UZANŢE ŞI TEHNICI DIPLOMATICE

SEMINAR

VOCABULAR DIPLOMATIC

Acreditant, stat care numeşte un reprezentant diplomatic într-un stat străin sau pe lângă o
organizaţie internaţională.
Acreditar, stat în care este numit un reprezentant diplomatic al altui stat.
Acreditare, procedură de numire şi de intrare în funcţiune a şefului unei misiuni diplomatice
în străinătate. În practica statelor se cere mai întâi consimţământul statului străin pentru
numirea diplomatului. După primirea consimţământului, diplomatul este numit în
funcţie de către organul competent, conform normelor metodologice ale statului
acreditant. În statul de reşedinţă, după ce diplomatul ia contact cu ministrul de externe,
înmânează scrisorile de acreditare şefului statului, în cadrul unei solemnităţi (în cazul
unui diplomat cu rang de ambasador sau de ministru plenipotenţiar). Însărcinatul cu
afaceri se acreditează pe lângă ministrul de externe al statului acreditar. Remiterea
scrisorilor de acreditare marchează momentul intrării în funcţie a diplomatului ca
reprezentant al statului său.
Agrement. La numirea (acreditarea) unei persoane ca şef al unei misiuni diplomatice, statul
acreditant trebuie să ceară acordul prealabil al statului de reşedinţă asupra persoanei
respective (agréer = a accepta, a aproba).
Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar, care nu este obligat,
în cazul unui dezacord să-şi motiveze refuzul.
Pentru a se evita eventualele refuzuri oficiale, este uzual să se sondeze guvernul
statului străin, în mod neoficial, înainte de a se face o cerere formală pentru agrement
(demande d'agréation).
Ataşat. Există trei categorii de ataşaţi. Din prima fac parte ataşaţii navali, militari, ai aerului
sau comerciali pe lângă misiunile diplomatice pentru servicii de specialitate. A doua
categorie o formează ataşaţii diplomatici, reprezentând primul grad în ierarhia agenţilor
diplomatici. În a treia categorie, îi găsim pe ataşaţii onorari (honorary attachê). Aceştia
sunt voluntari nesalariaţi, tineri cu o anumită poziţie socială care, îndeosebi în sistemul
englez, îşi petrec o perioadă de timp într-o ambasadă sau într-o legaţie la terminarea
studiilor universitare, până la stabilirea lor în societate.
Bune oficii. Prin „bune oficii” un stat intervine în litigiul existent sau pe cale sa se declare
între alte două state, mijlocind soluţionarea paşnică a diferendului.
Punând bunele sale oficii la dispoziţia a două state părţi într-un litigiu, un guvern
joacă un rol mai important decât acela de simplu canal de comunicaţie.
 Bunele oficii nu se confundă cu mediaţia – mijloc de rezolvare paşnică a litigiilor
internaţionale – care presupune conducerea efectivă a tratativelor de către mediator.
Cifru diplomatic, ansamblul de caractere convenţionale (cifre şi semne) folosite pentru
transmiterea corespondenţei diplomatice, spre a i se asigura respectarea caracterului său
secret. Dreptul misiunilor diplomatice de a folosi un cifru este unanim recunoscut.
Clase ale consulilor, categorii în care sunt împărţiti şefii posturilor consulare. Conform
Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare (1963), aceste clase sunt: consul
general, consul şi agent consular. Statele au dreptul să-şi fixeze şi alte denumiri pentru
şefii posturilor consulare. Consulii, indiferent de clasa căreia îi aparţin, se bucură, din
partea statului pe al cărui teritoriu funcţionează, de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi
îndatoriri faţă de acel stat.
Clase ale şefilor misiunilor diplomatice, categorii (ranguri) în care sunt impărţiţi şefii
misiunilor diplomatice. Au fost stabilite pentru prima dată la Congresul de la Viena din
1815 şi completate la Congresul de la Aachen din 1818. Convenţia de la Viena cu
privire la relaţiile diplomatice, din 18 apr. 1961, prevede, în art. 14, că: „Şefii de
misiune se împart în trei clase, şi anume: a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe
lângă şefii de state şi a celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent; a trimişilor,
miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe lângă şefii de state; a însărcinaţilor cu afaceri
acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe”. Şefii misiunilor diplomatice de toate
clasele se bucură de aceleaşi drepturi în îndeplinirea funcţiilor lor. Deosebirea dintre
diferitele clase apare numai în ceea ce priveşte ceremonialul şi protocolul diplomatic;
ambasadorii sunt consideraţi ca reprezentând nu numai statul, ci şi personal pe şeful
statului; ei pot duce tratative cu şeful statului străin; de obicei, ambasadorii şi miniştrii
plenipotenţiari sunt numiţi de către şeful statului, iar însărcinaţii cu afaceri, de către
ministrul de externe. Ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt acreditaţi pe lângă
şeful statului de reşedinţă, iar însărcinaţii cu afaceri, pe lângă Ministerul de Externe al
statului de reşedinţă.
Concordat, convenţie încheiată între guvernul unui stat şi papă, în calitatea acestuia de cap al
bisericii romano-catolice. C. reglementează probleme cum ar fi: exercitarea libertăţii
cultului catolic, învăţământul profesional, statutul clerului (in special în desemnarea şi
investirea episcopilor), drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii (inclusiv
eventualele subvenţii de stat), trimiterea unui nunţiu apostolic etc. Deşi, potrivit
sistemului juridic contemporan, c. au ca obiect esenţial raporturi juridice aparţinând
dreptului intern al unui stat, încheierea lor urmează normele dreptului tratatelor.
Corespondenţa diplomatică, comunicare oficială, făcută în scris, între şefii de stat şi de
guvern, între Ministerul Afacerilor Externe şi alte ministere ale statului acreditar şi
misiunile diplomatice străine, precum şi între misiunile diplomatice acreditate în
capitala aceluiaşi stat. Formele c.d. sunt împărţite, după conţinut şi după aspectul lor
tehnic, în: notă personală; notă diplomatică, aide-mémoire; memorandum; scrisoare
particulară cu caracter semioficial. C.d. se redactează în limba statului de la care
provine şi este însoţită, în semn de curtoazie, de o traducere neoficială în limba statului
destinatar. În corespondenţa diplomatică se folosesc şi alte limbi de circulaţie
internaţională (franceza, engleza, rusa etc.). C.d. are un caracter oficial. În documentele
 c.d. nu se admit corecturi, prescurtări şi sublinieri. C.d. se transmite prin curier special,
dar poate fi înmânată şi personal sau transmisă prin poştă.
Corp consular, totalitatea consulilor – consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi
consulari – care funcţionează într-o anumită localitate (oraş, port, regiune etc.). În
cadrul c.c., precăderea consulilor se stabileşte în funcţie de rang şi de clasă, iar în cadrul
aceluiaşi rang, după data intrării în funcţiune, în mod oficial, a consulului, cu gradul
respectiv, în circumscripţia consulară respectivă.
Corp diplomatic. În sens larg, corpul diplomatic este compus din totalitatea agenţilor
diplomatici aflaţi pe teritoriul statului de reşedinţă, împreună cu membrii familiilor lor.
Corpul diplomatic, în sens larg, este alcătuit din şefii reprezentanţelor diplomatice.
Corpul diplomatic este reprezentat de un decan (fr. „doyen”, engl. „dean”), care este
şeful misiunii diplomatice cel mai vechi acreditat în statul de reşedinţă, cu rangul cel
mai înalt.
Curier diplomatic, persoană care transportă corespondenţă diplomatică. C.d. nu poate fi
reţinut, sechestrat sau percheziţionat. Statele străine pe al căror teritoriu trece c.d., sunt
obligate, conform dreptului internaţional, să-l sprijine şi să-l ocrotească. C.d. are
paşaport diplomatic şi buletin de curier diplomatic.
Decanul corpului diplomatic, diplomatul, cel mai înalt în rang şi cel mai vechi acreditat în
acest rang într-un stat, care se află în fruntea corpului diplomatic. În unele state, în care
sunt acreditaţi nunţii papali, există obiceiul ca nunţiul, indiferent de vechimea sa în
acreditare, să îndeplinească funcţia de d.c.d. D.c.d. îndeplineşte funcţii de ordin
protocolar, de acord cu ceilalţi membri ai corpului diplomatic, prezintă felicitări în
numele corpului sau, după caz, exprimă condoleanţe guvernului sau şefului statului de
reşedinţă; el conduce corpul diplomatic la diferite ceremonii etc.; dă informaţii şi
consultaţii colegilor săi diplomatici asupra practicii protocolare din statul de reşedinţă;
informează corpul diplomatic asupra dorinţelor exprimate de Ministerul Afacerilor
Externe al ţării de reşedinţă sau cu privire la diverse dispoziţii protocolare. D.c.d. poate
lua apărarea privilegiilor de ceremonial ale membrilor corpului diplomatic faţă de
autorităţile ţării de reşedinţă (de ex. precăderea membrilor corpului diplomatic faţă de
autorităţile locale, participarea corpului diplomatic la ceremonii, locul corpului
diplomatic la aceste ceremonii etc.). La cerere, decanul poate avea rolul de arbitru în
litigiile dintre membrii corpului diplomatic. D.c.d. trebuie să se abţină de la intervenţii
în afacerile interne ale ţării de reşedinţă, de la exercitarea de presiuni asupra guvernului
şi de la orice acţiuni care ar duce la încălcarea dreptului internaţional.
Imunităţi consulare, totalitatea drepturilor de care beneficiază un post consular şi membrii
postului consular pe teritoriul statului de reşedinţă, ca urmare a exceptării acestora de la
jurisdicţia acestui stat. I.c. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale.
Convenţia multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile consulare lărgeşte
sfera şi conţinutul i.c. apropiindu-le de imunităţile diplomatice.
Imunităţi diplomatice, totalitatea drepturilor de care beneficiază o misiune diplomatică şi
membrii personalului diplomatic pe teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea
(statul acreditar), ca urmare a exceptării acestora de la jurisdicţia statului de reşedinţă.
I.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii
 suverane a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în cât mai bune condiţii a
funcţiilor misiunii diplomatice. I.d. sunt reglementate şi prin Convenţia de la Viena din
1961 cu privire la relaţiile diplomatice.
Principalele imunităţi ale misiunii diplomatice sunt: inviolabilitatea localurilor
misiunii, a arhivei şi documentelor diplomatice; organele statului de reşedinţă nu au
dreptul să pătrundă în localul misiunii decât cu consimţământul şefului misiunii;
misiunea are deplina libertate de a comunica cu guvernul său, inclusiv prin intermediul
curierilor diplomatici, mesaje prin cod sau cifrate şi poate utiliza, cu asentimentul
statului de reşedinţă, un post de radioemisie; corespondenţa oficială şi valiza
diplomatică sunt inviolabile; curierul diplomatic se bucură de inviolabilitatea persoanei
sale.
În ce priveşte i.d. personale ale agenţilor diplomatici, de care beneficiază şi membrii
familiilor acestora, sunt următoarele: inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic
(acesta neputând fi reţinut sau arestat sub nici o formă), precum şi a locuinţei sale
particulare, a documentelor, corespondenţei şi bunurilor sale; se bucură de imunitate
deplină de jurisdicţie penală a statului acreditar şi, cu anumite excepţii, de imunitate de
jurisdicţie civilă şi administrativă. Deşi nu există obligaţia statelor de a acorda i.d. şi
membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum şi celui de serviciu, totuşi, pe
bază de reciprocitate şi de curtoazie internaţională, statele acordă acestor categorii de
persoane anumite imunităţi, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. Această practică
a fost consacrată şi în Convenţia de la Viena din 1961 (art. 37).
I.d. încep să-şi producă efectul din momentul în care persoana, îndreptăţită să beneficieze de
ele, a trecut graniţa statului de reşedinţă şi încetează în momentul în care acea persoană
a părăsit teritoriul statului acreditar. Persoanele ce beneficiază de i.d. au datoria să
respecte legile statului acreditar şi să nu se amestece în treburile interne ale acestuia. La
i.d. nu poate renunţa decât statul acreditant, agenţii diplomatici neavând un astfel de
drept.
Inviolabilitate, imunitate conferită de dreptul internaţional, de care se bucură anumite
persoane când se află în străinatate – şeful statului, şeful guvernului, membrii
reprezentanţelor diplomatice, membrii forţelor armate ş.a., precum şi bunurile statului
aflate în străinatate. I. personală a diplomatului, cea mai importantă dintre imunităţile
şi privilegiile personale ale diplomaţilor. Ea constă în ocrotirea diplomatului, de către
statul de reşedinţă, împotriva oricăror atentate şi în garanţia că impotriva persoanei lui
nu vor fi aplicate nici un fel de măsuri de constrângere şi nici un fel de presiuni din
partea autorităţilor şi a funcţionarilor ţării de reşedinţă. Diplomatul nu poate fi arestat
sau reţinut pe cale judiciară sau administrativă, iar autorităţile ţării de reşedinţă trebuie
să ia toate măsurile pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei diplomatului,
libertăţii, demnităţii şi onoarei lui. I. sediului şi a arhivelor misiunii diplomatice obligă
autorităţile statului de reşedinţă să nu pătrundă şi să nu permită ca cineva să pătrundă în
sediul misiunii diplomatice fără asentimentul şefului misiunii. Statul de reşedinţă are
obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sediului misiunii diplomatice şi a
arhivei împotriva oricăror atentate.
Însărcinat cu afaceri, şef de reprezentanţă diplomatică de clasă inferioară. Spre deosebire de
ambasador, care este acreditat pe lângă şeful statului, î. cu a. titular este acreditat pe
lăngă ministrul afacerilor externe, printr-o scrisoare de cabinet. Î. cu a. pot fi
permanenţi şi temporari sau ad-interim, când înlocuiesc pe şeful reprezentanţei în
timpul absenţei sale din statul de reşedinţă, sau în cazul decesului acestuia. În prima
situaţie, î. cu a. este numit de ministrul afacerilor externe, în a doua situaţie, devine
însărcinat cu afaceri un membru al reprezentanţei. Numele acestei persoane se
comunică Ministrului Afacerilor Externe.
Legaţie, misiune diplomatică cu rang diplomatic inferior ambasadei. Primele l. au fost
înfiinţate în sec. 16. L. sunt conduse de un trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar
sau de un insărcinat cu afaceri. Celelalte ranguri diplomatice au aceleaşi denumiri ca la
ambasade. Personalul l. este, de obicei, mai redus decât cel al ambasadelor.
Ministru consilier, funcţie sau rang dipliomatic într-o misiune diplomatică sau minister al
afacerilor externe.
Ministru plenipotenţiar (trimis extraordinar), agent diplomatic care îndeplineşte în mod
permanent funcţia de şef al unei misiuni diplomatice cu rang de legaţie.
Ministru rezident, al treilea rang diplomatic în ierarhia claselor şefilor misiunilor
diplomatice, stabilită la Congresele de la Viena din 1815 şi Aix-la-Chapelle, din 1818.
În practica actuală a statelor, rangul de m.r. nu mai este folosit. Convenţia referitoare la
relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961, nu a mai menţionat acest rang diplomatic.
Misiune diplomatică. Organ specific, în domeniul relaţiilor externe, ce are ca scop
asigurarea şi dezvoltarea relaţiilor normale dintre state şi promovarea intereselor
reciproce dintre acestea. Are sediul permanent pe teritoriul statului acreditar şi
funcţionează pe baza normelor şi principiilor dreptului internaţional, ale dreptului
diplomatic şi a acordului dintre state. M.d. permanentă a apărut ca instituţie a relaţiilor
internaţionale şi a dreptului internaţional după Pacea Westfalică din 1648, respectiv în
perioada formării şi dezvoltării statelor centralizate europene. Principalele aspecte ace
acestei instituţii au fost pentru prima dată reglementate pe plan internaţional prin
Regulamentul de la Viena, din 1815, si Protocolul de la Aix-la-Chapelle, din 1818.
După al doilea război mondial, ca urmare a transformărilor profunde înregistrate în
relaţiile internaţionale, s-a impus necesitatea adaptării normelor anterioare privind
relaţiile diplomatice, inclusiv m.d. şi, ca atare, a fost negociată şi adoptată Convenţia cu
privire la relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961.
Misiune permanentă, reprezentanţa unui stat pe lângă o organizaţie internaţională în scopul
de a asigura o legătură permanentă între acel stat şi organizaţia respectivă. Apărute în
perioada Societăţii Naţiunilor (în 1930 existau 43 de astfel de reprezentanţe), şi
asimilate din punct de vedere al statutului lor cu misiunile diplomatice (în acest sens
Consiliul federal elveţian, pe teritoriul căreia se aflau, a emis o hotărâre în 1922), m.p.
s-au înmulţit continuu în ultimele decenii, îndeosebi ca urmare a creşterii rolului
organizaţiilor internaţionale în realizarea diferitelor forme de colaborare între state.
Persona grata, expresie latină cu sensul „persoană agreată”, folosită în relaţiile diplomatice
spre a desemna un diplomat pentru a cărui numire în calitate de şef al misiunii
diplomatice, statul acreditar şi-a dat agrementul. Orice alt membru al personalului
 diplomatic al misiunii devine p.g. după primirea vizei diplomatice de intrare pe
teritoriul statului de reşedinţă al misiunii sau după ce numirea sa a fost adusă la
cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă şi acesta nu a
manifestat opunere într-un termen rezonabil.
Persona non grata, expresie latină cu sensul „persoană neagreată” folosită în practica
diplomatică spre a desemna o persoană pentru a cărei numire în calitate de şef al
misiunii diplomatice nu s-a primit agrementul statului acreditar. De asemenea, este
considerat p. non g. diplomatul căruia statul de reşedinţă al misiunii i-a cerut să pără-
sească teritoriul său, fie datorită comportării ofensatoare la adresa guvernului, a
intervenţiei în afacerile interne ale acelei ţări, a nerespectării legilor şi obiceiurilor
locale, a folosirii abuzive a privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, a încălcării
normelor generale de comportare a diplomaţilor, fie ca retorsiune împotriva declarării p.
non g. a unui diplomat al statului de reşedinţă de către statul trimiţător. Termenul de p.
non g. este folosit doar pentru membrii personalului diplomatic. În urma declarării p.
non g., diplomatul trebuie să părăsească în cel mai scurt timp teritoriul străin; în caz
contrar împotriva lui se poate lua măsura expulzării.
Plenipotenţiar, persoana investită cu depline puteri de către autoritatea competentă a unui
stat, în scopul de a reprezenta acel stat în vederea negocierii, adoptării, autentificării sau
semnării unui tratat internaţional. Spre deosebire de trecut când p. angaja, de regulă,
statul pe care îl reprezenta, în prezent el are puteri limitate (stabilite prin mandatul
primit), a căror depăşire sau încălcare lipseşte de orice valoare juridică actele încheiate.
Termenul de p. este folosit adesea în preambulul ori în clauzele finale ale tratatelor,
pentru a desemna persoana însărcinată să negocieze, să redacteze ori să semneze trata-
tul. P. trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, rang diplomatic stabilit de
Congresul de la Viena din 1815 şi recunoscut prin Convenţia de la Viena din 1961 cu
privire la relaţiile diplomatice.
Precădere diplomatică, una dintre cele mai importante instituţii ale ceremonialului
diplomatic, conform căreia se stabileşte locul fiecărui diplomat cu ocazia festivităţilor
sau primirilor oficiale. P.d. poate fi de mai multe feluri: a) precăderea corpului
diplomatic invitat la adunări sau festivităţi publice; i se acordă un loc de onoare, în
apropierea şefului statului sau guvernului statului gazdă, acelaşi pentru toţi membrii
corpului diplomatic; b) precăderea între şefii misiunilor diplomatice; este stabilită
conform claselor, rangurilor din care fac parte, iar în cadrul fiecărei clase după
vechimea în acreditare. Precăderea între ceilalţi diplomaţi se stabileşte după rangul lor,
iar la rang egal după vechimea în rangul actual în statul de reşedinţă. În unele ţări
catolice, nunţiul papal se bucură de precădere faţă de ceilalţi ambasadori; c) precăderea
între reprezentanţii diplomatici şi autorităţile ţării de reşedinţă se stabileşte după regula
că ambasadorii străini, reprezentanţi ai şefului statului lor, urmează imediat după şeful
statului de reşedinţă; din considerente de curtoazie, ambasadorii străini cedează însă
acest loc primului ministru al ţării de reşedinţă; d) precăderea diplomaţilor, în cadrul
personalului misiunii diplomatice este stabilită de statul pe care îl reprezintă misiunea
diplomatică şi comunicată statului de reşedinţă.
Privilegii consulare, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor juridice, altele decât imunităţi
acordate unui post consular şi membrilor postului consular pe teritoriul statului de
reşedinţă. P.c. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Convenţia
multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile consulare lărgeşte sfera p.c.,
apropiindu-le astfel de privilegiile diplomatice. Trebuie făcută distincţia între
privilegiile acordate postului consular şi cele de care beneficiază membrii postului
consular. În prima categorie sunt incluse: dreptul statului trimiţător de a folosi drapelul
său naţional şi stema sa pe clădirea postului consular şi la reşedinţa şefului oficiului
consular; exonerarea de impozite a postului consular pentru taxele percepute în legătură
cu actele consulare. În ce priveşte privilegiile acordate membrilor postului consular, de
care beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele: scutirea de toate
obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de
inmatriculare a străinilor şi de permise de şedere, ori de permise de muncă; scutirea
fiscală, cu excepţia impozitelor indirecte, a celor pe bunuri imobile particulare ori pe
venituri particulare, a celor privind drepturile de succesiune ori a taxelor judiciare,
scutirea de taxe vamale şi de control vamal pentru obiectele de uz personal; scutirea de
prestaţii personale.
Privilegii diplomatice, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor de care beneficiază o misiune
diplomatică şi membrii personalului diplomatic pe teritoriul şi din partea statului unde
îşi desfăşoară activitatea (statul acreditar). P.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin
convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii suverane a statelor, în scopul de a asigura
îndeplinirea în cât mai bune condiţii a funcţiilor misiunii diplomatice. P.d. îşi găsesc
reglementarea şi prin Convenţia de la Viena, din 1961, cu privire la relaţiile
diplomatice.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele: misiunea şi şeful
său au dreptul să arboreze drapelul şi să aşeze stema statului acreditant pe localurile
misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia;
statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe asupra localurilor
misiunii, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii
particulare prestate; sunt scutite de orice impozite şi taxe drepturile şi taxele percepute
de către misiune pentru actele oficiale întocmite.
În ceea ce priveşte privilegiile personale ale agenţilor diplomatici, de care
beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele: scutirea de orice
impozite şi taxe personale sau asupra bunurilor, cu excepţia impozitelor indirecte, a
impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare aflate pe teritoriul statului de
reşedinţă, dacă diplomatul nu le foloseşte în scopul indeplinirii unor atribuţii de
serviciu, a impozitelor pe succesiune, a impozitelor pe venituri particulare, a
impozitelor pentru prestări de servicii şi a taxelor judiciare; scutirea de taxe vamale
pentru obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic ori a membrilor
familiei sale; scutirea de controlul vamal a bagajului personal. Pe bază de reciprocitate
şi de curtoazie internaţională, statele acordă unele privilegii şi membrilor personalului
administrativ şi tehnic, precum şi celui de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului
acreditar. P.d. îşi produc efectul din momentul în care cel îndreptăţit să beneficieze de
 ele a trecut graniţa statului de reşedinţă şi încetează atunci când acea persoană a părăsit
teritoriul statului acreditar.
Publicarea tratatelor, ansamblul de măsuri luate la nivel guvernamental pe plan intern şi
internaţional pentru ca tratatele internaţionale încheiate de un stat să fie aduse la
cunoştinţa generală. P.t. pe plan intern are loc, de regulă, prin inserarea textului lor în
buletinul oficial de publicaţii al statului respectiv. Pe plan internaţional, p.t., a cărei
apariţie se datorează dorinţei de a desfiinţa diplomaţia secretă, este reglementată din
timpul Societăţii Naţiunilor, fiind consacrat în Pactul acestei organizaţii. P.t. este
consacrată în Carta O.N.U., care prevede că tratatele încheiate de membrii O.N.U
trebuie înregistrate la Secretariatul O.N.U şi publicate de către acesta. Tot astfel,
Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor (1969) prevede p.t. după intrarea lor în
vigoare. De asemenea, orice schimbări privind părţile la tratat ori clauzele acestuia
trebuie să fie înregistrate la Secretariatul O.N.U. şi publicate în colecţia de tratate ale
acestei organizaţii.
Relaţii diplomatice, raporturi politice cu caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite
pe baza acordului de voinţă reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care
statele şi le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaţionale şi al apărării intereselor
fiecărui stat şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. R.d. reprezintă forma
superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la lărgirea şi intensificarea
raporturilor bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic,
cultural-ştiintific, consulare etc.).
Ruperea relaţiilor diplomatice, curmarea raporturilor diplomatice directe între două state
prin rechemarea agenţilor diplomatici, la iniţiativa unuia din statele în cauză. R.r.d. se
poate produce în împrejurări diverse ca urmare a unor dificultăţi intervenite în
raporturile dintre cele două state sau în caz de război. R.r.d. trebuie să rezulte din
declaraţii sau acte fără echivoc. Spre deosebire de starea de război, r.r.d. nu duce la
desfiinţarea tratatelor bilaterale între cele două state (cu excepţia celor care presupun în
mod necesar existenţa acestor relaţii), nici la înlăturarea tuturor raporturilor bilaterale.
Statele respective pot întreţine, în continuare, raporturi consulare, legături comerciale,
pot trimite şi primi misiuni speciale etc. Se face distincţie între r.r.d. (când misiunea
diplomatică încetează definitiv, întregul personal al misiunii este rechemat etc.) şi
suspendarea relaţiilor diplomatice (retragerea temporară a personalului misiunii).
Scrisoare de acreditare, document oficial, emanând de la statul acreditant, prin care se atestă
calitatea oficială a şefului misiunii diplomatice. S. de a. sunt semnate de şeful statului
acreditant şi adresate şefului statului acreditar, în cazul în care şefii de misiune sunt
ambasadori sau miniştri plenipotenţiari. S. de a. pentru însărcinatul cu afaceri este
denumită scrisoare de cabinet. De regulă, s. de a. cuprind numele, titlul, calitatea
specială a diplomatului, obiectul general al misiunii sale şi apelul de a i se acorda sprijin
în îndeplinirea acesteia etc. Remiterea s. de a. fixează, de regulă, momentul începerii
activităţii oficiale a şefului misiunii diplomatice. Acţiunea de remitere are lor în cadrul
unei ceremonii solemne. Acreditarea concomitentă a aceluiaşi şef de misiune pe lângă
două sau mai multe state este denumită dublă acreditare, acreditare multiplă sau
concurentă. Ea se poate efectua numai cu consimţământul fiecăruia dintre statele în
 cauză. Situaţia inversă acreditării multiple este acreditarea de catre mai multe state a
aceleiaşi persoane ca şef de misiune pe lângă un stat, dacă acesta este de acord.
Scrisoare de rechemare, document care confirmă faptul că şeful misiunii diplomatice,
ambasador sau ministru plenipotenţiar este rechemat din funcţie de către guvernul său.
S. de r. emană de la şeful statului pe care îl reprezintă diplomatul şi sunt adresate
şefului statului de reşedinţă a misiunii diplomatice. De obicei, în s. de r. sunt explicate,
pe scurt, cauzele oficiale ale rechemării (cererea reprezentantului diplomatic de a fi
rechemat, starea sănătăţii, încredinţarea altor însarcinări etc.). S. de r. sunt înmânate
şefului statului de reşedinţă fie de către reprezentantul diplomatic care este rechemat, în
cadrul unei audienţe de rămas bun, fără ceremonii speciale, fie, dacă reprezentantul
diplomatic a părăsit teritoriul ţării de reşedinţă a misiunii, de către succesorul lui în acel
post, cu ocazia prezentării de către acesta a scrisorilor de acreditare, ca şef al misiunii
diplomatice.
Statu quo, expresie latină, având în limba română sensul: „în situaţia în care”. Expresia,
având o frecventă aplicaţie în limbajul diplomatic, evocă o situaţie de fapt existentă la
un moment dat, determinarea momentului de referinţă fiind foarte importantă.
În literatura engleză se foloseşte expresia „status quo”, cu aceeaşi semnificaţie. Se
mai folosesc expresiile „statu quo ante bellum” sau „statu quo ante”, având sensul: „în
situaţia dinainte de război”.
Valiza diplomatică. Prin această expresie se desemnează în practica diplomatică coletul sau
coletele care conţin documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
Valiza diplomatică nu poate fi deschisă nici reţinută: ea este încredinţată curierilor
diplomatici, persoane care posedă paşapoarte speciale şi care, în exerciţiul lor, se bucură
de protecţie în statul acreditar.
Deşi în practică valiza diplomatică conţine şi corespondenţa particulară, precum şi
obiecte de uz privat, tendinţa practicii diplomatice mai recente este de a limita folosirea
valizei diplomatice la documentele strict personale.
_____________