Etica si deontologia medicala in raport cu morala

laica si cu morala religioasa. Dileme ale bioeticii

crestine in raport cu progresul tehnic si
diversificarea biotehnologiilor contemporane

Motto: Cea mai mare greseala la tratarea bolilor este ca exista doctori
pentru bolile fizice si doctori pentru bolile de suflet, cand acestea nu se
pot desparti una de alta. (Platon)

In general, "etica" studiaza comportamentul uman. Ea este de regula privita

ca o stiinta descriptiva care incearca sa inteleaga si sa analizeze principiile si
valorile fundamentale care guverneaza conduita umana. "Teologia morala", pe de
alta

parte,

este

de

obicei

considerata

ca

fiind

prescriptiva:

ea

propune

"imperativele" ce oranduiesc viata morala ca raspuns la poruncile divine asa cum

apar ele in Scriptura si in alte surse ale Sfintei Traditii. Totusi, a vorbi despre o etica
"crestina" specifica inseamna a complica problema, de vreme ce ea sugereaza ca
scopul disciplinei este nu doar de a analiza comportamente, ci si de a propune un
tratament pentru bolile morale, respectiv pentru pacat. In general, deci, etica
crestina si teologia morala crestina sunt echivalente, de vreme ce emiterea de
judecati morale implica prin chiar natura sa o straduinta spre sfintenie. Acest lucru
este valabil si pentru relativ noua disciplina a eticii medicale sau "biomedicale".
Expresia s-ar putea referi pur si simplu la modul in care medicii si alti specialisti
trateaza pacientii. Astfel, ea ar putea fi pur descriptiva (analizand valorile, motivele
si intentiile echipei medicale); sau, daca se aventureaza pe taramul prescriptiei
(cum trebuie sa se comporte echipa si de ce), directivele ei morale vor fi guvernate
de perspectiva filosofica personala a eticistilor. Pe de alta parte, "Etica medicala
crestina" (daca este ortodoxa), presupune un sistem valoric bazat pe anumite
adevaruri, sau mai degraba pe Adevarul care s-a revelat si continua sa se reveleze
in Biserica, adica realitatea atotcuprinzatoare a prezentei lui Dumnezeu in creatie.
Religia si stiinta au impartasit o lunga istorie de antagonism, scepticism si
concesii reciproce. De cele mai multe ori aceasta istorie a fost expresia relatiei
dintre biserica si stat sau a conflictului dintre individul religios si individul secular.
Apare firesc ca aceasta relatie, uneori ambigua, alteori transanta sa se reflecte si in
domeniul medicinii si al psihologiei. In cea mai mare parte a sec. XX interesul fata
de cercetarile psihobiologice, pragmatismul si behaviorismul, experimentalismul au
impins aceste domenii ale stiintei intr-o pozitie total refractara fata de religie. Freud

(1953) vedea persoana religioasa ca o persoana nevrotica cu trasaturi obsesivcompulsive, Ellis (1980) considera religia ca institutionalizarea irationalitatii fiind
inflexibila si intoleranta iar Watters (1992) spunea ca religia este incompatibila cu
multe din componentele sanatatii mentale si fizice. Cu toate acestea, au existat si
autori care au vazut religia ca o sursa a intelegerii si stabilitatii intr-o lume incerta
(Jung, 1933; Allport, 1950). Religia are un rol important in viata multor oameni,
credintele si valorile religioase influentand toate aspectele vietii lor. Valorile si
credintele sunt elementele culturale vitale ale oricarui sistem care ajuta la stabilirea
cursului comportamentelor membrilor sai, iar valorile familiale au fost si sunt
puternic influentate de valorile religioase. Viata familiilor si cuplurilor este modelata
de convingerile si valorile lor spirituale si religioase, care pot avea efecte la nivel
cognitiv, emotional si comportamental. Sistemul familial poate fi pozitiv sau negativ
afectat de spiritualitate si religiozitate; religia poate fi un fundament al intimitatii,
dar pe de alta parte unele aspecte religioase pot sa produca conflicte si sa creasca
anxietatea in cadrul relatiilor. Etica ortodoxa este bazata pe

urmatoarele

presupozitii:
1) Dumnezeu este Stapan peste fiecare aspect al existentei umane, de la zamislire
pana la mormant si dincolo de moarte. Aceasta convingere este bine exprimata
intr-o cunoscuta rugaciune de dimineata, atribuita fie Sfantului Filaret al Moscovei
(1867), fie parintilor spirituali de la manastirea Optima: "Invata-ma sa intampin
cele ce vin asupra mea, cu pacea sufletului si cu convingerea clara ca voia Ta
guverneaza totul... In momente neprevazute, ajuta-ma sa-mi amintesc ca toate
sunt trimise de Tine". Imperativul divin "Alege viata!" este implinit iubindu-L pe
Domnul, supunandu-ne voii Lui si indreptandu-ne spre El (Deut. 30, 19), adica,
oferindu-ne pe noi insine in intregime autoritatii Sale divine. Aceasta autoritate este
cu siguranta prezenta in apelul Bisericii Ortodoxe de a respinge avortul, euthanasia
si alte proceduri prin care luam viata (sau moartea) in propriile noastre maini.
2) Sfanta Treime -caracterizata prin "comuniune si alteritate", prin unitate de
esenta si distinctia persoanelor -trebuie sa fie modelul sau icoana fiecarei relatii
umane. Uniti prin
impartasind

unii

aceeasi

altora

natura umana in

diferitele

daruri

comuniunea

spirituale,

noi

Trupului eclesial,

suntem

chemati

la

"responsabilitate": sa raspundem unul celuilalt cu dragoste jertfelnica, care reflecta

iubirea nesfarsita a celor trei Persoane ale dumnezeirii, impartasita in sanul Treimii
si "revarsata in inimile noastre prin Duhul Sfant" (Rom. 5, 5).
3) Cresterea in viata morala este posibila atat timp cat experimentam "tensiunea
eshatologica" a vietii vesnice prezenta in mijlocul nostru. "Vine ceasul si acum
este", cand singura semnificatie si valoare a existentei umane este sa ne inchinam
Tatalui "in duh si adevar" (In. 4, 23-24). Etica crestina este esential "teologica" -in
sensul biblic profund -concentrandu-se asupra realizarii aici si acum a frumusetii,
adevarului si desavarsirii vietii din Imparatia lui Dumnezeu.
Normele morale folosite in domeniul bioeticii genereaza conceptul numit
deontologia profesiei medicale - domeniu incadrat in coduri deontologice, in
canoanele a ceea ce este permis si ceea ce este interzis, ceea ce este considerat
bine si ceea ce este considerat rau. Elio Sgreccia insista asupra faptului ca in
zilele noastre e necesar mai mult ca oricand ca moralitatea sa se intemeieze pe
criterii de obiectivitate etica si nu numai pe intentionalitate. Legea morala
naturala domina de departe bioetica contemporana. Ea s-a nascut o data cu
constiinta rationala a omului ca el insusi exista, si o data cu constiinta rationala ca
raul si binele exista in lume si se pot rasfrange inevitabil asupra lui.

Descoperirile stiinifice medicale din ultimii ani, precum i dezvoltarea tehnologica

din acest domeniu, au dus la realizari inimaginabile care, insa, pot afecta profund
modul

de

viata

si

gandire

din

societatea

umana.

Transplantul de organe este o activitate medicala complexa prin care sunt

inlocuite, in scop terapeutic, organe, tesuturi sau celule, din organismul uman,
compromise din punct de vedere functional, cu structuri similare sanatoase. Fiind
metoda excepionala de tratament, transplantul este justificat dupa ce s-au epuizat
toate celelalte forme i modalitai de tratament. Transplantul de organe, tesuturi
sau celule presupune prelevarea acestora de la un donator i implantarea lor la un
primitor. Prelevarea este recoltarea de organe, esuturi sau celule umane sanatoase
morfologic si functional, in vederea realizarii unui transplant. Transplantul este
implantarea organului, tesutului sau celulelor, in scop terapeutic, in organismul unui
om bolnav. Frecventa efectuarii transplanturilor la om a impus ca, si in cadrul

Comisiilor locale de Bioetica ale BOR, acesta sa fie primul subiect discutat. Pe de
alta parte, structurile medicale erau interesate direct sa cunoasca parerea oficiala a
Bisericii Ortodoxe, care eventual sa sprijine - si indirect, prin pozitia sa - practica
legiferata in Romania deja cu cativa ani inainte, prin Legea nr. 2 din 8 ianuarie 1998
privind prelevarea si transplantul de tesuturi si organe umane, publicata in
Monitorul Oficial nr. 8 din 13 ianuarie 1998. Documentul Sfantului Sinod al BOR
privitor la prelevarea si transplantul de organe si tesuturi este primul dintre cele
inscrise in problematica bioeticii care au fost propuse si aprobate potrivit
metodologiei mai sus prezentate si care contureaza precis cadrele intre care aceste
practici pot fi acceptate din punct de vedere ortodox. In cadrul principiilor generale
ale documentului sinoidal, mai sus amintit, se nuanteaza ideea de viata umana
unica si irepetabila, oferita ca dar al lui Dumnezeu, pe care nu si-l poate asuma
nimeni din proprie initiativa, ci pe care fiecare il primeste prin intermediul parintilor.
Avand ca reper modelul divin, se afirma ca daruirea de organe facuta din dragoste
fata de omul aflat in suferinta fundamenteaza nu doar eroismul, ci chiar martiriul.
Una dintre specificatiile de maxima importanta este aceea ca - intrucat omul este
trup, dar e si suflet - dorinta de prelungire a vietii prin acceptarea unui transplant
ar trebui sa aiba ca scop, in primul rand, interesul primitorului fata de mantuire,
adica folosirea timpului in scop duhovnicesc. Altfel, executarea unui transplant - fie
el chiar si cel mai reusit - nu ramane altceva decat prelungirea suferintei si
amanarea mortii, o amanare oricum de factura temporara. De fapt, transplantul
aceasta si este: prelungirea vietii biologice; daca este de la Dumnezeu ca aceasta
sa fie prelungita, este de dorit ca lunile sau anii primiti sa-i fie folositori omului
pentru viata duhovniceasca. Principiile speciale definesc sensul profund al actului de
transplantare, care e necesar sa aiba la temelie iubirea crestina a celui ce daruieste
si implinirea ei in iubirea celui ce primeste. Daca actiunea de transplantare nu
urmareste numai realizarea egoista si chiar daca cei doi - donatorul si primitorul nu se intalnesc niciodata, se realizeaza totusi un transfer de dragoste si de jertfire
de la unul la altul. Vazute ca doua persoane care se sprijina reciproc in cele mai
grele momente, donatorul si primitorul isi manifesta actul de iubire care ar trebui sa
patroneze oferirea si primirea unui organ. E regasirea lor in iubirea reciproca de
oferire si primire a darului. Astfel, accentul transplantului se aseaza si pe

dimensiunea duhovniceasca a vietii, nu doar pe cea biologica. Sunt stipulate si

cateva conditii ale transplantului: sa respecte demnitatea fiecarei persoane
implicate, sa fie in folosul aproapelui, sa respecte viata si chiar moartea persoanei,
sa nu fie determinat de oportunisme politice, economice sau de curiozitati medicale.
Se formuleaza interzicerea provocarii voite a mutilarii sau a decesului prin
prelevarea de organe, fiindca viata unui om nu se poate cladi pe moartea altuia. De
asemenea, este pusa grav sub semnul intrebarii prelevarea de tesuturi sau organe
de la embrion. Pentru crestinul care intelege viata si moartea ca acte definitorii prin
care si datorita carora isi uneste existenta suficienta si nedeplina de pe pamant cu
unica si adevarata existenta intru Dumnezeu, dincolo de mormant, transplantul nu
poate fi justificat altfel - nici de catre donator, fie ca accepta sa-si daruiasca vreun
organ in timpul vietii, fie dupa moarte, si nici de catre primitor - decat ca daruire,
iar daruirea isi pierde din plinatate daca nu se face din iubire. In aceasta se
descopera unul dintre sensurile crestine - poate singurul - al transplantului, altfel el
isi pierde valoarea si va fi justificat - ceea ce se si intampla foarte adesea cu multi
dintre solicitanti si, in planul secund al motivatiei, chiar si cu unii dintre cei
credinciosi - prin scopul egoist al dorintei de a trai mai mult si mai bine, de a
indeparta arbitrar si subiectiv suferinta, eliminand din calcul incercarea si boala ca
interventii divine folositoare pentru mantuire. Urmarind doar scopul pamantesc si
imediat al transplantarii, omul renunta benevol la ajutorul divin, crezand cu
adevarat ca el stie mai bine decat Dumnezeu ce anume si cand i se potriveste, cu
atat mai mult cu cat tehnica - lasata tot prin bunavointa lui Dumnezeu, dar pe care
omul ar trebui sa o foloseasca numai in acord cu principiile moralei crestine - ii
permite acest lucru, iar medicina doreste sa depaseasca rapid, sigur si eficient
pragurile reusitelor precedente. Stabilit, chiar mutual, intre doua persoane care se
sprijina reciproc in cele mai grele momente, actul de iubire ar trebui sa patroneze
daruirea si primirea unui organ, asa cum ar fi cazul ca implinirea celor doua
elemente iubitoare: donator si primitor sa se regaseasca in iubirea celui de-al
treilea: medicul, prin priceperea caruia - venita nu doar de la sine, ci tot de la
Dumnezeu - se implineste actul. Biserica binecuvinteaza orice practica medicala in
vederea reducerii suferintei din lume, prin urmare si transplantul efectuat cu
respect fata de primitor si de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neinsufletit

trebuie

sa

aiba

parte

de

tot

respectul

nostru.

Biserica previne insa pe toti sa inteleaga transplantul ca pe o practica

medicala menita inlaturarii suferintei membrilor ei si nu ca pe una care sa
alimenteze ideea autonomiei vietii fizice si a eternizarii acesteia, in detrimentul
credintei in viata eterna (adevarata viata) si neglijandu-se pregatirea pentru
aceasta. Pentru ca vede in donatorul de organe un om capabil sa se autojertfeasca,
Biserica socoteste ca acesta trebuie sa implineasca gestul sau din dragoste fata de
aproapele, de bunavoie, in urma unei informari corecte si a unui consimtamant liber
si independent de orice influenta straina de constiinta sa. Concluziile documentului
sinodal arata intelegerea Bisericii fata de suferinta si de incercarile umanitatii,
manifestand binecuvantarea pentru cei care pot face sacrificiul donarii de organe,
dar

respectand

si

libertatea

celor

care

nu-l

pot

realiza.

La fiecare 5 minute n Romnia se face un avort, arat statisticile de

specialitate. Potrivit Ministerului Sntii i Institutului Naional de Statistic, n
perioada 1958 i 2011, la noi n ar s-au fcut peste 21. 650. 000 de ntreruperi de
sarcin. Avortul reprezinta terminarea sarcinii inainte ca fatul sa fie viabil, fiind
desemnata in general perioada de dinaintea celei de-a 24-a saptamini, adica inainte
ca fatul sa fie capabil sa supravietuiasca in afara uterului. Viabilitatea fatului este
considerata ca fiind momentul in care fatul poate supravietui in afara uterului
matern, chiar cu riscul de a fi sustinut artificial. De obicei acest moment este
considerat la aproximativ 7 luni (28 de saptamini), dar poate fi si mai devreme,
chiar la 24 saptamani.
Din punct de vedere religios, barbatul se insoteste cu femeia, dupa randuiala
dintru inceput a Creatorului si intemeiaza institutia sfanta si binecuvantata a familiei
pentru ajutorare reciproca, nastere de prunci buni, ascultatori si tematori de
Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei si a neamului omenesc. Dar, intr-o societate
secularizata, an care omul se declara autonom, eliminandu-L pe Dumnezeu din
creatia Sa, adica din lume, in care iubirea de sine a luat locul iubirii de aproapele si
comuniunii dintre semeni si Dumnezeu, in care sunt uitate invataturile Bisericii,
intalnim mame care isi abandoneaza copiii sau le suprima viata inca din pantece,
netinand seama nici de preceptele biblice (sa nu ucizi!), nici de faptul ca viata
este un dar de la Dumnezeu, deci nu este un bun propriu, de aceea nu avem

dreptul sa dispunem nici de viata noastra, nici de viata altora si nici de viata copiilor
nostrii.
Din nefericire, practica avortului o intalnim de-a lungul istoriei omenirii.
Folosirea ierburilor care provocau avortul era cunoscuta pretutindeni, dar, in
vechime, credem ca intreruperea de sarcina de catre medic nu era permisa, de
vreme ce, in juramantul lui Hipocrate, medicul, ca slujitor al vietii, marturiseste ca
nu va da femeii substante avortive. Renumitul profesor de genetica, Jerme
Lejeune, de la Universitatea din Paris scria: asemenea tuturor cercetarilor care
urmaresc fara partinire fenomenele biologice, sunt si eu convins ca fiinta omeeasca
incepe sa existe din momentul fecundariiei. Aceasta inseamna ca eliminarea unui
fat, de orice varsta ar fi, echivaleauza cu uciderea unei fiinte omenesti.
In favoarea nasterii de copii si impotriva avortului sunt explicate cuvintele Sfantului
Apostol Pavel care spune ca: Femeia se va mantui prin nastere de copii(I Timotei
2,15). Avortul este tocmai refuzul procrearii, de aceea crestinii nu l-au acceptat. Ei
nu l-au acceptat desigur si fiindca au vazut totdeauna in el pacatul uciderii
condamnat de lege. In Didahia (Invatatura celor 12 Apostoli ) citim: A doua
porunca a invataturii: Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu strici baieti, sa nu
fii desfranat, sa nu furi, sa nu vrajesti, sa nu faci otravuri, sa nu ucizi copil in
pantece, nici pe cel in scutece sa nu-l ucizi(II-3), aceasta este calea vietii (IV14) . Tertulian, in Apologeticul sau scria:pe cand noi, care ne interzicem orice
ucidere, nu ne permitem sa stingem viata pruncului in pantecele mamei, inainte
chiar ca sangele sa se plamadeasca in el ca om. A impiedica nasterea este o ucidere
anticipata: caci ce deosebire poate fi intre a rapi viata unui suflet nascut sau a-l
omora la nastere? Om este si cel nascut, urmind sa creasca, si cel care este un
fruct doar in germene (IX-8). Clement Alexandrinul, in Pedagogul, primul manual
de morala crestina arata deosebit de limpede care este invatatura Bisericii cu privire
la avort: ...Intreaga noastra viata se va scurge in chip firesc daca ne stapanim de
la inceput poftele si nu ucidem cu mijloace rele fatul omenesc, facut sa se nasca
prin dumnezeiasca purtare de grija. Femeile care folosesc pentru acoperirea
desfranarii droguri pentru avort, scot afara o materie complet moarta, dar
avorteaza

odata

cu

fatul

si

iubirea

de

oameni

(II-96,X-1)

Sfantul Ioan Gura de Aur, face responsabil de avort si pe barbatul femeii, intreband

peste veacuri: De ce semeni acolo unde ogorul are de gand sa strice rodul? Acolo
unde se face ucidere inainte de nastere?...De ce darul lui Dumnezeu il batjocoresti
si legilor Lui te impotrivesti? De ce ceea ce este blestem tu iei binecuvantare? De ce
salasul nasterii il faci salas al uciderii? De ce femeia care ti-a fost data spre nastere
de prunci o pregatesti pentru ucidere? Dupa cum am vazut, in conceptia
antichitatii, desi fatul nu era considerat fiinta vie, totusi nu se admitea uciderea lui.
Desigur, cuvintele Apostolului ca femeia se va mantui prin nastere de prunci,
devenisera

normative

pentru

viata

crestina

ce

va

urma.

Legislatia Bisericeasca a luat atitudine inca dintru inceput fata de pacatul

avortului. Astfel Sinodul de la Elvira- 306 prin canoanele 63 si 68 excomunica pe
femeia care a facut avort, oprindu-o de la Impartasanie pana pe patul mortii.
Sf. Vasile cel Mare in canonul 2 arata ca: cei care dau medicamente avortive sunt
ucigasi. Si ei, si cele care primesc otravuri ucigatoare de embrioni... Dar nu trebuie
sa se intinda pocainta lor pana la moarte, ci sa primeasca un termen de 10 ani, dar
vindecarea

sa

se

hotarasca

nu

dupa

timp,

ci

dupa

chipul

pocaintei.

Canonul 91 al Sinodului Trulan- 692 precizeaza ca: pe cele care dau doctorii
lepadatoare de fat (provocatoare de avort) si pe cele care primesc otravuri
pierzatoare

(omoratoare

de

prunci)

le

supunem

pedepsei

ucigasului.

Din cele de mai sus dar si din multe altele vedem ca, potrivit legislatieie Bisericesti
avortul este socotit ucidere voluntara. Avortul sau evitarea nasterii de prunci
inseamna deci si o saracire spirituala a sotilor si deci o inchidere a lor intr-un
egoism

pagubitor

lor,

dar

si

saracire

spirituala

societatii

Bisericii.

La cealalta extrema, exista embriologii care afirma ca viata are numai un

organism autonom, adica un fat mai mare de 3 luni, eventual 24 de saptamani.Ei
afirma urmatoarele: In timpul studiilor foarte timpurii ale dezvoltarii, cand
organismul este inca microscopic legea nu recunoaste existenta lui. Astfel,
distrugerea embrionilor la inceputul dezvoltarii lor nu este prohibita." Aceste legi se
bazeaza intr-o anumita masura pe ideea ca embrionul este doar "o picatura de
lichid" in primele 40 de zile de la conceptie si ca nu este viabil in vitro. Daca
embrionul ar putea fi insa mentinut artificial in afara uterului, este incert daca
aceste reguli mai pot fi aplicate. Alti oameni de stiinta sunt de parere ca perioada
de tranzitie intre non-fiinta si fiinta umana este dependenta de aparitia primelor

organe. Astfel ei incearca o extrapolare de la organele care sunt importante in

mentinerea vietii pentru a defini momentul in care embrionul poate fi considerat
fiinta umana. Daca moartea este definita prin incetarea bataii inimii, atunci viata ar
putea fi definita prin inceperea activitatii acestui organ. In acest caz trebuie stiut ca
inima copilului se formeaza in uterul femeii deja in a optsprezecea zi. De asemeni si
incetarea

activitatii

creierului

defineste

moartea,

atunci

inceputul

activitatii

creierului ar putea defini viata. Este interesant de stiut ca encefalul incepe sa

functioneze la fat la aproximativ 40-43 de zile de viata intrauterina. Pentru a defini
aceasta perioada Raportul European Science Foundation din 1985 introduce
termenul de pre-embrion. Prin "pre-embrion" se desemneaza etapele de dezvoltare
a embrionului uman in primele 14 zile. Aceasta denumire incearca sa justifice din
punct de vedere etic si legal experimentele pe embrionul uman mai mic de 14 zile.
Termenul de eutanasie a fost introdus de Francis Bacon (15611626), care ia acordat un sens pur filozofic. Cuvantul eutanasie provine din limba greaca euthanasie (-) astfel, eu inseamna bun si thanatos - moarte: moarte
buna, moarte frumoasa, moarte usoara; temen care a evoluat, in prezent
semnificand actul de a suprima viata altei persone, la cererea acesteia, in scopul
minimalizarii suferintelor. Eutanasia implica un ansamblu de actiuni sau inactiuni
medicale, avand suport etico-juridic si fiind in interesul bolnavului, in sensul in care
duce la scurtarea suferintelor lui, care in momentul actual, din punct de vedere al
stiintei medicale, nu beneficiaza de un tratament etiologic, ci dimpotriva,
prognosticul este un sfarsit apropiat si inevitabil. Din punct de vedere religios
suferinta, atitudinea fata de aceasta, acceptarea ei de catre om si moartea sunt
subiectele principale ale Documentului Sfantului Sinod cu referire la eutanasie.
Societatea noastra simte din ce in ce mai putin valoarea suferintei. In mentalitatea
postmoderna, doar prin credinta - si chiar si asa destul de dificil - incercarile
trupesti mai manifesta vreun sens si pedagogie pentru suferind: Nu exista
suferinta inutila. In absurdul ei - in mod paradoxal - ea are un rost pentru bolnav si
pentru cei din jur, rost pe care insa nu-l putem descifra intotdeauna". Daca medicul
este, prin definitie, aparator al vietii, el nu poate sa devina - prin natura activitatii
sale - si ucigas, nici macar in situatia in care, din mila, ca om, ar inclina mai repede
catre curmarea vietii pacientului cu scopul de a-i scurta suferinta: Medicul (si

nimeni altcineva) nu are dreptul sa ridice viata vreunei persoane; cel care nu poate
da cuiva un drept, nu i-l poate lua; cel care nu poate da cuiva viata, nu i-o poate
lua".
Din punct de vedere crestin, moartea este momentul cel mai important al
vietii, pentru ca numai prin ea se accede la eternitate. Starea in care se afla omul
inainte de moarte si modalitatea in care moartea intervine sunt foarte importante,
pentru ca ele determina incheierea parcursului vietii, care poate fi o reusita sau un
esec: Iubirea de aproapele nu consta in curmarea vietii cuiva din mila, pentru a-l
scapa de dureri, ci a-l ajuta sa suporte durerea pana in clipa cand se va preda lui
Dumnezeu". Documentul se pronunta categoric impotriva grabirii intentionate a
scurtarii procesului natural al vietii, realizata fie de medic - in ceea ce numim
ucidere" -, fie de subiect - cand avem sinucidere". Fiindca viata vine de la
Dumnezeu, ea este intrinsec buna, datorita tipului de relatii dezvoltate pe verticala
- cu divinitatea, si pe orizontala - cu semenii. Aceste elemente ii confera omului
statutul de persoana", nu doar pe acela de individ", in acest mod viata persoanei
devine valoare in sine si nu se epuizeaza in viata biologica, iar persoana, chiar si in
suferinta, are o valoare inestimabila - arata mai departe Documentul Sfantului
Sinod: Datoria noastra, si in special scopul medicilor, este de a fi in slujba vietii,
pana la capatul acesteia. Or, omul traieste chiar si atunci cand se afla in stadiul
terminal al vietii fizice". Sunt argumente care urmaresc intelegerea conceptului de
axiologie a vietii umane, de descoperire a sensului suferintei si a mortii, chiar si in
aceste timpuri de secularizare , schimbarea cat de putin a accentului care cade, mai
ales in perioada postmoderna, pe biologic si material, intelegerea si trairea
suferintei prin filtrul credintei. Din alta perspectiva, adeseori, omul suferind este
singur, de aceea aducerea in discutie a problemei suferintei implica si tematizarea
dragostei si a compasiunii fata de suferinzi. Actul oficial al Sinodului prezinta cateva
dintre atitudinile precrestine si postcrestine referitoare la moarte; enumera si
dezvolta cele trei opinii majore cu privire la atitudinea fata de suferinta: 1.
mentinerea vietii cu orice pret (vitalismul), 2. libertatea pacientilor de a alege cand
si cum sa moara cu demnitate" (eutanasia activa) si 3. oprirea tratamentului
(eutanasia pasiva), indicand si capcanele acceptarii acesteia. Este inacceptabila din
punct de vedere crestin si moral si eutanasia pasiva, deoarece chiar si in aceasta

forma actiunea se indreapta impotriva vietii, pe care omul - fie el pacient, medic
sau asistent - are datoria sa o mentina si sa o sustina pana la capat.
Se formuleaza conceptul crestin potrivit caruia se respinge orice actiune sau
omisiune prin care s-ar incerca ridicarea vietii cuiva si orice modalitate prin care
cineva ar incerca sa-si ia viata". Darul vietii umane este incomensurabil. Nimic nu
poate sa il egaleze, nici macar ratiunea sau libertatea omului, care se pronunta tot
mai des, in ultima perioada, pentru renuntarea la el. Prin comparatie cu valoarea
vietii, argumentele aduse impotriva ei nici nu pot fi luate in calcul, incepand cu
suferinta insuportabila si incheind cu simpla" dorinta de a opri cursul existentei. De
asemenea,

hotararea

Sfantului

Sinod

recomanda

administrarea

tuturor

tratamentelor firesti pentru usurarea durerii bolnavului, intrucat incercarea umana

datorata suferintei este cea care genereaza cel mai des gandul mortii iminente si,
de aici, dorite, si duce la hotararea subiectului de a fi eutanasiat. Dar formularea
trimite si la situatiile in care - din motive foarte diverse si care nu-l privesc direct pe
pacient: nevoia de organe pentru transplantare, finantarea insuficienta a sustinerii
vietii bolnavilor incurabili, insuportabilitatea prezentei suferindului etc.; s-ar putea
lua decizia, exprimata sau tacit formulata, de aplicare a eutanasiei pasive, despre
care subiectul uman nu are nicio cunostinta. Documenul B.O.R. se pronunta pentru
acceptarea mortii ca rezultat al unui proces natural si, pe cat posibil, in deplina
constienta si cu deplina cunostinta... Moartea fizica este o realitate prin care trece
orice fiinta creata. Atunci cand vine in viata omului, cu sau fara suferinta, trebuie
privita

ca

un

mijloc

de

unire

cu

Dumnezeu".

Clonarea a fost folosita inca din antichitate la plantele care se pot inmulti
vegetativ si care in acest fel isi pastreaza intocmai caracteristicile genetice.
Clonarea ("klon", in greaca, inseamna "germen", "vlastar", "ramurica", "crenguta")
este definita ca o metoda prin care se produc clone, adica organisme, celule sau
molecule identice. Exista o clonare naturala, cand, pornind de la acelasi zigot, apar
gemenii. In antichitate, a fost cunoscuta clonarea la plante (vita-de-vie, pomii
fructiferi), care se pot inmulti astfel, cu pastrarea caracteristicilor genetice.
Cultivate in vitro, celulele vegetale, cat si cele animale, pot evolua in clone. Dupa
diviziune, rezulta doi embrioni identici din punct de vedere genetic. Cele doua
organisme

au

acelasi

patrimoniu

genetic,

dar

au

organisme

proprii.

Dezvoltarea tehnicilor de cultura de celule si tesuturi in vitro pe medii

nutritive artificiale a creat posibilitatea obtinerii de clone celulare. La plante, celulele
manifesta fenomenul de totipotenta prin care, pe un mediu de cultura favorabil,
dintr-o celula preluata din frunza, tulpina, radacina, influorescenta etc. se poate
obtine un individ normal. Ca urmare, toti indivizii regenerati din celule preluate de
la un anumit individ sunt identici din punct de vedere genetic cu planta de origine.
Celulele animale pot fi de asemenea cultivate pe medii artificiale in vitro, numai ca
ele nu mai manifesta fenomenul de totipotenta decat un timp limitat si ca urmare
din ele nu pot fi regenerati indivizi. Permitand reproducerea pornind de la o singura
persoana, clonarea umana ar viola cel putin trei norme majore rezultate din faptul
ca reproducerea a fost stabilita in interiorul unirii sotului si sotiei. In primul rand,
clonarea umana ar implica reproducerea in afara unirii trupesti a sotului si sotiei.
Reproducerea ar fi smulsa din unirea sotului si sotiei, care in mod normativ este
una senzuala. Pentru a-l cita inca o data pe Sfantul Ioan Gura de Aur: "Asa si
femeia, primind partea cea mai grasa a placerii topite, o hraneste si incalzeste si
adaugand partea ei o da inapoi un om" . Reproducerea neamului omenesc, asa cum
este ea binecuvantata de Dumnezeu in Scripturi (Fc 1, 27-28; 2, 24; Mt 19, 5; Mc
10, 2-8), e cea prin unirea carnala intr-un singur trup a sotului si sotiei. In al doilea
rand, clonarea ar fi o reproducere asexuata; n-ar implica in procesul procrearii
combinarea materialului genetic de la sot si de la sotie. Aceasta deviere nu poate fi
remediata preluand nucleul pentru clona de la un sot, iar restul celulei de la celalalt.
Nu vom avea o reproducere sexuala chiar daca sotul ce ofera celula va oferi ADN-ul
mitocondrial. In al treilea rand, sotii nu trebuie sa poata sa se reproduca singuri, o
idee subliniata de Sfantul Ioan Gura de Aur in talcuirea sa la Epistola catre Efeseni:
"Nici n-a facut femeia in stare sa poarte copii fara barbat, caci atunci ar fi fost
suficienta ei insesi". A cauta o reproducere asexuata, independenta de unirea
sexuala a sotului si sotiei, inseamna a cauta o autosuficienta reproductiva nedorita
de Creator. Opinia publica, la toate nivelele ei (stiintific, politic sau religios), si-a
exprimat nelinistile in legatura cu amploarea care au luat-o cercetarile in domeniul
clonarii

umane.

Clonarea,

ca

metoda

generala,

atenteaza

la

viabilitatea

organismelor, mergand in directia unei fixatii genotipice, in contra principiului

naturii,

care

asigura

dezvoltarea

vietii,

ce

duce

la

diversitate

genetica.

Nasterea omului pe aceasta cale ignora principiul valorii personale a corpului uman.
Statutul omului, in felul acesta, este schimbat chiar de la conceptie. Nu mai ia
nastere prin intalnirea a doi gameti, ceea ce presupune zestrea genetica a doi
parinti. Prin tehnicile de laborator, copilului i se asigura descendenta doar a unui
singur parinte. In mod violent i se impune un anumit destin. Prin manipulare
genetica exista posibilitatea crearii de organisme identice, ce ar putea fi mai usor
dominate si utilizate de sisteme politici totalitare. Clonarea unor indivizi dotati
numai cu o anumita functiune, care sunt rezistenti doar la radiatii nucleare sau la
anumite medii poluante, poate fi utilizata in activitati diverse, preponderent politice.
Crearea de indivizi identici, din punct de vedere biologic, ar putea rasturna relatiile
de familie. Fiul, nascut prin clonare, poate fi considerat un geaman sau un frate al
tatalui. Asa stau lucrurile din punct de vedere genetic, situatie ce duce la
distrugerea echilibrului psihologic al familiei, nemaiexistand suport pentru relatii de
tip paternal . Din punct de vedere psihologic, cea mai mare trauma o constituie insa
lipsa originalitatii. Omul, fiind o creatie a unei lumi ce are la baza relatiile sociale si
principiul diversitatii, nu se impaca cu ideea de duplicat. Dificultatile de natura
psihologica sporesc, atunci cand cel care asigura paternitatea ADN-ului este un
necunoscut sau tine sa ramana anonim. Copilul nu mai poate afla nimic despre
descendenta sa biologica. Clonarea presupune un anumit determinism care il
lipseste pe om de posibilitatea de a avea un destin. Din punct de vedere biologic,
un asemenea om este legat de evolutia modelului sau, caci in programul sau
genetic

sunt

inscrise

toate

calitatile

sau

defectele

antecesorului

O bioetica crestina nu va accepta drept principala contributie a teologiei la

bioetica rafinamentul, analiza si argumentul academic in locul experientei teologice.
Asa cum subliniaza si patriarhul ecumenic Bartolomeu, "Crestinul ortodox nu
traieste intr-un spatiu al dezbaterilor teoretice si conceptuale, ci mai degraba in
sfera unui stil de viata esential si empiric, al unei realitati confirmata in inima de
harul dumnezeiesc (Evr 13,9). Acest har nu poate fi pus la indoiala de logica sau de
stiinta,

ori

de

un

alt

tip

de

rationament".

Nelinistilor umane privind posibilitatea schimbarii omului prin stiinta, bioetica

le aduce speranta respectului si a renasterii permanente a valorilor umane, a
renasterii omului ca unicat ce obliga la un respect absolut, de la conceptie pana la

moarte. Mentalitatii pur stiintifice a omului ca obiect in cercetare, bioetica ii opune

conceptia omului ca suveran pe corpul sau, ca subiect al dragostei si compasiunii
interumane si medicale. In acest sens, responsabilizarea activitatii de cercetare
biomedicala si de ingrijire medicala trebuie sa constituie un exemplu de ceea ce ar
trebui sa fie baza unei democratii reale. In fata progresului stiintific si tehnologic
biomedical ce poate ameninta viitorul drepturilor omului, respectul valorilor umane
ramane singura pavaza. De aici, caracterul universalist atat al stiintei, cat si a
bioeticii. Cat timp stiinta este o provocare, bioetica trebuie sa fie un raspuns.

Bibliografie:

Bologa, V.L. (coordonator) - Istoria medicinei universale, Ed. Medical,

Bucureti, 1970

Bologa, V.L. - Istoria medicinei romneti, Ed. Medical, Bucureti, 1972

Stark, R. & Bainbridge, W.S. (1998): Religion, Deviance, and Social Control.

Vtmanu, N., Brtescu, G. - O istorie a medicinii, Editura Albatros,

Bucureti, 1975

Cretinismul i medicina, 13 decembrie 2012, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

Vindecarea, ntre medici i sfini taumaturgi, 6 decembrie 2012, Adrian

Agachi, Ziarul Lumina

Stolyarov, G. - "Rhazes: The Thinking Western Physician", The Rational

Argumentator, 2002

Antonovsky, A.: (1987). Unraveling the mystery of health