Potențialul de acțiune al fibrelor cu răspuns rapid

Răspunsul rapid este întâlnit la fibrele miocardului atrial, ventricular și fibrele Purkinje.
Aceste celule au un potențial membranar de repaus stabil, cuprins între -80 mV și -100 mV.
Fenomele electrice la nivelul acestor componente au loc în 5 faze.

Faza 0 (faza de depolarizare)

În urma propagării unei depolarizări este permis un influx de cationi care determină creșterea
potențialului membranar până la aproximativ -60 mV, valoarea de activare a canalelor de Na+
voltaj dependente. Ca urmare, are loc un influx masiv de Na+ conform gradientului de
concentrație care duce la atingerea unui potențial membranar de maxim +20 mV. În timpul
acestei faze se ating valori prag pentru deschiderea canalelor cu cinetică lentă precum
canalele de Ca2+ de tip L.

Faza 1 (faza de repolarizare precoce)

În cadrul acestei faze se atinge un potențial membranar de 0 mV prin următoarele

mecanisme:

a) Inactivarea canalelor de Na+ voltaj dependente;

b) Eflux de K+ prin canale de potasiu tranzitorii spre exterior activate o scurtă perioadă
de timp - produc curentul Ito (transient outward current);

c) Influx de Cl-.

Faza 2 (faza de platou)

Pe parcursul acestei faze potențialul membranar este menținut la valori relativ constante (0
mV) prin realizarea unui echilibru între influxul de sarcini pozitive (Ca2+, Na+) și efluxul de
K+.

Principalul flux spre interior este cel de Ca2+ prin canalele voltaj dependente de tip L. Acestea
sunt legate de canale rianodinice din reticulul sarcoplasmic (RS). Astfel, pătrunderea Ca2+ în
celulă determină activarea canalelor și eliberarea de Ca2+ din RS, fenomen care se numește
„calciu cheamă calciu”. De asemenea, influxul de Ca2+ este datorat și activității
transportorului Na+/Ca2+ care la valori mai mari de -40 mV operează în sensul introducerii
Ca2+ în celulă.

Principalul flux spre exterior este cel de K+ prin canale cu rectificare întârziată care pot fi de
tip slow (S) și rapid (R). Cele de tip S se activează gradat după inițierea depolarizării,
conductanța sa atingând un maxim la sfârșitul fazei 2 și partea inițială a fazei 3, în timp ce
cele de tip R prezintă două vârfuri: 1. între faza 1 și debutul fazei 2; 2. către finalul fazei 2 și
debutul fazei 3.

Faza 3 (faza de repolarizare propriu-zisă)

Este caracterizată de revenirea potențialului membranar la valoarea de repaus prin

următoarele mecanisme:
 a) Eflux de K+ prin canalele de K+ de tip S și R, dar și prin canale sensibile la ATP
activate mai ales în procesele de adaptare ale miocardului la ischemie;

b) Eflux de Ca2+ odată cu inactivarea și închiderea canalelor voltaj dependente de tip L

prin intermediul ATP-azelor Ca2+ dependete de la nivelul sarcoplasmei și RS și prin
transportorul Na+/Ca2+ care la valori mai mici de -40 mV operează în sensul expulziei
Ca2+ din celulă.

Faza 4 (faza de repaus)

În cadrul acestei faze funcționează canalele de K+ rectificatoare spre interior (inward rectifier)
responsabile cu menținerea potențialului membranar de repaus. Alte canale de K+ active sunt
cele dependente de acetilcolină și de adenozină.

De asemenea, în ultima parte a fazei 3 și în partea inițială a fazei 4 se refac concentrațiile

ionice de Na+, Ca2+ și K+ prin intermediul ATP-azelor Na+/K+ dependete și ATP-azelor Ca2+.

Inexcitabilitatea periodică a cordului

S-a constatat ca asemenea mușchiului scheletic mușchiul cardiac răspunde prin contracție la
stimuli electrici, chimic, mecanici, etc. Capacitatea cordului de a răspunde prin contracție la
diferiți stimuli se numește excitabilitate.

Totuși, față de muschiul scheletic, cordul nu răspunde prin contracție ori de câte ori stimulul
este aplicat, aplicarea excitantului în timpul contracției cardiace (sistolei) nu este urmată de
un răspuns contractil suplimentar. Acest lucru face ca inima să fie incapabilă de a se tetaniza.
Perioada în care cordul este incapabil sa se contracte sub acțiunea unui stimul prag sau chiar
supraliminar se numeste perioada de inexcitabilitate cardiacă.

Se descriu două perioade:

a) Perioada refractară efectivă - datorată inactivarii canalelor de Na+ la scurt timp după
depolarizare; recuperarea acestora după inactivare necesită revenirea la un potențial
membranar de aproximativ -40 mV (a doua parte a fazei 3); stimuli aplicați în aceasta
perioadă nu modifică potențialul membranar;

b) Perioada refractară relativă - în a doua parte a fazei 3 canalele de Na+ încep să se

recupereze, astfel, stimuli supraliminari aplicați în aceasta perioadă pot produce
depolarizări locale.

Experiment care demonstrează inexcitabilitatea periodică a cordului

1. Scop – evidențierea comportamentului particular al cordului la prezentarea unor

stimuli supraliminari;

2. Principiu – aplicarea unor stimuli electrici în diferite momente ale ciclului cardiac și
urmărirea răspunsurilor;

3. Materiale necesare – cardiograful Marey, kimograf, cheie Morse, fire electrice izolate,
broască, planșetă, trusă de disecție, ac pentru spinalizare, acumulator pentru generarea
unui voltaj de aproximativ 6 V;
4. Mod de lucru:

a. Se spinalizează broasca;

b. Se fixează la planșetă;

c. Se deschide cutia toracică;

d. Se evidențiază cordul;

e. Se poziționează preparatul cu ajutorul unei cleme la nivelul suportului, iar

inima se plasează între cele 2 cupe ale brațelor cardiografului;

f. Se plasează penița pe kimograf și se permite rotația acestuia.

5. Înregistrare – în condiții normale, traseul are aspect sinusoidal (are o porțiune

ascendentă-sistolă și descendentă - diastolă); se aplică stimuli mecanici:

a. În sistolă-fără a se obține un răspuns

b. În diastolă – apare extrasistola care are o amplitudine mai mică decât

contracția normală; după extrasistolă apare o pauză de repaus prelungită
(compensatorie) generată de perioada refractară indusă de extrasistolă și
intervalul până la declanșarea unei noi contracții normale; amplitudinea
extrasistolei este cu atât mai mare cu cât este mai apropiată de finalul
diastolei.