Misiunile diplomatice

Este un fapt cunoscut ca statele stabilesc intre ele legaturi pentru a-si realiza scopurile pe plan extern.
Aceste legaturi sunt denumite raporturi diplomatice misionale. Termenul misional este legat de faptul ca
legatura dintre state nu poate avea dacat caracter oficial si deci nu poate fi realizata decat in baza unei
misiuni. Se disting doua forme de raport diplomatic misional : permanentsi temporar.
Raportul diplomatic misional este generat de acordul de vointa al Partilor care au cazut in prealabil de
acord sa stabileasca intre ele relatii diplomatice si sa faca schimb de misiuni permanente in scopul intretinerii
si dezvoltarii unor astfel de raporturi.
Relatii cu caracter diplomatic se pot stabili : intre state, intre state si organizatii internationale, sau
intre organizatii internationale.
Acest tip de relatii se manifesta intr-o diversitate de forme, schimbul de misiuni diplomatice
permanente reprezentand procedura uzuala in practica curenta.
Daca vom merge mai departe sa exploram canalele diplomatice, de exemplu, vom remarca faptul ca
acestea reprezinta modalitati de derulare a oricarui demers, iar realizarea concreta poate imbraca mai multe
forme reciproc acceptate de partile implicate. Se disting doua moduri de utilizare a canalelor diplomatice de
comunicare : prin persoane cu statut diplomatic desemnate oficial, sau prin corespondenta diplomatica.
In aceste conditii, prima categorie de mai sus se poate face prin: misiunile diplomatice permanente,
formele diplomatiei ad-hocsi in organizatiile internationale.
Diplomatia ad-hoc, este realizata, conform Comisiei de Drept International a ONU, prin: misiunile
speciale, delegatiile la conferinte internationale, trimisi itineranti, birouri temporare sau permanente in
domenii si actiuni determinate de Parti.

Categorii de misiuni diplomatice

Misiunile diplomatice pot fi grupate in : (a) misiuni de tip clasic si (b) misiuni de tip nou.
Din primul grup fac parte :
Ambasada, care este misiunea diplomatica de gradul cel mai inalt, aproape generalizata in practica
diplomatica. Seful acestei misiuni diplomatice are calitatea de ambasador, facand parte din prima clasa de
diplomati in ierarhia recunoscuta in dreptul diplomatic. Denumirea exacta si oficiala a unei persoane
desemnata de seful unui stat sa conduca o misiune cu rang de ambasada intr-un alt stat este : Ambasador
Extraordinar si Plenipotentiar.
Aceasta face si diferenta intre calitatea si rangul de ambasador. Astfel, practica internationala cunoaste
situatii cand persoane care nu sunt diplomati de cariera sunt numite in calitate de ambasadori extraordinari si
plenipotentiari, respectiv politicieni, persoane de notorietate publica ori personalitati academice. Categoriile
mentionate nu au totusi rangul/gradul diplomatic de ambasador. Acesta poate fi obtinut de catre un diplomat

de cariera, ca urmare a afirmarii meritelor sale in serviciul diplomatic al unei tari. Categoria diplomatilor in
exercitiu are privilegiul ca, dupa una sau mai multe misiuni externe de lunga durata, care se mai numesc si
posturi diplomatice, sa isi pastreze titlul de ambasador.
Nunciatura apostolica, este misiunea diplomatica echivalenta ambasadei, pe care Vaticanul o
utilizeaza in relatiile sale cu statele sau alti subiecti de drept international. Ea este condusa de Nuntiul Papal,
care face si el parte din prima clasa in ierarhia diplomatica, ca si ambasadorul.
Conform regulii generale, titlul de Decan al Corpului Diplomatic dintr-o tara revine, de drept,
ambasadorului cu cel mai indelungat stagiu la post pe spatiul respectiv. Cu toate acestea, in statele in care
catolicismul este religia dominanta, Nuntiului Apostolic i se confera prin curtoazie, titlul de Decan al Corpului
Diplomatic.
Legatia, reprezentanta diplomatica de rang inferior, avand in frunte Ministrul Plenipotentiar sau Ministrul
Resident, sef de misiune care apartine clasei a 2-a in ierarhia diplomatica.
Internunciatura, echivalenta legatiei sub aspectul rangului, care reprezinta Sfantul Scaun in tarile unde
nu exista Nunciatura, avand in frunte un Internuntiu, omolog al ministrului plenipotentiar.
Clasificarile misiunilor s-au multiplicat in ultimele decenii, datorita unor evolutii inerente in practica
relatiilor internationale. Cu titlu de exemplu, numarul legatiilor a scazut dramatic in raport cu cel al
ambasadelor. Franta dispunea, in anul 1936, de 16 ambasade si 53 de legatii, iar in 1957 - 69 de ambasade
si 9 legatii. In aceeasi perioada, Marea Britanie a parcurs o schimbare similara, evoluand de la 16 ambasade
si 36 de legatii, la 71 de ambasade si 10 legatii.
Pentru a ilustra prin exemple schimbarile dramatice de situatie in materia rangului reprezentarii
diplomatice, ar fi de notat ca in relatiile diplomatice ale Romaniei cu Franta, prima stabilire a avut loc in
februarie 1880, la nivel de legatie. In 1938, Legatia Romaniei la Paris a fost ridicata la rang de Ambasada. In
1941, relatiile diplomatice intre Romania si Franta s-au intrerupt. Au fost restabilite in 1945, la nivel
de reprezentante politice (a se vedea ca deja a inceput diversificarea reprezentarii). In 1946 cele doua state
au hotarat ca reprezentantele lor sa fie aduse la rang de legatie, iar in 1963 legatiile au fost ridicate la rang de
ambasade. Ne aflam in perioada nivelata de asperitati majore din timpul Razboiului Rece, cand principiul
asupra caruia cazusera de acord cele doua blocuri, cel putin declarativ, era cel al coexistentei pasnice.
Stabilirea clasei si rangului misiunilor diplomatice tine de competenta interna a statelor.
acestea, deschiderea intr-un alt stat a unei misiuni cu un anume rang este o chestiune fondata pe
reciprocitatii. De regula, statele deschid reciproc misiuni de acelasi rang. Este de fapt si o norma de
interstatala, intrucat daca statul A trimite o ambasada in statul B, iar statul B ar deschide doar o
statul A, aceasta decizie se poate interpreta si prin aceea ca statul B desconsidera statul A.

Cu toate
principiul
curtoazie
legatie in

De asemenea, trebuie notat ca rangul misiunii este acelasi cu al sefului ei. Deci un ambasador nu a
condus nici-o data o legatie, iar un ministru plenipotentiar nu a condus nici-o data o ambasada.
Continuand insa tipologia misiunilor diplomatice sau investite cu statut si privilegii diplomatice, este de
notat ca legatiile au disparut practic din peisajul reprezentarii reciproce.

La nivelul lui 2005, Franta avea in strainatate : ambasade (165, din care 162 dotate cu sectii
consulare), reprezentante permanente (17), consulate generale (98), consulate (5), cancelarii detasate (4),
agentii consulare (495), centre si institute culturale (166), stabilimente Alliance Franaise (285).
In categoria misiunilor de tip nou, pot fi incluse Inaltele Comisariate (Inaltele Reprezentante), ca de
exemplu cele care au legat Anglia de tarile membre ale Commonwealth-ului , Delegatiile-MisiunileReprezentantele Permanente, din sfera reprezentantelor oficiale ale statelor pe langa organizatiile
internationale, precum si Misiunile organizatiilor internationale (pe langa diferite state, membre sau
nemembre ale acestora). Misiunile formeaza categoria cea mai noua, alcatuita din reprezentante cu caracter
diplomatic pe care organizatiile internationale le folosesc in gestionarea relatiilor lor atat cu statele membre
cat si cu cele nemembre, dar cu care au institutionalizat raporturi.
Sfera de relatii descrisa mai sus, in care se include de altfel si statutul misiunilor in cauza, este
reglementata prin Conventia de la Viena din 14 martie 1975, privind reprezentarea statelor in organizatiile
internationale cu caracter universal.
Relevam in cele ce urmeaza cateva exemple privitor la reprezentarea Romaniei in strainatate si pe
langa organizatii internationale. Astfel, Romania dispune de : 96 de Ambasade stabilite (nu deschise efectiv) in
baza acordurilor interstatale, de 12 Misiuni Permanente (Comisia Dunarii, NATO- Delegatie Permanenta,
Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord, UE- Reprezentanta Permanenta,Uniunea Europeana, ONU-New
York, ONU-Geneva, adica Oficiul Natiunilor Unite si Organizatiile Internationale cu sediul in Elvetia, OMTOrganizatia Mondiala a Turismului de la Madrid, OACI-Organizatia Internationala a Aviatiei Civile de la
Montreal, UNEP si UNCHS-Programul Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator si Centrul Natiunilor Unite
pentru Asezari Umane, UNESCO-Del Perm Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura de la
Paris, FAO-Oganizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura de la Roma, CE-Consiliul Europei de la
Strasbourg, Viena- Misiunea Permanenta a Romaniei pa langa organizatiile internationale cu sediul la VienaOSCE-fara personalitate juridica), de 27 de Consulate Generale, de 30 de Consulate Onorifice, precum si de 15
Institute Culturale (Berlin, Budapesta, Istanbul, Lisabona, Londra, Madrid, New York, Paris, Praga, Roma,
Stockholm, Tel Aviv, Varsovia, Venetia, Viena).

Proceduri de acreditare,
postului diplomatic

de

incepere

si

terminare

Numirea personalului diplomatic este un drept dedus din suveranitatea statului acreditant (trimitator).
Raportul diplomatic care se substantiaza prin agentii diplomatici se intemeiaza pe principiul acordului
mutual dintre statul acreditant si statul acreditar.
Intervine de fapt aici dreptul natural ca statul primitor sa-si dea acordul, sau sa agreeze persoanele
carora urmeaza sa le ofere imunitati si privilegii pe teritoriul sau.
Acreditarea sefului de misiune. Procedurile de acreditare a sefului de misiune cuprind cateva faze
importante. Prima faza este aceea de alegere a persoanei care va conduce o anume misiune diplomatica.
Statul acreditant se orienteaza de obicei dupa o serie de atribute de personalitate, in sensul ca viitorul
ambasador trebuie sa raspunda unor cerinte de ordin intelectual si in privinta carierei. Exista un profil
intelectual si personal care reprezinta preconditia ca o persoana sa se califice pentru a ocupa o astfel de
pozitie, aceasta insemnand ca dispune de cunostinte solide de politica, economie, istorie, diplomatie, limbi

straine, drept, cultura si arta, protocol si norme de eticheta. Lipsuri la oricare din aceste capitole nu fac decat
sa amputeze capacitatea persoanei in cauza de a performa, atat in raport cu personalul de care dispune in
cadrul misiunii, cat si cu inaltii oficiali ai tarii de resedinta si cu omologii din corpul diplomatic. Un alt aspect de
care tebuie sa se tina seama in alegerea persoanei care sa fie trimisa ambasador sau sef de misiune tine de
barometrul relatiei bilaterale cu statul acreditar, sau organizatia internationala vizata. A trimite o persoana cu
un calibru si un traseu de cariera nesemnificative, creeaza riscul de a ofensa statul acreditar. Acesta din urma
ar putea sa refuze primirea persoanei prost alese, ori sa-l accepte si sa-l lipseasca ulterior de consideratie, caz
in care raporturrile bilaterale dintre cele doua state se pot inscrie pe o spirala descendenta. In plus, o astfel de
situatie se mai poate solda cu o replica similara din partea statului acreditar, in sensul de a-si lasa propria
ambasada fara titular sau sa recurga la acreditarea multipla.
Pentru ca procedura de acreditare sa decurga normal in continuare, trebuie manifestata grija inca de
la inceput. Ceea ce urmeaza, este solicitarea agrementului in partea statului acreditar asupra persoanei
propuse. Cererea de agrement se realizeaza prin intermediul ambasadei in statul acreditar, ori ambasada
acetuia din urma in statul acreditant. Cererea este insotita de CV-ul persoanei alese. Ea se poate face fie oral,
respectiv oficios , fie in scris, adica oficial. Aceasta operatiune se consuma cat mai confidential, pentru a se
evita o publicitate daunatoare in cazul unui refuz.
Este de retinut faptul ca refuzul de a acorda agrementul se poate deduce, dar este lipsit de vizibilitate.
In practica diplomatica refuzul nu se exprima, ci se constata prin absenta acordarii
agrementului. Se
considera nedemn de un stat a se incerca aflarea/obtinerea unui raspuns in aceasta materie. Daca un impas
se constata, iesirea se realizeaza prin comensurarea timpului normal de raspuns pozitiv. Astfel, in normele si
proccedurile de protocol ale oricarui stat, se specifica oficial ca durata de acordare a agrementului dureaza, sa
zicem, intre 2-6 saptamani de la data solicitarii. Asa stand lucrurile, la expirarea perioadei evocata drept
uzanta, deci dupa 6 saptamani fara raspuns, statul acreditant trebuie sa se gandeasca deja la o alta
nominalizare. In legatura cu refuzarea agrementului, nu se cer si nu se dau explicatii. Toata lumea accepta
aceasta situatie, chiar daca este una nemultumitoare. De obicei, ea declanseaza un screening foarte serios,
pentru a depista motivul refuzului, care poate fi gasit in zone diverse care tin strict de istoria personala sau de
nepotrivirile cu postul respectiv.
Mai pot interveni unele situatii deosebite. Astfel, chiar daca agrementul a fost dat, acesta poate fi
retras pana la acceptarea scrisorilor de acreditare. Un caz din acesta s-a produs, de exemplu, in 1952, cand
guvernul olandez a retras agrementul dat ambasadorului Africii de Sud cand acesta se afla in drum spre Haga
pentru a-si ocupa postul. Motivul a constat in aceea ca partea olandeza descoperise intre timp ca diplomatul
respectiv il felicitase pe Hitler in 1940 pentru invadarea Olandei.
La plecarea in misiune, un ambasador desemnat poarta cu el scrisorile de acreditare. El isi va exercita
in mod oficial functiile numai dupa remiterea acestora. Prin expresia scrisori de acreditare se intelege
documentul oficial emanat de la statul acreditant, prin care se consfinteste calitatea oficiala a sefului de
misiune, confirmandu-se abilitarea persoanei respective de a exercita functiile diplomatice ca sef al
reprezentantei diplomatice. Scrisorile de acreditare sunt semnate de catre seful statului acreditar si se refera
doar la sefii de misiuni cu rang de ambasador. Corespondenta acestui document la insarcinatii cu afaceri se
numeste scrisoare de cabinet si este semnata de ministrul afacerilor eexterna al statului acreditant.
Ca descriere/definire a scrisorii de acreditare, retinem: este o scrisoare prin care purtatorul ei,
desemnat anume, este autorizat sa indeplineasca pe langa seful de stat pe langa care este acreditat actele
rezultand din insarcinarea sa, in calitatea si cu titlul pe care i-l atribuie mandatul sau si prin care seful statului

acreditar este rugat sa acorde purtatorului, pe langa o incredere perfecta, primirea si onorurile pe care le
merita.
Remiterea scrisorilor de acreditare este un act deosebit de important, fiind cceremonialul cel mai
important pentru un ambasador. Acesta marcheaza momentul inceperii activitatii oficiale a sefului de misiune.
I se fixeaza astfel celui in cauza locul in ordinea de precadere a corpului diplomatic din tara de resedinta.
Ceremonialul de remitere a scrisorilor de acreditare difera de la tara la tara. Noul ambasador este condus la
ceremonie de seful protocolului de stat, si poate fi insotit, in functie de regula locala, de sotie si/sau
colaboratori din ambasada. Se rostesc de obicei scurte cuvantari si momentul oficial poate fi dublat de o
convorbire privata cu seful statului care a acceptat scrisorile, ori persoana desemnata pentru aceasta (in cazul
SUA, vicepresedintele).
Unele state au recurs, in perioada ultimelor decenii, la o procedura simplificata, respectiv notificarea
sefului de misiune. Notificarea respectiva este insotita de o copie a scrisorilor de acreditare. Intr-un astfel de
caz, in baza principiului nediscriminarii, procedura se aplica uniform pentru toti ambasadorii acceptati de statul
acreditar.
Acreditarea multipla, insemna numirea in calitate de ambasador a aceleiasi persoane, concomitent,
in doua sau mai multe state. Aceasta este o practica tot mai frecventa in epoca moderna. Pentru marea
majoritate a statelor, multiplicarea tarilor suverane aparute pe glob si extinderea relatiilor economice, au facut
ca ratiunile bugetare si lipsa pesonalului calificat sa impuna pe scara tot mai larga acreditarea multipla.
Ratiunile economice in aceasta materie sunt cele mai importante, dar trrebuie tinut cont ca nu pot genera
decizii peste anumite limite.
Prin urmare, sunt state care ar putea considera drept o lipsa de curtoazie internationala inchiderea, de
exemplu, a unei ambasade de pe teritoriul sau si numirea in calitate de ambasador a unui sef de misiune care
e deja acreditat intr-un stat tert. De obicei, decizia restrangerii reprezentarii diplomatice trebuie explicata cu
argumente temeinice si la nivel inalt de catre statul acreditant, statului acreditar.
Incetarea misiunii agentilor diplomatici. Spre deosebire de intrarea in functiune a misiunii diplomatice
si membrilor personalului ei, care se face prin acordul de vointa al celor doua state, expres sau tacit, incetarea
functiunii lor este, de obicei, un act de vointa unilateral.
Cauzele care pot genera incetarea misiunii agentilor diplomatici pot fi diferite, pot emana de la oricare
din cele doua state si pot produce efecte in ambele sensuri. Numeroasele spete care se intalnesc in aceasta
materie arata cat de sensibil este acest barometru al diplomatiei pentru caracterizarea raporturilor dintre
state.
Astfel, ca efect de vointa a statului acreditant, rechemarea unui diplomat poate interveni in cazul
schimbarii postului, la limita varstei de pensionare, pe considerente de oportunitate, in semn de nemultumire
fata de guvernul tarii de resedinta-in cazul sefilor de misiune.
In cazul actului de vointa al statului acreditar, cazul cel mai semnificativ este declararea unui diplomat
ca persona non grata.Potrivit art. 9 al conventiei de la Viena din 1961, statul acreditar poate, in orice
moment si fara a trebui sa-si motiveze hotararea, sa informeze statul acreditant ca seful misiunii sale sau
orice alt membru al personalului acesteia este persona non grata sau indezirabil . Statul acreditant va
rechema persoana in cauza sau va pune capat functiunilor sale in cadrul misiunii, dupa caz. Alte cazuri de

incetare a functiilor agentilor diplomatici sunt : demisia-care nu produce efecte pentru statul acreditar decat
dupa ce a fost notificata, sau decesul.
Situatiile enumerate mai sus sunt legate de personalul misiunii si, dupa cum am aratat deja in
decursul expunerilor, nu au ca efect incetarea existentei misiunii diplomatice. Acest din urma caz se produce
la ruperea relatiilor diplomatice. Ruperea relatiilor diplomatice este un act de suveranitate, orice stat fiind pe
deplin liber sa rupa relatiile diplomatice cu un alt stat, daca apreciaza ca aceasta masura corespunde
intereselor sale. Ruperea relatiilor diplomatice, spre deosebire de starea de razboi, nu duce la denuntarea
tratatelor bilaterale intre cele doua state, cu exceptia celor in care se mentioneaza expres acest lucru si nici la
inlaturarea tuturor raporturilor dintre ele. Relatiile consulare si cele comerciale, ori prin misiuni speciale, pot sa
continue.
In cazul razboiului, care impune intreruperea relatiilor diplomatice, se poate recurge la continuarea
reprezentarii intereselor unui stat pe teritotiul celuilalt stat, prin desemnarea unui stat tert sa o faca, institutia
cel mai des intalnita fiind biroul de interese.
O alta cauza a incetarii misiunii diplomatice este si disparitia personalitatii juridice a statului acreditant
sau a statului acreditar.Suprimarea misiunii din motive bugetare nu produce ca efect intreruperea relatiilor
diplomatice.