Evaluarea personalitatii si psihopatologiei prin interviuri

Interviul este metoda de baza si cea mai des folosita in evaluare si cel mai important
mod de colectare a datelor din timpul evaluarii psihologice. El este endemic in
indeplinirea sarcinilor celor mai multi psihologi, in special a consultantilor. O cautare pe
calculator, folosind cuvintele cheie, ca interviu clinic, evaluare a interviului si
interviu initial, pentru ultimii 20 de ani au relevant 1.260 citari, sau 63 pe an. Cu
siguranta, intervievarea continua sa fie un proces important, care continua sa
preocupe, atat pe cei ce lucreaza in clinici, cat si cercetatorii.
Acest capitol discuta despre problemele actuale in evaluarea psihopatologica si a
pesonalitatii prin interviuri. Discutam despre tipuri de interviuri, despre felul in clientii si
cei care lucreaza in clinici abordeaza un interviu, si interviuri structurate versus
interviuri nestructurate. Structura interviului este prezentata impreuna cu preocupari
continue legate de sistemele oficiale de diagnosticare. Se discuta problemele care
complica procesul de evaluare a tulburarilor de personalitate, incluzand problema ratei
de baza, rolul tulburarilor afective, versus evaluarea trasaturilor, rolul culturii, fiabilitatea
diagnosticului psihiatric, diagnostic suprapus si comorbiditati. Descoperirile actuale a
fiabilitatii interviurilor clinice structurate sunt prezentate. Capitolul se incheie cu o
discutie despre diagnosticul asistat de calculator si sugestii pentru viitor.
ISTORIA INTERVIEVARII
Diagnosticare are o istorie lunga. De fapt, starile pe care noi le etichetam acum ca fiind
depresie si isterie apar atat in literatura sumeriana si egipteana din anii 2.400 i.H..
Incercarile initiale de clasificare psihiatrica formala au inceput in anul 1840 si au grupat
toate tulburarile in doua categorii: idiotic si nebun. In anul 1880 erau doar 7 diagnostice
psihiatrice existente: dementa, alcoolismul, epilepsia, mania, melancholia, depresia si
pareza. Acum exista sute de diagnostice in Manualul Statistic si de Diagnoza a
Tulburarilor Mentale- editia a patra. Cititorii interesati in istoria diagnosticarii psihiatrice
fac referire la cateva recenzii excelente despre aceasta in alta parte (Menninger,
Mayam & Pruyser, 1963, o carte de 70 de pagini cu istorie diagnosticarii psihiatrice din
anul 2.600 i.H., pana in 1963; Zilboorg, 1941) si la cateva revizii ale DSM.
Cuvantul interviu a fost inclus initatila in dictionarele standard in 1514si desemna o
intalnire a persoanelor fata in fata cu scopul unei conferinte formale intr-un anumit
punct (Matarazzo, 1965). Interviurile initiale de evaluare erau modelate pe formatul
intrebare-raspuns. Introducerea psihoanalizei a permis un format mai amplu, cu o
fluenta mai mare. De-a lungul anilor 1940 si 1950, cercetatorii au inceput sa studieze
interviurile in termenii continuturilor lor versus procesul in sine, rezolvarea problemei
versus elemente expressive, gradul de directitate din timpul interviului, cantitatea
structurii si activitatea atat a celui care raspunde, cat si a intervievatorului. Carl Rogers
a stimulat multe cercetari in anii 60 subliniind calitatile personale ale clinicianului (de
exemplu: caldura, acuratetea empatiei, punct de vedere pozitiv neconditionat,
autenticitate). Anii 70 au introdus idea folosirii interviurilor de diagnosticare structurate
si au rezultat progrese in evaluarea comportamentala, interviurile fiind mai specifice si
1

mai obiective. Modelele evaluarilor comportamentale seminale include astfel de

abordari, ca si modelul ID de BAZA ( a identificarii de baza) (comportamente,
afectiune, senzatie, imagistica, cunoastere, relatii interpersonale si posibila nevoie a
medicamentelor psihoterapeutice). In anii 80 revizuirea DSM a furnizat o fiabilitate
imbunatatita a dignosticarii entitatilor, iar anii 90 au permis cresterea aprecierii rolului
culturii, rasei si etniei in dezvoltarea psihopatologiei. Grija dirijata si supravegheata a
subliniat deasemenea masurile de stabilire a costurilor si a necestitatii esentiale a
psihologilor de a se baza pe interviuri de evaluare, spre excluderea altor metode de
evaluare (de exemplu testarea psihodiagnostica: Groth-Marnatt, 1990).
Desi interviurile de evaluare au multe in comun cu interactiuni mai sociale, ca si
dinamicile grupului, consideratii diadice si reguli de etichetare si comunicare, ele sunt
fundamental diferite. In interviurile de evaluare, comunicarea este in general atat
privilegiata (materialul discutat in contextul unei relatii profesionale nu se poate
descoperi prin procedeele evidentiate legal decat daca ii este clientului permis in scris)
cat si confidentiala (materialul discutat in contextual unei relatii profesionale nu poate fi
dezvaluit si este protejat atat de legile profesionale, cat si de cele etice).
Comportamentul clinicianului tinde sa fie mai professional si natura anchetei este
adesea unidirectionala si organizata catre sarcica la indemana. Exista limite refritoare
la natura interactiunii impuse atat de lege cat si de etica. Raportul clinicianului serveste
unui scop mai mare decat simplul dialog mutual (Craig, 1989).
SCOPUL INTERVIURILOR DE EVALUARE
Interviurile de evaluare pot fi considerate a avea patru functii majore: administrare,
tratament, cercetare si prevenire (Wiens & Matarazzo, 1983). Uneori, interviurile
psihologilor sunt pentru scopuri ca indeplinirea cerintelor anumitor agentii, ca si
determinarea eligibilitatii serviciilor. Functia de tratament a unui interviu poate contine
atribuirea de diagnostice diferentiale. De exemplu, am fost o data rugat sa determine
daca un pacient suferea de tulburari delirante sau de tulburari de personalitate. Daca
pacientul ar fi avut tulburari delirante, I s-ar fi administrat medicamente, pe cand daca
ar fi suferit de tulburari de personalitate, nu s-a fi administrat niciun fel de
medicamente, ci tratamentul ar fi fost psihoterapeutic. Interviurile de evaluare sunt
deasemenea dirijate in scopuri de cercetare. Un exemplu remarcabil este folosirea
interviurilor pentru cercetarea epidemiologica psihiatrica, sau folosirea interviurilor
psihiatrice structurate pentru evaluarea fiabilitatii si validitatea interviurilor clinice. In
final, functia de prevenire urmareste tratamentul si functia de cercetare. Daca avem
posibilitatea de a clasifica intr-un mod fiabil tulburariel, atunci putem include grupuri
omogene de pacienti in protocoalele de cercetare. Concluziile acestor studii ar putea,
apoi servi functiei de prevenire.
TIPURI DE INTERVIURI
Trebuie sa facem distinctia intre interviurile terapeutice si cele de evaluare. Primele
include activitati generice in cadrul unei sesiuni desemnate sa avanseze spre un tel al
2

tratamentului. Categoria din urma include o matrice de activitati, in scopul obtinerii

informatiilor care sa duca la dezvoltarea telurilor de tratare si planurilor de interventie
sau a altor decizii, cum ar fi selectarea de personal. Un exemplu de interviu therapeutic
este interviul motivational al lui Miller (1991). Desi abordaqrea lui a fost dezvoltata
pentru schimbarea comportamentului dependent, principiile sunt destul de generice,
incat tehnica sa poata fi aplicata mai multor situatii de evaluare cerute de schimbarile
comportamentale.
Aceasta abordare considera motivatia un concept mai degraba dynamic, decat o
trasatura de personalitate, in mod inerent. Comportamentul clinicianului este un
determinant proeminent a aparitiei vreunei schimbari. Miller recomanda clinicienilor sa
ofere un feedback, accentuand asumarea responsabilitatii de catre clienti a
schimbarilor, oferirea de sfaturi clinetilor si un meniu cu posibilitatile si strategiile de
tratare, sa fie categorici sis a promoveze auto-eficacitatea. Acronimul FRAMES este
folosit aici ca un dispozitiv mnemonic. Tehnica cere deasemenea sa evidentieze
discrepantele comportamentale, sa evite controversele, sa parcurga cu rezistenta, sa
foloseasca ascultarea reflexive, sa accentueze alegerile personale, reformularea si
continua sustinere a auto-eficacitatii. Astfel, intervievarea motivationala poate fi folosita
ca instrument de evaluare si ca instrument de interventie.
Cateva tipuri de interviuri au fost conturate. Ele difera dupa scop, tinta si durata.
Enumerate in sectiunile urmatoare sunt cateva tiprui de interviuri, care au fost discutate
in literature. Ele nu sunt neaparat reciproc exclusive, si cateva din formatele listate in
sectiunile urmatoare pot fi utilizate in cadrul unui singur interviu. De exemplu, un
clinician poate incepe cu un interviu de orientare, sa tranzitioneze intr-un interviu de
ecranizare, sa continue cu un interviu etiologic sis a concluzioneze cu un interviu de
incheiere. Pe de alta parte, exista situatii si circumstante, in care fiecare din aceste
tipuri de interviuri sunt conduse separate, sau, poate se exclude reciproc. Nu exista o
lista a tipurilor de interviuri asupra careia sa fie toata lumea de accord, iar lista
prezentata in acest capitol este oarecum arbitrara, dar ea furnizeaza cititorul cu o
oarecare dispunere rezonabila a diferitelor feluri de interviuri disponibile pentru pentru
folosirea clinica.
INTERVIURILE ISTORICULUI DE CAZ
Uneori, este nevoie de material aditional sau secvential mai elaborat, pentru a lua
deciziile finale. In acest caz, se completeaza un interviu special, in care accentul se
pune doar pe constatarea naturii problemelor persoanei in ordinea istorica, cu un
posibil accent pe dezvoltarea perioadelor si evenimentelor critice, antecedente si
precipitari ale comportamentului si alte chestiuni de interes clinic. Interviurile istoricului
de caz pot fi purtate direct cu persoana in cauza, cu familia ei, prieteni, sau altii.
INTERVIURILE DE DIAGNOSTICARE
Aici, clinicianul incearca sa puna in categorii comportamentul clientului sis a le puna
intr-un sistem formal de diagnoza. In psihopatologie exista doua sisteme oficiale de
3

clasificare a diagnosticarii formale, prezentate in folosinta pe scara larga. Primul este

sistemul official de clasificare a Organizatiei Mondiale de Sanatate Clasificarea
Internationala a Bolii- editia a zecea (Organizatia Mondiala a Sanatatii, 1992). A doua
este DSM (Asociatia Psihiatrica Americana, 1980, 1987, 1994). In scoppuri de
despagubire, companiile de asigurari le recunosc pe ambele, dar DSM este mai
cunoscuta in Statele Unite si este sistemul de diagnozare cel mai des folosit in
cercetarea psihiatrica, in invatamant si in practica clinica. Pe plan international, DSM
devine deasemenea mai faimos decat ICD-10 (Maser, Kaelber, & Weise, 1991). Desi
au existat cereri pentru luarea in considerare si a altor sisteme de clasificare (Dyce,
1994), DSM este sistemul de diagnozare predominant in ziua de azi. Pentru evaluarea
pesonalitatii, problema este un pic mai complicate. Cei mai multi clinicieni folosesc inca
categoriile de diagnozare a tulburarii personalitatii continute in aceste doua sisteme
oficiale de diagnozare, dar altii prefera sa evalueze oamenii conform unor clasificari ale
personalitatii mai mult derivate din teorie, ca si modelul bioevolutionar al lui Millon
(1991, 2000), factorii lui Cattell (1989), modelele interpersonale (Benjamin, 1996),
modelul celor cinci factori (Costa & Widiger, 1997), sau alte sisteme bazate mai mult
pe partea biologica (Cloninger, 2000).
INTERVIURILE DE CONTINUARE
Acestea sunt interviuri cu un accent pe ceva specific, care au de obicei un singur scop.
Poate sunt pentru a revedea accentele rezultatelor evaluarii sau pentru a evalua
calitatea serviciilor si satisfactia pacientului obtinuta dintr-un HMO. Cercetatorii pot
dirija un interviu de interogare, atunci cand cercetarea implica deceptie.
INTERVIURILE CRIMINALISTICE
Psihologii pot fi solicitati pentru a contribui cu o expertiza in probleme legale, care pot fi
complicate de factori legati de sanatatea mentala. Acesti factori includ evaluari pentru
periculozitate, competenta de a fi present la process, diferite motive de integritate
mentala, comportamente ce pot fi induse de abuzul de substante, sau evaluarea in
arest ca sa dam cateva exemple. Aceste interviuri sunt tipic mult mai investigative
decat multe alte tiprui de interviuri, adesea au o durata mai lunga si pot apare de-a
lungul mai multor sesiuni. De multe ori, persoana intervievata nu este clientul de fapt, ci
mai degraba Curtea sau un avocat privat, care tin aceste interviuri in numele clientului
lor. Interviurile criminalistice nu aduc dupa sine aceeasi protejare a confidentialitatii
materialului obtinut in evaluare, asa cum o fac majoritatea interviurilor de tulburare
mentala.
INTERVIURILE DE ADMISIE
Aceste interviuri sunt desemnate pentru obtinerea informatiilor preliminare despre
perspectiva clientului si apar in mod tipic in agentii; acestea pot include determinarea
eligibilitatii persoanei, in termenii misiunii agentiei. Interviurile de admisie pot fi
4

deasemenea folosite pentru obtinerea informatiilor pentru a fi prezentate la o conferinta

pe baza de cazuri, pentru ajutarea clarificarii tipului de servicii disponibile la agentie,
pentru a comunica agentiei regulile si politica, sau pentru a vedea daca cazul are
nevoie sa inaintat in alta parte.
INTERVIURILE PENTRU ETIOLOGIE
Acest tip de interviuri este desemnat pentru a determina probleme ca si atributiile
etiologice si motivationale. Intervievatorul cauta sa inteleaga dintr-o perspective
teoretica de ce persoana se comporta intr-un anumit fel. Acest tip de interviu poate fi
condus din mai multe cadre, cum ar fi comportamentul psihodinamic, comportamentul
cognitive, sisteme de familie si perspective existential-umane. Deasemenea, in cadrul
fiecaruia, exista subcategorii, care, deasemenea difera una de cealalta. De exemplu,
un interviu, dintr-o perspectiva analitica, poate decurge pe linia clasica a teoriei
freudiene, teoria obiectului relatiilor, sau auto psihologie. Un interviu dintr-o perspectiva
comportamentala, poate fi dirijat folosind conditionarea clasica (Pavloviana),
conditionarea instrumentala (Skinneriana), sau perspective mai mult cognitivecomportamentale. Ideea principala este ca interviurile pentru etiologie sunt derivate din
teorie si orientate spre teorie.
EXAMINARILE STARII MENTALE
Un tip special de interviuri este examinarea starii mentale, care este parcurs pentru a
determina felul si gradul de insuficienta mentala asociata cu o tulburare clinica.
Examenele traditionale de stabilire a starii mentale cerceteaza arii de cuprindere, cum
ar fi rationamentul, concentrarea, judecata, memoria, vorbirea, auzul, orientarea si
perceptia senzoriala. Ele sunt in mod particular relevante atunci cand se evalueaza
tulburari psihiatrice majore, cu implicare neurological, sau sunt tulburari induse de
anumite substante. Aceste examene pot fi oficiale, unde fiecare arie de continut este
specific directionata, sau neoficiale, unde informatiile sunt constatate in legatura cu
aceste arii de continut, in timp ce se discuta cu persoana despre alte probleme. Tabelul
21.1 prezinta ariile de continut adesea adresate intr-un examen de stabilire a starii
mentale.
Tabelul 21.1 Arii comune de continut intr-un examen de evaluare mentala
Aparenta

Trasaturi psihice anormale

Atentie la aparenta
Grad de constiinta

Varsta adecvata
Contact visual
Pozitia corpului

Atitudine

Cooperativ

Disforic

Dispozitie

Alexithymic (????)

Euthymic (??????????)
5

(stare sufleteasca)

Nelinistit
Apatic
Adecvat
Deprimat

Perceptie

Depersonalizare
Pierderea contactului
cu realitatea
Deja-vu

Halucinatii
Iluzii

Timp
Persoana

Loc
Spatiu si locatie

Orientare

Procesele de gandire
Intelectual
Gandire abstracta
Insuficienta coeficientului
de inteligenta
Judecata
Intacta
Intuitia
Intacta
Asociatii
Conectat
Lasat liber
Memoria
Imediata
Indepartata(abstracta)
Continutul gandirii

Blocarea
Rasunator (???)
Constrangeri
Lucruri concrete (?)
Deziluzii
Conceptii noi
Fobii

Vorbire si limba

Articulatia

Anost
Ostil
Manic (?????????)

Superstitii

Masura atentiei
Insuficienta
Insuficienta
Directionat
Recenta
Gandirea suprainclusiva (??)
Perseverari
Fobii
Preocupari
Reflectari
Ideatie suicidara
Ganduri violente
Fluenta in vorbire

Miscari

Automatic, spontan
Voluntar
Constrangeri
Ticuri
Involuntar
_____________________________________________________________

INTERVIURILE DE ORIENTARE
Aceste interviuri sunt destinate sa orienteze persoana catre un anumit protocol. Ele pot
fi folosite de catre cercetatorii clinici, care au obligatia sa spuna fiecarui viitor
participant procedurile de baza ale experimentului, orice riscuri associate cu el, si
dreptul de a se retrage din cadrul studiului in orice moment. Aici, telul este de a se
obtine consimtamant informat pentru studiu. Un clinician ar putea folosi acest tip de
interviu pentru a informa un client nou despre optiunile tratamentului, politicile
programului, reguli si asteptari. Un psiholog dintr-o clinica particulara poate folosi
aceasta procedura spre orientarea clientului spre probleme ca confidentialitatea,
procedurile de anulare, practicile de facturare, creante de asigurare si acreditari
profesionale. Un psiholog industrial poate incepe evaluarile executive cu acest tip de
interviu, in scopul de a pregati intervievatul de ce va urma mai incolo. Interviurile de
orientare sunt in mod special folositoare in ajutarea raspunsului la orice intrebari pe
care beneficiarul le poate avea si pentru ajutarea dezvoltarii unui contract de servicii
client-intervievator, care poate sa fie ori un document formal, fie o intelegere informala
intre ambele parti.
INTERVIURILE ANTE- SI POST-TESTARE
Metodele moderne de evaluare necesita interviuri, care, initial exploreaza impreuna cu
clientul arii particulare ale problemei, anterior unei evaluari psihologice mai formale,
apoi un interviu post-testare, in care psihologul revizuieste, sau accentueaza mari
descoperiri, sau recomandarile derivate din evaluare, care pot include testare
psihologica. Aceste descoperiri sunt, deasemenea valoroase in ipotezele derivate din
evaluare, putand fi mai tarziu explorate cu clientul, in interviul post-testare.
INTERVIU DE VERIFICARE
Aceste interviuri sunt de obicei scurte si menite sa obtina informatii pe o anumita tema.
Ele pot include arii ca determinarea daca clientul este eligibil pentru servicii, daca
pacientul are o pornire severa spre suicid, daca pacientul indeplineste criteriile pentru
un diagnostic particular, sau daca pacientul necesita spitalizare, ca fiind un pericol
pentru el insusi si pentru altii. Interviurile de verificare sunt foarte adesea intalnite in
psihologie si pot fi, de fapt cel mai des intelnit fel de interviu clinic.
INTERVIURILE SPECIALIZATE
Uneori, clinicianul are nevoie sa tina un interviu pentru un scop special, cum ar fi
determinarea abilitatii de a sustine un process, determinarea legala a gradului de
alientatie, evaluarea nevoii de spitalizare psihiatrica, sau determinarea diagnosticelor
specifice a unei tulburari particulare. In aceste scopuri, au fost publicate multe interviuri
clinice.
7

Tabelul 21.2

Aria de continut a Interviurilor de Evaluare

Istoria problemei

Descrierea problemei
Debutul (intensitate, durata)
Antecedente si consecinte
Episoade anterioare tratamentului

Istoricul familiei

Constelatia nucleara a familiei (????)

Istoric cultural
Nivel socio-economic
Ocupatiile parintilor
Istoricul medical
Relatiile in familie
Atmosfera in familie

Istoricul personal

Jaloanele de dezvoltare (???)

Istoricul din cadrul scolii si al locului de
munca
Relatia cu parintii
Istoricul abuzului din copilarie (fizic,
sexual)
Relatiile actuale
Probleme vocationale
Istoria partenerului matrimonial
Stabilitatea emotionala
Istoria tratamentului psihologic
Problemele legale
Folosirea substantelor ilicite
Problemele medicale

INTERVIUL DE SFARSIT
Adesea, clinicienii care isi incheie serviciile fata de un client, o fac cu un interviu menit
sa revizuiasca tintele tratamentului, progresul si si planurile de viitor. Clinicienii care
lucreaza in situatii de internare, adesea au un interviu de incheiere pentru a intari
nevoia de a continua serviciile de urmarire ambulatorie. Specialistii care se ocupa de
dependenta au o ultima sesiune, de obicei, pentru a recapitula ingrijirea ulterioara
planificata si pentru a sublinia factorii de risc ai pacientului impotriva recidivei.
Tabelul 21.2 prezinta teme adesea adresate in interviurile de evaluare.

ABORDAREA INTERVIULUI DE CATRE CLIENT

Interviurile sunt influentate de un numar de factori. In primul rand, este vizita clientului
voluntara, sau involuntara? Presupunand ca un client voluntary a observat ca exista o
problema, a avut incercari esuate de a o rezolva poate prin intermediul unor discutii
cu prieteni, sau preoti, sau prin metode de auto-ajutare apoi el a cautat ajutor
profesional. Adesea, clientul poate veni asteptandu-se ca suferinta (de multe ori un
simptom particular, sau o serie de simptomuri) vor fi ameliorate prin ajutor profesional.
Acest fapt tinde sa creasca veridicitatea auto-raportarilor clientilor si promoveaza
alianta de lucru terapeutica si o abordare spre o tinta mai precisa in cadrul consilierii.
Cand o a treia parte se refera la client, atunci situatia este destul de diferita. Exista
multe cazuri in care clientul are parte de servicii la insistenta altcuiva. Clinetii arestati
pentru conducerea sub influenta bauturilor alcoolice pot fi trimis la un psiholog, de catre
judecator, pentru evaluare. Un tanar, care evidentiaza un comportament dereglat si de
opozitie, poate fid us la psiholog de catre parintii lui, sau ei. O persoana dependenta de
droguri poate sa ceara ajutor, la insistentele sotului, sau sotiei, care ameninta sa
paraseasca mariajul, in cazul neluarii de masuri de ajuatre a sotiei, sau sotului. In
fiecare din aceste scenario, clientul poate san u simta nevoia de primire a ajutorului si
sa i se opuna, de fapt.
In al doilea rand, scopul sau motivul clientului unui interviu influenteaza, de asemenea
cursul si directia acestuia. Chiar daca pacientul pare sa transmita tot, pot exista intentii
ascunse, care sa compromita puritatea interviului. De exemplu, o persoana poate sa
ceara ajutor intr-o problema incestuoasa, dar motivul real poate fi de a prezenta o
fatada judecatorului, pentru a scapa de sanctiuni si pedepse criminale mai grave. O
alta persoana poate apare cerand ajutor intr-o problema de anxietate, sau depresie,
intrucat motivatia reala este de a stabili o inregistrare a tratamentului psihologic
pursuant, la cererea de compensatie de incapacitate a unui muncitor. O persoana
dependenta de droguri poate cauta tratament cu internare, pentru detoxifiere,
ascunzandu-se, de fapt de politie. Un pacient psihiatric poate invoca iluzii, halucinatii si
amenintari de sinucidere, fiind hotarat ca are nevoie de internare, motivatia adevarata
fiind primirea de hrana si adapost in timpul frigului mare. Este obligatoriu pentru
clinician, in cazul in care are posibilitatea, sa se asigure de motivatia reala a persoanei
de a fi evaluat si tratat.
In al treilea rand, asteptarile pot afecta calitatea rezultatelor evaluarii. Toti clientii vin la
interviu cu asteptari legate de natura procesului, modului in care psihologii vor pune
problema, si rezultatele pe care le va avea procesul. Este o ide buna pentru psihologi,
care vor fi intr-o relatie profesioanala ulterioara cu clientul, sa clarifice orice perceptie
gresita, sau orice neintelegere legata de procesul de intervievare. Pentru a releva orice
posibila neintelegere, se intreaba persoana: Ce credeti ca vom faca aici?, sau Ce va
asteptati sa se intample, ca rezultat al intalnirii noastre?.
In al patrulea rand, clientul are, deasemenea perceptii depre psiholog, care pot afecta
cursul si procesul de intervievare; analistii s-au referit la acest subiect ca obiect de
relatii. Aici, intervievatorul intruchipeaza tot ceea ce este continut intr-un rol particular si
toate experientele si parerile anterioare ale clientului legate de oamenii in acest rol,
9

care apoi sunt proiectate asupra psihologului. Pacientul poate vedea relatia ca parintecopil, professor-elev, judecat-acuzat, sau obiectul amant-iubire (????????). Aceste
proiectii sunt transferuri si tind sa se dezvolte rapid intr-o relatie in curs de desfasurare.
Uneori, ele sunt inafara constientizarii clientului. Alteori, ele sunt la suprafata, si pot
contamina relatia prin asteptari nerezonabile. De fapt, un mare organism de cercetare
in cercetarea psihologica a aratat ca oamenii tind sa evalueze pe cineva pe baza
primei impresii si ca toate intalnirile ulterioare cu acea persoana sunt evaluate in
lumina acelor prime impresii.
ABORDAREA INTERVIULUI DIN PUNCTUL DE VEDERE AL PSIHOLOGULUI
Psihologii abordeaza un interviu cu niste valori precise preexistente. Prima din aceste
valori este orientarea filozofica sau teoretica. Ca psihologi clinici, nu venim la interviu
cu o tablita goala; mai degraba, aducem cu noi atitudini, care pot influenta ariile de
cercetare, metodele si tehnicile folosite in acea investigare, cuvintele pe care le folosim
pentru a descrie ulterior persoana si telurile pe care le stabilim pentru clienti. De
exemplu, un psiholog cu o orientare teoretica existential-umanista va conduce un
interviu cu totul diferit fata de un psiholog care are sisteme de orientare familiala.
Telurile tratamentului rezultate din interviul de evaluare cu un behaviorist va arata
destul de diferit decat unul cu un analist.
Exact asa cum clientul are anumite asteptari si pareri despre natura interviului,
psihologul vine deasemenea la interviu cu anumite pareri si valori, care pot afecta
cursul interviului. In primul rand, unii psihologi apreciaza o abordare dirijata, pe cand
altii apreciaza o abordare nedirijata. Unii apreciaza umorul, pe cand altii se abtin de la
folosirea lui. Un psiholog poate aprecia
discutiile despre manifestarile
comportamentale ale unui client, pe cand altul poate aprecia o concentrare pe viata
mentala interioara a persoanei. In al doilea rand, psihologii apreciaza mai mult anumite
feluri de material, fata de altii si ei raspund selective la materialul clientului care este
considerat mai important (de exemplu, cu valori mai appreciate). In al treilea rand,
psihologii pot avea un set de presupuneri despre schimbarea comportamentului si pot
vedea persoana prin prisma acelor presupuneri. Exista, cu siguranta alte arii care ar
putea fi explicate, dar idea esentiala aici este ca, cu totii venim la un interviu cu notiuni
preconcepute, iar apoi actionam in functie de aceste convingeri si presupuneri
preconcepute.
Psihologii incearca pana la urma sa inteleaga clientul si problemele prin lumina
orientarii lor teoretice. Majoritatea ajung la un diagnostic sau la o formulare a
problemei, dar natura descrierii sale difera. Unii se pot gandi la client in termenii
functionarii oedipale, sau pre-oedipale. Altii, pot considera persoana in termenii
sistemului homeostatic emotional menit sa mentina o relatie dyadic dominantsubmisiva contra unei terte parti triangulate. (??) Altii pot formula problema ca lipsa
de hotarare, datorita trecutului de pedepse in timpul incercarilor de hotarare. (????)
Cu toate acestea, altii vad persoana ca fiind in primul rand dependenta cu caracteristici
limitate. Toate aceste caracterizari sunt un fel de diagnostic, dar pe sfarsitul interviului,
psihologul este probabil sa aiba o ipoteza asupra carui mod de interventie se va potrivi.
10

INTERVIUL DE DIAGNOSTICARE
Intervievarea buna consta in usurarea clientului, provocarea informatiilor, mentinerea
controlului, mentinerea raportului si incheierea. Usurarea clientului consta in incercarea
de a atinge probleme particulare si de confidentialitate, reducerea anxietatii, evitarea
intreruperilor, prezentarea interesului prin folosirea numelui preferat al clientului si
aranjarea asezarii acestuia, in scopul promovarii observarea si interactiunea. Obtinerea
informatiilor este indeplinita prin punerea de intrebari deschise-inchise, evitarea
intreruperilor care nu sunt necesare, interventia in momentul elaborarilor incrucisate
critice ale clientului si clarificarea oricaror inconsistente. Controlarea interviului nu
inseamna asumarea atitudinii complet directe a interviului; mai degraba, inseamna ca
psihologul are in minte un scop anume pentru interviul in sine si se angreneaza in
comportamente care indeplinesc acest scop. Psihologul nu domina interviul, ci mai
degraba il ghideaza de-a lungul caii dorite. Intreruperea cu maiestrie a incoerentelor
clientului, care sunt contra-productive, descurajarea materialului care nu este ncesar si
tranzitarea neteda de la o etapa a interviului la alta pot inceplini acest tel. de-a lungul
interviului se tine un raport, fiind ne-critic, afisand empatie, folosind un limbaj adecvat
fata de client, adresarea de probleme proeminente clientului si comunicarea unui
sentiment ca problemele clientului sunt intelese si pot fi ajutate. In final, psihologul
duce interviul spre sfarsit, informand persoana despre urmatorii pasi in proces.
STRUCTURA INTERVIULUI CLINIC
Psihiatrul interpersonal Harry Stack Sullivan (1954), a sugerat un format pentru
interviul clinic, concepandu-l ca pe un proces de faze ordonate constand in (a)
inceputul formal, (b) recunoastere, (c) ancheta detaliata si (d), incheierea. Acest model
ramane viabil pana in ziua de azi (Craig, 1989).
In faza de inceput formal (de exemplu introducerea), clinicianul afla ce anume l-a adus
pe client la interviu, si ii explica pacientului ce se va intampla in cadrul interviului.
Uneori, tot ce este necesar in acesta faza incipienta este sa ii spuneti clientului ca ne
vom pune capetele la contributie, sa vedem daca gasim in ce feluri te putem ajuta.
Apoi, spuneti-i clientului informatiile pe care le stiti deja. Daca nu sunt disponibile decat
putine informatii, sau chiar deloc, este acceptabil sa ii comunicati acest lucru,
deasemenea.
Recunoasterea (de exemplu explorarea) este faza in care clinicianul afla informatii de
baza despre intervievat. Clientul ii va prezenta ceea ce a fost denumita prezentarea
plangerii. Lasand la o parte datele demografice, clinicienii evalueaza, deasemenea
sindromurile clinice si tulburarile de personalitate in cursul desfasurarii acestei parti a
procesului. Sullivan (1954) credea ca aceasta faza nu ar trebui sa dureze mai mult de
20 de minute.
Prin stabilirea sindromului, clinicienii transmit ca inteleg problema. Sa consideram un
pacient care este nou in oras, cauta un furnizor de asistenta medicala primara pentru
a-i dirija tipul 2 de diabet si care a restrans aria de cautare la 2 medici. Doctorul A ia
antecedentele medicale, inregistreaza simptomele actuale ale pacientului, examineaza
11

cele mai recente nivele ale glucozei si ii da pacientului o reteta. Doctorul B face acelasi
lucru, dar, de asemenea se informeaza in legatura cu modul in care ii functioneaza
rinichii, ii examineaza inima, ochii si picioarele. Cu alte cuvinte, doctoral B ii spune
pacientului prin actiunile lui ca stie despre diabet si complicatiile ce pot fi estimate in
cazul respectivului pacient. Restul lucrurilor fiind considerate egale, pacientul probabil
ca il va allege pe doctorul B ca furnizor, simtind ca acesta este mult mai competent. Se
poate ca doctorul A sa fie la fel de competent in administrarea diabetului, dar a esuat
sa ii induca acest lucru pacientului printr-o analiza sistematica a bolii. Acelasi proces
este recomandat in interviurile de sanatate mentala. Aratati-i clientului ca intelegeti
problema sau sindromul, estimand simptomele sale majore, tulburarile asociate si
comorbiditatile.
A treia faza se numeste ancheta detaliata (de exemplu testarea ipotetica). Aici prima
impresie dobandita in primele doua faze este exploatata mai departe si clinicianul
intervieveaza pentru a intelege de ce clientul este in situatia actuala si de ce pacientul
manifesta comportamente particulare si stiluri de a face fata. Eu denumesc aceasta
faza intervievarea etiologica. Din nou, clinicianul poate incadra etiologia intr-un cadru
de preferat theoretic, citand concepte ca si intariri negative, sisteme de familie
neechilibrate, sau fixare orala. Punctual crucial e sa se dezvolte o ipoteza de lucru,
care va explica comportamentul. La sfarsitul acestei faze, clinicianul ar trebui sa aiba o
ipoteza de lucru, care sa duca la sursa problemei.
Faza finala a fost denumita de catre Sullivan incheierea, dare u prefer sa o numesc
planificarea si interventia. Aici, clinicianul face un raport sumar (de exemplu un
feedback) cu ceea ce s-a aflat in aceasta sedinta; aceasta nu este u pura repetare a
ceea ce a spus intervievatul, ci mai degraba o evaluare clinica din perspective
intervievatorului. Ea poate fi incadrata in sistemele de perspectiva psihodinamice,
comportamentale, existential-umane, sau de familie, dar in orice caz, ii spune clientului
ca ii intelegi problema. Ea fixeaza o baza a modului in care problema va fi adresata. Un
punct important in aceasta faza este sa ii comunici clientului ca il poti ajuta. Intelegi
problema si poti sa ii dai clientului speranta si asteptarea la imbunatatire. In aceasta
faza sunt discutate de asemenea problemele procedurale de baza. Aceste probleme
include chestiuni ca frecventa vizitelor, problemele de confidentialitate, tarife, sau
apeluri de urgenta. Eu cred ca, daca clinicianul urmeaza acest format si adreseaza in
mod satisfacator elementele de evaluat din el, probabilitatea clientului de a reveni la
lucrul therapeutic este maximizat.
TEHNICI DE INTERVIEVARE
Facand abstractie de pozitia teoretica aciuva (pentru cei mai multi), clinicienii se
bazeaza pe un set finit de tehnici de intervievare, care intersecteaza sistemele de
intervievare.

12

CHESTIONAREA
Tehnica de intervievare este cu siguranta cel mai adesea folosita. Clientii rar releva in
mod spontan tipul de informatii necesare, si intervievatorul trebuie, neaparat sa puna
intrebari pentru a obtine informatii mai precise. Intrebarile pot fi ori de tip inchis, ori de
tip deschis. In intrebarile inchise, intervievatului ii sunt puse intrebari specifice, la care
raspunsul trebuie sa fie de formatul da-nu. Exista putine oportunitati de elaborare. Un
exemplu de intrebare de tip inchis este Ai pierdut in greutate in ultimele 30 de zile? In
contrast, o intrebare de tip deschis permite o gama larga de raspunsuri si elaborare din
partea clientului. Un exemplu ar fi Ce parere are sotul tau/sotia ta despre faptul ca iti
tot pierzi slujbele? Sunt necesare atat intrebarile inchise, cat si cele deschise, dar
clinicienii ar trebui sa evite prea multe intrebari inchise, pentru ca ele inhiba
comunicarea libera.
CLARIFICAREA
Aceasta tehnica este adesea necesara, pentru ca natura raspunsului persoanei poate
ramane abscura; aceasta este de obicei indeplinita prin folosirea unei alte tehnici de
intervievare (de exemplu chestionare, parafrazarea, reafirmarea) si este adesea
apreciata de clienti deoarecenle ofera o oportunitate de a-si spune povestea.
CONFRUNTAREA
Aceasta este tehnica prin care clinicianul puncteaza discrepanta intre ceea ce este
afirmat si ceea ce se observa. A fost adesea folosita in cazul celor care fac abuzz de
substante, care continua sa nege, sau sa minimalizeze abuzul lor de bautura si de
droguri. Este deasemena folosita in cazul persoanelor diagnozate cu tulburari de
carcater, pentru a le darama protectiile. Cand acest lucru este facut intr-un mod lipsit
de ostilitate si real, poate fi intr-ajutator, dar prea des este facut intr-o maniera
distructiva, care creste rezistenta clientului. Intervievatorii novice de multe ori au o
problema cu aceasta tehnica, deorece pot sa nu fie pregatiti sa faca fata raspunsului
clientului, daca aceasta tehnica este gresit manuita. Folosirea acestei tehnici ar trebui
minimalizata si folosita rar, deoarece dovezi mai recente au pus la indoiala utilitatea ei
(Miller, 1991).
EXPLORAREA
Unele domenii pot necesita o examinare care este mai profunda, decat ceea ce este
initial prezentat de catre client. In cadrul acestei tehnici, clinicianul structureaza o
cercetare mai amanuntita in aria data. Cei mai multi clienti se asteapta sa fie intrebati
despre anumite probleme si se poate sa se mire de ce acest lucru nu a fost facut.
Clinicienii ar trebui, de asemenea sa nu fie reticienti in explorarea zonelor care pot fi
considerate sensibile.
13

UMORUL
Este din ce in ce mai recunoscut faptul ca umorul joaca, intr-adevar, un rol in
interviurile clinice. Nu ar trebui exagerat si ar trebui mereu folosit in beneficial clientului.
Poate reduce anxietatea, poate facilita miscarea terapeutica si intensifica fluenta
sesiunii.
INTERPRETAREA
Aceasta tehnica are o lunga istorie in psihologia clinica si emana din traditia freudiana,
care considera mare parte din motivatia umana a fi inafara constiintei. Este probabil
tehnica cea mai greu de folosit cu succes, deoarece necesita o buna cunoastere a
clientului, a peronalitatii sale, a motivatiei si dinamicii acestuia. Intervievatorii care sunt
in curs de formare nu ar trebui sa foloseasca aceasta tehnica, fara a o desfasura mai
intai cu supervizorul lor. Este important sa se recunoasca ca multi clienti vor accepta
autoritatea clinicianului si vor fi de acordcu interpretarea, cand, de fapt, aceasta ar
putea fi eronata.
REFLECTAREA
Aici, clinicianul reafirma intr-un mod abil si cu acuratete ceea ce clientul tocmai a spus,
pentru a arata ca sentimentele si afirmatiile au fost intelese.
REINCADRAREA
Aceasta tehnica este uneori denumita restructurare cognitiva. Atitudinile, opiniile,
convingerile, sau sentimentele sunt reformulate in asa fel incat sa corespunda mai mult
realitatii. Reincadrarea poate furniza o noua perspective clientului si poate reduce
afirmatii negative despre propria pesoana, care adesea nu sunt rationale si sunt
maladaptive. Reincadrarea sugereaza, de asemenea, moduri noi de gandire si
comportare.
REAFIRMAREA
Aceasta tehnica este uneori denumita parafrazare. Difera de reflectare, in primul rand
prin scopul ei. Reafirmarea este cel mai des folosita pentru a sustine intelegerea si
clarificarea, pe cand reflectarea este in primul rand ca un instrument terapeutic.
TACEREA
Uneori, niciun raspuns este cel mai bun raspuns. Tacerea poate sa ii furnizeze
clientului oportunitatea de a prelucra si de a intelege ceea ce s-a spus. Ar trebui
folosita pentru a dezvolta autoobservarea si pentru a permite clientilor sa se
14

recompenseze pe ei insisi dupa un episode emotional. Este nevoie sa se faca in asa

fel, incat clientul sa inteleaga ca, clinicianul foloseste tacerea pentru un anumit motiv.
Tehnicile de baza de intervievare si exemple care sa ilustreze aceste tehnici sunt
prezentate in tabelul 21.3.
Tabelul 21.3 tehnici de intervievare de baza
Tehnica
Afirmatia pacientului
Raspunsul la Interviu
Clarificarea
Uneori, sotul meu nu vine
Ce crezi ca face cand se intampla
Acasa zile intregi
acest lucru?
Confruntarea

Nu o mai abuzez pe sotia mea.

Explorarea

In timpul lucrului am vazut

Care au fost conditiile?
Cum a fost un tip omorat.
Ai avut cosmaruri in legatura
cu acest lucru?

Umorul

Uneori, doctore, ma comport

asa nebuneste, ca am impresia
ca am dubla personalitate.

In acest caz, te costa $550

pe fiecare.

Interpretarea

Am luat Valium-ul tatalui meu

si l-am aruncat in toaleta.

Daca ar fi in stare sa ii faca

Fata, nu ai fi nevoit sa fii
agresiv fata de ea.

Reflectarea
Reincadrarea
Reafirmarea

Nu ajung nicaieri.

Dar ai lovit-o ieri!

Lipsa ta de progrs te
frustreaza.

Prietenul meu m-a parasit

Desi te supara acum, acest
pentru altcineva.
lucru iti da oportunitatea
de a intalni alti oameni.
Aud voci si asta ma deruteaza.
Aceste lucruri ciudate
te tulbura.

Dezvaluirea
de sine

Pur si simplu nu pot

intelege ca si altii. Ma supar
atat de tare pe mine.

Si eu sunt dizlexic. Asta nu

trebuie sa te opreasca. Pur si
Simplu ai nevoi speciale.

Tacerea

Intr-o zi, ii voi spune exact

ceea ce simt.

(niciun raspuns)

Chestionarea

Tanar fiind, am fost incarcerat

la domiciliu.

Ce ai facut ca sa ajungi in
aceasta situatie?
15

MODELE DE INTERVIEVARE
Modelul medical
Multi psihologi au argumentat intervievarea ca fiind din punct de vedere al modelului
medical, ca fiind necorespunzator. Modelul medical presupune ca simptomele se
dezvolta datorita agentilor patogeni externi; vulnerabilitatilor, care se pot mosteni, care
se pot determina biologic; sau disfunctiilor si anormalitatilor structurale, anatomice sau
psihologice. Aceste probleme pot fid doar corectate sau ameliorate prin intermediul
chirurgiei, medicinei, sau tehnicilor de reabilitare. Se poate considera ca modelul
medical are doua functii generale. Prima este cea de a ghida clasificarea, diagnozara
si, in cele din urma, tratementul si prevenirea. A doua functie majora este de a controla
atat din punct de vedere social cat si legal practicile de sanatate ale societatii. Unii
psihologi prefera adoptarea modelului bio-psiho-social, care care recunoaste rolul
proceselor biologice in dezvoltarea tulburarilor, dar care include, deasemenea, rolul
factorilor psihologici si sociali in etiologia, desfasurarea si tratarea lor.
Evaluarea comportamentala
Multi psihologi prefera un model de intervievare comportamental, fata de unul medical.
Psihologii comportamentali nu adopta idea ca problemele legate de sanatate isi au
radacinile in biologie. Mai degraba, ei cred ca evenimentele de armare de urgenta care
apar in contextul unor anumite medii, aceste evenimente fiind in primul rand
responsabile pentru comportamentele problematice. Ei condamna astfel terminologia
medicala si nosologia, in favoarea in favoarea unor concepte ca si modelele de
raspuns, intarire pozitiva si negative si antecedente si consecinte. Un interviu bazat pe
comportament poate analiza problema, cautand in trecut, cautand modele de
recompense si pedepse ce au urmat unor comportamente critice, si definirea si
cuantificarea cu atentie a fiecarui comportament vizat pentru interventie.
Prejudecati ale interviului
Interviurile nu sunt lipsite de probleme si multe surse ale prejudecatilor au fost
cercetate. Prejudecatile include factori, cum ar fi: aura (????) pozitiva sau negativa;
increderea in primele impresii; atractivitatea clentului; prejudecati teoretice (de exemplu
insistenta ca o singura teorie poate explica toate formele comportamentale);
evidentierea trasaturilor, statutului, sau determinantilor situationali ai comportamentului,
pana la excluderea lor reciproca; si conceptualizarea comportamentului ca un process
mai degraba static, decat dinamic.
O problema in interviul de evaluare este proportia prejudecatilor care exista de-a lungul
procesului de diagnozare. O prejudecata care a fost in mod particular exprimata a fost
cea a genului.exista alte surse de prejucati, de asemenea, incluzand constructiile
partinitoare, criteriile partinitoare in punerea unui diagnostic, prelevarea partinitoare de
probe a populatiilor in studierea problemei, aplicarea partinitoare a criteriului
16

diagnostic, si instrumente de evaluare partinitoare si partinirea genurilor in metodele

folosite pentru a evalua entitati (vezi, deasemenea Lindsay, Sankis & Widiger, 2000).
Hartung si Widiger (1998) au furnizat cele mai recente sumare de extindere a ratelor
variatelor diagnostice in functie de gen, dar aceste rate nu sunt imune la distorsiunile
sistematice, dupa cum s-a mentionat anterior. Cu toate acestea, aceste date
prezentate de Hartung si Widiger (1998) sunt estimari rezonabile a ratelor tulburarilor
psihice pe gen bazate pe studii actuale.
Brown (1990) a propus un model de integrare a problemelor de gen intr-un interviu
clinic. Acesta include activitati inainte de evaluare, cum ar fi familiarizarea propriei
persoane cu invatarea si cercetarea genului si relatiile sale fata de judecatile clinice;
include, de asemenea sugestii despre cum sa isi urmeze activitatile din cadrul
procesului de evaluare in sine. Aceste activitati includ anchete, care vor ajuta
clinicianul sa determine semnificatia apartenentei la un anumit gen si mediul social si
cultural al clientului, determinarea respectarea sau variatia rolului genului, notarea
modului in care clientul participa la genul evaluatorului, si pazirea de stereotirui
neadecvate legate de gen.
EVALUAREA PSIPATOLOGICA PRIN INTERVIURI CLINICE
Interviuri structurate versus interviuri nestructurate
Interviurile de evaluare pentru psihopatologie variaza in mod considerabil in modul in
care sunt conduse. O dimensiune de baza a interviurilor este gradul lor de structurare.
Interviurile structurate respecta reguli rigide. Clinicianul pune intrebari specifice care
urmeaza exact o succesiune si care includ reguli bine definite pentru inregistrarea si
aprecierea raspunsurilor. Acesta practica minimizeaza prejudecatile interviului si
judecatile nesigure, prin urmare furnizand informatii mai obiective. Desi interviurile
structurate au in general proprietati psihometrice mai bune decat cele nestructurate,
interviurile structurate pot sa treaca cu vederea idiosincrasiile care se adauga bogatiei
personalitatii, restrangand in mod artificial temele cuprinse in interviu. Ele pot
deasemenea san u creeze multe legaturi intre client si clinician. Interviurile
semistructurate sunt mult mai flexibile si ofera mai degraba linii de ghidare decat
regului. Nu exista nici intrebari pregatitie, nici anchete introductive. Aceste tipuri de
interviuri pot scoate la iveala mai multe informatii decat ar reiesi dintr-un interviu
structurat, din cauza ca, clinicianului I se permite sa foloseasca mai multa judecata in
determinarea ce intrebari specifice sa puna. Intervievatorul poate, deasemena sa
constate informatii mult mai detaliate despre subiecte specifice. In interviurile complet
nestructurate evalueaza si exploreaza conditiile care sunt considerate a fi prezente la
intervievat. Aceste ipoteze sunt generate de afirmatiile persoanei ndin timpul interviului.
In practica clinica, diagnosticele sunt mai des stabilite prin folosirea unui interviu
structurat sau semi-structurat.
Introducerea criteriului indica in DSM-III (Asociatia Psihiatrica Americana, 1980) un
interes in cresetrea increderii in diagnosticul psihiatric. Clinicienii s-au dedicate in mod
17

substantial in efortul de a imbunatatti punerea in categorii a diagnosticelor si stabilirea

diagnosticelor psihiatrice.
Cu toate ca fiecare intstrument structurat a fost menit unui alt scop, si avea sa fie
folosit in sistemul de diagnozare afferent lui, toate au fost revizuite si pot fi acum
folosite cu DSM-IV.
Interviurile psihiatrice structurate care au primit atentia maxima sunt Programul de
tulburari afective si Schizofrenie, adica SADS (SADS Endicott & Spitzer, 1978),
Programul de Diagnozare prin Interviu, adica DIS (DIS; Robins, Helzer, Croughan &
Ratcliff, 1981), si Interviul Clinic Structurat pentru Tulburarile DSM, adica SCID
(SCID; Spitzer, Williams, Gibbon &First, 1992).
SADS este un interviu semistructurat de diagnozare, care a fost initial dezvoltat pentru
a face dignostice diferentiale printer 25 de categorii de diagnostice. SADS are 2
sectiuni principale. In prima, intervievatorul determina o privire de ansamblu asupra
situatiei clientului, folosind intrebari detaliate despre simptomele curente si severitatea
lor. A doua sectiune acopera istoria pacientului din punct de vedere al istoriei
tulburarilor mentale.
Rezultatele finale au dat randament atat pentru diagnosticul de moment, cat si pentru
tot restul vietii, iar interviul dureaza 1-2 ore. Exista 3 versiuni ale SADS: SADS-L
(incluzand versiunea pe viata), SADS-C (incluzand o versiune a schimbarii), care poate
fi folosita pentru a evalua eficacitatea tratamentului si SADS-C (versiunea pentru
copii).
DIS est e un interviu de diagnozare in intregime structurat. A fost dezvoltat de Institutul
National de boli mentale pentru a evalua diagnostice de moment si de durata intregii
vieti pe o scara larga de studii epidemiologicede tulburari psihopatologice si psihiatrice,
desi a fost folosit si pentru studii de cercetare clinica. Pentru administrarea DIS,
intervievatorul citeste intrebarile exact asa cum au fost formulate in carticica care ii este
oferita la interviu. Exista variante ale DIS pentru adolescenti si pentru copii, disponibile
si pe calculator.
SCDIS este un interviu de diagnozare semi-structurat. Tine cam 60-90 minute si
evalueaza problemele ultimei luni (curente) si cele de o viata intreaga. Intai pacientul isi
expune problemele. Apoi urmeaza partea structurata, depinzand de diagnosticul
banuit. Intrebarile sunt cu circuit deschis. Dupa fiecare sectiune, intervievatorul
evalueaza severitatea tulburarii (usor, moderat, sever). Interviul urmeaza structura
ierarhica a DSM.
Interviurile psihiatrice structurate opt fi folositoare pentru a preda intervievarea
diagnostica clinicienilor cursanti. Pot fi mai valoroase decat interviurile structurate in
anumite aplicatii criminalistice. Pot oferi o opinie secundara automata si unele pot scuti
profesionistii de pierderea timpului pretios pentru ca pot fi administrate de personalul
auxiliar.
18

Proprietatile psihometrice pot fi deasemenea aplicate in interviurile clinice care

evalueaza psihopatologia. Scopul acestor interviuri programate era de a imbunatati
fiabilitatea diagnosticului psihiatric. Chiar si asa, continua sa existe probleme serioase
in fiabilitatea evaluarii; chiar si in cazul folosirii interviurilor structurate, atat
intervievatorul, cat si pacientul pot afecta rezultatul evaluarii (Alterman st al., 1996)
Un efect al dezvoltarii intervievarii clinice structurate a fost investigarea comorbiditatilor
tulburarilor Axei I associate Axei II (si vice versa).
Multi factori interactioneaza si complica procesul de folosire a interviurilor pntru
evaluarea psihopatologica. Acesti factori include (darn u sunt limitati la) ambiguitatile
definitiei, nefiabilitatea criteriilor, simptom suprapus, mijlocitori contextuali, attribute
multidimensionale, heterogenitatea populatiei, si deficitele si instrumentele de
procesare (de exemplu interviurile) pe care noi, ca si clinicieni le folosim pentru
evaluarea psihopatologica (Millon, 1991). In mod additional sistemul de diagnozare pe
care il folosim (DSM-IV) este imperfect. Plangerile in legatura cu el include
obscuritatea conceptuala, confuzie, o largire discutabila a gamei si scopului de
categorii clasificate ca tulburari mentale, folosirea unui model mai degraba absolute,
decat dimensional, aplicarea precara in randul tulburarilor in cazul copiilor. Si probleme
legate de medicamentatia diagnosticelor psihiatrice. (Asociatia Psihiatrica Americana,
1980).
EVALUAREA PERSONALITATII PRIN INTERVIURILE CLINICE
Este un lucru evaluarea personalitatii si cu totul altceva evaluarea caracteristicilor
personalitatii.
Cea din urma este in mod substantial mai usoara pentru ca exista criterii de diagnozare
codificate in sistemele de clasificare ale diagnosticelor. Mai mult, exista atat interviuri
clinice structurate, cat si teste psihometrice deisponibile ca suplimente pe langa
interviurile clinice. Clinicianul, de obicei, cauta anumite trasaturi care sunt relationate
cu problema sesizata sau tratata.
Probleme in evaluarea personalitatii si a tulburarilor de personalitate in
interviurile clinice
Multe dificultati ale evaluarii complica diagnozarea tulburarilor de personalitate. Trebuie
luate in considerare mai multe probleme: in primul rand, liniile de demarcare intre
trasaturile normale si patologice nu sunt clar differentiate; in al doilea rand, tulburarile
de personalitate nu au o demarcare precisa, astfel incat sa ofere o distinctie clara intre
normal si anormal- in contrast, o apropiere dimensionala persupune ca trasaturile si
comportamentele sunt incontinuu ditribuite in populatie si un individ in sine poate avea
grade diferite a fiecarei trasaturi sau a comportamentului tocma evaluat. Sistemele
dimensional sunt vazute ca fiind mai flexibile, specifice si mai fiabile si pot oferi
informatii mai precise-totusi ele sunt prea complexe pentru scopuri practice si ofera
prea multe informatii; in al treilea rand, in DSM partii de tulburare de personalitate ii
19

lipseste o abordare teoretica pentru intelegerea si clasificare tulburarilor psihologice; in

al patrulea rand, regulile decise fixes cad eficacitatea diagnozarii; in al cincelea rand,
tulburarile afective pot afecta exprimarea trasaturilor si confunda impresiile de
diagnosticare; in al saselea rand, circumstante specifice ale vietii pot schimba
comportamentul si deruta diagnosticarea tulburarilor de personalitate; in al saptelea
rand, de multe ori pacientii se potrivesc mai multor criterii de tulburare a personalitatii si
inca nu se cunoaste cifra optima de criterii de diagnozare de care este nevoie pentru
un diagnostic individual.
O problema continua este ca, cu toate ca fiabilitatea diagnosticarilor de tulburare de
personalitate a crescut, validitatea lor discriminanta continua sa fie o problema. Asta
inseamna ca va continua sa existe nivele inalte de diagnostice comorbide de tulburari
de personalitate la un pacient.
Rolul culturii
Suntem doar la inceputul evaluarii rolului culturii si modului in care aceasta afecteaza
comportamentul. DSM a recunoscut mult manifestari ale culturii, care sunt vazute ca
fiind obisnuite in interiorul culturii desemnate.
FIABILITATEA INTERVIURILOR CLINICE SI A DIAGNOSTICELOR PSIHIATRICE
Cei mai multi clinicieni pun un diagnostic de tulburare ascultand persoana care descrie
interactiuni interpersonale si observa comportamentul in cadrul interviului in sine
(Westen, 1997). In general, aceste diagnostice obtin nivele mai scazute de fiabilitate
fata de Axa I a tulburarilor.
DSM este extreme de fiabil in clasificarea tulburarilor pe Axa I si Axa II.
Cu toate aceastea, variatia metodelor contribuie semnificativ la rezultatele observate.
Fiabilitatea estimeaza schimbare in functie daca fiabilitatea se bazeaza pe interviuri
nestructurate, interviuri semi-structurate, pe evaluatorii de interviuri imbinate, in
comparatie cu evaluatorii de interviuri separate, la fel ca si intervale lungi versus
intervale scurte de testare-retestare.
Nu a existat o prezentare comparabila legata de fiabilitatea si valabilitatea intervievarii
psihiatrice si diagnosticarii din timpul lui Matarazzo. Accentual cercetarii intervievarii
clinice s-a schimbat de la interviuri generice la interviuri structurate si concentrate.
Fiabiliteatea se va schimba in functie de (a) diagnostic, (b) instrumental folosit in
evaluarea fiabilitatii, si (c) metoda folosita in determinarea fiabilitatii.
Exista 3 strategii de evaluare a fiabilitatii interviurilor psihiatrice structurate. In prima
(metodologia testare-retestare), 2 sau mai multi clinicieni evalueaza acelasi pacient cu
2 ocazii diferite si stabilesc un diagnostic in mod independent. In a doua, doi evaluatori
intervieveaza acelasi pacient simultan, evaluatorii diagnozand separate. Adesea,
cercetatorii care folosesc aceasta metoda furnizeaza evaluatorii cu o caseta audio sau
20

video a interviului. In a treia metoda, sunt date aceluiasi pacient doua sau mai multe
interviuri psihiatrice structurate, sau teste de auto-raportare, sau ambele. In toate
metodele, gradul de acord ntre operatori de interviu n ceea ce privete prezena sau
absena unei tulburari anume este stabilita de folosirea statisticii kappa. Prin consesns,
valorile lui kappa mai mari de .70 sunt considerate a reflecta o buna armonie, valorile
intre .50 si .70 o aproape buna armonie, si valorie sub .50 reflecta o armonie saraca.
Valorile sub 0.00 reflecta imposibilitatea vreuinei potriviri intre evaluatori.
Interviul clinic structurat pentru diagnosticele DSM a fost instrumentul de diagnosticare
cel mai des folosit in cercetarea psihiatrica, si cercetatorii au o siguranta mare a datelor
oferite de acest instrument.
SCID si SCID-II au fost proiectate pentru folosul diagnosticienilor experimentati. SCID-I
evalueaza cu 33 mai multe diagnostice comune decat tulburarile din DSM-III. Formatul
structurat solicita intervievatorului citirea intrebarilor exact asa cum sunt printate (in
primele trei coloane) si sa determine prezenta sau absenta criteriilor, care apara in cea
de-a doua coloana. Cea de-a treia coloana contine trei nivele de certitudine-da, nu, sau
incert- in indeplinirea sau nu a criteriilor de catre pacient. Interviul clinic structurat ii
permite clinicianului sa sondeze si sa repuna intrebarile, sa provoace raspunsul, si sa
ceara clarificari pentru a determina prezenta unui anumit simptom. Folosirea criteriului
operational pentru un diagnostic a imbunatatit selectarea participantilor cercetati, in
felul acesta imbunatatind omogenitatea participantilor si reducand prejudecatile
intervievatorului. Dar sursele posibile de indoiala, cum ar fi prejudecatile culturale, sunt
prezente, care pot influenta expresia simptomelor psihiatrice si psihopatologice ca si
natura interpersonala a procesului de diagnozare intre pacient si intervievator.
Superioritatea ratei tulburarilor pot deasemenea varia in functie de fiecare versiu e a
DSM.
Cercetarile au relevat putine acorduri intre diagnozarile SCID-II si Inventarul Multifazic
al Personalitatii din Minnesota (MMPI) si Inventarul Multiaxial Clinic al lui Millon (MCMIII).
In mare, datele prezente disponibile sugereaza ca desi interviurile psihiatrice
structurate sunt fiabile, ele denota o armonie redusa intre ele, in termenul
diagnosticelor individuale; acest lucru este valabil nu doar in cazul SCID-ului, dar si
pentru alte interviuri clinice structurate majore.
VALIDITATEA INCREMENTALA
Studiile validitatii incrementale sunt deja disponibile pentru entitati, ca si adugarea unui
test anume, unei divizii de teste, sau unei preziceri unui comportament specific cum ar
fi violenta, sau unor constructii variate cum ar fi anxietatea senzitiva, dar criteriile in
aceste cazuri au fost toate stabilite folosind alte inventare de auto-raportare mai
degraba decat interviul clinic.
21

m-am documentat asupra faptului ca interviurile clinice structurate ofera o mai mare
rata a varietatii tulburarilor decat interviurile nestructurate.
Aceste studii vin sa ateste faptul ca interviurile clinice structurate diagnozeaza mai mult
tulburarile clinice decat interviurile clinice de rutina. Avem nevoie in special de studii
care compara interviurile clinice cu alte metode de evaluare.
INTERVIURILE DE DIAGNOZA ASISTATE DE CALCULATOR SI INTERVIURILE
COMPUTERIZATE
In ultimii ani s-a incercat folosirea calculatorului in intervievarea pacientilor, cel mai
mult in contextele de cercetare. Avantajele ei potentiale includ fiabilitatea crescuta a
informatiilor si cresterea abilitatii obtinerii datelor specifice despre pacient. Criticii se
plang ca interviurile computerizate sunt prea impersonale si le scapa aspecte subtile
ale problemei pacientului. Poate cea mai promitatoare metoda de folosire a
computerului este pentru evaluarile puternic concentrate pe o anumita problema, cum
ar fi depresia, abuzul de substante, sau tulburarile sexuale.
Putem prezice cu siguranta ca avansul calculatoarelor si al tehnologiei vor permite
pana la urma studii viitoare ale diagnosticelor. Unele cercetari au aratat ca se pot
inregistra informatii de baza ale clientului, chiar inainte ca el sa vada clinicianul pentru
evaluarea initiala, si ca acest lucru este vazut de clienti ca fiin benefic in tratamentul
lor.
Computerizarea interviurilor de diagnozare structurate standardizate clinic administrate
a fost relevata ca avand validitate comparabila in obtinerea contextelor fata-in-fata si
poate fi, deasemenea facuta fiabil folosind formate structurate via-telefon. Un studiu
arata ca pacientilor dintr-un cadru acut psihiatric, care au fost diagnosticati de
calculator le-a placut sa raspunda la intrebarile de pe calculator (94%), au inteles
intrebarile fara probleme (83%), si chiar s-au simtit mai bine in interviul computerizat,
decat intr-un interviu cu un medic (60%). Cu toate acestea, psihiatri sunt de acord doar
cu 50% din din diagnosticele generate de calculator si doar 22% din psihiatri cred ca
acesta genereaza diagnostice noi folositoare (Roseman, Levings & Korten, 1997).
Sistemele pe baza de calculator de obicei ofera o lista de diagnostice probabile si nu
includ descrierea personalitatii, in contrast cu interpretarile de teste psihologice
derivate din calculator. Sistemele construite logic sunt menite sa stabileasca prezenta
trasaturilor sau a simptomelor care sunt specifice in criteriile de diagnosticare si,
asadar conduc spre un diagnostic anume.
Cercetarile in domeniu au relevat ca diagnosticele prin interviurile asistate de calculator
au aratat mai multe tulburari decat procedurile de intervievare pentru diagnozare
clasice.
Avansul in tehnologie este foarte probabil sa gaseasca aplicatii in procesul de
diagnosticare, de asemenea. Viitorul, cu siguranta va avea parte de o mai maire
utilizare a acestor tipuri de tehnologii sofisticate. Cu toate acestea, tehnologia nu va
22

evidentia dificultatile esentiale in procesul de diagnosticare, asa cum sunt descrise in

acest capitol formatele de diagnostic asistate de calculator sunt programate sa
contina aceleasi probleme si deficiente inerenteintr-un interviu de diagnozare purtat
fata-in fata.
MALTRATAREA IN CADRUL INTERVIULUI
Multi clinicieni au asa o incredere in interviul clinic (si in propriile forte), incat interviurile
pot fi intrebuintate gresit. Psihologii trebuie sa se fereasca de astfel de practici, si sa
pledeze pentru practica psohologica cea mai buna intr-o anumita problema.
CE ESTE DE FACUT?
Cea mai mare parte a problemelor in orice sistem de clasificare a tulburarilor de
personalitate sunt sistematic legate de problema cladirii validitatii. O problema continua
in evaluare este ca a fost extrem de dificila gasirea trasaturilor de personalitate
operationalizate si constructiile de tulburari de personalitate, care sa fie consistente dea lungul procedeelor de evaluare. Validitatea convergenta intre masurile de autoraportare si evaluarile bazate pe interviu se intinde de la medie spre foarte slaba.
Corelatii consistent modeste intre chestionare au fost raportate pentru diagnosticele de
intersectare, pentru tulburarile pasiv-agresive, dependente, si pesonalitate psihotipala.
Validitati convergente mai bune intre chestionare si si interviurile clinice au fost gasite
la diagnostice limitate si tulburari de personalitate evitante (??????????????). pentru
interviurile clinice, o convergenta consistent de buna a fost gasita doar in cazul
tulburarii de personalitate evitanta. (???????????????) (Clark, Livesley, & Morey,
1997).
Desi variatia de metoda si masurarea generala a erorilor poate explica unele
descoperiri, problema reala este o lipsa de definitii clare si explicite a constructiilor
diagnosticelor si ancorelor comportamentale care explica exemple specifice de
elemente care definesc tulburarea si ajuta diagnosticianul (si cercetatorul) sa
diagnozeze tulburarea.
Un clinician poate reduce lipsurile cumva, evaluand toata criteriile simptomatice si
trasaturile, dar problema criteriilor in sine ramane.
Asociata cu nevoia unei claritati conceptuale mai mari este nevoia reducerii confuziei
terminologiei inerente in setul de criterii. Este, de asemenea nevoie de imbunatatirea
acuratetei in diagnozarea clinica. Exista dovezi ca intervievatorii antrenati sunt capabili
sa mentina nivele inalte de fiabilitate, acuratete in diagnozare si capacitati bune de
intervievare, astfel incat asigurarea calitatii procedurilor ar trebui in mod sistematic
prezentate atat in cercetare, cat si in directia clinica. (Ventura, Liberman, Green,
Shaner & Mintz, 1998).
Unii au cerut structurile dimensionale explicite de recunoastere a sistemelor oficiale de
clasificare, pentru ca astfel de structuri recunosc natura continua a functionarii
23

personalitatii. (Widiger, 2000). Millon (2000) a optat pentru includerea subtipurilor de

tulburari de personalitate ierarhic sub prototipurile majore. Altii cer includerea unui nivel
de functionare (de exemplu slab, moderat, sever) in cadrul sistemului de diagnozare al
personalitatii. Hunter (1998) a sugerat rescrierea criteriilor de tulburare din perspectiva
pacientului. Acest lucru ar avea ca efect inlaturarea limbajului negativ si ar furniza o
cale de evaluare mult mai simplificata, mai directa si mai obiectiva. Cloninger (2000) a
sugerat ca tulburarile de personalitate sa fie diagnosticate in termenii a patru trasaturi
centrale: (a) o stabilitate afectiva scazuta, (b) o auto-directionare scazuta, (c)
cooperativitate scazuta si (d) o auto-transcendenta scazuta. Poate un amestec din
ambele sisteme, categoric si dimensional este preferabil. Clinicianul ar putea diagnoza
o tulburare de personalitate intr-un sistem categoric, sa faca referire la trasaturi ale
tulburarii de personalitate specifice individului si includ un specific care evidentiaza
nivelul de functionare.
Sugestiile mai sus mentionate se potrivesc mai mult evaluarii tulburarilor de
personalitate prin interviu. Karg si Wiens (1998) au recomandat urmatoarele activitati
pentru imbunatatirea intervievarii clinice, in general:
Preparati-va pentru interviul initial. Obtineti cat mai multe informatii dinainte; fiti
cat mai bine pregatiti in aria problematica a pacientului. Pregatirea va va ajuta sa
puneti intrebari mult mai pline de inteles. Se pot obtine informatii foarte
importante din inregistrari, sau din alte surse. Daca informatiile nu va sunt
disponibile din timp pentru interviu, posibilitatea obtinerii informatiilor mai departe
putant fi pierduta.

Determinati scopul interviului. Sa aveti o intelegere clara a ce doriti sa obtineti.

Stabiliti-va in minte o structura a interviului si urmati-o.

Clarificati cu clientul scopul si parametri interviului. Daca clientul are o buna

intelgere a ceea ce se incearca sa se obtina, dorinta lui, sau a ei de a va furniza
informatii semnificative va creste.

Concepeti interviul ca un proces de colaborare. Explicati cum informatiile vor fi

folosite pentru ajutarea problemei clientului.

Acultati cu adevarat ceea ce interviul vrea sa spuna. Acest lucru se poate obtine
prin ascultarea activa si prin clarificarea punctelor majore de intelegere cu
intervievatul in timpul interviului.

Folositi interviuri structurate. Aceste interviuri promoveaza o revizuire sistematica

a ariilor de continut si sunt mult mai fiabile.

Incurajati clientul sa descrie plangerile in termeni comportamentali concreti.

Aceasta va ajuta psihologul sa inteleaga clientul mai bine si va furniza exemple
ale comportamentului problematic potential in context relevant.

Completati interviul cu cu alte metode de evaluare, in special testarea

psihologica. Aceasta poate sa furnizeze validitate atat convergenta, cat si
incrementala. (??????????)
Identificati antecedentele si consecintele problemelor comportamentale. Acest
lucru va va oferi interventii mai la tinta.

24

Faceti diferenta intre abilitate si motivatie. Unii pacienti pot avea dorinta de a
atinge anumite teluri, care sunt dincolo de capacitatile lor si vice versa.
Obtineti rate de baza ale comportamentelor. Acest lucru va oferi o referinta
pentru evaluarile ulterioare ale progresului.
Evitati asteptarile si prejudecatile. Auto-monitorizati-va propriile sentimente,
atitudini, pareri pentru a determina daca ramaneti obiectiv.
Contracarati erorile atributiilor fundamentale. Aceasta apare cand clinicianul
atribuie cauza unei probleme unui set de factori , cand aceasta se poate datora
altui set de factori.
Combinati testarea cu intervievarea mecanica. Acesta este din cauza combinarii
datelor din interviu cu date din alte surse, lucru care va fi mult mai clar si valid,
decat datele dintr-o singura sursa.
Intarziati ajungerea la decizii in timp ce interviul se construieste. Nu va grabiti cu
judecatile sau concluziile.
Luati in considerare alternativele. Oferirea unui meniu de alegeri si posibilitati ar
trebui sa genereze o acceptare mai mare din partea clientului a telurilor si
interventiilor.
Oferiti o incheiere cuvenita. Sugerati un curs de actiune, un plan de interventie,
schimbari comportamentale recomandate si asa mai departe, pe care persoana
le poate lua impreuna cu ea de la interviu. Este inutil ca psihologul sa conduca
evaluari stricte fara a oferi un feed-back clientului.

Viitorul, cu siguranta, va adresa in mod activ, va cerceta, va rafina , si chiar va elimina

unele probleme discutate in acest capitol. Putem sa ne asteptam la imbunatatiri in
criteriile de diagnozare, seturi de criterii de o claritate imbunatatita, antrenari crescute,
incat clinicienii sa poata auto-monitorizeze si sa reduca orice prejudecati in luarea
deciziei a diagnosticului si sa ia mai mult in considerare rolul culturii mai mult in
evaluarea clientilor. Sper ca aceste avansari vor duce la imbunatatiri in interventiile
terapeutice menite sa amelioreze problemele patologice.

VIDREAN LIGIA
BALA CRINA

25