P. 1
Formarea Conștiinței Istorice studiu de caz clasa a 11-ea

Formarea Conștiinței Istorice studiu de caz clasa a 11-ea

3.6

|Views: 30,345|Likes:
Published by Beniamin92

More info:

Published by: Beniamin92 on Feb 15, 2010
Copyright:Traditional Copyright: All rights reserved

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC or read online from Scribd
See more
See less

11/18/2015

Formarea Conștiinței Istorice

Formarea Conștiinței Istorice cl a XI-a C Școala Creștină Filadelfia

2

Cuprins
Ideile importante pe care cronicarii le afirmă în legătură cu originile…………………...................................................................................4 Forma pe care o capătă în letopisețe cultul întemeietorilor…………………………………………... …………………………………..9 Sensul pe care îl dau cronicarii istorei şi scrisului lor.............................................................................................................11 Rolul ccronicarilor modoveni și munteni pe plan cultural.....................................................................................................25 Valoarea literară a letopiseţelor....................................................................................32 Obsesia identitară a românilor......................................................................................38 Bibliografia……………………………………………………………………………………………..5 3

3

Care sunt ideile importante pe care cronicarii le afirmă în legătură cu originile,continuitatea şi limba română?
De-a lungul timpului,oameni precum Grigore Ureche,Miron Costin,Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir au săltat literatura română pe cele mai înalte culmi. Cronicarii moldoveni sunt boieri luminaţi,cărturari preocupaţi de consemnarea istoriei poporului,fiind conştienţi de rolul său educativ. Temele fundamentale abordate de cronicari şi care au contribuit la formarea conştiinţei noastre istorice sunt:originea latină comună a tuturor românilor,latinitatea limbii române,formarea continuităţii poporului român în acest spaţiu geografic. Cronicarii moldoveni scriu „Letopiseţul Ţării Moldovei”,continuând scrierea de unde a părăsit-o predecesorul.Motivul pentru care consemnează evenimentele este cunoaşterea istoriei.Liniile de cercetare abordate de cronicari au dat un impuls formării conştiinţei identitare şi au contribuit la impunerea limbii naţionale ca limbă de cultură.

Grigore Ureche
„Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi decursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă”. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.Grigore Ureche este primul în cultura românească care afirmă originea romană a poporului român şi este nevoit să inventeze o limbă scrisă cărturărească, din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. În „Letopiseţul Ţării Moldovei,scris în anii 1640, Grigore Ureche constată asemănarea frapantă dintre unele cuvinte româneşti şi cuvintele latineşti corespunzătoare.El conchide că românii(moldoveni,munteni,ardeleni),au o origine comună,şi anume se trag de la Roma.

Citate:
„Vor unii Moldovei să-i zică că au chemat-o Sţitia,sau Schitia,pre limba slovenească.Ce Sţitia coprinde loc mult,nu numai al nostru,ce închide şi Ardealul şi Ţara Muntenească şi câmpii prestre Nistru,de coprinde o parte mare şi de Ţara Leşească.Chiemat-o-au unii şi Flachia,ce scriu letopiseţele latineşti,pre numele hatmanului râmlenescu ce l-au chiemat Flacus,carile au bătut războiu cu sţitii pre aceste locuri şi schimbându-să şi schimonosindu-să numele,din Flachia i-au zis Vlahiia”. Grigore Ureche prin acest citat subliniază originea romană a tuturor românilor(moldoveni,ardeleni,munteni);românii sunt descendenţii hatmanului râmlenescu pe nume Flacus. „Aşişderea şi limba noastră din multe limbi ieste adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinpejur,măcară că de la Râm ne tragem,şi cu al lor cuvinte ni-s amestcate.De la râmleni,cele ce zicem latină,pâine,ei zic panis,carne ei zic caro,găina,ei zicu galena,muierea,mulier,fămeia,femina,părinte,pater şi altile multe din
4

limba latinească,că de ne-am socoti pre amăruntul,toate cuvintile le-am înţelege. Aşişderea şi de la frânci(iatalieni),noi zicem cal,ei zic caval,de la greci straste,ei zic stafas,de la turcit,m-am căsătorit,de nla sârbi caracatiţă şi altile multe ca acestea din toate limbile,carile nu le putem să le însemnăm toate” În acest citat,Grigore Ureche,remarcă influenţa altor limbi,afirmă descendenţa romană şi face unele apropieri etimologice între cuvintele latineşti şi cele româneşti.Prin acest citat, el afirmă originea romană a popoprului român dar şi latinitatea limbii. „Locul dară acesta,unde ieste acum Moldova şi Ţara Românească ieste dreptu Dachia cum şi tot Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului.Altu nume mai vechiu decâtu acesta,Dachia,nu aflu în toţi câţi sîntu istorici,că de le-au zis cineva că ieste Schitiia,de pe schiţi,adecă tătari-căci au năbuşitu pre aceste locuri mai pre urmă tătarii şi mai înainte de Atila,descălicătoriul Ţării Ungureşti şi a ungurilor pre aceste locuri”. Acesta este încă un citat în care Grigore Ureche scoate în evidenţă originea poporului român.El afirmă că înainte că locurile acestea să se fi chemat Moldova sau Ţara Românească,aici era Dacia.

Miron Costin
„Letopiseţul Târai Moldovei de la Aron Vodă încoace,de unde este părăsitu de Ureche.Cuprinde evenimente petrecute între anii 1594 şi 1661,ajungând până la perioada contemporană a autorului.Cursul evenimentelor este adesea întrerupt de meditaţii asupra cauzelor ce determină suişurile şi căderile meneşti.Spre sfârşitul vieţii Mron Costin scrie „De neamul modovenilor,din ce ţară au ieşit strămoşii lor”,cu gândul de a reconstitui epoca originilor.

Citate:
„ Precum dară s-au arătat deplin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de râmleni izvorât.Şi cu vreme îndelungată,ce nu strămută şi nu astupă,vestite împăraţii,crăii,domnii;aşa şi graiul romanâlor pre aceste locuri,şi răsipă lăcuitorilor,romani de supt aceste locuri,care pustiindu-să de năvala tătarâlor,să mutase aceştia de aice la Maramorăş,cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului,trecându munţii,şe-au stremutat graiul.Că unde dzice latineşte:Deus,noi dzicem:Dzău sau Dumădzău,meus,al mieu,aşoşderea,unde ţelum(de fapt coelum,transcris aici după pronunţare) ei,ceriul,homo,omul,fronsu,fruntea,anghelus,îngerul.Iar nici unie cuvinte nu sântu să nu fie potrivnice cu latineşte,sau la început sau la sfârşit,iar unele stau neclătite,cumu-i barba-barba,luna-luna,şi altele ca acestea:vinum-vinul,panispâine,manus-mena,culter-cuţit” „Neamul Târai Moldovei de unde se tărăgănează? Din Ţările Râmului tot omul să creadză Traian întâiu,împăratul,supuindu pre dahii Dragoş apoi în moldoveni premenindu pe vlahi, Martor este Troianul,şanţul în ţara noastră Şi Turnul-Săverinul,munteni,în ţara voastră”În acest citat Miron Costin,precizează şi aduce iar în discuţie originea romană ,amintind prima descălecare când Traian îi supune pe daci şi a doua descălecare când Dragoş Vodă îi transformă din vlahi în
5

moldoveni.Pentru a întări cele spuse,Miron Costin aminteşte şi câteva nume ale stăpânirii române în Dacia:Traian şi Turnul Severinului. „Aşa şi neamul acesta,de carele scriem,al ţărâlor acestora,numele vechiu şi mai direptu ieste rumân,adecă râmlean de la Roma.Acest numede la descălicatul lor de Traian,şi cât au trăit până la pustiirea lor di pre aceste locuri şi cât au trăituîn munţi,în Maramoroş şi pe Olt,tot acest nume au ţinut şi ţin până astăzi şi încă mai bine muntenii decât moldovenii că ei şi acum zic şi scriu ţara sa „rumâneasca”,ca şi românii cei din Ardeal” Miron Costin este ferm convins că noi românii avem originile la Roma;numele nostru mai vechi era rumân,”adecă râmlean de la Roma”

Dimitrie Cantemir
Pe la 1720,cel mai erudit dintre moldoveni,Dimitrie Cantemir,fost principe al Moldovei,tratează aceeaşi problemă a originilor într-o amplă şi documentată lucrare intitulată „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilo;susţine faptul că moldovenii ţi vlahii(românini din Ţara Românească)sunt aşezaţi împreună în directă descendenţă a romanilor, Faptele istorice,erau sau păreau simple.Dacia a fost cucerită de romani,în vremea împăratului Traian,prin două războaie,purtate în anii 101-102,105-106.În urmă ultimei şi decisivei înfrângeri,Decebal,s-a sinucis. Traian şi Decebal s-au constituit într-o dublă imagine simbolică a românilor,jucând fiecare un rol variabil de la o interpretare la alta.Prima versiune nu reţinea decâat triumful lui Traian;Decebal pierduse totul.Până însec.al 19-lea,istoricii români,cu puţine excepţii nici nu au vrut să audă de vreo componentă dacică a poporului român.Dacii au dispărut,nu a mai rămas nimic de la ei.Românii sunt romani puri.

Citate:
„Cei ce spun că graiul latinesc ar fi muma cea dreaptă şi adevărată a graiului moldovenesc se sprijină pe temeiurile acestea:mai întâi zic ei coloniile romane au fost strămutate în Dacia cu mult mai înainte ca graiul romanilor să fi fost stricat în Italia de către năvălirile goţilor şi vandalilor;nici unul insă dintre cronicari nu ne spune că ele s-ar fi întors iarăşi în vremea stăpânirii barbarilor în Italia.Aşadar locuitorii Daciei nu ar fi putut să-şi strice graiul din pricina vreunui grai asemenea,care nici unul nu s-a aflat.În al doilea rând moldovenii,nu s-au numit niciodată italieni,nume care a ajuns al romanilor în vremile care au urmat,pentru toţi locuitorii Italiei în vremea când Roma era cetatea cea mai de frunte a lumii întregi” În acest citat este subliniată atât ideea latinităţii limbii,cât şi originea romană.În susţinerea acestor ideii Dimitrie Cantemir aduce exemple concrete pentru a dovedi cu adevărat cele amintite mai sus. „Deciia vor mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozeala naşterii de strânsură să fie scornit ce din cetăţeni romani,din ostaşi veterani şi din mari familii să fie ales” Aici, Dimitrie Cantemir exagerează în susţinerea originii pur latine a neamului moldovenesc. Dimitrie Cantemir combate ipoteza potrivit căreia romanii s-ar fi retras cu totul după ce împăratul Aurelian a părăsit Dacia în anul 271: "...poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozela naşterii de strânsură să fie scornit, ce din cetăţeni romani şi din mari familii să fie ales. O alta temă fundamentală pe care au abordat-o cronicarii este continuitatea.Continuitatea,fenomen pentru care cronicarii nu deţin sufuciente
6

mărturii,este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată,dar nu-l pot explica. După cucerirea Daciei de către romani,populaţia este supusă unui proces de romanizare,favorizat de faptul că latinii aveau o cultură scrisă,un corp de legi,o administraţie funcţională,în timp ce cultura geto-dacă era o tradiţie orală. Începând din secolul al 10-lea,înconjuraţi de popoare care vorbeau limbi din alte familii(limbi slave,maghiară,limbi turcice) şi având o confesiune ortodoxă care nu utiliza latina în biserică,vorbitorii de limbă română nu au mai avut,pentru multă vreme,contact cu celelalte limbi romanice şi au pierdut mai ales legătura culturală cu reperul latinei culte.Româna este indiscutabil o limbă romanică.Structura sa gramaticală şi vocabularul de bază,sunt majoritar latine.Latină dunăreană a primit o serie de influenţe din greacă,chiar anterioare formării limbii române;ulterior au intrat în română unele cuvinte din greaca medie(bizantină),în genere prin intermediar slav.Cea mai puternică influenţă asupra limbii vechi este însă cea slavă.Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal,esenţiale până astăzi.

Citate :
„Iară nu numai numele acesta,precum ai înţeles că iaste tot unul,la toate ţările,şi al tău şi al Italiei,precum vei înţelege şi mai pe largu,la capul deosebi de numele acestor ţări,că şi turcii şi grecii ne zic vlah,ce şi dinr-altele te vei cunoaşte,obiceiuri,hâre,graiul şi până astăzi,că eşti dreptu vlah,adecş italian şi râmlean”(Miron Costin) Miron Costin susţine ideea originii române a poporului român bazându-se pe asemănările dintre romani şi români.Astfel taditia, datinile şi obiceiurile acestora au continuat să dăinuie peste peste milenii, până azi, neîntrerupte şi netulburate de frământările puhoaielor de năvălitori ce s-au abătut asupra noastră. Că este aşa, stă mărturie incontestabilă lumea mirifică a satului românesc.

Cronicarii munteni
Opera cronicarilor este ştiinţifică prin conţinut, dar literară prin forma. Importanţa cronicarilor constă pe de o parte în ideile pe care le-a pus în circulaţie, iar pe de altă parte prin realizarea artistică a scrierilor. Chiar dacă unele idei s-au dovedit ulterior exagerări fără temei ştiinţific, liniile de cerecetare abordate de cronicari au condus la dezvoltarea istoriografiei româneşti, au dat un impuls formării conştiinţei identitare şi au contribuit la impunerea limbii naţionale ca limba de cultură Letopiseţele munteneşti diferă de ale cronicarilor moldoveni atât prin documentare şi exactitate a datelor, cât şi prin intenţionalitate şi prin calitatea structurii compoziţionale. Rămaşi anonimi, deşi cercetătorii au făcut unele încercări de identificare, autorii cronicilor (cu excepţia stolnicului Şerban Cantacuzino) nu au nici cultura cronicarilor moldoveni, dobândita prin frecventarea şcolilor latineşti, nici obiectivitatea acestora, scrierile lor fiind puse în slujba partidelor boiereşti care îşi disputau în secolul al XVII-lea lupta pentru tronul Ţării Româneşti, cele ale Cantacuzineştilor şi ale Bălenilor. De aceea sunt scrise două cronici paralele, "Letopiseţul cantacuzinesc" şi "Letopiseţul Bălenilor", cuprinzând aceeaşi perioadă istorică, 1290-1688, asemănătoare în conţinut pentru perioada veche, din diverse izvoare, diferenţiate începând de pe la 1620, când însemnările dobândesc spirit partizan şi verva polemică şi expresiva, cu episoade narative şi portretistica în maniera cronicarilor moldoveni..Continuarea acestora, sub aspect cronologic, este
7

"Anonimul brâncovenesc" sau "Istoria Ţării Rumâneşti de Ia octombrie 1688 până la martie 1717.

Citate:
„Aşadară şi acei rumâni dachi ce era aici şi al lor trăiau şi stare îşi cerca şi cât au putut e ţine au nevoit,moşteni vechi şi întemeiaţi acestor pământuri socotindu-se că sânt;pentruca prin sute de ani trecuse şi să rădăcinase în toată Dachia lăcuind şi şăzând” „Iară ceşti rumâni,oricum şi pentru-atâtea călcări,zdrobiri şi nesupuse rele,ce i-au trecut şi i-au călcat,tot iată până astăzi,cum s-au zis,că tot încă de nu să află atâta fericiţi şi slobozi de tot,iară încă şi dpmnie,stăpâniri şi limba aceia a romanilor,tot stă şi se ţine.Încă destul că tot urme de a să cunoaşte şi a şti bine de unde sunt,leau rămas şi le au” „Că cine dară carele nu foarte să se mire încă de atâtea dese ântăriri şi prăzi ale şarmanţilor,goţilor,ajişderea ale hunilor şi vandalilor cari făcea în Dachia şi ale ghermanilor şi ale longobardilor,de vom socoti bine răutăţi şi stricăciuni?Şi încă până acum între aceşti dachi urmele limbii romane să păzescu,cărora acum pentru ştiinţa bine a săgeta,valahi le zicem”(Cronicarii munteni) Cronicarii munteni subliniază faptul că în ciuda tuturor influenţelor popoarelor care ne-au înconjurat de-a lungul anilor şi care au avut un impact în dezvoltarea limbii şi a poporului român,acesta a reuşit să-şi păstreze originea.De asemenea tratează şi ei această problemă a originilor,fiind însă de aceeaşi părere cu cronicarii moldoveni. Cronicarii au avut o mare importanţă istorică, scrierile lor fiind surse extraordinare pentru aflarea trecutului românilor,ajutând astfel la formarea conştiinţei istorice a poporului.

Realizatori: Loredana Fulganu şi Blejeru Simona

Forma pe care o capătă în letopisețe
8

cultul întemeietorilor
Dragoș Vodă
• Întemeietorul Moldovei este Dragoș Vodă. El este cunoscut în letopisețe şi ca descălecător al Moldovei şi ca primul ei voievod. Cronicile spun că voievodul fiind la vânătoare și urmărind un zimbru, a venit din Maramureş, ca apa Moldovei, şi plecându-i capul s-a aşezat acolo şi a populat ara cu români din Maramureş. • Deşi Dragoş este descălecător în Moldova, totuşi Bogdan I, este numit în cronică ca cel dintâi domn al țării. • De la primii domni ai Moldovei şi până la Alexandru cel Bun, Grigore Ureche nu găseşte nimic în cronicarii poloni aşa că a fost nevoit să dea lista de domni întreagă, regretând ca: „ Letopiseţul nostru cel moldovenesc, aşa de pe scurt scris, că nici viaţă domnilor care au fost toată cârma nu alege”. • Lista Întemeietorilor data de Grigore Ureche: -în anul 1359, Dragoş Voievod -după el a domnit fiul său Sas Voievod(4 ani) -fiul sau Lațca Voievod(8 ani) -Bogdan Voievod(6 ani) -Petru Voievod(12 ani) -fratele lui Roman Voievod(3 ani) -fratele lui Ștefan Voievod(7 ani) -Iuga Voievod(2 ani) • Am găsit câteva portrete făcute de Grigore Ureche ale domnitorilor: 1. Petru-voda Rareș: „Ca un păstor bun ce străgiuește turma, așa în toate părțile străgiuia și priveghea, ca nimica după ce s-au aşezat la domnie s-au zăbovit, ci de războaie s-au apucat și la toate-i mergea cu noroc”. 2. Iată de pildă pe Iliaș-voda, fiul lui Petru Rareş pe care „firea şi fata îl căutau să fie blang, milostiv şi asezatoriu... ca dinafara se vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit. 3. Deasemeni domnia sângeroasă a lui Stefan Tomșa, care a decapitat toţi boierii şi slugile din casa lui Ieremia Movilă, printre care şi pe cumnatul lui Grigore Ureche. • Ca hatman al Moldovei , Neculce a comandat oastea în lupta de la Stănilești. El descrie cu detalii infanteriştii ruşi, navala turcilor şi a tătarilor: „Și au început a se bate pe vrășmaș, cât întunecase lumea, de nu mai vedea om cu om, ci se vedea numa pară cum iese din pușt. Că cum ar arde un stuh mare, trestie pe nişte vânt mare”.

Stefan cel Mare
• Nepotul lui Alexandru cel Bun, a dat strălucere maxime epocii voevodale romănești. Stefan a luptat ca un erou pentru independența țării. • „Fost-au acest Stefan om nu mare de stat, manios, a vărsat sânge nevinovat. Era om întreg la fire, neleneș. La lucruri de război meșter, unde era nevoie însuși se vâra, ca vazandu-l ai săi să nu îndepărteze.(portret facut de Grigore Ureche).
9

• „Într acel război au căzut Stefan Vodă de pe cal jos, si Dumnezeu l-au feritu și nu s-au vătămat. Însă turcii s-au întorse spre Suceava și au arsu târgul”. • „Însă pe Stefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Altă jale era,de plânge toți ca după un părinte al său, ca cunoștiau toți ca s-au scapatu de mult bine și de multă apărătură. Stefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste in mâna lui Dumnezeu, că el au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile nimenia din domn, nici mai nainte, nici după aceia le-au ajuns.

Portrete ale Domnitorilor facute de Grigore Ureche
„Bogdan Vodă cel Grozav, feciorul lui Stefan Vodă, s-au pristăvit în ceasul dintâi al nopții, în târg în Huși, nu cu puțină laudă pentru lucruri vitejești ce făcea, că nu în beții, nici în ospețe petrecea, ci că un stejar în toate părțile priveghea, ca să nu se știrbească țara, ce-I rămăsese de la tată-său”. • Bogdan Lăpusneanu:„Cum-și blând și cucernic, așa tuturora arată dreptate, de se vedea că nimica nu sau depărtat de obiceiul tatâne-său.”

Realizatori: Onuț Tabita și Ilaș Marinela

10

Sensul pe care îl dau cronicarii istorei şi scrisului lor
Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a înfruntat timpurile, ajungând până la noi. Era fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deţinând funcţii politice importante la sfârşitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta Otomana , mare vornic al Ţării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă. Cronicarul de mai târziu a învăţat carte la Lvov , unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latină şi greacă, retorică şi poetică.Reîntors în ţară a participat la viaţa politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar. În vremea domniei lui Vasile Lupu a fost unul din sfetnicii apropiaţi ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleaşi Tari de Jos.A murit în anul 1647 şi a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistriţa din Moldova. Spre sfârşitul vieţii, Grigore Ureche a început să scrie "Letopiseţului Ţării Moldovei", la care a muncit între anii 1642-1647. E unica lucrare cunoscută, cuprinzând evenimentele din perioada 1359-1594, rămasă nefinisata. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext "ca să nu se înece ...anii cei trecuţi" şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar şi din grijă ca aceştia să nu rămână "asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte". E de accentuat importanta pe care o acorda cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului, "Letopiseţul Ţării Moldovei" constituind începutul istoriografiei în limba romană.Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un "scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate". “Adevărata istoriografie moldoveana începe cu Grigore Ureche, fiu al unui Nestor Ureche, boier refugiat o vreme în Polonia (prilej pentru Grigore de a învăţa în şcolile leşeşti). Spătar sub Alexandru Ilias, mare spătar şi apoi vornic al Ţării de Jos sub Vasile Lupu, nu mai era în viaţa la 3 mai 1647 când i se împărţea averea. Cum Ureche n-a scris cronica vremurilor sale (letopiseţul lui merge abia până la 1594, la a doua domnie a lui Aron-voda), nu putem căuta la el percepţia lumii în care se mişcă. Slujindu-se de izvoare sărace, el e un cronicar în înţelesul larg al cuvântului, în felul boierului ce-şi înseamnă pe scoarţa unui ceaslov ivirea unei comete şi a călugărului compilator, cu toate că în Polonia a trebuit neapărat să cunoască mişcarea umanista, şi că, intelectual vorbind, el e un om cu învăţătura de izvor occidental şi în marginile casei lui un spirit cu vederi înaintate. Fundamental rămâne totuşi boier bun cu dragoste de ţară. Tot ce se poate aştepta de la un astfel de scriitor este mireasma automatismului, harul cuvântului, care la Ureche sunt tari ca aloia. Dar găseşti la el înţelepciune şi acea desfacere de lucruri în duhul Bibliei, după care este răsplata şi pedeapsa. Are sensul obiectivităţii şi nu foloseşte ştirile care nu "se tocmesc", precum bănuieşte conceptul de tradiţie, de vreme ce socoteşte ca o naţie fără istorie s-ar asemăna "fieralor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte". Este evoluţionist în istorie, în sens biologic, admiţând că orice naţie (azi am zice civilizaţie) are o "începătura", un "adaos" şi o "scădere". Bineînţeles e providenţialist. Îi descoperim chiar idei politice. "Tocmala" şi "obiceiele ţării" nu i se par bine aşezate. Domnul judeca fără legi şi după capul lui şi "unde nu-s pravile, din voia domnilor, multe strâmbătăţi se fac". Adevăratul dar al lui Ureche este însă portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un
11

model. Omul e privit sub o însuşire capitala sau un viţiu sub care se aşează faptele lui memorabile, într-o cadenţă tipică. Stefan e un sanguinar leonin(…).”(George Calinescu-“Istoria literaturii romane de la origini până în prezent”) Miron Costin(1633-1691) este cronicar de seamă, mare patriot şi umanist, înalt dregător şi iscusit diplomat, filozof şi poet, primul nostru scriitor de autentică valoare, reprezentant de frunte al culturii medievale din Moldova . Toate aceste titluri de erudiţie şi nobleţe, atribuite marelui înaintaş sunt pe deplin îndreptăţite de viaţă şi faptele sale, de harul şi locul ce îi revine în istoria literaturii romane. Autor al mai multor scrieri în proza şi în versuri ca "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Voda încoace” de unde este părăsit de Ureche vornicul din "ţara de Gios", cuprinzând o perioadă de aproape şapte decenii (1595-1661),poemul filozofic “Viaţa lumii" (primul din literatură naţională), " Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei" cronică de proporţii, nefinisata, "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", în care consideră că "A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocara înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori ieste inimii durere. Biruit-am gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sunt lăcuitorii ţării noastre..." Că mai apoi să susţină cu tnflacarare dar şi cu artgumente bine intemeate ca "Cea mai strălucită dovadă a acestui popor,de unde se trage ,este limba lui care este adevărata latină … Numele cel mai adevărat, autentic… este rumân sau rumanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna…"Miron Costin face această afirmaţie în rezultatul studiilor şi a cunostintilor istorice şi lingvistice, acumulate cu o deosebită osârdie în străinătate, demonstrând astfel originea romană a poporului nostru şi latinitatea limbii romane. Ocupa funcţiile de mare dregător şi diplomat, iar mai târziu şi mare logofăt influientind substanţial viaţa politică a Moldovei. Recemat în ţara (1685) de către Constantin Cantemir, un adept al polonilor,încă de pe vremea când îşi făcuse studiile în această ţară intra în conflict cu noul domn, care încheiase un tratat secret de alianţă cu Habsburgii. În rezultatul agravării acestui conflict urmează deznodamindul tragic - decapitarea marelui cărturar al aceslei epoci zbuciumate, pline, de colizii întorsături neaşteptate. De sub până iscusitului şi distinsului cronicar al neamului ne-a rămas sfatul înţelept precum că "nu ieste alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viasa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor". În zilele noastre mai ales a acelora, din care aflăm de câte au fost să se întâmple din vremuri straveci şi până acum în această frumoasă dar mult mult pătimita Ţară a Moldovei.

Operele cronicarilor
Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Mai întâi au apărut în limba oficială, pe atunci slovona, iar mai târziu începând cu secolul al XVII-lea, în limba naţională, acestea fiind primele scrieri originale de mare întindere. În Muntenia s-au redactat “Letopiseţul cantacuzinesc” şi “Letopiseţul Bălenilor” cuprinzând intervalul 1290-1688, “Istoriile domnilor Ţării Romaneşti” de Radu Popescu şi “Cronica anonimă despre Brancoveanu”.Cele mai realizate sunt, indiscutabil, cronicile moldoveneşti, fiindcă nu au fost scrise din ordinul vreunui domnitor, deci exprima punctul de vedere al autorilor. Aceştia au o oarecare independenta morală faţă de autoritatea domnească, ceea ce permite o atitudine critică. În seria moldoveneasca intra “Letopiseţul Ţării Moldovei” scris în ordine de Grigore Ureche de la 1359 la 1594, Miron Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 la 1743, şi continuat de alţi cronicari de mică valoare. Cronicile au rămas în manuscrise aproape două secole şi au fost tipărite de Kogălniceanu şi Bălcescu după 1840. Fiind cunoscute numai de ştiutorii de carte nu au putut influenţa evoluţia limbii romane literare în aceeaşi măsură că textele religioase. Sunt însă primele scrieri originale în limba romana, de mari dimensiuni, şi în felul acesta aruncă o lumină mai exactă asupra limbii din epocă. Importanta cronicilor este în primul rând de ordin ştiinţific prin valoarea documentară a textelor, oferind informaţii preţioase despre istoria de epoca medievală. Punând în circulaţie idei ca 12

romanitatea poporului, latinitatea limbii noastre; continuitatea elementului roman în Dacia , unitatea tuturor romanilor, cronicarii au contribuit la formarea conştiinţei noastre naţionale. S-a remarcat la cronicari dorinţa de a-şi elabora textele într-o limbă comună, pe înţelesul tuturor, de aceea Ureche şi Neculce iau ca model limba populară. Miron Costin ,cărturar de formaţie serioasă, considera că limba populară diferă de cea literară, cum era la romani. El ia ca model la nivelul frazei latină culta, adeseori lăsând predicatul regentei la sfârşitul frazei. Totodată se observă alegerea cuvintelor la nivelul lexicului şi indeseobi a formelor gramaticale specifice întregii arii lingvistice daco-romane. Se întâlnesc fonetisme regionale: “dz” pentru “z”, “h” pentru “f”, “dj” pentru “j”. Puţine elemente regionale apar în morfologie la cronicari. Toate aceste scrieri aparţin în mod normal stilului stintific, dar întâlnim şi elemente ale stilului artistic, justificate prin două motive. Primul este nivelul pe care-l atinsese ştiinţa istoriei în epoca: stilul ştiinţific trebuie să fie total obiectiv, or istoricii din Evul Mediu îşi spun şi propriile păreri despre evenimentele şi personalităţile la care se refereau. Se produce astfel literaturizarea faptului istoric. În al doilea rând, prezenta subiectivismului se justifică prin aceea că toţi cronicarii presara nenumărate interjecţii şi fraze exclamative.Această atitudine are efecte asupra expresiei, care nu mai rămâne o seacă notare de date şi fapte, ci trădează o puternică participare afectiva ca în această jelanie a lui Neculce:”Oh!Oh!Oh! săraca ţară a Moldovei, ce narocire de stăpâni ca aceştia au avut! Ce sorţi de viaţă ţi-au cadzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mirare este, cu atâta spurcăciuni de obieceiuri ce se trag până astăzi în tine, Moldova !” Cronicarii recurg la proverbe şi la maxime. Stilul lui Costin nu e lipsit de influenţa populară, dovada fiind proverbele şi expresiile pe care le foloseşte adesea: “Ce dzilele lui cele sfârşite, cum să dzice cuvântul”,”Lupul părul schimba, iară nu hârea”. De asemenea, la Neculce întâlnim numeroase proverbe şi zicători:”Pasărea în cuibul său nu piere”,”cine sapa groapa altuia da intr-ansa”,”Nu fac toate muştele miere”. Valoarea literară derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează unele evenimente trăite de autori, deci sunt primele scrieri memorialistice. Găsim în formă rudimentară procedee ale prozei artistice: naraţiune, portret, descriere şi dialog. Naraţiunile lui Grigore Ureche ca şi cele ale lui Ion Neculce urmează modelul popular, cu fraze scurte, dominând coordonarea,respectă topică subiect-predicat, uneori recurge la epitete şi comparaţii de factură populară. Ureche a întemeiat genul naraţiunii simple de factură istorică. Textul său atinge ceea ce E.Negrici numea în “Naraţiunea în cronicile lui Gr.Ureche şi Miron Costin” drept “naraţiune pură” prin precizia relatării,liniaritate(respectarea cronologiei), sărăcie stilistica, tonul rece, sobru. Cronicarul intregistreaza evenimentele aşa cum le-a cunoscut din diverse izvoare, acţiunea prevalează în favoarea interpretării. Ureche a intuit că istoricul trebuie, înainte de toate, să expună fapte. Materialul este împărţit pe capitole, fiecare cu câte un titlu analitic:”Războiul lui Bogdan voda cu leşii”,”Când au pradatu Stefan-voda Tara Secuiasca”, ”Când au luat Stefan-voda Chilia şi Cetatea Albade la păgâni”, “Când au omarat Alexandul-voda 47 de boieri”,”Când au trimis Despot-voda la împărăţie pentru steag”şi altele. Biografiile domnitoilor cuprind trei elemente: momentul înscăunării, enumerarea războaielor purtate şi se încheie cu moartea personajului. Un spaţiu întins este acordat domniei lui Ştefan cel Mare, surprinsă în momentele cele mai importante:cucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe, disputele cu Radu-voda, lupta de la Podul Înalt sau de la Războieni , ridicarea mănăstirii Putna, conflictul cu regele polon Albert, luarea Pocutiei. Cunoscute mai sunt naraţiunile despre înscăunarea lui Petru Rareş şi peregrinarea sa, intrarea lui Lapusneanu în ţară pentru cea de-a doua domnire, sfrasitul tragic al lui Ion-voda. O altă caracteristică a naraţiunii lui Ureche o constituie spiritul moralizator. Autorul tine neapărat să ia atitudine împotriva abuzurilor şi crimelor săvârşite de unii monarhi fără discernământ. La un moment dat, părăseşte povestirea şi într-un capitol separat numit invariabil “Certare şi învăţătura” trage învăţăminte pe marginea evenimentelor. Schemă, preluată din istoriografia latină şi polona, rămâne un procedeu naiv, abandonat de urmaşi. După ce relatează despre masacrul făcut de Lapusneanu, în frgmentul următor propune modelul unui stat, în care domnitorul să fie ca o matcă fără ac şi să asculte de sfatul boierilor. După opinia lui Ureche, personajul care întruneşte aceste trăsături este Petre Şchiopul. Cu excepţia acestor fragmente moralizatoare, puţine la număr, naraţiunea e ocupată integral de acţiune. “Ureche atinge esenţa istoriei”(E.Negrici).El nu rotunjeşte nicidata informaţia, ci adopta un stil concis. O dată cu Miron Costin putem vorbi de “naraţiunea de tip anecdotic” (E.Negrici), dusă mai târziu la apogeu de Ion Neculce. Miron Costin e,totodată, primul narator meditativ. Ceea ce se observa mai întâi la el e forma schimbată a naraţiunii: scrisul nu mai e spontan, ca la Ureche , ci compus, se naşte în urma unui proces laborios. Un progres semnificativ se realizează pe linia construcţiei personajului: dincolo de înşiruirea de evenimente, cronicarul lasa loc analizei psihologice, 13

frământărilor interioare ale eroului. Miron Costin realizează mici biografii de-a lungul cărora se urmăreşte devenirea personajului. Un exemplu îl constituie evoluţia lui Stefan Tomsa pe parcursul celor două domnii. Un Domn crud şi sângeros, Stefan Tomsa are gustul “farsei oribile”:iartă pe unul ce se răzvrătise, totuşi îl duce la locul execuţiei; cel în cauză încearcă să se apere, dar este ucis pe loc. Acelaşi sadic domn-ni se spune- purta cu sine un călău care strigă arătând spre boieri:”S-au ingrasatu,doamne, berbecii, buni sintu de giunghiat”,vorbe la care Tomsa dăruia bani ţiganului. Chiar dacă ar părea incredibil, Miron Costin ne asigura că a survenit o schimbare în caracterul personajului:”Iară la a doua domnie cu mulţu schimbatu intr-altu chip după patimă ce-I venise şi lui la cap”. Dacă Ureche povestea detaşat, Miron Costin trăieşte istoria la modul dramatic, destinul tragic al omului supus unei forţe implacabile este temă lui predilecta. Având structura reflexiva, Miron Costin este singurul cronicar ce-şi îndreaptă atenţia asupra destinului fiinţei umane. De altfel, “meditaţia asupra omului asigura unitatea operei sale”(M.Scarlat,”Introducere în operă lui M.Costin”). Textul e impregnat de maxime, proverbe,cugetări ce punctează o anume situaţie sau au un caracter anticipativ. Cele mai multe vizează destinul incert şi nestatornicia lucrurilor omeneşti:”Iară nu sunt vremile supt cârma omului, ce bietului om supt vremi”,”Iară roata lumii nu aşa cum gândeşte omul, ce în sursul sau se întoarce”. Rezultă de aici drama individului care se simte la îndemână destinului capricios, hăituit de istorie(“Iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi nouă”). Autorul primului poem filozofic din literatură română dezvolta în cele mai multe dintre naraţiuni tema sorţii schimbătoare. Un exemplu îl constituie capitolul ce îl are în centru pe domnitorul Barnovski. Soarta nedreaptă a acestui domnitor milostiv, cu dragoste de ţară, care e ucis de turci când pleacă la Ţarigrad după firman, îl impresionează pe cronicar.”Neştiutor gândul omenesc(….)la ce merge şi la ce tâmplari apoi soseşte”,spune el. În continuare, relatează nişte întâmplări ce ţin mai mult de legendă, dar care întăresc nevinovăţia celui sacrificat(calul lui Barnovschi se izbeşte cu capul de un zid şi moare, iar în Taringrad are loc un incendiu devastator). Pentru boierii ce l-au însoţit pe domnitor(între care se afla şi tatăl cronicarului) urmează momente de groază. Postelnicul Costin e scos în toiul nopţii din inchisoae, dar nu pentru a fi înecat, cum spunea el, ci pentru o discuţie cu vizirul. Miron Costin ştie să dispună de liberatatile scriitotului şi oferă detalii ce creează naraţiunii o evidentă tensiune dramatică. Epicul are şi un caracter anticipativ. Cronicarul enumeră semnele ce au prevestit căderea casei lui Vasile Lupu:cometa, eclipsa de soare şi năvălirea lăcustelor. “Că era să se pomenească la domnia lui Vasile voda pentru cometa, adecă steaua cu coada, care s-au primejduit cu câţiva ani înainte de această asea de grea premeneala acestii domnii şi întunecarea soarelui în anul acela(…)şi tot intr-acela an lăcustele neaudzite veacurilor,care toate semnele în loc bătrânii şi astronomii din Ţara Leşească a mare rautai ca santu acestor tari meniia”. Se remarca anumite progrese în perfecţionarea stilului lui Miron Costin.La nivelul sintaxei, pe lângă atributele clasice ale oratoriei - interogaţie retorică, gradaţia, repetiţia, exclamaţia - întâlnim nenumărate figuri de stil, printre care metafore, metonimii şi mai ales comparaţii: ”Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte candu să năruiesc de vreo parte pre catu sunt mai înalţi pre atâta duruit face mai mare…” Despre legendele inserate în culegerea “O samă de cuvinte” a lui Neculce nu s-au păstrat documente(au fost auzite”din om în om,de oameni vechi şi bătrâni”),însă autorul le consemnează pentru cine vrea să le creadă. Cele mai multe dintre acestea au furnizat subiecte pentru scriitorii din secolul trecut: Stefan voda a hotărât locul pe care urma să se construiască mănăstirea Putna trăgând cu arcul şi se spune că un copil de casă ar fi ţintit mai departe decât însuşi domnitorul, de aceea I s-a tăiat capul; într-o luptă aprodul purice l-a ajutat pe Ştefan cel Mare să urce pe cal, de atunci numele I s-a schimbat în Movilă; înainte de a-l numi domn pe Petru Rareş, împăratul de la Taringrad ar fi sărit cu calul de trei ori peste el; faţa lui Radu-voda a fugit cu o slugă de la curţile domneşti, când au fost găsiţi,ea a fost trimisă la călugărie iar iubitul ei ucis;Petru Rareş,vodă,în timp ce fugea de duşmani,este ajuns de un popă şi îi strigă acestuia:”Întoarce-te,popo,înapoi,nu-ţi lasa liturghia nesfârşită”. George Călinescu I-a surprins cel mai bine datele personalităţii artistice, remarcadu-I”… ingenuitatea şireată(…), proverbialitatea, filozofia bătrâneasca, minunarea, văietătura şi,în fine, acel lucru învederat, dar inanalizabil ce se cheamă darul de a povesti”(“Istoria literaturii romane de la origini până în prezent”). Paremilologia,vorbirea în pilde, este o trăsătură de bază a naraţiunii lui Neculce:”Tătarii au intrat în ţară ca lupii într-o turmă”,”pasărea vicleană da ingura în lat”,”mielul blând suge la două maice”,”şi aşa au ţinut de bine această pace cum ţin câinii vinerile”.Frecvente sunt expresiile plastice ce redau ideea de primejdie a vieţii: ”în cumpănă pierii”,”lui Duca-voda boierii stau să-I mănânce capul”,”şi-a băgat capul pentru voia banilor”,”a plăti cu capul”. 14

În operele lor, cronicarii folosesc toate modalităţile de expunere. Prin intermediul naraţiunii aceştia prezintă întâmplările, prin intermediul portretului, ca marca a descrierii, realizează figura personajelor, iar dialogul este folosit de toţi cronicarii pentru a da autenticitate celor relatate. La Ureche suntcunoscute dialogurile dintre Petru Rareş ce se întorcea cu carele de la pescuit şi boierii ce-l întâmpinară să-I spună că este moştenitorul de drept al tronului, un dialog rămas celebru este acela dintre Alexandru Lapusneanul şi cei patru boieri trimişi de Stefan Tomsa:”Dacă au mersu solii Tomsiei şi I-au spus, zic să le fie dzis Alexandru-voda:<<De nu mă vor, eu îi voiu pre ei, şi de nu mă iubescu, ei îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie,ori fără voie>>.” La Miron Constin , dialogul are tentă de maximă, mai toate intervenţiile personajelor fiind o constatare a trăsăturii de caracter, întotdeauna cel care vorbeşte se caracterizează prin ceea ce spune. De câte ori condamna pe cineva, Stefan Tomsa asista la execuţie şi rostea invariabil:”Să nu te ierte Dumnezeu cu cel mare cap al tău”. Tot Stefan Tomsa a fost rugat de nişte boieri să ierte pe un diac, ce era bun cărturar, dar domnitorul a răspuns:”Ha,ha,ha!Mai carturaru decât dracul nu este altul!”. Frecvenţa cea mai mare a dialogului este la I.Neculce .Găsim o dublă explicaţie:prima ar fi ca evenimentele şi personajele despre care narează le-a cunsocut direct, a doua explicaţie este talentul incontestabil de narator care ştie să oprească povestirea în loc spre a recurge la vorbirea directă.El introduce dialogul cum va proceda mai târziu Creangă, printr-o formulă invariabila:”dzic să fi dzis”. Influenţa cronicilor asupra literaturii romane este indiscutabilă.Odată descoperite ele au fost pentru scriitori un rezervor preţios de teme,personaje,subiecte. Din Letopiseţul lui Ureche s-au inspirat Costache Negruzzi în nuvelă “Alexandru Lapusneanul”,Vasile Alecsandri în poemul”Dumbravă roşie” şi în drama “Despot voda”, Delavrancea în trilogia Moldovei, Sadoveanu în romanele istorice “Fraţii Jderi”şi “Nicoară Potcoavă”.Cronica lui Miron Costin a servit ca izvor lui Haşdeu, Sadoveanu în “Neamul Soimarestilor”. De la Neculce au pornit în realizarea multor opere scriitori ca Alecsandri, Bolintineanu, Sadoveanu,ultimul luându-l chiar ca model stilistic. “Cultura noastră veche este un bloc de marmură, în care stau încă nenăscuţi Eminescu, Creangă, Sadoveanu.”(G.Călinescu).

Potretul că ţip de descriere în scrieri
În operele cronicarilor poate fi observat o tendinţă interesantă referitoare la felul în care se realizează descrierile, acestea avnd ca prima forma portretul. Astfel, portretele lui Grigore Ureche sunt un tip clasic:anunţa trăsăturile fizice(dar câteodată sare peste ele), apoi trăsăturile morale şi faptele care le justifică. Cele mai reuşite sunt portretele lui Ştefan cel Mare, Bogdan vodă, Petru Rareş, Alexandru Lapusneanu. Despre portretul lui Ştefan cel Mare s-a spus că este “cel mai clasic din literatură veche”(N.Cartojan).Metoda lui Ureche consta în înşiruirea de atribute etichetante: “Fost-au acestu Stefan voda om nu mare la stătu, mânios şi de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără judetu. Amintrilea era om întreg la fire, nelenesu, şi lucrul său îl stiia a-l acoperi şi unde nu gandiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se viriea, că văzându-l al săi, să nu să indaraptieze şi pentru aceia raru razboiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, ca stiindu-sa căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi feciorul sau, Bogdan vodă, urma lui luasa, de lucruri vitejeşti, cum se tâmplă din pom bun, roadă bună iase. Iară pre Stefan voda l-au îngropat tara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna , care era zidita de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi că după un părinte al său, ca cunostiia toţi că s-au scapatu de mult bine şi de multă aparatură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Stefan vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în
15

mâna lui Dumnezeu, ca el încă au fostu om cu păcate ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, care niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu.” De remarcat că Ureche anunţa doar o singură trăsătură fizică(era mic de statura), după care urmează două trăsături de caracter negative(mânios şi crud),justificate prin fapta : “de multe ori la ospeţe omora fără judetu “.Legendarul domnitor rămâne în conştiinţa poporului prin cu totul altceva. Antiteza este creată prin adverbul “amintrilea “, după care urmează trăsăturile de caracter, de asemenea, justificate printr-o gradaţie ce-l plasează pe erou în fruntea tuturor domnitorilor:”nici mai înainte,nici după ceia l-au ajunsu”. Portretele lui Miron Costin sunt lapidare: anunţa trăsătura dominantă de caracter, iar uneori îşi pune eroul să vorbească pentru a se autocaracteriza. Portretele realizate de M.Costin nu sunt nuanţate; fiecare personaj reprezintă un tip uman, iar cronicarul ni-l înfăţişează cu tot ceea ce-I este caracteristic: sangvinarul (Stefan Tomsa), străinul care domina tara (Gaspar Gratiani), nevinovatul sacrificat (Barnovski), ambiţiosul fără margini (Vasile Lupu), înţeleptul, omul instruit(Gh.Stefan). Pe Costin nu-l interesează trăirile fizice, testează însă la toţi eroii săi darul elocventei şi gradul de cultură. Despre Gheorghe Stefan spune:”Om deplin, capu intregu,hâre adâncă cât poţi zice că născu şi în Moldova oameni”însă Domnu Stefan voda Tomsa,mare varsatoriu de sânge, gros la hâre şi prostatec, catu îi părea că ieste asea bine, cum domniia întâi”;”era la hârea să Barnobski voda foarte trufaş şi la portul hainelor mândru, iară la inima foarte direptu şi nelacom şi blandu…”. Cele mai realizate din punct de vedere artistic sunt cele ale lui Neculce. Memorabile sunt portretele făcute mitropolitului Dosoftei, tarului Petru cel Mare, domnitorilor Constantin şi Dimitrie Cantemir, vizirului Gin Ali-pasa.Spre deosebire de înaintaşii săi, Ion Neculce anunţa amănuntele ce evidenţiază întregul: semne particulare, ticuri, gesturi. Neculce individualizează puternic, portretele sale sunt vii, rămân în memorie:”Iară împăratul era om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam smead, oacheş, şi cam arunca câte odat’din cap fluturând. Şi nu cu mărire şi fala, ca alţi monarhi, ci umbla fiecum prost la haine, şi numai cu două, trei slugi, de-I era de grijă trebilor. Şi umblă pe gios, fără alaiu, ca un om prost”. “Portretul lui Neculce se situează la mijlocul dintre caricatura şi tablou” (G.Călinescu).Este cazul, mai ales, al grecilor, urâţi pentru moralitatea lor îndoielnică, când cronicarul exagerează unele trăsături negativă. Portretul lui Dumitrascu Cantacuzino este grotesc:”Dumitrasco voda era om bătrân, grec, taringrasdean de neamul lui, de Cantacuzinesti.(…)Şi era om nestătător la vorovi, talpiz, amăgitor, geambaş, de cei de la Fanar din Taringrad. “.

Intenţii ce stau la baza scrierilor
Cronicarii au avut o valoroasă contribuţie cu deosebire în domeniul istoric. Ei au subliniat pentru prima dată la noi necesitatea scrierii istoriei(“să rămâne feciorilor şi nepoţilor; să le fie învăţătură, despre cele râle să se ferească şi să se socotească, iar despre cele bune să urmeze şi să înveţe şi să se indirepteze”-preciza Grigore Ureche). Ei şi-au asumat libertatea propriilor gânduri şi sentimente,apropiindu-se de istorie cu conştiinţa responsabilităţii faţă de adevăr. “Scrisoarea este un lucru vecinicu. Candu ocărăsc într-o zi pre cineva, iaste greu a răbda; dâra în veci? Eu voi da seama de ale mele câte scriu”-isi definea ferm Miron Costin poziţia de istoric, refuzant “a scrie ocara vecinica unui neam”(“De neamul moldovenilor”). Prin
16

urmare, informaţiile nu se preiau la întâmplare, ci se confruntă după diferite izvoare, spre a putea alege adevărul istoric. S-a conturat astfel ceea ce astăzi se numeşte cercetarea critică a izvoarelor istorice, acţiune specifică, de altfel, umaniştilor europeni. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi cronicarii munteni definesc valoarea multiplă a istoriei:documentară, instructiva, educativa, ca izvor de inspiraţie. Miron Costin afirma, cu convingerea omului integrat pe deplin conştiinţei de neam:”Letopiseţele nu santu numai să le citească omul, să ştie ce iaste rău şi de ce să se ferească şi ce va urma hie cine…”.Deci cunoaşterea istoriei trebuie să consemneze deopotrivă instruire şi educaţie. Istoriografia presupune date şi fapte (pentru Moldova-intre anii 1359-1743; pentru Ţara Romaneasca-intre 1290-1729), prezentând scene şi modele umane(la podul Înalt, Călugăreni şi Stănileşti, cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Dimitrie Cantemir), secvenţe ale luptei pentru independenţa naţională şi dreptate socială. Profund umanişti, cronicarii se adresează oamenilior, cerându-le să cunoască istoria neamului, preluând în mod critic datele, faptele şi modelele, spre a se modela pe ei înşişi, în perspectivă evoluţiei ulterioare a acestui neam românesc.

Cum e explicată originea poporului roman şi a limbii române în scrieri
Preocuparea cronicarilor de a stabili identitatea poporului roman în context universal este o marcă a umanismului. Grigore Ureche prelungeşte cumva ideea lui Nicolae Olahus, ajungând la concluzia că romanii “toţi de la Ram se trag şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”, “câţi se afla lăcuitori la "Ţara Ungureasca şi la Ardeal şi la Maramoros , de la un loc sunt cu moldovenii şi tot de la Ram se trag",susţinând ideea de latinitate a limbii romane, aducând ca argument evoluţia etimologica a unor cuvinte. La rândul său, Miron Costin va dezvolta o observaţie asemănătoare, cercetând problema originii romanilor mai în profunzime, căutând argumente şi ajungând la lucrarea cu caracter incipient ştiinţific în operă “De neamul moldovenilor”. Argumentele sale sunt în acelaşi timp ştiinţifice, lingvistice, arheologice şi etnografice. El “porneşte” istoria romanilor “de la descălecatul ţărilor cel dintâi de Traian Împăratul Ramului, cu câteva sute de ani peste mie trecute”, spre a demonstra romanitatea poporului nostru, latinitatea limbii, originea comună şi unitatea romanilor din cele trei teritorii de atunci, continuitatea lor pe aceste meleaguri şi spre a aprecia, în plus, importanta elementului autohton în procesul formării poporului roman. Sentimentul originii, continuităţii şi nobleţei noastre ca neam a fost declarat mai apoi de Dimitrie Cantemir în “Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”.

Evenimente istorice de referinţă în scrierile cronicarilor
Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Textele care compun această imagine sunt numeroase. S-au scris cronici în toate provinciile romaneşti, dar cele mai valoroase sunt ale cronicarilor moldoveni şi munteni.
17

Apariţia şi dezvoltarea scisului cronicăresc se explica printr-o necesitate adâncă deoarece ţările romane parcurseseră un drum lung în timp, aveau o istorie, care risca să fie înecate în uitare. Prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de recuperare a trecutului. Ureche mărturiseşte că a scris”ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat, să să asemene fieralor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”,iar Costin “ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării”. “Letopiseţul Ţării Moldovei”,realizat de Ureche,Costin şi Neculce între anii 13591743, salvează de uitare câteva secole din istoria romanilor, doar vitregia timpurilor I-a împiedicat pe unii să-şi înceapă relatarea de la “descălecatul cel dintâi” ; “Veniră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri”-marturiseste Miron Costin.Istoriografia şi umaniştii au avut o însemnătate deosebită în procesul formării bazelor literaturii noastre naţionale. Lucrările istoriografie include primele noastre elemente de literatură artistică. Grigore Ureche realizează portretul literar al lui Ştefan cel Mare, portret care devine model al acestui fel de expunere literară pentru viitorime. Dacă el pune accent cu deosebire pe verb, Miron Costin va folosi mai ales adjectivul, propunând primele noastre descrieri(memorabile sunt viziunea năvălirii lăcustelor şi scena revoltei populare împotriva boierului Batiste Veveli). Grigore Ureche prezintă în “Letopiseţul Ţării Moldovei” evenimentele de la “descălecatul cel de-al doilea”,adică de la domnia lui dragoş Vodă, la domnia lui Aron Vodă, surpinzand astfel schimbări de domnii, comploturi, lupta pentru putere, obiceiuri de înscăunare, stiluri de viaţă şi fapte exemplare;el se aşază mereu în judecarea faptelor istorice,dintr-un punct de vedere inalt-şi găseşte expresia sugestivă, uneori chiar artistică.Petru Rareş“şi-au plecat capul sub talpele”sultanului, Ilias turcitul “din afară se vede pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit”, turcii în lăcomia lor neistovita”de ce le dai mai mult, de ce îţi fac mai multă nevoie…”.Cronicarul pune accentul pe viaţa lui Ştefan cel Mare,realizându-I un potret în linii sobre,zugrăvindu-I calităţile şi defectele de om,cu aureola de “sfânt”-ca în fantezia poporului-pentru vitejie,înţelepciune,fiind un vrajnic apărător al ţării, propunându-l ca un model existenţial deoarece e pus în slujba Domnului şi mai ales a ţării,la polul opus aflându-se regele polon Albert. Miron Costin, continuitorul cronicii lui Ureche, surprinde în letopiseţul sau elemente din istoria Moldovei cuprinse între 1594-1661, adică de la a doua domnie a lui Aron Voda până la urcarea pe tron a lui Dabija Vodă,timp în care se succed douăzeci şi doi de domnitori, fiind o perioadă a marilor confruntări politice şi sociale. Cea mai importantă cronica este ceea în care îl prezintă pe Dimitrie Cantemir, timp de nouă ani, pe tronul Moldovei, şi deoarece autorul I-a fost sfetnic, el îl prezintă din acest punct de vedere, dezvăluind personalitatea complexă a domnitorului. Alţi domnitori prezenţi în paginile acestuia sunt Aron vodă, Dabija vodă, Dumitrascu vodă, un bătrân decăzut ce aduce mari pagube ţării,Ducă voda şi Constantin şi Dimitrie Constantin. Forţa narativa a lui Ion Neculce se afirmă prin episoadele povestite gradat, cu amănunte, cu o coloratură afectivă. Bătălia de la Stănileşti (1711, dusă de ruşi şi de Dimitrie Cantemir împotriva turcilor) se derulează în pagini memorabile. Turcii erau ca" noajă de lupi într-o turmă de oi" dar au fost răzbiţi de obuzul rusesc, "au fost doborâţi cu foc, ca şi cum I-ar mătura cu o mătură”. “Şi au început a bate pe vrăjmaş, cât intunecasa lumea, de nu se vede om cu om, şi să vede numai pară ieste din puşcaşi.Ca şi cum ar arde un stah mare, trestie, pe nişte vânat mare, ase se vede focul ieşit din pusci(…)Mare este omul, iar la război pre mica-I este ţinta…”.
18

Aspecte critice
Grigore Ureche Manuel Tanasescu, 2000: “Importanta culturală a cronicii lui Ureche umbreşte pe nedrept până azi importanţa ei literară. Pe nedrept, pentru că multe din afirmaţiile ei transformate în locuri comune ale conştiinţei noastre naţionale s-au păstrat ca atare în memoria colectivă şi datorită puterii expresive a limbii cronicarului, <<bătută ca o medalie>>, spune Iorga, mai bine zis că o monedă bună, deci cu largă circulaţie.Vorbele lui Ureche ne-au învăţat în şcoală cine suntem şi de unde venim, <<rumânii, câţi se afla lăcuitori la Ţară Ungureasca şi la Ardeal şi la Maramorosu , de la un loc santu cu moldovenii şi toţi de la Ram să trag>>; tot ele ne-au convins că ţara noastră, taram paradisiac, <<cu locuri desfătate, cu campi deschişi, cu ape curătoare, cu păduri dese>>,<<fiindu în calea raotatilor>>,e mereu ameninţată de mari primejdii din toate părţile şi în toate timpurile. Cronică a devenit, aşadar, un izvor de mituri naţionale, printre care şi cel al lui Stefan << cel Mare şi Sfânt>>, care însă nu e creat de Ureche, ci preluat de acesta(de aici şi inconsecventele de receptare) şi fixat în celebrul portret pe care generaţii de elevi l-au învăţat << pe de rost>>”. Al.Piru, 1997: “Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Grigore Ureche în ultimii ani ai vieţii este o operă neterminată. Ea începe în anul întemeierii Moldovei, 1359, <<când sau descălecat tara >>, şi se opreşte în anul 1594, <<când au venit Loboda cu oaste căzăceasca şi au gonit pre Aron-voda den scaun şi au ars târgul Iaşii v leato 7103>>. Principalul izvor extern este Kronika Polska, apărută la Craiova , în 1597, pe numele lui Martin Bielski, dar scrisă de Ioachim Bielski, fiul lui Martin. Martin Bielski a extras separat aceasta istorie, a amplificat-o cu ştiri din opera lui Martin Cromer, Polonia sive de origine et rebus gestis Polonorum( Basel , 1555), şi a continuat-o el însuşi până în 1586, publicând-o totuşi cu numele tatălui său. Cronica poloneză a lui Ioachim Bielski, utilizată de Ureche, este citată sub denumirea de <<letopiseţul leşesc>>. Unele pasaje sunt reproduse întocmai, altele sunt omise înadins, fiindcă Grigore Ureche nu este un simplu compilator, ci un cronicar cu spirit critic.” Miron Costin Al.Piru,1997: “Dintr-o pornire similară şi cu aceleaşi scopuri educative şi-a întocmit şi el Letopiseţul Ţării Moldovei, de la Aaron-voda încoace, când ajunsese la mijlocul vieţii, în jurul vârstei de 40 de ani. Şi el scrise ca <<să nu să uite lucrurile şi cursul ţării>> şi că <<să hie de învăţătură ce ieste rău şi de ce-I să se ferească şi ce va urma hiecine>>. Ca şi la Grigore Ureche , la Miron Costin apar în letopiseţ concepţiile clasei boiereşti. Şi el e convins că marii boieri, şi nu domnul, trebuie să guverneze efectiv tara . Domnul e în rânduiala lucrurilor din monarhia feudala alesul şi unsul lui Dumnezeu (“Domnul, ori bun, ori rău[…] oricum de la Dumnedzau este”), dar datoria lui e să trateze cu milă pe boieri, pentru că <<milele domnilor pot aşeza tarale,nemila şi lăcomia fac risipă>>. Domnii care nu ascultă sfaturile bune ale boierilor <<vin la primejdii şi ei şi casele lor>>.”
19

Ion Neculce Al. Piru,1977: “ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau cumpănit anecdotic, epic cuminte, bătrânesc, naraţiunea simplă, populară. E lesne de înţeles de ce legendele din O samă de cuvinte au fost atât de citite şi prelucrate de scriitoridin secolul următor. Aceştia au găsit fără multă zăbavă subiecte de-a gata, necesitanddoar versificaţia pentru a fi transformate în cântece, baladele sau poeme. De cele mai multe ori însă, observaţie care nu s-a făcut, legendele lui Neculce pierd din autenticitate în prelucrările poeţilor, păstrându-şi mai departe adevăratul parfum numai în original.[…] Biografia lui Nicolae Milescu din legendanr.41, beneficiind de acelaşi fabulos oriental, pune totuşi în lumina caracterul aventuros al învăţătorului moldovean. Este interesantă metamorfoza numelui eroului: Neculai Milescu Spatariul la început, prins ci vicleşug se transformă în Nicolae Milescu; după pedeapsa I se spune Nicolai Cârnul, iar la sfârşit numai Cârnul, căci celebritatea lui I se datora, cel puţin pentru Neculce, în bună parte semnului ce I se făcuse la nas.” Al.Piru,1977 “În problemele religiei, Milescu a rămas ortodox consecvent până la sfârşitul viţii( în 1698 traducea şi el în limba slavona Tratatul despre erezii al lui Simion Tesalonic), iar în privinţa reformelor culturale şi politice era de partea lui Petru cel Mare, sprijinitor al occidentalizării Rusiei şi al acţiunii de eliberare a ţărilor robite de turci. În 1695, la asediul Azovului, a făcut parte din statul major al lui Petru cel Mare, iar în anul următor pregătea scrierile tarului către împăratul Leopod în vederea unei alianţe antiturcesti. A tradus în latineşte o scrisoare a lui Petru cel Mare către dogele Veneţiei şi în limba rusă jurnalul (Diarium) ambasadorului austriac Cristoph de Guarient, privitor la primii ani de domnie ai tarului, relaţiune calomnioasa pentru poporul rus(lucrarea, interzisă în urma protestelor lui Petru, era destinată să rămână secretă în arhivele imperiale). Ultimii ani ai vieţii spătarul Nicolae Milescu sunt mai puţini cunoscuţi. Ar fi murit în 1708, în vârstă de 72 de ani, din care jumătate trăiţi în Rusia. Jurnalul misiunii diplomatice în China este opera de căpetenie şi cea mai cunoscută a lui Nicolae Milescu. Deşi nu s-a publicat decât peste 2 secole de J.N Arseniev (Călătoria prin Siberia de la Tobolosk până la Nercinsk şi hotarul Chinei, S.Petersburg,1882; Jurnalul de călătorie de la fortul Nercinsk până la Pekin ,Orenburg,1896),el a circulat în copii manuscrise şi în traduceri încă mai înainte[…] Până la lacul Baikal, caravana solului compusă din circa o sută de oameni şi a mers mai mult pe apă, în trei mici ambarcaţiuni, <<doscianicuri>>, plutind pe Irtas, Obi, Ket, Tunguska şi Angara . Lacul se cheamă în limba localnicilor Dalai, adică marea, şi apa e atât de limpede, încât se poate bea. Iarnă, Baikalul îngheaţă şi poate fi trecut cu săniile, dar este primejdios entru că răsuflă din adânc, crăpând în lăţime de către trei stânjeni cu o huruială asurzitoare.Crăpăturile se ivesc asemenea unor metereze, precedate de bubuituri ca de tun, şi se închid la loc cu aceleaşi zgomote infernale. La nord-vest de Baikal, pe Lena, trăieşte samurul, animalul numit de vechii greci şi de romani <<lâna de aur>>,pe care argonauţii au căutat-o inanintand în sus pe râuri după ce au trecut Marea Euxina.” G.Călinescu,1941:
20

“ La Neculce se descoperă o tehnică încheiată a portretului, în care intră câteva note tipice: o însuşire fizică sau anomalie fizică, starea intelectualului, predispoziţia etică; o însuşire sau o scădere morală, un tic, o mânie, un obicei, totul dozat, ritmat şi rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi substanţiale. Portretul neculcean sta la mijloc, între caricatura şi tablou.”

Stilul abordat de cronicari
Cronicarii moldoveni se implica afectiv în unele părţi ale scrierilor lor deoarece evenimentele prezentate sunt, în cazul lui Neculce şi a lui Costin, contemporane cu aceştia şi,în orice caz, influenţează istoria romanilor şi totodată viaţa lor, că oameni ai acestui popor. Stilul cel mai afectiv poate fi remarcat în scrierile lui Neculce, o marcă a acestuia fiind chiar faptul că el nu-şi exprima partiotismul prin declaraţii ci prin “strigăte de durere psalmodice”: ”Oh!oh! oh! Vai, vai di tara! Ce vremi cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă au cadzutu. Doar Dumnezeu di a face milă, pre cum au făcut ca iztrailitenii, cu Moisei proroc, de-au despicat Marea Roşie…” “Limba în care scrie Neculce este graiul Moldovei de Nord, unde cronicarul s-a născut şi a trăit cea mai mare parte a vieţii sale”(G.Călinescu).”O samă de cuvinte”, cele patruzeci şi două de legende aşezate la începutul letopiseţului incanta cititorul prin teme, motive,haz.”Ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativ, fără ostentaţie,sau cumpănit anecdotic, epicul bătrânesc, naraţiunea simplă, populară…”(G.Călinescu). În legendele despre Ştefan cel Mare, Neculce (ca un romancier) tipizează, dar “tipizând nu pierde din vedere trăsăturile individuale, concret-istorice, ceea ce-l menţine în limitele adevărului şi în acelaşi timp ale artei”(Al.Piru). Trebuie remarcat de asemenea faptul că Sadoveanu şi Creangă s-au inspirat din stilul lui Neculce,aceştia analizandu-I-l în profunzime şi folosindu-l în operele lor. Grigore Ureche prezintă faptele istorice într-un mod nu chiar atât de personal că cel al lui Miron Costin sau cel al lui Ion Neculce. Intenţia lui este de a realiza un letopiseţ în care să fie prezentată evenimentele aşa cum s-au întâmplat, încercând să nu intervină asupra lor cu păreri personale, însă uneori aceste încercări eşuează. La Miron Costin naraţiunea, portretele şi tablorile descriptive sunt pline de nerv, exprima ideea şi sentimentul: “Şi dacă s-au apropiat boierii, le-au zis Alexandru Voda cu lacrami:<<Mă rog pentru fiul meu, Radul Vodă, să-l lăsaţi viu.”.Pentru Stefan Tomsa omorurile deveniseră spectacole, scene tragi-comice. Călăul ers gâde şi măscărici:”Are un ţigan calo, ce să zice pierzatoriu de oameni, ţigan gros şi maare de trup. Acela strigă de multe ori înaintea lui, arătând pe boieri: “S-au îngrăşat, doamne, berbecii, buni sunt de giunghiat”. Pe parcursul scrierii, acesta îşi perfecţionează stilul, el ajungând să folosească, pe lângă interogaţiile retorice, gradaţii, repetiţii, exclamaţii, numeroase figuri de stil, cum ar fi metafore, metonimii şi mai ales comparaţii: ”Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte candu să năruiesc de vreo parte pre catu sunt mai înalţi pre atâta duruit face mai mare..." “Deci , fraţilor cetitorilor cu cât veţi îndemna a ceti pre acest letopisetu mai mult ,cu atâta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dâre răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oştire , ori de voroave, la domni şi la noroade de cinste.” Ion Neculce,Letopiseţul Tari moldovei
21

În acest fragment Ion Neculce considera istoria sii scrisul lui ca fiind un document în care se dau sfaturi în anumite domenii necesare i fiecare zi .\ Ion Neculce considera istoria ca fiind o scrisoare din partea părinţilor pentru copiii lor. « Care lăsăm acmu povestea lui Gligorie-voda de omu scrie mai înainte candu i-a vini rândul » Ion Neculce , Letopiseţul Tari Moldovei În acest citat Ion Neculce nu dă de înţeles că el considera istoria şi scrisul lui ca fiind o poveste. Având în vedere geniul lui de a povesti cinsecinta nu mai trebuie amintita deoarece este vizibilă. Cronicarul Ion Neculce Ion Neculce 1672 -1745-1746 ? A fost un boier moldovean după mama dar de origine modestă după tata fiind influenţat mai mult dinspre ramură maternă (a rămas de timpuriu orfan de tata), ceea ce îl determină pe G. Călinescu să spună că Neculce „aparţine unei boierii solide” . Viitorul cronicar – crescut în vremuri tulburi pentru Moldova atacată de turci sau tătari – pleacă cu bunica din partea mamei intree 1686-1690 în Ţara Românească , de „raul leşilor” , învaţa carte pe apucate dar face o serioasă şcoală a vieţii . În Ţara Românească o deosebită influenta benefică asupra lui Neculce a avut-o educaţia umanista a unchiului său , Constantin Cantacuzino. În 1693 graţie altui unchi al său Iordache Cantacuzino, mare demnitar sub Constantin Ducă Voda , Ion Neculce capăta o primă slujbă pe lângă domn : postelnicel . Ce înseamnă asta ? Funcţia în sine presupunea îngrijirea dormitorului domnesc dar erea o primă treaptă spre înaltele funcţii boiereşti . O ucenicie . 34759mkv41fgk3n Treptat , devine un om politic important , aflându-se permanent în rândul dregătorilor moldoveni . A fost investit cu funcţii speciale şi i s-a acordat înalta încredere , în special în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir , cu a cărui sora a fost căsătorit . Implicat ca hatman ( înalta demnitate în timp de război ) în tensionată lupta militară şi diplomatică a lui Dimitrie Cantemir , alături de ruşi , împotriva imperiului otoman , Neculce suferă asprimile înfrângerii de la Stănileşti ( 1711) şi se refugieaza în Rusia şi apoi în Polonia . Întors după ani în ţară este repus în drepturi şi îşi recapăta averea ; trăieşte alte ascensiuni şi alte coborâşuri sociale . Graţie minţii agere , sensibilităţii sale , graţie , de asemenea , preocupărilor sale politice , administrative , militare , dovedind o rară complexitate psihologică (Şerban Cioculescu vorbeşte despre „pluralităţile psihice ale cronicarului”) , Neculce a cunoscut bine realităţile , concepţiile , psihologia epocii .
22

Ajuns septuagenar , retras din treburile politice ale Moldovei , a simţit nevoia de a fixa în scris , pentru posteritate , evenimente din istoria Moldovei dar şi fapte cotidiene de pe parcursul a peste opt decenii , o bună parte din ele fiindu-i familiare cronicarului din însăşi viaţa li de zi cu zi . Scrierea e făcută cu luciditate şi biectivitate („cronicar nepărtinitor”l-a numit istoricul Nicolae Iorga) . kg759m4341fggk Neculce scrie deci un Letopiseţ (- document care consemnează faptele pe ani; în limba slavă :leto = ani ; pişat =a scrie ) , precedat de O samă de cuvinte şi o Predoslovie . O samă de cuvinte – suita de povestiri istorice – este în realitate , tot o cronică mult comprimată traversând anii mai îndepărtaţi de vremea lui Neculce , fapt ce explica aura de legenda a acestor evocări . „În proza lor puternică şi dulce simţim sufletul trecutului mai bine decât oriunde şi , mulţumită acestui maestru simplu care este Neculce, o poartă spre legenda se deschide în zidul sever al cronicii o poartă prin care vedem perindându-se în lumina supranaturalului eroice chipuri de epopee” – scria tot Nicolae Iorga. Legendele evoca figuri alese , iubite şi respectate de oameni; în prim plan fiind figura glorioasă a lui Ştefan cel Mare , apoi Daniel Sihastrul sau Neculai Milescu şi alţii . Anecdotica , atmosfera de basm , stilul colorat şi tonul de povestire – pendulând între dimensiunea moralizatoare şi umor – demonstrează de lainceput talentul literal al autorului . Continuând activitatea lui Miron Costin , Ion Neculce prin Letopiseţul Ţării Moldove de la Dabija Voda până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat , fixează elementele din Moldova din a doua jumătate a secolului al XVII –lea şi prima jumătate a secolui al XVIII-lea mai precis 1662-1743 . Letopiseţul propriu zis reda istoria Moldovei sub un şir lung de domnii , ale unor voievozi autohtoni sau străini ( în special greci precum Mavrocordat , Cantacuzino s.a.) în contextul politicii europene . Un tablou complex de operă . bogate referiri se fac la raporturile Molovei , uneori ale Ţării Romanseti , cu Poarta Otomana , Neculce consemnând cu durere şi revolta ingrată oprimare de către imperiul Turcesc dar şi de către unii domnitori ; Autorul notează neliniştea provocată permanent de situaţi economică dificilă a ţării , de birurile cerute de Poartă sau Domni , de podgheazurile (jafuri) organizate de tătari prin saturi şi târguri , de prea desele schimbări de domni , de corupţia unor boieri . Pagini ample dedica Neculce numirii domnilor în scaunul ţării , investirii boierilor cu funcţii , creionării portretelor fizice şi morale – situate de George Călinescu între „ caricatura şi tablou” .
23

Cronicarul dezvolta pe multe pagini faptele din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir , în timpul căruia cum am arătat Neculce a avut un rol deosebit . Cu rigoare este notată şi consemnată permanentă stare de război a „creştinătăţii” europene cu Imperiul Otoman ca şi conflictele Moldove cu leşii sau „moscalii” , cu „sfezii” sau nemţii . Neculce da autenticitate scenelor de luptă . În scenele de istorie propriu zisa , cronicarul înserează şi elemente vizând fenomene naturale – eclipse , cutremure , epidemii e.t.c. . Observaţiile lui Neculce merg uneori şi în zona viselor a unor credinţe străvechi , potrivit spiritului mitologic românesc traversat de miraculos , de fantastic . Neculce este obiectiv şi lucid în consemnarea faptelor , întrucât , deosebindu-se de alţi cronicari ai acele timpuri , din Moldova sau din Ţara Românească , nu scria din porunca domnească şi ni servea interesele unei anumite curţi . Totuşi poziţia socială îi influienteaza uneori indirect optică , şi atunci el acuza vehement pe domnitorii care impuneau sau măreau dările boierilor şi manăstirilor , făcând în schimb elogiul unor domnitori sub a căror stăpânire el , cronicarul , a avut un statut social politic mai bun . Câteodată se distanţează de cei cu origine modestă . Neculce compătimeşte Moldova pentru situaţi precară în care se afla , însă fără a diferenţia marcat soarta diferitelor categorii sociale . Prezenţa ţăranilor este foarte rară în cromica să . De aceea unii critici literari au remarcat „ contradicţiile şi limitele gândirii istorice a lui Neculce „(D.Velciu) , explicabile însă prin statutul social al cronicarului . Dincolo de aceste „contradicţii şi limite” de concepţie şi interpretare , cronica lui Neculce rămâne un document viu de epoca , prin forţa pe care obiectivitatea şi talentul său o conferă evocărilor .

Realizatori: Cniș Cristina și Grijincu Raluca

24

ROLUL CRONICARILOR MUNTENI ŞI MOLDOVENI PE PLAN CULTURAL

Cronicarii au dus la dezvoltarea: a)a istoriografiei romaneşti: -cronicile au pus bazele istoriei noaste medievale şi au transmis urmaşilor un număr de idei fundamentale în legătură cu etnogeneza romanilor. b)a limbii romane:-cronicile reprezintă un nivel superior de folosire a limbii romane vechi ,faţă de textele religioase -reprezinta o mărturie a efortului de transformare a limbii din mijloc al comunicării directe,într-unul de creaţie şi transmitere a culturii.

Rolul cronicarilor moldoveni

GRIGORE URECHE
Motiveza scrierea letopiseţului din simplu pretext,,ca să nu innece anii cei trecuţi şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult". Cronicarul acorda istoriei o importanţă deosebită pentru creşterea istoriografiei şi a conştiinţei naţionale a poporului roman. A deschis un drum ,care a contribuit la elaborarea unor opere dintre cele mai importante în literarura românească veche. Rol sau a fost,,nelasandu-mi patria să rămâie în întunericul istoriei". Dincolo de aspectul pur istoric cronicile au şi o valoare literară,influenţa lor asupra litereaturii romane fiind indiscutabilă. Nicolaie Manolescu şi-a exprimat opinia asupra rolului lui Ureche:,,a fost cel mai vechi cronicar al Moldovei care a slujit de urzeala tuturor cronicarilor următori". Afost intiatorul istoriografiei în Moldova.

25

N.Manolescu:-,,a scrie cel dintâi în limba în care vorbesc de când lumea ai tăi,şi tu însuţi,înseamnă a trece un prag important" -,,în sfârşit procedeele însăşi cerute de stilul istoriografic nu au precedente romaneşti la jumătatea secolului al XVII-lea" N.Manolescu:,,G Ureche a fost izvorul de inspiraţie al multor generaţii". Meritele literare ale cronicii lui au fost nenumărate,el atinge excelentă în descriere ,el este portetistul. Stefan Ciobanu a afirmat despre cronica lui Ureche,în ,,Istoria literaturii romane vechi":,,este cea dintâi opera scrisă sub influenţa Apusului".Aici el vrea să ne informeze asupra culturii bogate a lui Ureche,care şi-a făcut simţită prezenta în în operele sale. Stefan Ciobanu:,,limba primelor noaste texte oricât de apropiată de aceia pe care o vorbeau strămoşii noştri ,este o limbă cărturărească" George Călinescu în ,,Istoria literaturii romane de la origini până în prezent",afirmă:,,o naţie fără istorie s-ar asemăna fiarelor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte". Apreciază opera lui Ureche şi considera a fost cel care a dat farmec şi raţiune acestui neam. G.Ivaşcu spune despre Ureche ,,el ia distanţă între evenimente şi oameni şi are capacitatea de a crea o caracterologie istorică".

CRONICARII MUNTENI
Au fost:Radu Greceanu,Stolnicul Constantin Cantacuzino,Radu Popescu. Ei au fost inferiori celor moldoveni,dar au avut o influenţa mai mare asupra istoriografiei.Scrierile lor din punct de vedere literar sunt mai scăzute în expresivitate, dar sunt şi ei intiatorii literaturii în Muntenia. Pe lângă rolul istoriografic,cronicarii munteni au deţinut un rol important pentru consolidarea scrisului în limba romană. Rolul lor se poate vedea şi în privinţa organizării administrativ teritoriale,informaţii referitoare la aceste aspecte de ordin social politic le găsim în cronicile lor. Letopiseţele munteneşti diferă de cele ale cronicarilor moldoveni atât prin documentare,exactitate a datelor cât şi prin calitatea structurii compoziţionale.
26

Alecu Russo:,,nu aflăm dincolo de Nistru niciun geniu nativ comparabil cu acela neculcian şi chiar dacă acesta nu le ştirbeşte din expresivitate,nicio cronică munteana n-a modelat conştiinţa scriitorilor din secolul XIX în măsura în care au făcut-o cele moldovene". Aici el denigraza cronicile muntene şi datorită, motivând el,nivelului de cultură al cronicarilor,este evidentă unicitatea lui Neculce. Mai afirmă el căci cronicile muntene nu vorbesc despre problema originii limbii şi al poporului roman. G.Călinescu spune că cronicile munteneşti au fost nişte ,,cronici comandate".Ele au fost scrise doar din orgoliul domnitorilor munteni. G.Călinescu le numeşte ,,substane istorice",ele sunt pură istorie. Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost ce mai strălucit dintre ei ,el este eruditul muntean. N.Manolescu,,orice s-ar spune despre cronicarii munteni,că sunt experţi în arta spectaculosului istoric, îndeosebi al aceluia comic şi ludic,căruia îi lipseşte însă simţul grandorii umane şi naţionale". N.Manolescu:,,orice s-ar spune spune cronicile muntene nu le egalează pe cele moldovene nici sub raortul exemplarităţii,nici sub acela al talentului literar al scriitorilor". La fel ca ceilalţi critici,el conştientizează inferioritatea cronicarilor şi cronicilor muntene.

Rolul cronicarilor munteni şi moldoveni pentru neamul românesc este incontestabil,trebuie să fim mândri căci suntem romani şi căci am avut nişte oameni atât de speciali. ligia nechifor Ion Neculce “[…]Neculce prefigurează în mic ceea ce va deveni în mare.[…]”-Valeriu Cristea”Ion Neculce” “[…] Când citeşti cronica lui Neculce , un nume îţi năvăleşte , numai decât în minte – Creangă. În Neculce se înfăptuieşte, cu un veac înainte, acel amestec de mică cultura… .Neculce este boier şi chiar arată dispreţ pentru neamul<<prost>>, dar sufletul lui e rural. Că Creangă , el are împreună ingenuitatea şireată , acel tic de a se socoti neghiob(<<Aşa socotesc eu cu firea me aceasta proastă>>),proverbialitatea, filozofia bătrâneasca, minunarea, văietătura, şi ,în fine, acel lucru învederat , dar inanalizabil,ce se cheamă darul de a povesti.[…]”G.Călinescu”Ion Neculce”.
27

“[…]Marele hatman Neculce a izbutit să apropie de limbă vorbită a timpului său, de limba vie a lumii din satele pe care el le-a condus pe câmpul de luptă. Pe această linie s-a dezvoltat proza noastră mai ales în sec.XIX-lea la cei mai de seamă scriitori. De aceea , cronica lui Neculce , cu frământările şi tragediile pe care le evoca, aşa de plastic , cu lirismul duios pentru Moldova cronicarului, cu caracterul sfătos, cu umorul ei sănătos şi, pe alocurea , ironic, are o puternică rezonanţă în sufletul cititorilor de azi[…]”-Nicolae Cartojan”Istoria literaturii romane vechi”. “[…]Limba lui nu este alterată de construcţii şi reguli infuentate de limbi străine . Limba cronicii lui Ion Neculce este un amestec din limba cărţilor bisericeşti cu cea pe care o vorbea poporul. S-a observat că el nu recurge la citate din alte cărţi. Câte o zicătoare, luată din limba poporului, câte o maximă din Scriptură , citată din memorie – sunt podoabele cu care el îşi presara vorba. Povestirea lui însă este plină de imagini vii , colorate, cum nu se găsesc la nici unul din scriitorii vechi. Ion Neculce a fost un talen descriptiv de o mare putere. Prin întrebuinţarea de amănunte , care, luate în parte parcă nu au nici o importanţă, el reuşeşte să ne sugestioneze anumite imagini, să ne redea anumite situaţii. Fraza lui este liberă şi curgătoare, nu se simte nici un fel de forţare din partea autorului. În povestirea lui naivă de om bătrân, sinceră şi cinstită, se simte puterea mare a limbii vorbite romaneşti.[…]”-Stefan Ciobanu “Istoria literaturii romane vechi”. “[…]S-ar putea obiecta că rolul său a fost doar acela de a da o continuare “Letopiseţelor” lui Ureche şi Costin ,în vederea alcătuirii unui singur corp de istorii[...]”-Valeriu Cristea “[…]Neculce nu şi-a scris cronica din ordinul său din îndemnul măcar al cuiva… scriitorul era o natură aşa de călduroasă şi de puţin prefăcută, un suflet aşa deschis (încât el) nu-şi va lua asupra-şi păcatul de a scorni minciuni , a defăima sau a linguşi… .Neculce îşi întocmeşte totuşi uneori cronica “pre voia” evidentă a stăpânilor săi.[…]”-Valeriu Cristea “[…]Acela care , reluând tradiţia secolului anterior, a izbutit să ridice istoriografia la cel mai înalt nivel artistic este Ion Neculce, adevăratul continuator al lui Miron Costin. Fără să-şi încerce puterile în literatura propriu-zisă, că Dimitrie Cantemir , Neculce a făcut pentru literatura mai mult decât pentru istorie, şi el este întâiul scriitor care a servit urmaşilor nu numai că izvor, dar chiar ca model, până în zilele noastre.[…]”- Al. Piru”Literatura română veche” “[…]Cronica lui Neculce da cititorului un sentiment de temeinicie, de calmă durată, de permanentă şi consolidare…tocmai acest aspect de realitate constituită , definitivă şi definită , da cronicii lui Neculce acel caracter naţional şi acel profund patriotism ce i-au fost dintru început recunoscute.[…]”-Valeriu Cristea “[…]Cugetarea ascuţită şi puţintel sceptică pe care o găsim în proverbe, expresia colorată şi plastică, alternanta de zâmbet şi tristeta, tot sufletul poporului, variat că
28

o primăvară de la noi , le găsim în cel dintâi artist al nostru , Ion Neculce, care nu e un mare cărturar cum au fost Costineştii , şi care vorbeşte ca un razas sfătos de odinioară. Năcazurile săracei Moldove , Neculce le-a avut scrise în inima lui cum spune însuşi. În marginile limbii simple şi înţelepte, a dunat în cronica lui comori de frumuseţe artistice.Letopiseţul sau mi-i carte de căpătâi, şi de câte ori îl deschid mi se umple sufletul de plăceri rare.[…]”-M. Sadoveanu “Poezia populară” “[…]Metodă de lucru a lui Neculce e populară: el povesteşte ceea ce înscris în inima sa. Prin cronica lui Neculce literatura noastră culta se naşte fără orgoliu de a se separa net de folclor.[…]” –Valeriu Cristea “[…]Neculce nu este numai un artist al cuvântului , ci şi un artist al imaginii; ceea ce el spune desfata auzul şi încântă totodată privirea.[…]Scenele cele mai vii ale letopiseţului nu se lăsă contemplate din afară; ele atrag şi includ irezistibil cititorul, transformat în element component al tabloului.[…]”-Valeriu Cristea “[…]După cum am văzut , cronica lui Neculce nu este, că unele din cronicele muntene, o cronică comandată. De acest aspect se leagă de acum însă o serie de probleme adiacente, cum ar fi: <se ştia în epoca, în mediul boiresc sau la curte , că Neculce scrie o cronică? Şi dacă se ştia , au existat încercări de a canaliza în sensul dorinţelor şi a intereselor unuia sau alteia dintre domnii? Era această destinată circulaţiei imediate?[…]”-Valeriu Cristea “[…]Cu Letopiseţul sau , Neculce inaugurează în literatura noastră cariera durabilă , solidă a realismului.[…]”-V.Cristea “[…]Neculce redescoperă oralitatea populară.[…]”-Nicolae Manolescu “[…]Neculce refuza şi impune totodată literaturii romane expresivitatea împinsă până la magie a limbii, o înaltă estetică a exprimării… , frazele lui ne procură adeseori, extraordinare plăceri fonetice…Neculce este primul mare artist al cuvântului dintr-o serie impunătoare.[…]”-Valeriu Cristea. “[…]Narator în stare să creeze tablouri în mişcare , să relateze palpitant , Neculce poseda în acelaşi grad meşteşugul de a descrie , a fixa momente , a portretiza. El îşi adaptează mijloacele naturii fiecarii situaţii istorisind după necesităţi, cu voioşie , cu înduioşare, cu umor, cu indignare, cu tristeţe, cu patos, dând expresii picturale, deopotrivă de plauzibile epicului pur, dramaticului, tragicului, comicului , grotescului…[…]”-Dumitru Minu”Scurta istorie a literaturii romane “[…]Nicolae Cartojan indentifică în operă <O samă de cuvinte>,şi <legende care per să fie teme folclorice>, iar I.C.Chiţimia afirma că <Ion Neculce este întâiul culegător de material folcloric, respectiv de tradiţii istorice populare.[…]” “[…]Neculce orientează literatura culta de la primii ei paşi spre folclor. În istoria propriu-zisă el intră pe poarta legendei, a istoriei populare, căci, cuvintele sale preliminare pot fi socotite ca cea dintâi acţiune de culegere şi prelucrare a folclorului.[…]”
29

“[…]Din frecventul <dzic că> se recoltează din cronica epicul popular.[…]”Valeriu Cristea “[…]În cronica lui Neculce , literatura română, care începea într-un fel odată cu el, îşi avea fixate pentru multă vreme câteva din datele ei esenţiale.[…]” “[…]Trăsăturile şi aspecte caracteristice ale scrierii neculciene au marcat şi au determinat evoluţia ulterioară a creaţiei culturale şi artistice romaneşti.[…]” “[…]Privind din ungiul unor caracteristici distinctive –putem spune ca- literatura noastră a ieşit din anteriul marelui cronicar.[…]”-Valeriu Cristea “[…]Literatura română, privită ca totalitate şi în evoluţia ei , a păstrat proporţia dintre realism şi fantastic stabilită parcă pentru totdeauna în operă lui Neculce.[…]”V.Cristea “[…]Neculce inroduce în proza noastră povestiri, care au devenit pentru romani arhetipale, care constă şi în simplitatea lor fără cusur.[…]”-Nicolae Manolescu “[…]Neculce este un scriitor popular prin conţinutul operei sale , acolo unde dovedeşte o atitudine plină de înţelegere pentru interesele ţării, precum şi prin mijloacele de exprimare a acestui conţinut, adică prin folosirea nu numai a graiului natal, care îndeplinea atunci rolul de limba a întregului popor, ci şi a procedeelor stilistice populare. Conformându-se , la fel cu toţi marii scriitori, acestui postulat , care în zilele noastre ar fi ajuns a fi considerat , pe bună dreptate, că singurul principiu călăuzitor al adevăratei creaţii literare şi ajutat fiind de talentu-I inascut, Neculce a izbutit să înfăptuiască o operă valoroasă, vrednică să stea alături de cele mai de frunte ale literaturii noastre clasice. El este , în ordine cronologică, cel dintâi scriitor artist al literaturii romaneşti.[…]”-Iorgu Iordan”Introducere la Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei”, “[…]Noi îl vedem azi din opera rămasă de la el , opera arhaică în atmosferă şi reprezantarile ei, populară ca limbaj , etică în concepţie şi în definitiv ţărăneasca. Neculce e , deci, pentru noi un ţăran arhaic, condus de instinct şi nu de cultură. Dar adevărul biografic este exact cel contrar: Neculce era de cea mai subţire vita boiereasca , a avut o conduită etică destul de ondulată şi nu era deloc incult. Imaginea lui literară e o imagine pe de-antregul construită , compensatoare.[…]”Vladimir Streinu”Pagini de critică literară”. “[…]Opera lui Ion Neculce concretizează relieful original al unui vast proces de acumulare şi stratificare prin sinteză, în care au intrat eforturile de creaţie a peste două veacuri de spiritualitate românească . Aşa cum Creangă nu poate fi imaginat la culmile artei lui mai devreme decât epoca marilor clasici, în frunte cu Eminescu, tot astfel Neculce nu putea lua fiinţă artistică decât după ce cultura română dăduse, în Moldova, pe Varlaam, Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin , Dosoftei, în sfârşit pe Cantemir. Fără ei Neculce ar fi fost un Stoica Ludescu , talentat , colorat , cu amintiri personale, dar nu o personalitate rotundă şi excepţională , tot aşa de genială , în felul ei , ca şi savantaul şi creatorul multilateral ce i-a fost prieten şi domn.[…]”-George Ivaşcu”Istoria literaturii romane”.
30

“[...]Scriind la bătrâneţe , având o memorie excelentă şi slobozenie a limbii ferită de complicaţii cărturăreşti, Neculce adopta tonul sfătos , caielnic pe alocuri, bârfitor când i se iveşte prilejul , totdeauna însoţit de gesturi care te fac să crezi că mai curând a dictat cuiva cele ce a avut a spune.[…]”-Ion Rotaru” O istorie a literaturii romane”. “[…]Scriitorul înregistrează cu destulă precizie şi interpretează cu destulă justeţe principalele evenimente şi direcţii politice contemporane.[…]”-Valeriu Cristea”Introducere în operă lui Ion Neculce”. “[…]Neculce reprezintă matricea populară originală a povestirii romaneşti, care devine model pentru literatura cultă.[…]”-Emil Alexandrescu “[…]Cu Neculce revin în forţă , în proza noastră istorică , spiritul popular şi oralitatea ajutate de un talent de narator incomparabil… .Cel mai mare povestitor roman de până la Creangă şi Sadoveanu este acest bătrân din sec.al XVIII-lea plin de parapon şi bârfitor că o babă.[…]”-N. Manolescu. “[…]Aceasta e cronica lui Ion Neculce :cea mai colorată , mai simplă şi mai fermecătoare în naivitatea ei din povestirile asupra trecutului românesc, opera unui sufet cinstit, a unei minţi cumpănite, în care bunul simţ natural şi înţelepciunea câştigată ajungeau să poată înlocui pe deplin însuşirile ce se căpăta în şcoală şi printr-o întinsă şi aleasă lectura.[…]”-N.Iorga”Istoria literaturii romaneşti”.

Realizatori: Miron Paula și Nechifor Ligia

31

Valoarea literară a letopiseţelor

Introducere
Cronicarii au contribuit în mod substanţial la formarea conştiinţei naţionale.Opera cronicarilor e o mărturie a eforturilor de cultivare a posibilităţilor de exprimare a limbii române şi de transformare a ei din mijloc al comunicării directe , într-unul de creaţie şi transmitere a culturii. Valoarea literara derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează unele evenimente trăite de autori, fiind primele noastre scrieri memorialistice. Pasajele de interes literar deferă, ca valoare literară, de la o cronică la alta. Uneori lipsesc cu desăvârşire, alteori sunt de o frumuseţe deosebită ca în cazul lui Ion Neculce, cărui lucrare este preponderent memorialistică. Cronicile conţin primele exerciţii de compunere în limba poporului; În ele găsim cele dintâi forme ale literaturii romane originale.

Valoarea lor literară
v Participarea autorilor la judecarea oamenilor şi a evenimentelor

( din caracterul subiectiv al relatării) v v v Caracterul momorabilistic al multor pagini Prezenţa unor procedee ale prozei artistice Stilul supravegheat

Grigore Ureche
~portretistul~
Este cel mai vechi cronicar al Moldovei,iar Manolescu spune despre el ca „opera lui a slujit de urzeala tuturor cronicarilor ce l-au precedat”.Grigore Ureche a excelat în portretistica şi în descrierea câmpurilor de luptade aceea a fost numit:portretist”.Totuşi. de obicei, portretele scoase din contextul lor epic, nu sunt valabile,pentru ca particularitatea artistică a cronicii este de a ilustra portrete morale, în special a unor domnitori, prin evenimente.Sunt însă şi excepţii,una dintre ele fiind caracterizarea lui Ilias, fiul lui Rareş într-o singură frază.”Ci nădejdea pre toţi i-au amagitu,ca din afară se vedea pom înflorit iara dinăuntru lac împuţit”.
32

Ureche îşi prezintă lucrurile foarte exact în spaţiu,ca şi cum ar fii martor ocular participant la evenimente.Exemplu cel mai uimitor este omorârea lui Stefan Lacusca de către complotişti.Descriind scena, lui Ureche nu i-a scăpat un detaliu, şi anume ca în momentul în care a fost surprins de complotişti, Stefan Lăcusta era îmbrăcat doar în cămaşa de noapte, este un lucru care mi-a atras atenţia, mai ales având în vedere faptul că Grigore Ureche nu era de fată, acolo, la petrecerea acestei acţiuni. "Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare la stătu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl stiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîriea, că văzându-l al săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, ca ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi feciorul său, Bogdan Vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum se tâmplă din pom bun, roadă bună iase.” (Grigore Ureche)

Darul de povestitor se întregeşte cu acela de talentat portretist,Ureche putând fi socotit, pe drept cuvânt, întemeietor al portretisticii în literatura noastră veche. El prezintă oamenii ,evidenţiind particularităţile lor definitorii, trăsătura lor morală definitorie şi ecourile faptelor lor. Mai sus este portretul lui Ştefan cel Mare ,realizat de Grigore Ureche.Un lucru pe care l-am remarcat imediat este că Grigore Ureche începe alcătuirea portretului cu însuşirile negative ale lui Ştefan cel Mare.Mi se pare interesant că Grigore Ureche a ales să înceapă descrierea lui Ştefan cel Mare cu trăsăturile lui negative.Totuşi Grigore Ureche a ales această modalitate de caracterizare cu un motiv bine întemeiat.Intenţia lui a fost ca cititorul să nu rămână cu traăsăturile negative ale lui Ştefan cel Mare întipărite în minte,ci odată citite aceste trăsături negative să fie estompate de număru mai mare al trăsăturilor pozitive ce le precedează, trăsături pozitive care intradevăr sunt în număr destul de mare.Totuşi aceste trăsături pozitive,chiar dacă sunt în număr aşa mare,sunt foarte realiste, Ureche încercând să evinenţieze calităţile lui Ştefan cel Mare, nicidecum să exagereze.În realizarea portretului nu sunt folosite deloc figuri de stil,comparaţii, epitete, sau metafore. Este prea devreme în literatura română pentru aşa ceva. Totuşi, portretul, în ciuda limbii ce ne creează o mică dificultate în citire, este foarte exact. Citindu-l constatăm că avem o imagine destul de clară a lui Ştefan cel Mare. Faptul că este mult evidenţiată partea pozitivă a lui Ştefan cel Mare, este, de asemenea, cu un motiv.În condiţiile în care principala atitudine a oamenilor este lupta, trăsătura morală definitorie este vitejia. În acest context, Ştefan cel Mare este modelul eroic. Prin el, Grigore Ureche urmăreşte să trezească în contemporani sentimentul patriotic şi ideea că jugul turcesc poate fii înlăturat.

MIRON COSTIN

33

"De neamul moldovenilor "

Fragment

,,Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce iz şi seminţie suntu lăcuitorii târai noastre, Moldovei şi Târai Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi suntŭ, de unde suntŭ veniţi strămoş lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întâi la discălecatul lor şi de cândŭ s-au osebit şi au lua numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei pan und au fostŭ întâi, ce limbă ţin şi pân-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestŭ pământŭ şi supt ce nume, scot la ştirea tuturorŭ, carii vorŭ vrea să ştie neamul ţărilor acestora.[…]”

,,Îndemnatu-m-au mai mulţu lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel dintâi, toate alte ţări ştiindŭ începuturile sale. Laud osârdiia răposatului Uréchie vornicul, carile au făcut de dragostea târai létopiseţul său, însă acela de la Dragoş-vodă, de discălicatul cel al doilea al târai aceştiia din Maramoroşŭ scrie. Iară de discălicatul cel dintâi cu români, adecă cu râmléni, nimica nu pomenéşte, numai amelita la un loc, cum că au mai fostŭ ţara o dată discălicată şi s-au pustiit de tăt Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fostŭ destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dânsul şi atâta, c poate să zică fiéştecine că numai lui de această ţară i-au fostŭ milă, să nu rămâie întrŭ întunerecul neştiinţei, că célelalte ce mai suntŭ scrise adăosături de un Simeon Dascălul şi al doilea, un Misail Călugărul, nu letopiseţe, ce ocări suntŭ.[…]’’

În prima propoziţie, din Opera II Editura pentru Literatura , Bucureşti, 1965 Miron Costin îşi motivează scriierea prin expresia “Biruit-au gândul”, acesta fiind replica ce a rămas celebra. Titu Maiorescu alegând chiar să lipească această replică pe uşa lui. Miron Costin prin stilul său , se apropie de inima cititorului, transmiţând culoare şi căldură sufletească.

,, A scrie acara vecinica unui neam “ deci a umbri demnitatea unui popor ,, nici ieste saga” , ,, că scrisoarea ieste un lucru vecnicu” . cel care scrie, trebuie să răspundă în faţa viitorului ,,eu coi da seama de ale mele , câte scriu.

Miron Costin este rasponsabil pentru informatile pe care le transmite prin cadrul cetăţilor. Are dorinţa de a scrie urmaşilor fapte adevărate, aşa cum s-au întâmplat, fără a le deforma. Miron Costin este conştient de forţa educativa a istoriei ,, scrisoarea ieste un lucru vesnicu “. Detesta informaţiile greşite pe care unii le-au scris ,,de aceste basm sad ea seama ei şi de aceasta ocara”.

Miron Costin are sentimentul patriotismului ,,de a scoate la ştirea tuturor” este dator să facă ast pentru popor. ,,Eu voi da seama de ale mele câte scriu “ din acest mic citat, Miron Costin vrea să aib cunostiinta împăcata sin nu vrea să fie atras la răspundere pentru fapte urâte.

34

Citate
Citat Mircea Scarlat despre vocaţia eseistia a lui Miron Costin.

,,Se poate vorbi de o vocaţie eseistica la Miron Costin ; deşi observabila în toate scriirile sale, numai citind ,,De neamurile moldovenilo” ne putem face o idée clară asupra acestei vocaţii.Aici , od declanşată discuţia digresiunile devin din ce în ce mai stufoase generându-se una pe alta luminând diferite unghiuri idée de bază.” (Mircea Scarlat – Introducere în operă lui Miron Costin)

Desele călători în străinătate şi cultura bogată pe care a obţinut-o astfel l-au dus la obţinerea un astfel de perspective compariste atât necesare de care a făcut uz , ori de câte ori a fost nevoie.

Între opera lui Grigore Ureche şi opera lui Miron Costin, ce practic a continuat ce Grigore Urech început, nu se observa mari diferenţa la o primă vedere. Pentru început avem impresia că sunt acele războaie şi aceleaşi conflicte politice:

,,Cât l-au adus pe Răzvan la Ieremie Vodă, după câteva mustrări i-au tăiat în data capul şi l-au într-un păru împotriva cetăţii. Iară oe unguri i-au ginit ostile până la munţi cu mare vasare de sânge. Fostu-au acesta războiul de la anul 7104 dechembre 5 zile . Aşa s-au plătit lui Razavan răul ce facus şi el lui Aron Voda.” (Ediţia 1958 pag 46) şi aceleaşi portrete care înşiruie trăsături morale:

,, Matei Voda domnul muntenescu , omul fericit peste toate domniile aceli tari, nemândru, bland direptul om de ţara , harnic la războaie , asea neînfrântul şi nespăimântat, cât poţi să-l asemeni cu mariiosteni ai lumi. “ (Ediţia 1958, pag 121)

,,Miron Costin ne comunica de câte ori ştie ce se afla în spatele evenimentelor , ce s-a discutat cabinetele principilor sau ale miniştrilor, zvonurile, bârfelor sau conjuncturile diplomatice. Dacă la Grigore Uerche avem sub ochi numai faţă covorului, la Miron Costin avem de multe ori şi dosul lui, c fire şi noduri peste tot” (Nicolae Manolescu- ,,Istoria critică a literaturii romane”)

Încercările lui Vasile Lupu de a ajunge la domnia Moldovei sunt denunţate ori de câte ori vine vorba. Acesta este probabil cel mai bun exemplu la ce a spus.Miron Costin , după cum spune Nicola Manolescu arata şi dosul covorului . Acesta este probabil cel mai bun exemplu la ce a spus.Lui îi pla să se adâncească într-un subiect şi să scoată totul la suprafaţă. Mircea Scarlat ne spune din introducerea în operă lui Miron Costin ,,Ceea ce-l face pe Miron Costin foarte interesant pentru literat este structură lui de moralism”.
35

(Moralismul constituie în prima treaptă spre literature artistica deoarece presupune interpretarea subiectiva a faptelor narate.) Faptul că Miron Costin încearcă să interpreteze evenimentele din propiul punct de vedere, face opera lui să atragă atenţia unui istoric cât şi unui literat. Observăm deci un echilibru între istorie şi literatură în operă acestui Miron Costin.

Cronicile conţin primele exerciţii de compunere în limba poporului; În ele găsim cele dintâi forme ale literaturii romane originale. Valoarea lor literară Participarea autorilor la judecarea oamenilor şi a evenimentelor ( din caracterul subiectiv al relatării)

v v v v

Caracterul momorabilistic al multor pagini Prezenţa unor procedee ale prozei artistice Stilul supravegheat

Ion Neculce
-Povestitorul-

“ Cel mai mare povestitor român de pană la Creangă şi Sadoveanu este acest bătrân plin de parapan şi bârfitor ca o babă din sec al XVIII – lea” Niocolae Manolesu “ Istoria literaturii române” Nicolae Mnolescu,îl aseamănă pe Neculce cu o babă;folosind un ton uşor ironic.Totuşi Neculce prin stilul său de povestitor de “ baba” reuşeşte să atragă atenţia cititorului. Spre deosebire de Gheorghe Ureche, Ion Neculce nu e atât de sensibil la măreţie şi la sublim ci la senzaţionalul sau la umoristica întâmplării, acest lucru exeplificându-se în următorul citat: “Când leşii ară Dumbrava Roşie, moldovenii îi zoresc cu un băţ ascuţit. Iar ei - zice Neclce ironic – se ruga să nu-i împungă, ci să-i bată cu biciuşcile, iară când îi bată cu biciuşcile, ei se ruga să-i împungă.” Prin acest stil al său de a povesti,Neculce doreşte să se apropie de cititor, dar totodată îşi evidenţiază calităţile sale literare, acest lucru putând fi observat în următorul citat din “O samă de cuvinte”, scris de el: “ Era un boier, anume Niculai Milescu Spătariul, de la Vaslui de moşia lui pre învăţat şi cărturar, şi ştie multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi umbla cu provodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai.
36

Şi lui Ştefăniţă-Vodă îi era pre drag, şi-l ţine pre bine,şi tot la masă îl pune,şi să giuca în cărţi cu dânsul,şi la sfaturi,că era atunce gramatic la dânsul.Iar când au fost odată,nu s-au săturat de bine şi de cinste ce ave la Ştefăniţă-Vodă, ce au şedzut şi au scris nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un bătu sfredelit şi le-au trimis la Constantin-Vodă cel Bătrân Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoată pre Ştefăniţă-Vodă din domnie. ” Ion Neculce prezintă în “O samă de cuvinte” întâmplări adunate atât din izvoare scrise, cât şi din ştiri provenite din tradiţia orală. Astfel el însuşi lasă la alegerea cititorului dacă să creadă sau nu scrierile sale ( “Cine va vre să la creadă, bine va fi, iar cine nu va vre să le creadă , iarăşi bine va fi.” ) Legendele lui Neculce au contribuit, alături de scrierile altor cronicari, la formarea conştiinţei naţionale româneşti, având o valoare istorică, dar jucând în acelaşi timp, un rol important şi în domeniul istoriei limbii şi literaturii romane. Fragmentul din “O samă de cuvinte” prezintă legenda lui Nicolae Milescu Spătarul şi povesteşte destinul unui mare boier şi cărturar român. Acet fragment este un text narativ, însuşirea evanimentelor fiind legată prin formule introductive pentru fiecare episod precum: “Iar când”, “deci”, “după aceea”, “iar mai pe urmă” ş.a. Acestea dau naraţiunii cursivitate şi creează impresia de oralitate a legendei, stilul de a scrie a lui Nicolae fiind nu foarte diferit de cel din zilele noastre, ci respectând regulile de scriere a unei narţiuni, având un narator omniscient, obiectiv care narează la persoana a IIIa. Cronicarul face un portret biografic, o schiţă a vieţii unui om, însă naraţiunea are şi o aură de basm datorită episodului în care i-a fost tăiat nasul cărturalui dar şi începutului “Era un boier…” ce se aseamănă cu “A fost odată...” Observăm deci¸că Ion Neculce a fost un povestitor înnăscut, iar însemnările lui au rămas importante până astăzi, fiind considerate opere artistice cu un limbaj mereu proaspăt şi surprinzător. Operă literară a lui Ion Neculce înfăţişează o serie de evenimente încadrate într-o succesiune cronologică, având o importanţă incontestabilă, fiind un “rezervor” de subiecte, personaje şi teme. Aşadar cu Neculce revin în forţă, în proza noastră istorică, spiritual popularoralitea; ajutate de un talent de narator incomparabil.

Realizatori: Teodosie Lavinia, Vatamaniuc Lavinia și Mandici Larisa

Obsesia identitară a românilor
37

Din punct de vedere istoric
În curgerea imperturbabilă a timpului obsesia identitară a românilor să manifestat în două moduri şi anume disputa originilor şi obsesia de naţiune. Aş dori să încep prin a le prezenta într-o ordine cronologică. Pentru început aş vrea să încep prin prezentarea obsesiei de naţiune care după cum am menţionat mai sus a existat tot timpul în inimile locuitorilor de pe teritoriul româniei. Un” început” semnificativ al acestei obsesii de naţiune este reprezentat de prima unire a celor trei ţări de pe teritoriul vechei Dacii, unire ce s-a realizat sub numele lui Mihai Viteazul. Iată cum s-a realizat aceasta unire şi ce efect a avut în contextual internaţional. Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianţă. În Transilvania, Sigismund renunţa la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (deasemenea înclinat către politica polonă). În această situaţie, unitatea militară a ţărilor române se diminuează iar Mihai Viteazul, pus în faţa destrămării coaliţiei anti otomane, decide aplicarea "planului dacic", în speţă Unirea celor trei ţări române. În iulie 1599 trimite o solie la Praga pentru a cere încuviinţarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a iniţiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârşitul aceluiaşi an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români, şi mercenari de diferite etnii: unguri şi secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc. După victoria asupra lui Andrei Bathory (Şelimbăr, 18/28 octombrie 1599) îşi face intrarea triumfătoare la Albă Iulia pe 1 noiembrie 1599 (fără să fie salutat şi aplaudat de populaţia civilă a oraşului), primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, şi realizează astfel, prima unire a ţărilor române. Titulatura folosită de voievod (întrun document din 6 iulie 1600) era: "Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei". Trebuie precizat faptul că Mihai Viteazul în Transilvania a trebuit să lupte cu armatele lui Bathroy pentru a reuşi să ia guvernarea tari pe când în Moldova acesta a fost primit de către toţi locuitorii cu pâine şi cu sare. Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri: adoptă aceeaşi stemă pentru toate teritoriile; construieşte o biserică ortodoxă la Albă Iulia; acordă anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop. Contextul internaţional era complet nefavorabil Unirii. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu acceptă ideea renunţării la Ţara Românească. Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune. Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn. Mihai nu reuşeşte să înfrângă revolta nobililor maghiari sprijiniţi de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Ţării Româneşti, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion. Pentru a respecta ordinea cronologică a faptelor petrecute în istorie acum voi vorbi despre disputa originilor. Acum această dispută a originilor este reprezentată de
38

acea “disputa” dintre Şcoala Ardeleana şi cronicari. Dar mai întâi voi prezenta un scurt istoric despre Şcoală Ardeleana. Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Această teză este cunoscută şi sub numele de latinism. Şcoala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susţinut în plan politic de iozefinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice. Şcoala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni, ci şi la a celor de peste munţi. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiţia Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului Leopold al II-lea, în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania. O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Budă. Reprezentanţii cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu. Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437, după Răscoalade la Bobâlna, cele trei naţiuni, ungurii, saşii şi secuii semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784, Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan zguduie dintemelii Imperiul Habsburgic, pretinzând schimbarea imediată şi radicală a orânduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectând o perioadă istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Şcoala ardeleana a cuprins trei etape în dezvoltarea ei: Etapă pregătitoare, prin luptă pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj); Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atât pe plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea învăţământului românesc; Etapa pronunţat iluministă în care cărturarii se opun acţiunii de deznaţionalizare a românilor întreprinsă de intelectualitatea maghiara. Caracterul politic: în 1791, burghezia română în formare trimite la Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în care cer, pe un ton moderat, drepturi egale cu ale celor trei naţiuni. În ciuda tonului paşnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric; Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic şi politic pentru a iniţia o mişcare revoluţionară, burghezia română se concentrează într-o mişcare de emancipare naţională pe plan cultural. Se înfiinţează numeroase şcoli cu predare în limba română (Gheorghe
39

Şincai înfiinţează 300 de şcoli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărţi de popularizare a ştiinţei, cărţi populare pentru pătrunderea informaţiei în masele populare largi; Caracterul erudit: cărturarii iluminişti au depus eforturi pentru trezirea conştiinţei naţionale în următoarele domenii: Istoria: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării dacilor: - Samuil Micu, Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor – cuprinde idei moderne, iluministe, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici; - Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri – dovedeşte mai mult spirit critic şi o informaţie mai bogată, opera fiind plină de râvna în susţinerea adevărului; - Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia – caracter polemic, fiind mai degrabă un pamflet de idei decât o cronică, dar fără talent literar Lingvistica: au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi scrierea etimologică: - Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae – face o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti; - Lexiconul de la Budă este un dicţionar colectiv cvadrilingv (Lexicon românesculatinescu-ungurescu-nemţescu), apărut în 1825 la Budă, care îmbogăţeşte limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu-le pe cele de alte origini; - Petru Maior, la sfârşitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include o Disertaţie pentru începutul limbii române, în care afirmă că limba română provine din latina populară. Literatura: Ion Budai Deleanu, Ţiganiada. Cartea “Floarea adevărului” În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită şi tipărită de Şcoala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat „Floarea adevărului”, carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Naţională a României şi unul la Országos Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Naţională Szécsényi) din Budapesta. Ea este opera colectivă a „cuvioşilor ieromonaşi” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s-au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea raţională a evenimentului. Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minţi ale acelei epoci. Este totodată prima carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conţinând titluri de lucrări ce stau la baza tuturor aserţiunilor, şi la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerând astfel că o scriere temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură. Contrar tuturor disputelor care afectau lumea românească în legătură cu Unirea cu Roma de la 1700, cartea este străbătută de un ton calm şi tolerant, care vrea să convingă, nu să învingă. Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, a fixat pentru totdeauna tonul moderat, erudit şi civilizat în care românii uniţi cu Roma şi-au apărat şi îşi apără confesiunea în faţa nu puţinilor detractori. „Floarea Adevărului” (1750) a apărut şi în versiune latină: „Flosculus Veritatis “(1753) şi „Doctrina Christiana “(1757). În lucrările lor filologice, reprezentanţii Şcolii Ardelene au susţinut originea latină a limbii romane. Ei pledau pentru: înlocuirea alfabetului chirilic cu alfabetul latin, normarea limbii romane prin scrierea de gramatici, îmbogăţirea limbii romane prin neologisme de origine latină, dezvoltarea exprimării în limba romana astfel încât
40

limba romana să ţină pasul cu noile ciceriri ale ştiinţei vremii. Corifeii Şcolii Ardelene au făcut totuşi şi unele exagerări în lucrările lor filologice: adoptarea unei scrieri etimologice, eliminarea tuturor cuvintelor neolatine din limbă, susţinerea purismului în limbă. Cu toate acestea, reprezentanţii Şcolii Ardelene au pus bazele cercetării ştiinţifice a limbii romane. În domeniul literaturii, Scoala Ardeleana nu a dat reprezentanţi de valoare, cu excepţia lui Ion Budai-Deleanu care a scris poemul eroic "Trei viteji" şi epopeea "Tiganiada", singura epopee româneasca terminată. "Tiganiada" se compune dintrun Prolog "Epistolie Închinătoare" şi douăsprezece canturi. Aşa cum însuşi autorul afirmă, epopeea are un caracter eroic, comic, satiric. Caracterul eroic este dat de prezentarea luptelor lui Vlad Ţepeş cu turcii. Caracterul comic este dat de întâmplările hazlii din tabăra ţiganilor. Caracterul satiric vizează o critica ascuţită la adresa instituţiilor feudale precum şi la adresa unor vicii general umane, ca: ignoranţa, orgoliul, intoleranţa. I. B. Deleanu afirma că prin epopeea lui a încercat să realizeze o alegorie a întregii societăţi romaneşti care încă se mai zbătea în vicii, în îngustimi de spirit feudal: "Prin ţigani înţeleg pe alţii; cel înţelept va înţelege." El critica necruţător pe monarhi pe care îi considera oameni ca toţi ceilalţi, fără niciun atribut divin; îi critica pe reprezentanţii clerului, pe boierii pe care îi considera vicleni şi corupţi. Din punct de vedere stilistic, "Tiganiada" valorifica într-o umbră superioară valenţele poetice ale limbii romane, iar I. Budai-Deleanu se afirma la fel de priceput în realizarea portretelor, a dialogurilor, ca şi a descrierilor. Trebuie precizat că în această perioadă Şcoala ardeleana a atins apogeul în toate domeniile. Efervescenţa cultural-literară din Transilvania secolului al XVIII-lea, numită îndeobşte Şcoala Ardeleană, este apreciată de Nicolae Iorga ca o epocă de dezvăluire a personalităţilor şi inspiraţiilor întemeietoare ale scrisului românesc modern. După două secole de cercetare istorico-literară, se cunoaşte astăzi faptul că omul de început al prodigioasei efervescenţe a fost Petru Pavel Aron, pe care marele istoric îl învredniceşte cu calitatea de „înnoitor al literelor”. Această apreciere onorantă este pe deplin meritată de austerul cărturar ardelean, dacă se ţine socoteala numeroaselor Acum vom reveni la obsesia de naţiune care a continuat să se dezvolte şi să ia proporţii în inimile romanilor. Următorul eveniment important din cursul istoriei este revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu acesta dorind să scape poporul de subjugarea domniilor fanariote. Cauzele acestei mişcări sălăşluiesc pe de o parte în contradicţiile antagonice dintre ţărănimea aservita şi boierime, ca urmare a numeroaselor şi apăsătoarelor obligaţii de rentă (claca, dijma, diferite dări) şi a abuzurilor ce făceau şi mai grea aceste obligaţii, în apariţia noilor forte productive şi a noilor relaţii de schimb şi producţie care intra în conflict cu cele vechi. Pe de altă parte, dezvoltarea forţelor naţionale romaneşti cerea imperios scuturarea jugului otoman. Despre această revoluţie putem spune că este una dintre cele mai comlexe din punct de vedere organizatoric. Vladimirescu fiind un foarte bun organizator, atât politic cât şi militar, acesta militând în faţa marilor pentru eliberarea poporului de sub domniile fanariote şi pentru reîntoarcerea domnilor pământeni. Acesta scrie o serie de acte revoluţionare şi de proclamaţii. Trebuie menţionat că în aceste acte scrise redactate de Tudor Vladimirescu şi mai specific în Proclamaţia de la Padeş apare pentru prima oară într-un document oficial termenul de “naţiune”. Proclamaţia
41

de la Padeş (23 ianuarie/4 februarie 1821, Tismana) reprezintă un document programatic al mişcării conduse de Tudor Vladimirescu, adresat către tot „norodul omenesc” din Ţara Românească, şi care cuprinde o serie de revendicări, printre care erau împărţirea pământurilor boierilor şi mănăstirilor către ţărănime, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, dreptate şi slobozenie. „Fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreşte pe om a întâmpina răul cu rău! Şarpele când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul să-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori ni se primejduieşte din muşcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre! [...] Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiţi. Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme, iar care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi lănci; să vă faceţi de grabă şi să veniţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Şi ce vă vor povăţui mai marii Adunării aceia să urmaţi şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi. Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat. Şi iar să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de un grăunţi, de binele sau de casa vreunui neguţător, oroşan sau ţăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă - precum sunt făgăduiţi - numai al acelora să să ia pentru folosul de obşte!” O consecinţă a revoluţii este readucerea pe tron a domnilor pământeni şi luarea în vizor a ţărilor de origine romana în consiliile europene şi a marilor puteri. Următorul eveniment care ţine de obsesia de naţiune este reprezentat de Regulamentele Organice care au un efect de durata datorită perioadei în care a intrat în vigoare aproximativ în aceiaşi vreme în Moldova şi Ţara Româneasca este înfiripare ideii de unificare a ţărilor. Revoluţia română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei ţariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman. În Moldova, mişcarea revoluţionară a avut un caracter paşnic, ea mai fiind denumită în epocă şi revolta poeţilor şi s-a concretizat printr-o petiţie în martie 1848 şi printrun program în august 1848. Petiţia cuprindea 35 de puncte şi a fost redactată, de către Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluţionari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iaşi, cu ştirea domnitorului Mihail Sturză, în data de 27 martie. Aceasta "petiţiune a boierilor şi notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturză, care era presat de prezenţa trupelor ruse la graniţă. Simţind pericolul unei mişcări şi în Moldova, sub influenţa celor de afară, domnitorul însuşi le-a cerut petiţia. În Transilvania mişcarea românească a avut un caracter preponderent naţional. O parte din români au aderat la revoluţia burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut
42

în componenţa ei şi câţiva români, iar apoi cea de la Debreţin ceva mai mulţi. Burgezia maghiară revoluţionară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-şi impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mişcările de împotrivire ale românilor, saşilor şi ungurilor rămaşi fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulţumit deopotrivă părţi importante ale românilor ardeleni, ale saşilor şi maghiarilor. Însuşi poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotărârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanţi numai 3 români şi 24 de saşi. În martie 1848 izbucnise revoluţia la Viena, mişcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat naţional independent de Austria. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei naţiuni civice după modelul preconizat de Revoluţia franceză, adică neţinând seama de componenţa etnică eterogenă a ţării, ba tocmai prin omogenizarea forţată a specificului diferitelor regiuni şi prin impunerea unei singure limbi oficiale. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtăşit ideea creării unui stat naţional maghiar şi au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută ca Adunarea de la Blaj. Se formează în Munţii Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceştia reuşesc două victorii importante împotriva armatelor maghiare la Abrud şiMărişel. Pe lângă români se ridicaseră şi croaţii dar nici ei nu doreau să facă parte din statul ungar. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar dar Kossuth şi membrii nobilimii maghiare au refuzat să acorde drepturi egale românilor. În lupta de la Şiria lângă Arad, armatele ungureşti fură cu totul zdrobite de ruşi, iar Ungaria şi Ardealul vor fi predate de ruşi austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianţe. La întrunirea organizată de revoluţionarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulţi fruntaşi şi-au exprimat dorinţa de a participa la reuniunea programată de revoluţionarii români transilvăneni. Unii revoluţionari munteni ca Dumitru Brătianu au reuşit să ajungă la Blaj înainte ca autorităţile să impună măsuri restrictive. Lui Nicolae Bălcescu şi celor care au solicitat eliberarea unui paşaport li s-a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de munteni pentru Adunarea de la Blaj, autorităţile au răspuns prin ridicarea unui zid poliţienesc. Totuşi unii revoluţionari munteni au reuşit să ajungă la Blaj. Mai favorizaţi de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri. În Ţara Românească, revoluţia s-a bucurat de mai mult succes ca în Moldova, deoarece tinerii revoluţionari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum şi o parte a administraţiei şi armatei. Războiul de Independenţă al României dintre anii 1877-1878 a fost un pas important al României spre unificarea deplină. România s-a folosit de luptă dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus pentru a-şi declara independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist) şi a deveni un actor important în Balcani. România a participat la război cu o armată de 58700 oameni şi 190 de tunuri moderne. Pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la peste 10000 persoane. Curajul şi abnegaţia cu care au luptat românii au fost apreciate în repetate rânduri în presa românească, în presa străină şi de către personalităţi europene precum
43

marchizul Gramez de Wardes, Prinţul Gorceakov sau Izzet Fuad Pasa. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din scrisoarea trimisă către agentul diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu, care spunea: "România a participat la războiul din 1877-1878 în modul cel mai activ şi mai onorabil, ea a adus servicii de seamă acţiunii militare dusă în comun. În timpul cât s-au purtat lupte, România a avut în chip notoriu şi oficial rolul unui stat aliat şi nu a precupeţit nimic pentru a-şi îndeplini cu lealitate acest rol." Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional. Unirea de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României. Alba Iulia, faimoasa cetate a Bălgradului, fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, care avea sediul la Arad, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Şelimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Cetatea a fost capitala domnitorului în timpul scurt cât reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată în urma condamnării lor. Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau că Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate că într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie. Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.” Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte că Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele
44

mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia să tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei. La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită. De-a lungul timpului aceste moduri au evoluat, acum aceste dispute şi teme sunt tratate în diverse conferite şi simpozioane

Din punct de vedere literar
Eu vă voi prezenta felul în care această obsesie identitară s-a reflectat în creaţiile literare ale scriitorilor romani. Pentru acest lucru noi am ales trei poeţi care se identifica în trei curente literare diferite. Îi voi rosti în ordine cronologică: • Vasile Alecsandri(21 iulie 1821-22 august 1890) care aparţine clasicismului • Mihai Eminescu(15 ianuarie 1850-15 iunie 1889) care aparţine romantismului • Nichita Stănescu(31 martie 1933-13 decembrie 1983) care aparţine neomodernismului.

Vasile Alecsandri
Alecsandri spunea despre creaţia lui: „La sfârşitul a trei-patru ani posedam o mare amestecătura de versuri deformate de gura cântăreţilor, de legende cantate,de piese confundate într-o dezordine înspăimântătoare,dar pietrele preţioase erau acolo sub mâna mea; nu trebuia decât să le lustruiesc, să le pun la locul lor de la început, să le inlantuesc corect,pentru a reconstrui vechiurile giuvaeruri poetice ale strămoşilor noştri.” Din opera lui Vasile Alecsandri noi am ales doua poezii care ilustrează două evenimente extrem de importante ale secolului IX: Unirea moldovei cu Ţara româneasca şi Câştigarea independenţei fata de puterea suzerana,Imperiul oToman şi puterea protectoare,Imperiul Ţarist. Poezia care ilustrează măreaţa unire a lui Cuza este desigur: Hora Unirii.

Hora Unirii
Hai să dăm mână cu mână Cei cu inimă română, Să-nvârtim hora frăţiei Pe pământul României! Iarba rea din holde piară! Piară duşmănia-n ţară! Între noi să nu mai fie Decât flori şi omenie! Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine 45

Şi la viaţă cu unire, Şi la moarte cu-nfrăţire! Unde-i unul, nu-i putere La nevoi şi la durere. Unde-s doi, puterea creşte Şi duşmanul nu sporeşte! Amândoi suntem de-o mamă, De-o făptură şi de-o seamă, Ca doi brazi într-o tulpină, Ca doi ochi într-o lumină. Amândoi avem un nume, Amândoi o soartă-n lume.

Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, În noi doi un suflet bate! Vin' la Milcov cu grăbire Să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare

Peste-a noastre vechi hotare, Şi să vadă sfântul soare Într-o zi de sărbătoare Hora noastră cea frăţească Pe câmpia românească!

Aceasta horă este scrisă în 1857 cu doi ani înaintea marii uniri. Ea reprezintă o invitaţie la un dans specific acestui neam, dans care are menirea de a sărbători unirea celor 2 principate, unire care de acesta data se face cu pană şi nu cu sabia. Aceasta poezie mai subliniază încă o dată caracterul popular al creaţiei lui Alescandri. A doua poezie care ilustrează războiul ruso-turc din 1877, război în cadrul căruia neam câştigat independenţă este Penes Curcanu.
Şi preoţi, şi copile; Dar cel sergent făr' de musteţi Răcnea: "Să n-aveţi teamă, Românul are şapte vieţi În pieptu-i de aramă!"

Peneş Curcanul
Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Români de viţă veche, Purtând opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani Un hâtru bun de glume, Noi am schimbat lângă Balcani Porecla în renume! Din câmp, de-acasă, de la plug Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug Sărmana, scumpa ţară. Aşa ne spuse-n graiul său Sergentul Mătrăgună, Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Ne-am dus cu voie bună. Oricine-n cale ne-ntâlnea Cântând în gura mare, Stătea pe loc, s-ademenea Cuprins de admirare; Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă? Noi răspundeam în hohot: "Ba, Zburăm la luptă cruntă!" "Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!" Ziceau atunci bătrâni, femei,

Ah! cui ar fi trecut prin gând Ş-ar fi crezut vrodată Că mulţi lipsi-vor în curând Din mândra noastră ceaţă! Priviţi! Din nouă câţi eram, Şi cu sergentul, zece, Rămas-am singur eu... şi am În piept inima rece! Crud e când intră prin stejari Năprasnica secure, De-abate toţi copacii mari Din falnica pădure! Dar vai de-a lumii neagră stea Când moartea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea Şi când securea-i coasă! Copii! aduceţi un ulcior De apă de sub stâncă, Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adâncă. Ah! ochii-mi sunt plini de scântei Şi mult cumplit mă doare Când mă gândesc la fraţii mei, Cu toţi pieriţi în floare. Cobuz ciobanu-n Calafat Cânta voios din fluier, Iar noi jucăm hora din sat, Râzând de-a bombei şuier. Deodat-o schijă de obuz Trăsnind... mânca-o-ar focul! Retează capul lui Cobuz Ş-astfel ne curmă jocul. Trei zile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată, Şi nu departe-am tăbărât De Plevna blestemată. În faţa noastră se-nălţa A Griviţei redută,

46

Balaur crunt ce-ameninţa Cu gheara-i nevăzută. Dar şi noi încă o pândeam Cum se pândeşte-o fiară Şi tot chiteam şi ne gândeam Cum să ne cadă-n gheară? Din zori în zori şi turci şi noi Zvârleam în aer plumbii Cum zvârli grăunţi de păpuşoi Ca să hrăneşti porumbii. Şi tunuri sute bubuiau... Se clătina pământul! Şi mii de bombe vâjâiau Trecând în zbor ca vântul. Şedea ascuns turcu-n ocol Ca ursu-n vizunie. Pe când trăgeam noi tot în gol, El tot în carne vie... Ţinteş era dibaci tunar, Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, Ducând moartea cu ele. Dar într-o zi veni din fort Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş căzu mort, Îmbrăţişându-şi tunul. Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad Erau în sentinele. Fierbea văzduhul ca un iad De bombe, de şrapnele. În zori găsit-am pe-amândoi Tăiaţi de iatagane, Alăture c-un moviloi De leşuri musulmane. Sărmanii! bine s-au luptat Cu litfa cea păgână Şi chiar murind ei n-au lăsat Să cadă-arma din mână. Dar ce folos, ceaţa scădea! Ş-acuma rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea, Şi cu sergentul, şese!... Veni şi ziua de asalt, Cea zi de sânge udă! Părea tot omul mai înalt Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu, Ne zise-aste cuvinte: "Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu, Copii, tot înainte!" Făcând trei cruci, noi am răspuns: "Amin! şi Doamne-ajută!" Apoi la fugă am împuns Spre-a turcilor redută. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toţi cu mine! Şi cum la şanţuri alergau Cu scări şi cu faşine! Iată-ne-ajunşi!... încă un pas.

"Ura!-nainte, ura!..." Dar mulţi rămân fără de glas. Le-nchide moartea gura! Redută-n noi repede-un foc Cât nu-1 încape gândul. Un şir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rândul. Burcel în şanţ moare zdrobind O tidvă păgânească. Şoimu-n redan cade răcnind: "Moldova să trăiască!" Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Se zvârcolesc în sânge; Nici unul însă, dragi copii, Nici unul nu se plânge. Atunci viteazul căpitan, Cu-o largă brazdă-n frunte, Strigă voios: "Cine-i Curcan, Să fie şoim de munte!" Cu steagu-n mâini, el sprintenel Viu suie-o scară-naltă. Eu cu sergentul după el Sărim delaolaltă. Prin foc, prin şpăgi, prin glonţi, prin fum, Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm... iată-ne-acum Sus, sus, la parapete. "Allah! Allah!" turcii răcnesc, Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc Pe crâncena redută. Ura! măreţ se-naltă-n vânt Stindardul României! Noi însă zacem la pământ, Căzuţi pradă urgiei! Sergentul moare şuierând Pe turci în risipire, Iar căpitanul admirând Stindardu-n fâlfâire! Şi eu, când ochii am închis, Când mi-am luat osânda: "Ah! pot să mor de-acum, am zis A noastră e izbânda!" Apoi, când iarăşi m-am trezit Din noaptea cea amară, Colea pe răni eu am găsit "Virtutea militară"!... Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din piept, Iar să mă-ntorc la luptă, Căci nu-i mai scump nimică azi Pe lumea pământească Decât un nume de viteaz Şi moartea vitejească! Mirceşti, august 1877

47

Aceasta poezie ilustrează contribuţia ostaşilor romani în lupta de la plevna, ostaşi care nu ezita în a face sacrificiul superem deoarece „nui nimic mai scump nimica azi pe lume decât un nume de viteaz şi moarte vitejeasca. Aşadar Alecasandri ne oferă prin impresionantul lui talent de culegător o viziune inedita a obsesiei identitare în secolul al 19. Îl putem numi pe Alecsandri cu certitudine poetul revoluţionar; el s-a născut în 1821, a avut roluri importante în revoluţia de la 1848 şi desigur în marea unire.

Mihai Eminescu
Eu am ales să nu-l mai prezint pe Eminescu. El a fost de atâtea ori prezentat cu cuvinte atât de frumoase, ce aş mai fi putut eu spune? Sper să nu înţelegeţi greşit această alegere. Haideţi doar să fim de acord cu ceea ce spunea Mircea Cărtărescu despre Eminescu:”Eminescu nu ne poate fi nici prezentat, nici arătat, el poate fi doar descoperit”. Acum voi vorbi despre operele eminesciene în care se ilustrează obsesia identitara a romanilor. Poeziile pe care le-am ales sunt: „Ce-ţi doresc eu ţie dulce românie” şi ” La mormântul lui Aron Pumnul.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, 1Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

La mormântul lui Aron pumnul
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta ; C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină Se stinse un lucefăr, se stinse o lumină, Se stinse-o dalbă stea ! Metalică, vibrândă a clopotelor jale Vuieşte în cadenţa şi sună întristat ; Căci ah ! geniul mare al deşteptării tale Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale Şi-n urmă ne-a lăsat ! Te-ai dus, te-ai dus din lume, o ! geniu nalt şi mare, Colň unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor, Centoană tainic, dulce a sferelor cântare Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare, Cununi de albe flori ! Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare, Te plânge-n tânguire şi locul tău natal ; Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare Ce-i simt naţional ! Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă, Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău, Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase,

În cânturi răsunânde, suspine-armonioase, Colň, în Eliseu!...

În ambele poezii Eminescu face referire la trecut. În prima poezie el doreşte tarii un viitor la fel de glorios ca şi trecutul ei! El aseamănă tara cu o stâncă care rămâne neclintita deşi valurile o izbesc cât pot ele de puternic. În a doua poezie el face referire la un mare roman, un roman la al cărui moarte plânge o întreagă ţară, oamenii, clopotele până şi Bucovina cu toate elementele ei. Observăm viziune extrem de subiectiva asupra trecutului pe care Eminescu o arată în ambele poezii fata de Alecsandri a cărui poezii aveau un caracter istoric mult mai accentuat. Obsesia identitara se schimba la Eminescu fata de Alescsandri, devenind o obsesie mai mult teoretica şi nu practica aşa cum era la Alescandri. Asta nu înseamnă însă ca trăirile Eminesciene în această privinţă sunt mai slabe decât cele a lui Alecsandri.

Nichita Stănescu
Nichita Stănescu este încă şi astăzi un poet controversat. Nicolae Manolescu spune despre el în Istoria critică a literaturii române: „El a construit un model(poezia metalingvistica), un tip genetic de lirism. Nichita Stănescu spunea: „Este foarte greu să translezi în noţiune ceea ce nu are caracter noţional. Poezia nu are caracter noţional, deşi foloseşte noţiunea ca şi cărămidă în construcţie. Sensul ei final este un sens emoţional, metaforic şi vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână şi foarte păgubitor.” Însă tot Nichita spunea că „dacă m-aş fi gândit la tot ce au spus criticii că m-am gândit, nu aş mai fi scris nimic”, de aceea cred că este şi aşa controversat. Poeziile Stănesciene care tratează obsesia identitara a romanilor sunt: „Grosimea Pământului” şi „N-au murit în zadar!”.

N-au murit în zadar
N-au murit la Plevna în zadar străbunii din legende şi din poveşti, o dovedesc prea clar cuvintele: Sunt, Eşti. N-au murit în zadar părinţii părinţilor noştri la Mărăşeşti, o dovedeşte prea clar vorba care-o zic azi: Sunt, Eşti.

În Ţara n-au murit în zadar părinţii noştrii cei tineri, cereşti. Iată-ne, rostim cu mândrie şi clar: Sunt, Eşti.

Grosimea pământului
De la o vreme pământul are în jos osul bunicului meu cel mai frumos şi mai jos de jos el are umbra osoasă a strămoşului oarecare. Unde se sfârşeşte pământul, în jos, se începe gândul. Totul e plin de strămoşi care ne ţin pe umerii lor victorioşi. Mă uit la mine, mă uit la tine şi văd pomii pe care-i vom ţine crescut în pământul de deasupra şi viitor, care acum e numai nor, peste trupurile noastre vii de strămoşi ai celor care vor fii.

Identificam cu uşurinţă în aceste poezii limbajul specific lui Stănescu şi al aceste poezii metalingvistice inventate de el. Poeziile de fata ilustrează ambele aceeaşi idee şi anume ca întreg pământul ba mai mult însăşi noţiunile de timp şi spaţiu aşa cum le cunoaştem astăzi sunt clădite pe umerii strămoşilor noştri şi pe consecinţele fiecărei acţiune a lor şi că noi reprezentăm cărămizile pe care urmaşii noştri îşi vor clădi propriul destin. Voi încheia discuţia despre Stănescu cu citatul meu preferat: „Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie. Observam că aceste poezii care tratează obsesia identitara sau care ilustrează patriotismul în diferitele lui forme nu au o valoare foarte mare stilistica şi nu au reprezentat comori lirice pentru critici (aşa cum s-a-ntâmplat cu pastelurile lui Arghezi, Luceafărul lui Eminescu şi Elegiile lui Stănescu) însă ele poartă o impresionantă încărcătura sentimentala care stârneşte în noi sentimentele cele mai nobile. Datorită faptului că aceste poezii sunt încă capabile să trezească în noi ceva nebănuit noi credem în actualitatea obsesie identitare a romanilor. Suplimentar: Noi am simţit o datorie în sufletele noastre şi anume Grigore Vieru. Credem că nu se poate discuta despre obsesia identitara fără ca măcar să amintim de Grigore Vieru.

DE-AI CURGE TU, PRUTULE
De-ai curge, tu, Prutule, De-ai curge pe Nistru, Să nu mă mai despărţi De fraţii mei! De-ai curge tu, Prutule, De-ai curge pe Mureş, Ca liber să pot asculta Cântecul nostru, Cântecul neamului meu! De-ai curge tu, Prutule, De-ai curge pe Olt, Să nu Mai fiu întrebat Ce caut eu, Ce caut în Ţara mea?!

Grigore Vieru Realizatori: Pușcașu Beniamin și Strateanu Claudiu

Bibliografie
Nicolae Manolescu :„Istoria critică a literaturii române”. George Călinescu: „Istoria literaturii române”. Mircea Scarlat: „Introducere în operă lui Miron Costin”. Elvira. S: „Cartea Cronicarilor”. Ovidiu Drîmba: „Istoria Literaturii universal”.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->