii principale care explica geneza fortelor mecanice implicate in de
clansarea miscarilor amoeboidiene?
4. Care este substratul contractil al miscarilor amoeboidiene?
5. Ce sunt cilii si flagelii si care sunt etapele unui ciclu complet de activitate a acestora?
6. Care sunt deosebirile esentiale de ordin morfologic si functional dintre cili si flageli?
7. Ce este corpusculul bazal (cinetocorul) si ce ultrastastructura poseda acesta?
8. Care sunt caracteristicile ultrastructurale ale axonemei cililor si flagelilor?
9. Puteti preciza corelatiile dintre componentele sistemului locomotor microtubul dineina,
corelatii care stau la baza miscarilor ciliare si fagelare?
10. Cum se realizeaza coordonarea activitatilor locomotorii cilio flagelare?
11. Ce reprezinta miscarea de cicloza, la ce tipuri de celule apare aceasta si care este rolul ei?

Teme pentru examinarea finala

1. Precizarea importantei, rolului si a tipurilor de miscari efectuate de celule.
2. Descrierea sistemelor moleculare cu rol motor (elemente ale citoscheletului) caracteristice
diferitelor tipuri de miscari celulare.
3. Caracterizarea tipurilor de miscari celulare la nivel microscopic si ultrastructural.
4. Fixarea aspectelor comune si particulare ale diferitelor tipuri de locomotie celulara.

57

58