Clasic si modern in tehnicile de obturare a canalelor radiculare

In acest referat vom compara clasicul cu modernul, plecand de la o concluzie importanta,

indicand pe cat se poate , dezavantajele fiecarei tehnici in parte.
Obturatia nu se refera doar la canalul radicular, unde atat metoda clasica, cat si cea
moderna, indeplinesc acest obiectiv, cu un prognostic relativ bun. Nu trebuie ignorate canalele
accesorii, tratate mecanic in etapa cleaning and shaping, care sunt obturate in grade diferite, in
functie de metoda de obturare aleasa.
De ce trebuie obturate aceste canale? Plecand de la teoria hollow tube a lui Rickert si
Dixon din 1931, care sustine ca orice spatiu gol din organism tinde sa fie umplut de lichid
tisular, printre care bacterii transportate de sange, care vor coloniza, se ajunge la o alta teorie in
care se mentioneaza ca bacteriile ramase pe canal/e au capacitatea de a coloniza. Stim deja ca
oricat de corect s-ar realiza cleaning and shaping-ul, este imposibil sa ramana un canal perfect
steril deci, in concluzie, obturatia este necesara nu doar pentru a impedieca colonizarea
bacteriilor din sange ci si pentru a preveni supravietuirea si multiplicarea celor ramase pe canal.
Am stabilit importanta principiului de a nu lasa un canal gol, acum, este necesara gasirea
unui material biocompatibil pe care sa il folosim in acest scop. Prin anii 1800, stiinta, fortata de
nevoie, incerca sa evolueze prin toate metodele posibile, inclusiv prin experimentele facute de
clinicieni. S-au raportat a fi folosite in obturarea canalelor, de-a lungul anilor, materiale precum:
folie de aluminiu, folie de plumb, folie de aur, pelete de bumbac cu diverse medicamente, lemn,
iasca (ciuperca parazita folosita ca hemostatic in medicina populara), ipsos, oxiclorura de zinc,
oxifosfat de zinc, oxid de zinc, parafina, pivoti de cupru,amestecul lui Hill din 1847 (gutaperca
si carbonat de var si cuart) si diverse alte amestecuri, dintre care se mai foloseste azi, doar
gutaperca, care se incadreaza foarte bine in criteriile inventate de Grossman(modificate ulterior
de diversi) pentru materialul ideal de obturare a unui canal. Se mai foloseste ca material solid,
conul de argint, desi prezinta numeroase dezavantaje, destul de evidente.
Metoda clasica a vine, in primul rand, cu obturarea laterala la rece, apoi cu obturarea
laterala la cald si cu obturarea verticala la cald, folosind tehnici rudimentare de incalzire.
Metoda moderna vine doar cu tehnici de compactare la cald si tehnici de injectare a
gutapercii incalzite.
Obturarea laterala la rece implica introducerea unui con master de gutaperca pe canal, se
bazeaza pe sealer foarte mult, pentru a obtura zonele canalelor pe care gutaperca nu le poate
atinge si ,cel mai important, canalele accesorii. Spreader-ul are capacitatea de a compacta la rece

gutaperca, atat pentru a facilita insertia unui alt con, cat si de a impinge gutaperca, pe peretii
unui canal, totusi, nereusind obtinerea unei obturatii omogene. Conurile de gutaperca, nefiind
incalzite, nu se deformeaza suficient cat sa acopere in totalitate volumul unui canal, deci , restul
este acoperit de sealer. Sealer care reprezinta partea slaba a unei obturatii, care in timp se si
resoarbe. In treimea apicala, unde este cea mai importanta sigilarea cu gutaperca, se va gasi cel
mai mult sealer. Un alt dezavantaj al tehnicii laterale la rece il reprezinta forta aplicata prin
spreader pe peretii radacinii, care supun dintele la 2 riscuri. Primul risc este acela de a fractura
radacina, avand un perete subtiat, deshidratat, neconceput sa suporte forte in acest sens. Al
doilea risc, este cel de a impinge gutaperca apical, realizand o depasire spre parodontiu. S-a
demonstrat de Gimlin et al. ca daca aplicam aceeasi forta in tehnica laterala respectiv verticala,
in cea laterala stresul in zona apexului este mai mare.
Obturarea laterala la cald foloseste un spreader special, al carui varf este incalzit electriv,
astfel incat sa transmita caldura gutapercii in timp ce se realizeaza compactarea laterala. Prin
aceasta metoda, Howard Martin a rezolvat problema omogenitatii si a riscului de fractura
radiculara, dar canalele accesorii tot nu pot fi obturate in intregime, datorita sensului aplicarii
fortelor. Cum am specificat mai sus, Gimlin a dovedit ca aceasta compactare laterala impinge
gutaperca vertical, spre apex. Tot in acelasi studiu, s-a dovedit ca prin metoda de compactare
verticala, stresul gutapercii se transmite prin peretii canalului, deci lateral. Ideal pentru un canal
cu aceasta directie.
Obturarea verticala la cald a lui Schilder, inventata in 1967, combina o metoda
accesibila clinicienilor cu eficienta maxima. Tehnica foloseste compactoare (plugger-e) care au
scopul de a manipula gutaperca incalzita si un alt instrument numit heat carrier , folosit, dupa
cum spune si numele, sa transporte energia termica la gutaperca din canal. Conul de gutaperca se
introduce pe canal, cu un minim de sealer, apoi, folosind incalzire cu gaz se incalzeste heat
carrier-ul care va incalzi gutaperca, iar cand instrumentul este scos de pe canal, va inlatura si o
portiune din gutaperca racita. Compactoarele au rolul de a impinge gutapera spre apex, dupa
cum a demonstrat Gimlin, prin forte descompuse pe peretii canalului radicular. Forte care imping
gutaperca ramolita spre canalele accesorii. Aceasta tehnica se numeste Down-Packing si are si o
varianta moderna in care se inlocuieste doar heat carrier-ul cu unul incalzit electric (Touch and
Heat), ce vine cu o serie de avantaje pentru clinician, cum ar fi : control asupra temperaturii,
asupra cantitatii de gutaperca eliminata din canal si ,cel mai important, eliminarea incalzitorului
cu gaz. Temperatura proxima ,la becul cu gaz , era atinsa in 3-5 secunda iar la sistemul electric in
0,5 secunde. Instrumentul, prin metoda clasica, apuca sa se raceasca in timpul in care clinicianul
il introducea pe canal, iar la sistemul modern este introdus rece si incalzit pe loc , cat timp este
nevoie. In acest mod se poate incalzi gutaperca, fara a o elimina de pe canal, pentru a permite
clinicianului repetate compactari, acolo unde sunt canale accesorii. Tehnica Down-Packing ne
duce pana in treimea apicala unde realizam ultimele compactari. Apoi este folosita tehnica BackPacking sau reverse filling. Tehnica proiectata in a obtura omogen , la cald, canalul principal,
accesoriile in acest stadiu fiind deja obturate. Varianta clasica foloseste conuri de gutaperca

incalzite si compactate, iar varianta moderna foloseste un sistem de injectare a gutapercii

incalzite. Sistem care scurteaza foarte mult timpii clinici ai manoperei.
Metoda clasica, corecta, finala, nu difera foarte mult de metoda moderna, decat
tehnologic. Tehnologia ne-a ajutat cel mai mult sa scurtam durata unui tratament, fapt care este
benefic atat pentru pacient cat si pentru medic. Diferentele dintre clasic si modern la nivel de
omogenitate si corectitudine apar in functie de experienta clinicianului.

Popescu Marius
Grupa 13