SISTEME JURIDICE COMPARATE

1. CLASIFICAREA IN DREPTUL COMPARAT

Orice clasificare slujeste la repartizarea unui ansamblu de obiecte in
categorii, pe baza unor criterii comune. Cel dintai obiectiv al stiintei dreptului
comparat, ca disciplina autonoma, este de a repartiza multitudinea ordinilor juridice
contemporane intr-un numar limitat de sisteme juridice. Intrucat aceasta repartizare
trebuie sa aiba un sens, problema esentiala a oricarei clasificari este aceea a
criteriilor dupa care va fi facuta gruparea obiectelor. Teoretic, exista numeroase
criterii posibile. Practic, numai criteriile capabile sa indice caracteristicile veritabile
ale obiectelor care trebuie clasificate au o valoare semnificativa.
A. primul curent a inceput atunci cand A. Schleicher a explicat inrudirea
lingvistica prin teoria arborelui genealogic (Stammbaumtheorie). Potrivit
acestei teorii, din trunchiul indo-european alcatuind limba-mama, s-au
desprins, prin ramificari succesive, limbile-fiice, dintre care mai multe
s-au ramificat la randul lor. Pornind de la limbile limbile-fiice el a
incercat sa reconstituie limba-mama.
B. Al doilea curent a fost pregatit, intr-o anumita masura, de gramatica
generala care nu furnizase criterii de clasificare istorice, ci morfologice.
Clasificarea tipologica nu avea sa se bazeze pe raporturile de filiatie
istorica a limbilor, ci pe natura procedeelor morfologice folosite.
Friedrich von Schlegel, inca din 1808, cercetand genealogia limbilor
indo-europene, incearca sa creeze o tipologie generala a limbilor. Acest
curent a fost intarit de crearea gramaticii comparate a limbilor indoeuropene datorita lui Franz Bopp si a lucrarilor sale care acordau un mare
rol metodei comparative.
2. IZVOARELE DREPTULUI SI IERARHIA LOR
Izvoarele dreptului si ierarhia lor constituie o problema fundamentala. In
primul rand, fiindca aplicarea corecta a metodei comparative cere o cunoastere
exacta a izvoarelor ordinilor juridice straine ce sunt comparate. Apoi, o problema
fundamentala si pentru macrocomparare, deoarece izvoarele de drept constituie un
element determinant datorita faptului ca ele influenteaza orice ordine juridica.
Pluralitatea tipurilor de drept arata deja ca izvoarele lor nu pot fi totdeauna
aceleasi, ca nu poate exista un singur tip de izvor de drept. Macro-compararea
trebuie sa lamureasca problemele privind definirea acestui element determinant,
pluralitatea si ierarhia izvoarelor de drept si cauzele variatiilor lor.
1

Eterogenitatea formelor pe care le pot lua izvoarele dreptului in diverse

ordini de drept este atat de considerabila incat trebuie sa ne intrebam ce se cuvine
sa intelegem prin acest termen. In macro-comparare, izvor de drept este orice
element, factor sau act, indiferent de forma, ce prescrie o regula obligatorie pentru
membrii unei societati date. Indiferent de forma sa, pentru ca izvorul de drept poate
lua aspectul unei legi, al unui decret, al unei judecati, al unei reguli cutumiare, al
unei reguli dedusa dintr-o conceptie etica, al unui precept facand parte dintr-o
religie revelata, al unei credinte magice sau sacre, al unor obiceiuri si moravuri etc.
Cu alte cuvinte, obiceiurile sau regulile de drept cutumiar ale societatilor zise
primitive, la fel ca, de exemplu, Coranul si Sunna pentru musulmani, sunt izvoare
ale dreptului, cu acelasi titlu ca dispozitiile Codurilor pentru noi sau anumite
judecati ale Tribunalelor pentru englezi. Eterogenitatea formelor este indiferenta
atata vreme cat izvorul respectiv stabileste reguli care indeplinesc conditiile proprii
notiunii de drept in macrocomparare. Eterogenitatea formelor se explica prin
diversitatea tipurilor de drept, iar aici inca distanta ce separa ordinile de drept
autonome de cele simbiotice joaca un rol important din doua motive. In primul
rand, fiindca in cadrul ordinilor de drept autonome, data fiind specializarea
functiilor juridice, se pot deosebi usor izvoarele formale, fie ca e vorba de ordini
juridice din sistemele anglo-american, european-continental sau sovietic. In unele
ordini de drept traditionale si cu deosebire in sistemul islamic, izvoarele sunt de
asemenea, bine deosebite intre ele, in ciuda complexitatii lor. Dimpotriva, in
societatile zise primitive, unde dreptul se confunda cu moravurile si cutuma, nu
exista izvoare formale in sensul ca nu exista institutie sau autoritate competenta
spre a le stabili. Al doilea motiv al diferentelor se datoreaza lipsei de claritate
privind izvoarele reale ale dreptului ce caracterizeaza unele ordini juridice
autonome. Acestea devin complet obscure in ce priveste majoritatea ordinilor de
drept simbiotice si indeosebi in privinta societatilor zis primitive. Marile deosebiri
separand intre ele ordinile juridice ale sistemelor autonome si moderne nu il
impiedica pe comparatist sa le inteleaga. Comparatistii apartinand sistemului
european-continental au inteles fara prea mare greutate izvoarele sistemului angloamerican, in ciuda caracterului lor bizar pentru ei si invers. Intelegerea izvoarelor
ordinilor de drept traditionale si ale celor primitive pune, de altfel, probleme
diferite. Orice ordine juridica este rezultatul unei pluralitati de izvoare ce se
intrepatrund si concureaza la formarea unei reguli de drept. Acest adevar banal
poate fi constatat in ordinile de drept ale tuturor sistemelor juridice, indiferent ca e
vorba de sisteme moderne sau traditionale. La aceasta regula nu exista decat o
singura exceptie; ordinile juridice ale societatilor asa zise primitive. Totusi, in
cadrul fiecarui drept, nu toate izvoarele ce ii sunt proprii pot avea aceeasi
importanta in elaborarea normei juridice. Dimpotriva, in fiecare ordine huridica,
fiecare izvor are propriile lui caracteristici si propriile-i functii. Lucru ce pune
problema cooperarilor, concursului lor, adica problema ierarhiei izvoarelor
dreptului. Prin ierarhie trebuie sa se inteleaga ordinea de prioritate ce guverneaza
raporturile si precizeaza importanta pe care orice ordine juridica o atribuie
fiecaruia dintre izvoarele sale in elaborarea regulii de drept. Ierarhia ce presupune
2

adesea o tensiune intre diversele izvoare nu este vizibila, formala si clar definita in
toate sistemele juridice.
3. IZVOARELE DREPTULUI IN DIVERSE SISTEME JURIDICE
Unele izvoare fac din legea scrisa izvorul principal si au o dubla ierarhie.
Prima este ierarhia izvoarelor insele: Codurile si legile scrise se afla in varf.
Celelalte izvoare, cutuma si jurisprudenta, au o importanta secundara. In principiu,
orice drept ar trebui sa se gaseasca in Codurile si in legile ce abroga izvoarele
anterioare. Victima principala a fost cutuma, suprimata sau marginalizata in fapt. In
toate aceste ordini de drept, existenta cutumei este secundara, limitata, mai degraba
exceptionala si reglementata in principiu de catre ordinile de drept ale sistemului
european-continental. Rolul jurisprudentei este mai insemnat si mai complex,
deoarece Tribunalele nu se pot limita la aplicarea simpla a legii. Prin interpretarea
extensiva sau chiar deformanta, Tribunalele participa in mod activ si mai mult sau
mai putin pe fata, dupa ordinile juridice, la evolutia, la modernizarea si chiar la
elaborarea normelor. In Franta, dominatia scolii exegetilor a impiedicat mult timp
stiinta juridica sa recunoasca rolul creator sau inovator al jurisprudentei. Totusi, de
timpuriu, jurisprudenta franceza si-a asumat curajos rolul pe care i-l incredinta
Portalis (Leontin-Jean Constantinesco-Tratat de drept comparat. Metoda
comparativ). In Germania, in afara catorva rare exceptii, jurisprudenta a fost foarte
timida pana la cel de-al doilea razboi mondial. De atunci, Tribunalele germane s-au
angajat mult mai curajos pe calea novatoare si creatoare.
A doua ierarhie se afla in interiorul legii scrise capatand forma piramidei
legislative: constitutie, lege, decret, regulament, decizie etc. oricare ar fi diferentele
de amanunt, toate ordinile juridice ale sistemului european-continental au aceleasi
izvoare si aceeasi ierarhie.
Sistemul sovietic poseda aceleasi izvoare. Totusi, Tribunalele, simple anexe
ale puterii, nu au prin ele insele nici un rol novator sau creator. Functia lor este de a
aplica strict legea. La randul ei, ierarhia legislativa este destul de instabila deoarece,
Constitutia este flexibila si complexa, datorita faptului ca diverse organe ale puterii
au competenta de a stabili diverse reglementari si decizii a caror valoare juridica
poate varia. Situatia este mai limpede in tarile din est care au mostenit o traditie
clara in aceasta materie, ca si in materie de drept in general.
In ciuda catorva asemanari inrudite, izvoarele de drept si ierarhia lor in
sistemul anglo-american reprezinta o imagine destul de originala, rod al
originalitatii istoriei dreptului englez. Sursa pricipala este Common Law, deci
ansamblul de reguli de drept stabilite de Tribunalele regale de-a lungul vremurilor.
Equity, cel de-al doilea izvor istoric, este format de ansamblul regulilor elaborate de
Chancery. Volumul sau este mai redus, iar existenta sa presupune si se explica prin
Common Law, caruia ii este un corectiv si un element aditional. In sfarsit, Statute
law, in ciuda progresului sau cantitativ din ce in ce mai mare, continua sa fie
socotita ca un izvor mai curand secundar.
3

4. IZVOARELE DREPTULUI VARIAZA IN FUNCTIE DE SISTEMELE

JURIDICE
Aceasta scurta enumerare a izvoarelor anumitor sisteme juridice dezvaluie
marea lor eterogenitate si faptul ca toate ordinile juridice facand parte din acelasi
sistem au acelasi tip de izvoare juridice. Urmarea e ca izvoarele dreptului variaza de
la un sistem la altul, deci, de la un tip de drept la altul, oricare ar fi, de altfel,
variatiile de detalii privind izvoarele dreptului ordinilor juridice apartinand
aceluiasi sistem. Pluralitatea izvoarelor dreptului pune problema ierarhiei lor care
variaza de asemenea de la un sistem juridic la altul. De altfel, fiecare tip de drept
poseda de asemenea un tip de izvor al dreptului care ii este propriu.
5. POZITIA SI ROLUL JUDECATORULUI IN SISTEMUL ANGLOAMERICAN
Pozitia inalta si rolul original de care s-au bucurat si se bucura judecatorii
englezi nu pot fi apreciate decat in functie de nasterea si de insasi dezvoltarea
dreptului englez. De altminteri, cei doi factori, judecatorii si dreptul englez, sunt
atat de strans legati istoric incat nu pot fi conceputi separat. Astfel, pozitia si rolul
remarcabil al judecatorilor se explica prin natura lucrurilor. In Anglia, de pe vremea
cuceririi normande nu exista nici un corp de drept uniform, nici cutume
corespunzatoare normanzilor, nici o putere legislativa. Curtile superioare adunate la
Londra au reusit sa asimileze toate problemele juridice fundamentale. Aceste Curti
dispuneau de un numar redus de judecatori, deveniti repede profesionisti si
bucurandu-se de o mare autoritate. Prin mijlocirea functiilor lor juridice, ei au
elaborat de fapt, Common Law si Equity, deci, un corp de principii alcatuind
fundamentul dreptului englez datorita tehnicii precedentului. Tot judecatorii acestor
Curti l-au dezvoltat in continuare, l-au largit, l-au imbunatatit si adaptat, datorita
tehnicii distinctiilor. Amploarea extraordinara luata de functia legislativa de un
secol si mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, face ca o masa foarte
importanta a dreptului englez sa fie astazi alcatuita de legi elaborate de Parlament.
Acest fapt n-a schimbat nici teoria, nici sentimentul judecatorilor englezi, dupa care
legea nu este decat un izvor secundar al dreptului, de natura exceptionala, deoarece,
ea nu face decat sa aduca adaosuri sau corective corpului principal al dreptului
englez. De aici si interpretarea restrictiva a Statute Law-ului precum si ideea ca
doar aplicarea de catre Tribunale a legii il introduce definitiv in corpul dreptului
englez.
Curtile superioare au reusit sa creeze in Anglia o adevarata putere judiciara,
adica o putere independenta din punct de vedere politic. In trecut, aceasta putere a
jucat repede un rol eminent in crearea si apararea libertatilor si drepturilor
fundamentale.
In prezent, unii cred ca existenta unei puteri judiciare independente poate
constitui o contrapondere utila aliantei realizata astazi intre Guvern si
Parlament(R. David-Les grandes systemes).
4

In nici o alta ordine juridica, judecatorii nu au jucat un rol atat de neasteptat

si de remarcabil. Departe de a se limita numai la a indeplini functia principala,
adica sa rezolve conflictele, judecatorii englezi au sfarsit prin a exercita o adevarata
putere legislativa oculta, elaborand si dezvoltand, pe cale judiciara, corpul de drept
unitar care este dreptul englez. In sfarsit, aparatoare ale libertatilor contra abuzului
de putere, Curtile superioare alcatuiesc o veritabila putere cu adevarat
independenta. Judecatorii sunt numiti de putere, dar sunt alesi din cadrul unei elite.
Ei sunt inamovibili si nici macar nu pot fi avansati, ca sa-si pastreze independenta.
Rezultatul acestui sistem s-a cristalizat sub forma unor judecatori de o mare calitate
profesionala, de o perfecta probitate si independenta politica. Independenta
judecatorului englez constituie un adevarat model.
6. POZITIA SI ROLUL JUDECATORULUI IN SISTEMUL EUROPEANCONTINENTAL
Ei nu pot fi apreciati decat in functie de forma dreptului, anume de legea
scrisa, existand anterior si stabilita de o putere legislativa complet separata de
judiciar. Faptul ca legea scrisa constituie de la marile codificari de la sfarsitul
secolului al XVIII-lea izvorul principal, daca nu unic, de drept explica de ce functia
cea mai importanta a judecatorului nu este de a crea dreptul , ci de a-l aplica pentru
a rezolva conflictele. Sarcina sa principala este de a descoperi solutia justa, prin
interpretarea legii. Exercitiul acestei puteri este inchis de judecatorul continental
intr-un cadru bine delimitat de lege, opera a unei alte puteri, care ii lasa, in
principiu, o libertate restransa. Intr-adevar, legiuitorul are o libertate larga spre a
stabili cadrul legii. Spre deosebire de dreptul englez, activitatea jurisprudentei
continentale se dezvolta tocmai in limitele acestui cadru. Totusi, acest lucru nu
inseamna ca rolul unui judecator se reduce la o aplicare mecanica a legii. El are un
rol creator nu numai ca sa umple lacunele, ci adesea si ca sa le modifice. Adaptand
un text vechi unei situatii noi, jurisprudenta reinnoieste sensul legii scrise in
anumite puncte precise. Plecand de la texte scrise, jurisprudenta face acest lucru
prin procesul de interpretare corectiva, extensiva sau deformanta.
Arta subtila a interpretarii, devenita o adevarata stiinta, a variat si variaza in
timp, dar si in spatiu, de la o tara la alta. Cu toate acestea, metoda de interpretare
variaza mai curand in amanunt atunci cand e vorba de ordini juridice facand parte
din acelasi sistem, in timp ce ea variaza fundamental de la un sistem juridic la altul.
Pozitia judecatorilor acestui sistem se caracterizeaza prin faptul ca ei au primit o
solida formatie universitara si profesionala, ca sunt numiti pe viata, cu cateva
exceptii, ca ei se bucura de privilegiul inamovibilitatii ce constituie garantia cea
mare a independentei lor. Dupa bazele statului democratic, judecatorii alcatuiesc o
putere diferita printre cele trei. Totusi, judecatorii continentali n-au izbutit sa devina
o putere judiciara veritabila in stare sa le tina in sah pe cele doua, ca in Marea
Britanie. Cu toate acestea, independenta lor fata de putere este asigurata in mare
masura. Judecatorii sunt slujitorii legii, dar e vorba de legi democratice, opera a
unei puteri legiuitoare anonime, independente, intemeiata pe vointa poporului,
5

exprimata de o pluralitate de partide si controlata de alegeri libere. Caracterul

democratic al acestor legi rezulta din consens. In acest sistem, judecatorii nu sunt
instrumentele oarbe ale unei puteri arbitrare, ci slujitorii independenti ai unor legi
democratice. Nici o ideologie oficiala sau oculta, nici chiar cea crestina, de care au
uitat, nu-i calauzeste, nici un organ manipulat de putere sau de vreun partid unic.
Judecatorul este singur cu constiinta sa in fata legii care este prestabilita si cu
conceptia pe care el si-o face despre ea, in toata impartialitatea, libertatea si cinstea.
Acest judecator este deasupra partilor in cauza, chiar daca una dintre ele este insasi
puterea sau administratia ori agentii sai. Independenta judecatorilor in fata puterii
poate fi considerata drept o caracteristica a sistemului european-continental.
7. SISTEM JURIDIC SI CIVILIZATIE
Ca arhetipuri categoriale ce reunesc ordinile juridice inrudite, sistemele
juridice nu sunt, la prima vedere, decat constructii ale spiritului. Totusi, un examen
mai aprofundat ne permite sa constatam ca ele poseda de asemenea, un fundament
istoric. Intr-adevar, fiecare sistem juridic este expresia unei civilizatii diferite.
Aceasta legatura fundamentala dintre sistemul juridic si civilizatie, care a ramas
ascunsa comparatistilor, a fost stabilita prin intermediul societatilor alcatuind
suportul ordinilor juridice.
Aparent autonome, ordinile juridice sunt in realitate puternic legate de
structura si de istoria societatii, deci de tribul, etnia, populatia, poporul sau
natiunea, ale carei raporturi juridice le reglementeaza. Dar, la randul lor, aceste
societati nu sunt nici ele autonome. Prin Weltanschauung-ul civilizatiei din care fac
parte, si deci ele reflecta imago mundi, imago societatis si imago hominis, prin
scara lor de valori sociale.
Raporturile pe care orice societate le intretine cu civilizatia careia ii
corespunde explica, pe de o parte, inrudirea juridica ce leaga ordinile juridice ce fac
parte din acelasi sistem juridic si, pe de alta parte, diferentele ce separa ordinile
juridice apartinand unor sisteme juridice diferite, deoarece societatile respective
apartin unor civilizatii diferite. In acest mod, este dezvaluita insusirea deosebita a
civilizatiilor, ca mari unitati istorice ingloband o serie de societati, si, prin aceasta,
ca fundament final al sistemelor juridice.
Dupa studiile cele mai recente, cuvantul civilizatie apare pentru prima data
intr-o brosura pe care marchizul Mirabeau, tatal tribunului, a publicat-o in 1756.
Cuvantul avea sa faca o mare cariera in Anglia, in Germania si, mai ales, in Franta.
In contextul societatii occidentale din secolul al XVIII-lea, ale carei state nu se
indoiau ca reprezinta avangarda progresului umanitatii, civilizatia nu se putea sa fie
decat una, aceea pe care o reprezentau ele insele. Ideea ca puteau exista si alte
civilizatii nu a aparut decat la sfarsitul secolului al XVIII-lea si la inceputul
secolulului al XX-lea.
Cunoscut cu mult inainte si folosit de unii filosofi francezi in secolul al
XVIII-lea, termenul va fi utilizat din ce in ce mai mult in Germania in sens de
civilizatie, ca ansamblu istoric, dar, mai ales, referindu-se la partea sa cea mai
6

importanta, la creatiile spirituale, artistice si stiintifice. Paralel, termenul de

civilizatie, va desemna mai mult experienta materiala, tehnicile, instrumentele si
institutiile unei societati.
Specialistii moderni ai istoriei civilizatiilor, coplesiti de complexitatea
fenomenului de civilizatie, au renuntat, ca Spengler, sa-i dea o definitie. Chiar nici
Toynbee n-a precizat niciodata ce intelege prin civilizatie. Numai dupa felul in care
foloseste termenul se poate deduce ca, in ce-l priveste, civilizatia este un spatiu
istoric inteligibil al actiunii istorice, intainzandu-se pe un interval de timp si pe o
bucata de spatiu si ale carei elemente sunt solidare.
Civilizatiile sunt ansambluri care:
1. au acoperit o arie geografica relativ intinsa fata de epoca respectiva in
care ele vor fi aparut, cuprinzand mai multe etnii sau mai multe state organizate;
2. au realizat o anumita unitate a moravurilor, tehnicilor, artelor, credintelor
si care,
3. dezvoltandu-se de-a lungul unei durate in general superioara a doua
milenii, au trecut prin principalele faze ale unei aceleiasi scheme de evolutie
politica.
Aceasta definitie dezvaluie caracteristicile pe care trebuie sa le posede orice
civilizatie pe trei planuri: spatial, structural si temporal. Pentru subiectul nostru,
este important cel de-al doilea plan.
Fiecare civilizatie se caracterizeaza de asemenea, printr-o scara de valori
proprii, elaborate, ordonate si ierarhizate propriului sau Weltanschauung, deci dupa
propriile sale optiuni majore, viziuni si finalitati. Fiind de fapt asamblari de
societati, civilizatiile nu au o existenta autonoma, diferita de cea a societatilor,
popoarelor si natiunilor pe care le inglobeaza.
Societatea este conceputa de catre Islam ca o comunitate de credinciosi; ca o
piramida de caste, avand fiecare morala sa, drepturile si indatoririle sale de catre
hinduism; ca o comunitate puternic integrata si care topeste individul intreg, de
catre civilizatia Africii negre; ca o asamblare destul de solida, de persoane libere,
putand totdeauna sa puna in discutie structurile sociale, de catre civilizatia
occidentala; ca un furnicar de muncitori supusi, de catre sovietici; ca un reflex al
ordinii cosmice, ce trebuie pastrata respectand ordinea naturala a lucrurilor, cultul
stramosilor datorita impacarii, de catre civilizatia traditionala chineza.
Civilizatia traditionala chineza concepe omul ca un membru integrat intr-o
comunitate puternic legata de cultul stramosilor si intr-o societate careia trebuie sa-i
apere armonia prin concilierea si respectarea ordinii naturii. Pentru civilizatia
traditionala din Africa neagra, omul nu este un individ autonom, ci o fiinta complet
integrata in comunitate, singura care are o existenta autonoma, care ii impune
indatoririle si care ii confera ceea ce s-ar putea numi drepturi.
Or, diversele civilizatii si sisteme juridice se deosebesc intre ele si se opun
tocmai datorita modului de a concepe aceste notiuni. A fost una din greselile
filosofiei grecesti ca si ale filosofiei moderne de a presupune ca existau idei
elementare comune tuturor societatilor si tuturor oamenilor. Sunt, cu siguranta, idei
elementare, structuri si institutii comune tuturor societatilor si tuturor oamenilor.
7

Ele se explica prin unitatea naturii umane care nu cuprinde fenomenul civilizatie.
Acestea din urma se diferentiaza tocmai prin aceea ca gandesc conceptele si
valorile amintite in perspective si finalitati radical deosebite.
8. CIVILIZATIE SI SISTEM JURIDIC
Din faptul ca sistemele juridice sunt arhetipuri categoriale, ce grupeaza
ordinile juridice inrudite, rezulta ca fiecare dintre ele este unic, fiind caracterizat de
un ansamblu specific de elemente determinante. Fiecare reprezinta un tip specific
de drept, si anume, tipul caracterizat prin elementele determinante comune ordinilor
juridice inrudite. Asadar, apartenenta societatilor si ordinilor juridice la un tip de
civilizatie sau altul, permite clasificarea lor intr-un sistem juridic sau altul. In acest
fel, sistemele juridice nu sunt doar simple arhetipuri categoriale; ele sunt de
asemenea, expresia in plan juridic a Weltanschauung-ului, a conceptelor, a
finalitatilor si valorilor civilizatiei de care sunt legate ordinile juridice pe care le
inglobeaza.
Exista un sistem juridic european-continental, pentru ca exista o civilizatie
occidentala; exista un sistem juridic islamic, pentru ca exista o civilizatie islamica;
exista un sistem anglo-american, probabil intemeiat pe o ramura a civilizatiei
europene.
Daca se admite ipoteza ca sistemele juridice sunt expresia juridica a
civilizatiilor ce le slujesc de suport, atunci, trebuie sa admitem de asemenea, alte
doua concluzii. Pe de o parte, asa cum istoria natiunilor devine din ce in ce mai
inteligibila daca o concepem in cadrul civilizatiilor respective, lumea juridica
contemporana poate fi mai bine inteleasa daca este conceputa ca un ansamblu de
sisteme juridice.
9. SISTEM SI CIVILIZATIE ANGLO-AMERICANA
Exista de asemenea, un sistem juridic anglo-american si atunci trebuie sa ne
intrebam daca el se bazeaza pe o civilizatie proprie, deci, daca exista o civilizatie
anglo-americana deosebita de civilizatia accidentala.
Este evident ca, in sensul larg al termenului, civilizatia anglo-americana face
parte din civilizatia occidentala.
In sfarsit, de mai multe secole, istoria engleza a incetat de a mai fi
continentala, indreptandu-se hotarata catre cucerirea economica si politica a lumii.
Intr-adevar, revolutia industriala, ce a avut loc in Marea Britanie, combinata cu
puterea sa maritima si coloniala, va face din ea in cursul secolului al XIX-lea si
inceputul secolului al XX-lea prima putere economica, industriala, tehnica,
coloniala si politica a lumii. Ea a imprimat Statelor Unite anumite caracteristici.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, Statele Unite au devenit de departe
prima putere a lumii, pe cand Marea Britanie devenea o putere slaba de ordinul al
doilea. Raporturile politice si economice dintre cele doua puteri au fost complet
rasturnate. Plecata de la fundamentele unei civilizatii europene marginale,
8

fecundata de o Mare Britanie insulara, America s-a dezvoltat din ce in ce mai mult
ca un fel de ramura diferita a civilizatiei occidentale, exagerand unele din trasaturile
sale, neluand in seama altele.
Totodata, in alte domenii, originalitatea sistemului englez ramane evidenta
ca, de exemplu, in domeniul izvoarelor dreptului, notiunilor, conceptelor si
rationamentului juridic.
10. TRATATUL PRIVIND STABILITATEA, COORDONAREA
GUVERNANTA IN CADRUL UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE

SI

Tratatul privind stabilitatea, cordonarea si guvernanta in cadrul Uniunii

Economice si Monetare, cunoscut si sub numele de Tratatul fiscal european, este,
odata cu intrarea sa in vigoare, una dintre formele de cooperare consolidata intre
statele membre si cea mai recenta masura spre atingerea obiectivelor U.E.
Geneza Tratatului priveste efectele crizei economico-financiare mondiale pe
fondul careia multe dintre statele UE au avut si au un deficit bugetar excesiv, cu
grave consecinte in plan economic, social si politic. Astfel, Tratatul urmareste in
principal introducerea unei reguli privind un buget echilibrat.
Tratatul a fost semnat la Bruxelles la data de 2 martie 2012 de catre 25 de
state membre ale Uniunii Europene din cele 27 de state. Marea Britanie si Cehia au
refuzat semnarea acestui tratat.
11. PARTILE CONTRACTANTE
Potrivit art. 15 din Tratatul privind stabilitatea, coordonarea si guvernanta in
cadrul Uniunii Economice si Monetare, statele membre ale Uniunii Europene, altele
decat partile contractante, pot adera la contract. Aderarea produce efecte de la data
depunerii instrumentului de aderare la depozitar, care informeaza celelalte parti
contractante in acest sens. Dupa autentificarea de catre partile contractante, textul
Tratatului in limba oficiala a statului membru aderent, care este, de asemenea, o
limba oficiala si o limba de lucru a institutiilor uniunii, se depune in arhivele
depozitarului ca text autentic al prezentului Tratat.
12. INTRAREA IN VIGOARE A TRATATULUI
Tratatul va intra in vigoare la 1 ianuarie 2013, dupa ce va fi fost ratificat de
cel putin 12 state contractante din zona euro sau in prima zi a lunii urmatoare
ratificarii de catre cel de-al doisprezecelea stat membru al zonei euro, aplicandu-se
data care intervine mai intai [art. 14 alin (2)].
Tratatul trebuie ratificat de catre partile contractante in parlamentele
nationale pentru a putea fi aplicat in conformitate cu cerintele lor constitutionale.
Depozitarul instrumentelor de ratificare este Secretariatul General al Consiliului
Uniunii Europene [art. 14 alin.(2)].
13. OBIECTIVUL TRATATULUI
9

Obiectivul tratatului este consolidarea pilonului economic al uniunii

economice si monetare prin adoptarea unui set de regului care au ca scop
promovarea disciplinei bugetare prin intermediul unui pact bugetar, consolidarea
coordonarii politicilor economice si imbunatatirea guvernantei in zona euro,
sprijinind astfel atingerea obiectivelor Uniunii Europene privind cresterea
economica si durabila, ocuparea fortei de munca, competitivitatea si coeziunea
sociala [art. 1 alin. (1)].
Astfel, avand in vedere deficitele bugetare excesive ale statelor UE din
ultimii ani si consecintele dramatice ale acestora, Uniunea Europeana a considerat
necesara existenta unui pact bugetar intre Uniune si statele membre, prin care sa se
exercite o mai stransa supraveghere in ceea ce priveste echilibrarea bugetelor.
Totodata, acest pact bugetar pleaca de la prevederile art. 126 TFUE si de la Pactul
de stabilitate si de crestere revizuit.
In ceea ce priveste obiectivul pe termen mediu, specific statului respectiv,
partile contractante asigura convergenta rapida catre obiectivul pe termen mediu
stabilit pentru fiecare dintre ele. Calendarul pentru realizarea acestei convergente va
fi propus de catre Comisia Europeana, fiind luate in considerare riscurile pentru
sustenabilitate specifice fiecarei tari.
Mai mult, in cazul in care se inregistreaza abateri fata de aceste nivele, se va
declansa automat un mecanism de corectie, ce trebuie introdus in legislatia
nationala de fiecare stat membru.
Totodata, regulile prevazute la art. 3 alin (1) produc efecte in dreptul intern al
partilor contractante cel tarziu in termen de un an de la intrarea in vigoare a
prezentului tratat, prin intermediul unor dispozitii cu forta juridica obligatorie si
caracter permanent, de preferinta constitutionale, sau garantand in alt mod
respectarea si aderarea pe deplin la acestea pe tot parcursul proceselor bugetare
nationale.
14. NEINDEPLINIREA OBLIGATIILOR TRATATULUI
Neindeplinirea obligatiilor prevazute la art. 3 alin. (2), altfel spus,
netranspunerea in legislatia nationala a acestor obligatii, atrage sesizarea Curtii de
Justitie a Uniunii Europene in conditiile art. 8 alin. (1) din Tratat.
Hotararea Curtii de Justitie are caracter obligatoriu pentru partile implicate in
procedura, care iau toate masurile necesare pentru a se conforma hotararii intr-un
termen stabilit de Curtea de Justitie.
Nerespectarea hotararii acestei instante poate duce la o sanctiune financiara
de maximum 0,1% din PIB-ul tarii respective, fie plata unei sume forfetare, fie a
unei penalitati cu titlu cominatoriu adecvate situatiei, in conditiile art. 8 alin. (2).
In domeniul datoriei publice, Tratatul vine cu noi reglementari care, desi sunt
justificate ca avand drept scop imbunatatirea coordonarii planificarii privind
contractarea datoriei publice a statelor semnatare, au drept efect restrangerea
10

suveranitatii fiscale, in consecinta, transferarea competentei in domeniul datoriei

publice de la nivel national suprastatal.
15. COORDONAREA POLITICILOR ECONOMICE SI CONVERGENTA
(Titlul IV)
Pe baza coordonarii politicilor economice, astfel cum este definita in Tratatul
privind functionarea Uniunii Europene, partile contractante se angajeaza sa
colaboreze in directia unei politici economice care sa incurajeze buna functionare a
Uniunii Economice si Monetare si cresterea economica prin intermediul unei
convergente si al unei competitivitati sporite. In acest scop, partile contractante
intreprind actiunile si masurile necesare in toate domeniile esentiale pentru buna
functionare a zonei euro. Armonizarea la acquis-ul global presupune intelegerea,
acceptarea si insusirea valorilor, a principiilor comunitare si a scopului globalizarii,
dar si a spiritului acestui proces la scara planetara.
16. FISCALITATEA, POLITICA FISCALA SI UNIUNEA EUROPEANA
Constituirea fondurilor comune banesti necesare intregii comunitati, intregii
societati, se realizeaza prin anumite instrumente care sunt denumite astazi,
indeosebi, impozite si taxe bugetare, dar care au o existenta milenara si tin de
dreptul recunoscut statului de a institui taxe si impozite pentru constituirea
respectivelor fonduri. Asadar, impozitele si taxele tin de realitatea cotidiana a
fiecarui individ, iar consecintele reglementarii si aplicarii lor intereseaza intreaga
societate.
Astfel, intelegem prin fiscalitate fenomenul complex, pluridisciplinar,
inclusiv juridic, constituit din totalitatea impozitelor si taxelor prevazute in
legislatia fiscala si care are la baza un ansamblu de masuri si actiuni, intreprinse de
stat printr-o politica fiscala adecvata, in scopul realizarii functiilor socialeconomice ale statului.
Fiscalitatea are, totusi, de foarte multa vreme, o imagine negativa. Ea este
considerata de catre contribuabili drept o forma de constrangere exercitata de stat.
Totusi, trebuie retinut ca fiscalitatea este obiectiv necesara in orice societate,
deoarece constituie, din punct de vedere politico-economic, instrumentul prin care
statul de drept intervine in economie pentru corectarea unor deficiente ale pietei sau
pentru a redistribui veniturile si resursele.
Impozitele si taxele, componente ale fiscalitatii, au un dublu rol in economia
si societatea moderna: resursa financiara si parghie fiscala. Impozitele nu mai
reprezinta doar modalitati de procurare a resurselor financiare la dispozitia
autoritatilor publice, ci si instrumente de influentare a vietii economico-sociale in
sensul dorit. Aceasta, deoarece prin reglementarea sferei de cuprindere, prin
dimensionarea bazei de impozitare, prin sistemul de cote practicate, prin facilitatile
11

fiscale acordate etc., autoritatile publice vizeaza obtinerea unor finalitati de ordin
economic si social.
Fiscalitatea este indisolubil legata de prerogativa statului de a institui si
reglementa impozite si taxe, iar aceasta prerogativa, acest drept a fost mult timp
considerat ca apartinand exclusiv fiecarei entitati statale. Asadar, acest drept de a
institui si incasa impozite pe un anumit teritoriu a fost denumit suveranitate fiscala,
sau cu alte cuvinte, competenta exclusiva a statului in domeniul fiscal, drept pe care
nu-l imparte cu nimeni.
Mai mult, regimurile diferite de impozitare practicate in state diferite, pot
determina contradictii extrateritoriale, dintre care, cea mai cunoscuta este dubla
impunere internationala.
Fiscalitatea este si elementul specific prin care se face aplicarea politicii
fiscale.
Potrivit literaturii de specialitate, politica fiscala nu trebuie confundata cu
fiscalitatea, intrucat raportul dintre cele doua este specific celui dintre genul proxim
si diferenta specifica. Astfel, genul proxim este reprezentat de politica fiscala, in
timp ce diferenta specifica este relevata de fiscalitate.
In aceeasi ordine de idei, se considera ca fiscalitatea reprezinta doar
abordarea juridica a politicii fiscale, in sensul ca nu cuprinde perspectiva
economica asupra instrumentelor fiscale.
Potrivit literaturii de specialitate, politica fiscala reprezinta ansamblul
deciziilor de natura fiscala luate de factorul decident politic, in scopul asigurarii
resurselor financiare destinate finantarii nevoilor publice si al realizarii unor
finalitati de natura economico-sociala, in conditiile in care, asupra economiei
actioneaza diferiti factori.
De asemenea, politica fiscala se dezvolta in stransa legatura cu politica
financiara a statului.
Politica bugetara reprezinta procesul de stabilire si ierarhizare a prioritatilor
economico-sociale la nivelul autoritatilor de decizie (centrale sau locale),
concretizat in structurarea si dimensionarea cheltuielilor publice. Politica bugetara
se constituie intr-un complex de actiuni complementar politicii fiscale, ambele
tipuri de politici reprezentand elemente de interventionism ale statului in scopul
modelarii evolutiilor economico-sociale dintr-o tara.
Politica fiscala este o componenta a politicii bugetare, si anume, componenta
sa esentiala, deoarece, politica bugetara nu poate fi conceputa a se construi fara
luarea in considerare a masurilor pe linie fiscala.
Astfel, politicii fiscale, ca parte integranta a politicii bugetare a unui stat, ii
revin sarcini bine definite:
a) conceperea sistemului general de impozite si taxe;
b) stabilirea nivelului general si particular al fiscalitatii (presiunii fiscale);
c) colectarea la timp si in cuantumul preconizat a platilor directe si indirecte
ale contribuabililor, cu costuri aferente cat mai mici;
d) prevenirea si combaterea evaziunii fiscale si a fraudei fiscale.
12

Cat priveste competentele conferite Uniunii Europene de catre statele

membre, respectiv, competentele pe care le exercita in continuare statele membre,
enumeram:
1) Competenta exclusiva a Uniunii Europene;
2) Competenta exclusiva a statelor membre;
3) Competenta partajata intre Uniunea Europeana si statele membre.
Veniturile, cheltuielile, echilibrul bugetar, deficitul bugetar, excedentul
bugetar, bugetul sunt instrumente ale politicii fiscale ce pot fi analizate atat din
perspectiva economica, cat si din perspectiva juridica. Astfel, din punct de vedere
economic, veniturile bugetare si cheltuielile publice pot fi analizate in termeni
cantitativi, in timp ce aceleasi instrumente pot fi analizate din perspectiva juridica,
in baza unor repere calitative.
Astfel, prin aderarea la Unininea Europeana, statele membre au renuntat in
favoarea acesteia la o parte din suveranitatea lor, atat interioara, cat si
exterioara.
In literatura de specialitate se evidentiaza ca problema repartizarii
competentelor in materie fiscala intre Uniune si statele membre trebuie rezolvata
prin raportarea distincta la domeniul impozitelor indirecte si respectiv la domeniul
impozitelor directe, intrucat situatia se prezinta diferit.
Spre exemplu, statele membre pot stabili cota de impunere in materie de TVA
cu respectarea limitelor minime impuse de directiva in materie sau la nivelul
accizelor percepute la nivel national, cu respectarea limitelor minime de accizare
prevazute de directiva in materie (Directiva 2008/118/CE privind regimul general al
accizelor).
Totodata, intr-o prima etapa, armonizarea a luat forma suprimarii totale a
taxelor vamale intracomunitare, urmata de adoptarea unui tarif vamal comun si de
eradicarea taxelor si masurilor cu efect echivalent taxelor vamale, realizandu-se o
uniune vamala.
Totodata, literatura de specialitate retine oportunitatea unui impozit unic
european, in contextul complexitatii armonizarii fiscale la nivelul Uniunii
Europene, proces care reprezinta alinierea regulilor normative in domeniul taxelor
si impozitelor percepute pe teritoriul statelor membre in vederea diminuarii si, daca
este posibil, eliminarii efectelor negative pe care le produc sistemele de impozitare
diferite intre statele membre ale pietei comune.
17. SISTEME JURIDICE COMPARATE IN REGIMUL JURIDIC AL
LIBEREI CIRCULATII
Obiectul studiului de fata il reprezinta unele modificari si completari de
ultima ora ale regimului juridic al liberei circulatii pe teritoriul tarii noastre a
cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spatiului Economic European si
a cetatenilor Confederatiei Elvetiene, regim juridic care isi are sediul in Ordonanta
de Urgenta a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulatie pe teritoriul
Romaniei a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spatiului Economic
13

European si a cetatenilor Confederatiei Elvetiene, cu modificarile si completarile

care au aparut prin adoptarea Legii nr. 80/2011 si ale carei reglementari sunt supuse
analizei de fata.
Ideea de baza de la care am pornit este aceea de a vedea daca noile
reglementari introduse prin Legea nr. 80/2011 sunt compatibile cu prevederile
Directivei nr. 2004/38/CE privind libera circulatie si rezidenta a cetatenilor Uniunii
Europene si membrilor de familie pe teritoriul statelor membre, precum si, atunci
cand se impune, modul de raportare a acestora la regimul juridic al strainilor in
Romania. Apreciem ca se impune si analiza modului de raportare la regimul juridic
actual al strainilor in Romania, avand in vedere evolutia acestei institutii a dreptului
international privat prin prisma diferitelor reglementari ale notiunii de strain, pe
parcursul ultimilor ani, in tara noastra, dupa cum vom vedea in cele ce succed.
Aceasta notiune a fost din nou modificata prin intrarea in vigoare a Legii nr.
157/2011 pentru modificarea si completarea unor acte normative privind regimul
strainilor in Romania, fiind exclusi din campul de aplicare a notiunii de strain si
cetatenii elvetieni, fiind corelate astfel cele doua acte normative (ordonanta de
Urgenta a Guvernului nr. 194/2002 si Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr
102/2005).
Asadar, putem deduce concluzia ca a fost limitat domeniul de aplicare al
notiunii de strain la persoanele care detin alta cetatenie decat cea a unui stat
membru al Uniunii Europene, al Spatiului Economic European sau a cetatenilor
Confederatiei Elvetiene.
18. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVITOARE LA NOTIUNEA DE
STRAIN
Din punctul de vedere al dreptului comparat, in doctrina se arata ca, pe plan
international, nu a fost data o definitie general acceptata a notiunii de strain.
Astfel, se mentioneaza ca, in Germania, Legea strainilor din 1990 prevede, in art. 2
alin. (1) ca au statutul de strain acele persoane fizice care nu sunt germani in sensul
art. 166 din Constitutie, iar potrivit acesteia sunt germani persoanele care detin
cetatenia germana, precum si refugiatii de origine etnica germana, sotii acestora si
descendentii lor, care s-au stabilit si au fost primiti pe teritoriul statului german.
In Franta, Ordonanta nr. 45-2658/1945 precizeaza ca sunt considerati straini
toate persoanele care nu au nationalitatea frnceza, fie ca au nationalitate straina,
fie nu au nici o nationalitate.
In Austria, Legea nr. 838/1992 referitoare la regimul strainilor defineste
strainul ca fiind o persoana care nu are cetatenie austriaca.
In Grecia, Legea nr. 1975/1991 stabileste ca este considerat strain orice
persoana care nu are cetatenia greaca sau persoana fara cetatenie.
Legea imigrarii din 1990 (IMMACT 90) din Statele Unite ale Americii
defineste notiunea de strain ca fiind persoana care nu este cetatean sau national al
Statelor Unite, definitia referindu-se la toti cetatenii straini din Statele Unite ale
Americii, indiferent daca au o sedere temporara sau permanenta. Aceeasi lege mai
14

defineste si notiunile de imigrant si neimigrant, precizandu-se de asemenea ca

aceste din urma definitii apartinand dreptului american se mai gasesc si in legile
strainilor din statele care apartin sistemului common law cum ar fi: Australia,
Canada, Marea Britanie, Noua Zeelanda.
Asadar, desi pe plan international nu a fost data o definitie general acceptata
a notiunii de strain, totusi, pe plan european, s-a reusit aceasta, prin intermediul
Conventiei de Aplicare a Acordului de la Schengen, semnata la 19 iunie 1990 unde
in art. 1 se arata ca prin strain se intelege orice alta persoana decat cetatenii
statelor membre ale Comunitatilor Europene.
Decizia nr. 896/ 2006/CE a Parlamentului European si a Consilului din 14
iunie 2006 de stabilire a unui regim simplificat de control al persoanelor la
frontierele externe, bazat pe recunoasterea unilaterala de catre statele membre a
anumitor permise de sedere eliberate de Elvetia si de Lichtenstein in scopul
tranzitului pe teritoriul lor (astfel, textul art. 1 statueaza: Prezenta decizie stabileste
un regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, bazat pe
recunosterea unilaterala de catre statele membre a permiselor de sedere eliberate de
Elvetia si Lichtenstein resortisantilor tarilor terte care intra sub incidenta
obligativitatii vizelor in temeiul Regulamentului (CE) nr. 539/2001 ca fiind
echivalente ale vizelor lor uniforme sau nationale in scopul tranzitului).
19. SISTEME JURIDICE COMPARATE IN REGIMUL JURIDIC AL
ASIGURARILOR DE SANATATE
Asigurarea de sanatate in sistemul asigurarilor sociale de sanatate din
Romania, in conditiile legii, alte asigurari de sanatate incheiate pe teritoriul statelor
membre care produc efecte pe teritoriul Romaniei sau al statelor cu care Romania a
incheiat documente internationale in domeniul sanatatii, in conditiile prevazute de
respectivele documente internationale, sau orice alta asigurare de sanatate care
acopera, pe teritoriul Romaniei, cel putin riscurile acoperite de asigurarile de
sanatate in sistemul asigurarilor sociale de sanatate din Romania.
Conform aceleiasi expuneri de motive, se mentioneaza ca a fost necesara
inlocuirea vechii sintagme asigurare de sanatate recunoscuta in sistemul
asigurarilor sociale de sanatate din Romania cu cea de asigurare de sanatate
pentru a se putea include in aceasta din urma atat asigurarea de sanatate
recunoscuta in sistemul asigurarilor sociale de sanatate din Romania, cat si orice
alte asigurari de sanatate incheiate pe teritoriul statelor membre ale Uniunii
Europene care produc efecte pe teritoriul tarii noastre sau asigurari de sanatate
incheiate pe teritoriul altor state, nemembre ale Uniunii Europene, dar cu care
Romania a incheiat documente internationale in domeniul snatatii.
Facem precizarea ca in cuprinsul Directivei nr. 2004/38/CE se foloseste
expresia asigurare medicala completa, fara ca aceasta sa fie explicitata in mod
concret, fiind lasata astfel la latitudinea statelor destinatare ale acestei directive
modul de implementare a intelesului expresiei de asigurare medicala completa,
15

singura conditie impusa fiind aceea ca asigurarea medicala sa fie valabila pe

teritoriul statului membru gazda, in conditiile stabilite de acesta.
20. SISTEME JURIDICE COMPARATE IN REGIMUL JURIDIC AL
DREPTULUI MUNCII
Statut de lucrator- prin aceasta se intelege situatia cetatenilor Uniunii
Europene care desfasoara pe teritoriul Romaniei activitati dependente sau activitati
independente, in conditiile legii.
In cadrul expunerii de motive se arata ca statutul de lucrator este consacrat in
art. 7 alin. 3 din Directiva nr. 2004/38/CE si ca acesta nu se bucura de o
corespondenta in legislatia nationala aplicabila in materie. Apreciem ca aceasta
asertiune nu este pe deplin exacta deoarece sediul materiei statutului de lucrator
se regaseste in art. 7 alin. (1) lit. a) si in alin. (3), acesta din urma reglementand
doar situatiile in care un cetatean al Uniunii Europene isi mentine statutul de
lucrator chiar daca nu mai desfasoara o activitate salariala sau o activitate
independenta.
Art. I pct. 6 al legii modifica continutul art. 5 alin. (3) astfel: Viza de intrare
pentru membrii de familie care nu sunt cetateni ai Uniunii Europene se acorda, la
cerere, de misiunile diplomatice si oficiile consulare ale Romaniei, cu aprobarea
prealabila a Centrului National de Vize din cadrul Ministerului Afacerilor Externe,
in termen de 48 de ore si fara plata taxelor consulare, spre deosebire de vechea
reglementare care arata ca Misiunile diplomatice si oficiile oficiile consulare ale
Romaniei acorda persoanelor prevazute la alin. (2) viza de intrare pe teritoriul
Romaniei. Se observa ca a fost reglementata intr-un mod mai strict, din punct de
vedere al termenului de eliberare, modul in care poate fi obtinuta viza pentru
membrii de familie care nu sunt cetateni ai Uniunii Europene, ceea ce, este un fapt
benefic pentru solicitanti, desi, la aceasta data, mai este necesara, in mod
suplimentar si aprobarea prealabila a Centrului National de Vize.
21. RAPORTURILE JURIDICE COMERCIALE SI IMPLICATIILE
ACTUALULUI COD CIVIL CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA, IN
ROMANIA, A CONVENTIEI DE LA NEW YORK (1958)
Romania a aderat la Conventie prin Decretul nr. 186/1961, publicat in
Buletinul oficial nr. 19 din 24 iulie 1961. Aderarea s-a facut cu urmatoarele
rezerve: Romania va aplica Conventia la diferendele rezultate din raporturi de
drept contractuale sau necontractuale care sunt considerate comerciale de catre
legislatia sa nationala. Romania va aplica Conventia la recunoasterea si executarea
sentintelor date pe teritoriul unui alt stat contractant. In ce priveste sentintele date
pe teritoriul unor state necontractante, Romania va aplica Conventia numai pe baza
reciprocitatii stabilite prin intelegere intre parti.
Prima rezerva presupune ca in Romania pot fi recunoscute si executate in
temeiul Conventiei numai acele hotarari arbitrale straine care sunt pronuntate in
16

litigii care rezulta din raporturile de drept contractuale sau necontractuale care sunt
considerate de legislatia nationala a Romaniei ca fiind comerciale.
Autorii au definit dreptul comercial ca fiind :un ansamblu de norme juridice
de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorate din savarsirea
actelor juridice, faptelor si operatiunilor, considerate de lege ca fapte de comert,
precum si a raporturilor juridice la care participa persoane care au calitatea de
comerciant.
La intrarea in vigoare a Codului civil, termenii si expresiile din legislatia
civila si comerciala in vigoare se inlocuiesc cu termenii si expresiile corespondente
din Codul civil.
Situatia notiunii de acte si fapte comerciale din perspectiva actualului
Cod civil: ulterior intrarii in vigoare a Codului civil si abrogarii Codului comercial,
nu mai sunt reglementate actele si faptele comerciale. Ceea ce se poate regasi in
noua reglementare este doar reglementarea actelor si faptelor profesionistilor ,
categorie mai larga care include, dupa cum am aratat, si comerciantii. Dar, in afara
de acest criteriu subiectiv, al autorului anumitor acte si fapte, in noul Cod civil nu
exista o enumerare a unor fapte sau acte echivalente actelor de comert, obiective
anterior reglementate de Codul cmercial.
Cum problema raportului juridic comercial se suprapune peste aceea a
delimitarii ramurii de drept comercial din perspectiva noii legislatii, este dificil de
sustinut in actualul context normativ faptul ca raporturile juridice comerciale mai
au o identitate proprie, distincta de raporturile juridice civile sau cele ale
profesionistilor in genere.
Noul Cod civil a modificat radical conceptia de ansamblu asupra materiei,
optand, dupa modelul Codurilor civile italian, elvetian si, mai recent, olandez,
pentru o conceptie monista de reglementare a raporturilor de drept privat. Pentru a
respecta aceasta perspectiva, totalitatea reglementarilor privitoare la persoane,
relatiile de familie si relatiile comerciale au fost incorporate in Codul civil,
diviziunea traditionala in raporturi civile si raporturi comerciale nu a mai fost
mentinuta si au fost consacrate diferentieri de regim juridic in functie de calitatea
de profesionist, respectiv, non-profesionist a celor implicati in raportul juridic
obligational.
Daca se considera ca modificarea consta in schimbarea referirii la raporturile
de drept comercial cu referirea la categoria mai larga a raporturilor juridice
profesioniste (sau de dreptul profesionistilor), practic, ar insemna ca Romania a
largit categoria actelor si faptelor fata de care accepta aplicarea Conventiei de la
cele comerciale la cele in care sunt parti profesionistii. Aceasta ar fi de asemenea, o
renuntare de aceasta data in parte- la rezerva initiala si o largire a domeniului de
aplicare in Romania a Conventiei.
Mai mult, daca s-ar avea in vedere eventuala modificare implicita a rezervei
Romaniei la Conventie in sensul referirii pe viitor la raporturile juridice civile sau a
celor dintre profesionisti, se ridica intrebarea daca o astfel de rezerva mai poate fi
valabila din perspectiva art. I.3 din Conventie, care se refera expres la posibilitatea
formularii de rezerve cu privire la raporturile juridice comerciale, iar nu la alte
17

tipuri de raporturi juridice. Astfel, art. I. 3 din Conventie dispune ca un stat

contractant ()va putea, de asemenea, sa declare ca va aplica Conventia numai la
diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau necontractuale, care
sunt considerate comerciale de legea nationala.
22. SISTEME JURIDICE COMPARATE IN REGIMUL JURIDIC AL
REZIDENTEI
Cetatenii Uniunii Europene care intra pe teritoriul Romaniei si sunt in
cautarea unui loc de munca beneficiaza de drept de rezidenta pentru o perioada de
pana la 6 luni de la data intrarii, fara indeplinirea vreunei conditii suplimentare.
Observam ca s-a marit pana la 6 luni acest drept de rezidenta, fara indeplinirea
vreunei conditii, singura cerinta fiind aceea a cautarii unui loc de munca pe
teritoriul Romaniei.
Dreptului de rezidenta in Romania, pentru o perioada mai mare de 3 luni de
zile si in cazul membrilor de familie ai unui cetatean roman cu domiciliul sau
resedinta in Romania, aceasta pe langa ipoteza deja existenta referitoare la
posibilitatea acordarii dreptului de rezidenta in Romania, pentru o perioada mai
mare de 3 luni, in cazul membrilor de familie ai unui cetatean al Uniunii Europene.
Art. I pct. 20 a completat art. 17 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.
102/2005 in sensul introducerii termenelor de valabilitate a certificatelor de
inregistrare pentru cetatenii Uniunii Europene care solicita un drept de rezidenta in
Romania pentru o perioada de peste 3 luni, aceste termene putand fi de 5 ani sau
pentru perioade mai mici de 5 ani, dar nu mai putin de un an.
In mod similar, valabilitatea cartilor de rezidenta permanenta, atat pentru
cetatenii Uniunii Europene care au o rezidenta continua si legala pe teritoriul
Romaniei pentru o perioada de cel putin 5 ani, cat si pentru membrii de familie ai
unui cetatean al Uniunii Europene care nu sunt membrii ai Uniunii Europene, dar
care au o rezidenta continua pe teritoriul Romaniei pentru o perioada de cel putin 5
ani este de 10 ani de la data emiterii, cu exceptia celor care se elibereaza
persoanelor cu varsta de pana la 14 ani, a caror valabilitate este de 5 ani de la data
emiterii, conform formei actuale a art. 24 alin. (2) din Ordonanta de Urgenta a
Guvernului nr. 102/2005.
Art. I pct. 26 a modificat art. 21 alin. (1) lit. b) pct iii care se refera la
mentinerea valabilitatii dreptului de rezidenta al membrilor de familie care nu au
cetatenia Uniunii Europene pe toata perioada pentru care cetateanul Uniunii
Europene, ai carei membri de familie sunt, are rezidenta in Romania, precum si
pana la implinirea termenului la care pot beneficia de rezidenta permanenta, in
cazul sotilor, daca se desface sau se anuleaza casatoria cu conditia ca desfacerea
casatoriei sa se datoreze unor circumstante deosebit de dificile, precum faptul ca,
sotul/sotia care nu are cetatenia Uniunii Europene a fost victima violentei
domestice in timpul casatoriei.
Continuitatea sederii nu este afectata de absente temporare care nu depasesc
un total de 6 luni pe an sau de absente de durata mai lunga in vederea indeplinirii
18

serviciului militar obligatoriu ori de o absenta de maximum douasprezece luni

consecutive determinata de motive importante, precum sarcina si nasterea, boli
grave, studiile sau formare profesionala ori detasarea in alt stat membru sau intr-o
tara terta.
Din punctul nostru de vedere, in cazul precizat la alin. (6), apreciem ca
intentia legiuitorului roman a fost aceea de a usura posibilitatea de obtinere a
rezidentei permanente si, ulterior, a cetateniei romane pentru persoanele care au o
alta cetatenie decat cea romana, dar au origini romane si sunt nascuti pe teritoriul
tarii noastre. Situatia acestor persoane este similara cu cea a fostilor cetateni romani
care inainte de data de 22 decembrie 1989 au pierdut cetatenia romana din motive
neimputabile lor sau aceasta cetatenie le-a fost ridicata fara voia lor, precum si la
descendentii acestora pana la gradul II. Astfel, acestia au posibilitatea dobandirii
cetateniei romane, la cerere, cu pastrarea cetateniei straine si stabilirea domiciliului
in tara sau cu mentinerea acestuia in strainatate. Aceasta poate fi facuta daca
indeplinesc conditiile prevazute in Legea cetateniei romane nr. 21/1991, cu exceptia
a doua conditii: cea referitoare la termenele de 8, respectiv 5 ani de domiciliu
necesar pe teritoriul Romaniei, precum si a cea privitoare la cunoasterea
Constitutiei Romaniei si a imnului national (pe care se presupune ca le cunosc).
23. DIPLOMATIA PREVENTIVA, CA MIJLOC DE RESPECTARE A
DREPTULUI INTERNATIONAL
Dreptul international public are o dubla functionalitate: el formeaza baza
juridica pentru o administrare corecta a relatiilor internationale si, totodata,
reprezinta un instrument de realizare a politicii externe a statelor, un rol important
in acest demers avandu-l activitatea diplomatica a fiecarui stat.
Eficacitatea diplomatiei depinde de scopurile si sarcinile politicii externe, de
modul in care se pun acestea in practica, astfel incat relatiile dintre state sa se
realizeze in bune conditii si sa se evite conflictele internationale. Totodata, practica
diplomatica trebuie sa se infaptuiasca in limitele reglementarilor internationale,
dreptul diplomatic avand o influenta directa asupra politicii externe a statelor, care
trebuie sa tina cont de obligatiile rezultate din normele acestuia.
Importanta diplomatiei preventive in reglarea relatiilor internationale
din anumite domenii:
Rolul dreptului international de baza juridica si instrument al diplomatiei
preventive, reiese din faptul ca destinatia sa principala este de a indeplini functia
coordonatoare in relatiile internationale si de stabilire a standardelor de conduita
pentru participantii la aceste relatii, in diferite domenii.
Din cercetarea diverselor sectoare ale vietii internationale, se constata ca
diplomatia preventiva are aptitudinea de a rezolva multe din problemele care pot sa
afecteze buna desfasurare a relatiilor interstatale, daca aceasta se realizeaza potrivit
normelor dreptului international public si are in vedere necesitatea prevenirii
diferendelor internationale.
19

Un prim domeniu in care se poate observa ca o corecta aplicare a diplomatiei

preventive ar fi dus la evitarea situatiilor de alterare a relatiilor internationale in
domeniu, cat si a conditiilor de viata ale omului, ale dezvoltarii civilizatiei
viitorului il constituie corecta intrepretare a dreptului natiunilor la autodeterminare.
Un alt domeniu in care diplomatia preventiva joaca un rol important , il
constituie apararea si conservarea mediului, intrucat, poluarea indelungata, precum
si alti factori perturbatori care sunt, in principal, rezultatul activitatii agresive
omului asupra sistemelor naturale, au determinat acumularea problemelor
ecologice contemporane, care presupun o dizarmonie accentuata intre mediul creat
de om si cel natural, cu riscuri mari de alterare a relatiilor internationale in
domeniu, din cauza deteriorarii conditiilor de viata ale omului si influentei
negative asupra dezvoltarii civilizatiei viitorului. Fata de aceste realitati, numeroase
conventii, ca instrumente ale diplomatiei preventive, au caracter universal sau
regional, tind sa preintampine poluarea si alti factori perturbatori sau sa reduca
riscurile acesteia si consecintele negative ale accidentelor ecologice.
In conformitate cu normele dreptului international, statele trebuie sa adopte
reglementarile necesare pentru a preveni, a reduce efectele si a sanctiona faptele de
poluare a mediului, asigurand astfel protectia si conservarea resurselor naturale, in
conformitate cu dispozitiile din conventiile internationale cu caracter universal ori
regional.
Comisia de Drept Internationala a O.N.U. a lucrat, incepand cu anul 1971, la
elaborarea proiectului Conventiei referitoare la folosirea cursurilor de apa in alte
scopuri decat navigatia, activitate care a durat mai mult de 20 de ani. Pornind de la
importanta asigurarii necesarului de apa potabila pe Pamant, Conventia subliniaza
ca dreptul international are menirea de temei juridic si instrument in prevenirea
conflictelor posibile, fiind astfel un instrument in prevenirea conflictelor posibile,
un instrument al diplomatiei preventive si in acest domeniu.
Unul dintre cele mai importante roluri ii revine diplomatiei preventive in
lupta cu terorismul international, statele democratice fiind preocupate sa gaseasca
cele mai eficiente metode de lupta impotriva acestui flagel, care actioneaza prin
metode obscure, dispunsnd de numeroase mijloace si de vaste retele raspandite in
anumite state, ceea ce il face sa fie deosebit de periculos.
Terorismul nu are un punct central de comanda, insa beneficiaza de mari
resurse materiale si umane si actioneaza in diverse domenii: armata, aviatie sau
marina localizabile, ori obiective economice sau militare usor de identificat, fiind
astfel un inamic imposibil, pentru a carui riposta trebuie create instrumente noi si
metode diferite de cele clasice, privind sanctionarea unor asemenea fapte.
In situatia in care actele de terorism au caracter limitat si consecintele mai
reduse, statul-victima poate sa adopte masuri legitime cu caracter nemilitar:
politice, economice sau diplomatice.
Diplomatia preventiva are un rol important si in ce priveste executarea
tratatelor internationale din diferite domenii ale vietii internationale, cum ar fi cele
de dezarmare, cele privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, cele
care reglementeaza modul de organizare si functionare a unor organizatii
20

internationale interguvernamentale, tratatele referitoare la dreptul marii ori din alte

domenii ale vietii internationale.
De asemenea, exercitarea in mod corespunzator a diplomatiei preventive
permite folosirea celor mai potrivite mijloace si metode de rezolvare pasnica a
litigiilor dintre state, prin folosirea de mijloace politico-diplomatice (negocierile,
bunele oficii, medierea, ancheta internationala), ori prin mijloace cu caracter
jurisdictional (arbitrajul, efectuat de Curtea Permanenta de Arbitraj de la Haga sau
de alte organe arbitrale ad-hoc, si justitia internationala, realizata de Curtea
Internationala de Justitie si alte instante jurisdictionale cu competente speciale, cum
ar fi Tribunalul pentru Dreptul Marii, Curtea de Justitie a Uniunii Europene, Curtea
Europeana a Drepturilor Omului si Curtea Interamericana a Drepturilor Omului),
astfel incat, diferendele aparute intre state sa nu duca la stari conflictuale, care sa
altereze relatiile internationale, ori la escaladarea violentelor de orice fel.
24. CONVENTIA PRIVIND DREPTURILE OMULUI
Dreptul international umanitar, intr-o forma mai mult sau mai putin
dezvoltata, s-a afirmat in legatura cu aparitia si dezvoltarea normelor cutumiare si
conventionale de purtare a razboaielor. Evolutia acestui capitol al dreptului
international dupa 1648 este dominata de ideea ca nu le este permis beligerantilor
sa foloseasca forta peste limitele necesare realizarii scopului razboiului si ca nu sunt
permise acele forme de violenta care nu sunt absolut necesare pentru obtinerea
victoriei.
Se poate afirma, ca intreaga perioada istorica ce a precedat crearea
Organizatiei Natiunilor Unite, preocuparile pentru drepturile omului au avut un
caracter limitat si circumstantiat la anumite aspecte. Astfel, in conditiile Pactului
Ligii Natiunilor, document care nu a interzis razboiul ci numai l-a conditionat de
indeplinirea prealabila a unor incercari de conciliere, au existat anumite tendinte de
a promova documente internationale care sa asigure protectia drepturilor omului, in
legatura cu unele aspecte specifice.
Asa de pilda, alaturi de continuarea preocuparilor pentru elaborarea unor
norme umanitare in cadrul regulilor admise de purtare a razboiului au fost
promovate noi initiative pe linia elaborarii dreptului international penal, a
sanctionarii unor fapte deosebit de grave care periclitau interesele intregii
comunitati internationale.
Odata cu adoptarea Cartei Natiunilor Unite, problemele drepturilor omului sau putut afirma pentru prima data in intreaga lor plenitudine, dat fiind faptul ca
insasi Carta ONU proclama in art. 1 pct 3, ca unul dintre scopurile organizatiei,
acela de a realiza cooperarea internationala in rezolvarea problemelor internationale
cu caracter economic, social, cultural sau umanitar in promovarea si incurajarea
respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara
deosebire de rasa, sex, limba sau religie.
Sub egida ONU au fost elaborate remarcabile documente internationale si, in
primul rand, Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948; au
21

fost adoptate numeroase conventii internationale prin care drepturile omului au

cunoscut substantiale dezvoltari.
Procesul elaborarii drepturilor omului pe plan international a inregistrat, in
anii care au trecut de la infiintarea ONU, o spectaculoasa dezvoltare, ducand la
afirmarea si a celei de a treia generatii a drepturilor omului. Daca initial
drepturile omului s-au afirmat in domeniul civil si politic ca drepturi ale omului si
cetateanului (prima generatie), daca apoi, preocuparile pe plan social au generat
necesitatea recunoasterii si includerii in constitutiile statelor a unei a doua
generatii a drepturilor omului, drepturile economice si sociale, in prezent
solidaritatea umana, resposabilitatea oamenilor in faurirea unui viitor comun au
proiectat la dimensiuni internationale cooperarea statelor pentru recunoasterea si
garantarea drepturilor dintr-o a treia generatie: dreptul la dezvoltare, dreptul la
viata, dreptul la pace, dreptul la un mediu inconjurator sanatos de viata, dreptul de a
beneficia de patrimoniul comun al umanitatii.
Intre cele trei generatii de drepturi ale omului se manifesta o stransa si
permanenta legatura, deoarece devine tot mai evident in actualele conditii ale
evolutiei societatii internationale ca drepturile civile si politice nu pot fi garantate
independent de cele ce privesc viata economica si sociala, tot asa cum ambele
categorii de drepturi se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de
solidaritate din generatia a treia.
De aceea, incercarile de a exagera importanta unei anumite categorii de
drepturi in dauna celorlalte, de a contesta caracterul unora sau altora dintre
drepturile recunoscute, risca sa aduca o atingere grava conceptului insusi de
drepturi ale omului, aplicarii sale practice in viata interna a fiecarei tari si in
raporturile mondiale.
25.
DOCUMENTE
INTERNATIONALE
DREPTURILE OMULUI

CARE

GARANTEAZA

In primul rand, Declaratia universala a drepturilor omului, document care a

avut o insemnatate exceptionala pentru elaborarea si dezvoltarea conceptului
drepturilor omului pe plan national si international si care inscrie, chiar in primul
sau alineat, ideea ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei
umane si a drepturilor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii,
dreptatii si pacii in lume.
Declaratia universala a drepturilor omului inscrie in continutul sau o serie de
principii de cea mai mare insemnatate ca, de pilda, acela ca, toate fiintele umane se
nasc libere in demnitate si in drepturi, ca fiecare om se poate prevala de drepturile
si libertatile fundamentale, fara nici un fel de deosebire de rasa, culoare, sex, limba
sau religie, ca oricare fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea
persoanei sale, ca nimeni nu va putea fi tinut in sclavie, nici in servitute, ca toti
oamenii sunt egali in fata legii, ca nimeni nu poate fi supus la torturi sau tratamente
inumane, ca nici o persoana nu poate fi arestata, detinuta sau exilata in mod arbitrar.
22

Declaratia privind acordarea independentei tarilor si popoarelor

coloniale-document istoric care a marcat fundamentarea politico-juridica a
decolonizarii- enunta in mod neechivoc ideea ca supunerea popoarelor unei
subjugari, dominatii si exploatari straine constituie o negare a drepturilor
fundamentale ale omului, este contrara Cartei Natiunilor Unite si o piedica in
calea promovarii pacii si cooperarii mondiale.
Declaratia Natiunilor Unite asupra ilaturarii oricaror forme de
discriminare rasiala, intarind si dezvoltand ideile inscrise in carta Organizatiri
Natiunilor Unite si Declaratia Universala a Drepturilor Omului, precizeaza ca orice
forma de discriminare rasiala si, indeosebi, politica intemeiata pe prejudecata
superioritatii rasiale sau pe ura de rasa, insemna nu numai o incalcare a drepturilor
fundamentale ale omului, dar si un act de natura sa primejduiasca relatiile
prietenesti intre popoare.
Dintre instrumentele juridice internationale destinate protectiei drepturilor
omului , este Conventia cu privire la prevenirea si reprimarea crimei de genocid,
intrata in vigoare la 12 ianuarie 1951, Conventia relativa la statutul refugiatilor si
Protocolul cu privire la ststutul refugiatilor.
26. CONVENTIA INTERNATIONALA PRIVIND ELIMINAREA TUTUROR
FORMELOR DE DISCRIMINARE RASIALA
Aceasta califica drept discriminare rasiala orice deosebire, excludere,
restrictie sau preferinta intemeiata pe rasa, culoare, ascendenta sau origine nationala
sau etnica, avand ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoasterea,
folosirea sau exercitarea in conditii de egalitate a drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale in domeniile politic, economic, social si cultural sau in orice alt
domeniu al vietii publice.
Statele-parti se angajeaza, potrivit prevederilor conventiei, sa nu recurga la
acte sau practici de discriminare rasiala, sa interzica discriminarea rasiala prin toate
mijloacele corespunzatoare, inclusiv, daca imprejurarile o cer, prin masuri
legislative, sa ia masuri speciale si concrete, daca este cazul, pentru a asigura
dezvoltarea sau protectia anumitor grupuri rasiale. Se consacra, de asemenea, prin
acest instrument juridic international, condamnarea propagandei rasiale, a oricarei
organizatii care se inspira din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase,
prevazandu-se introducerea unor sanctiuni impotriva celor care practica asemenea
idei.
Pentru asigurarea respectarii prevederilor conventiei este instituit un
mecanism de informare, conciliere si ancheta. Un organ special denumit Comitetul
pentru eliminarea discriminarii rasiale, compus din optsprezece experti, care isi
exercita functiile cu titlu individual, poate primi sesizari in legatura cu neaplicarea
prevederilor conventiei, emanand de la state sau chiar indivizi (numai in raport de
statele care au facut declaratii ca accepta competenta Comitetului de a examina
comunicari emanand de la persoane sau grupuri de persoane tinand de jurisdictia
lor).
23

27. CONVENTIA INTERNATIONALA CU PRIVIRE LA DREPTURILE

COPILULUI
Situandu-se pe linia dezvoltarii unor principii cuprinse in Declaratia
Universala a Drepturilor Omului si avand in vedere necesitatea de a se acorda o
protectie speciala copiilor, idee enuntata in numeroase documente internationale,
inclusiv de Declaratia de la Geneva din 1924 cu privire la drepturile copilului.
Declaratia drepturilor copilului adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei
Natiunilor Unite la 20 noiembrie 1959, Pactul international privind drepturile
economice, sociale si culturale, Conventia detaliaza o serie de prevederi de baza
privind protectia copiilor. Astfel, ea consacra obligatia statelor parti de a respecra
drepturile enuntate de conventie, de a asigura copiilor protectia si ingrijirile
necesare, de a lua toate masurile legislative, administrative si de alta natura pentru a
pune in practica drepturile recunoscute in conventie.
Dintre prevederile cele mai importante consacrate de acest instrument juridic
international se cuvin a fi semnalate dreptul inerent al copiilor la viata, de a-si
pastra identitatea, inclusiv cetatenia, numele si relatiile de familie, de a nu fi
separati de parintii lor impotriva vointei lor, de a se garanta copiilor capabili de
discernamant dreptul de a-si exprima liber opiniile asupra problemelor care ii
privesc, obligatia statelor de a asigura protectia copiilor impotriva oricaror forme de
violenta, vatamare, abuzuri, efectuarea adoptiunilor in conditii care sa asigure
posibilitatea unei dezvoltari armonioase a personalitatii lor, un regim de protectie
speciala pentru copiii handicapati fizic sau mental etc.
28. LEGEA APLICABILA RELATIILOR PATRIMONIALE DINTRE SOTI
CONFORM CONCENTIEI ASUPRA LEGII APLICABILE REGIMURILOR
MATRIMONIALE DIN 14 MARTIE 1978
In dorinta de a stabili reglementari moderne in privinta legii aplicabile
regimurilor matrimoniale Conferinta de la Haga de drept international privat, a
adoptat pe 14 martie 1978 Conventia asupra legii aplicabile regimurilor
matrimoniale. Aceasta Conventie a intrat in vigoare pe 1 septembrie 1992 doar
intre Franta, Luxemburg si Tarile de Jos (Olanda) desi ea a fost semnata si de
Austria si Portugalia.
Conform art. 1, obiectivul Conventiei il reprezinta stabilirea legii aplicabile
regimurilor matrimoniale, notiune din sfera careia tratatul exclude obligatiile
alimentare dintre soti, drepturile succesorale ale sotului supravietuitor si capacitatea
sotilor.
Articolul 3 prevede ca regimul este supus legii interne (adica, dreptului
material, nu celui conflictual) alese de catre soti inainte de casatorie dintre
urmatoarele legi posibile;
Legea statului a carui cetatenie o are unul dintre soti in momentul alegerii;
24

 Legea statului pe al carui teritoriu unul dintre soti isi are resedinta obisnuita
in momentul alegerii;
Legea statului pe teritoriul caruia unul dintre soti isi va stabili o noua
resedinta obisnuita dupa casatorie.
Totusi, exista trei cazuri in care regimul matrimonial se supune legii interne a
statului a carui cetatenie o au ambii soti;
1. daca statul a carui cetatenie comuna o au sotii a facut declaratia prevazuta de
art. 5 si daca efectul acesteia nu poate fi inlaturat conform alin. (2) al art. 5;
2. daca acest stat nu este parte la conventie si daca conform dreptului sau
international privat legea sa interna este aplicabila si daca sotii isi stabilesc
prima resedinta obisnuita dupa casatorie fie intr-un stat care a intocmit
declaratia prevazuta de art. 5 fie, intr-un stat care nu este parte la conventie si
al carui drept international privat prevede de asemenea, aplicarea legii
nationale comune a sotilor;
3. in situatia in care sotii nu isi stabilesc prima resedinta obisnuita dupa
casatorie pe teritoriul aceluiasi stat.
Rezumand normele conflictuale ale art. 3-7 ale tratatului in discutie, regimul
matrimonial este guvernat de legea aleasa de soti dintre legile indicate:
Nationalitatii sotilor in momentul alegerii;
Resedintei obisnuite a sotilor in momentul alegerii;
Resedintei obisnuite a sotilor dupa casatorie;
Situarii bunului imobil;
De forma alegerii sau lex loci contractus.
29. DREPTUL DE PROPRIETATE, COMPONENTA FUNDAMENTALA A
DREPTULUI EUROPEAN SI INTERNATIONAL
A.Proprietatea si dreptul de proprietate in doctrina europeana
Adam smith, David Ricardo, Charles Louis de Secondat Montesquieu, JeanJacques Rousseau, in secolul al XIX lea, Charles Gide, Paul Leroy-Beaulieu, in
secolul al XX-lea, van Philip Stephens, Robert Murphy si multi altii, in secolul al
XXI lea, au abordat din diferite unghiuri de vedere, problemele proprietatii si
dreptului de proprietate, pentru ca viata in comunitate este greu de conceput in afara
intelegerii corecte a statutului proprietatii si a criteriilor care ii fundamenteaza
respectarea si realizarea in lumea civilizata.
Charles Louis de Secondat Montesquieu insista in remarcabila sa opera De
L`esprit des Loix, asupra necesitatii unor reglementari cat mai riguroase cu privire
la proprietate. Legiuitorul preciza autorul- trebuie sa reglementeze toate
modalitatile prin care se poate dobandi, in mod corect, proprietatea. El trebuie sa
reglementeze dota femeilor, donatiile, succesiunile, testamentele, in sfarsit, toate
felurile de a contracta.

25

Marele ganditor nota ca absenta preciziei in reglementarea statutului

proprietatii poate avea consecinte dintre cele mai neplacute in apararea proprietatii
fiecaruia dintre membrii cetatii.
B.Cum se dobandeste proprietatea? -Charles Gide
Fara sa citeze argumentele lui Montesquieu si fara sa evoce Legea lui Solon,
profesorul Charles Gide pune cateva intrebari fundamentale cu privire la
dobandirea prprietatii. Este oare proprietatea dobandita:
1. Prin lege?
2. Prin forta?
3. Sau prin propria munca?
Precizarea sa este fara echivoc. Proprietatea se dobandeste prin munca, act de
creatie sub forma de producere ex nihilo, care poate conferi unui om un drept atat
de formiodabil , care este dreptul de proprietate.
Autorul argumenteaza ca dreptul de proprietate este baza tuturor celorlalte
drepturi, cel putin a drepturilor reale, ocupand un loc enorm in economia politica,
deoarece, este conditia prealabila a schimbului si, prin urmare, pivotul intregului
mecanism al distributiei.
C. Instituirea proprietatii-implicatii si consecinte.
Jean-Jacques Rousseau a lasat omenirii opinii de referinta cu privire la aparitia
proprietatii si a dreptului de proprietate. primul om care, imprejmuind un teren, sa incumetat sa spuna acest e al meu si care a gasit oameni destul de prosti ca sa-l
creada a fost adevaratul intemeietor al societatii civile nota Rousseau si atragea
atentia asupra consecintelor economice si sociale ale actului savarsit de acel om.
de cate crime, razboaie, de cate mizerii si orori ar fi scutit omenirea cel care,
acotand tarusii si astupand santul, ar fi strigat semenilor sai:- Feriti-va sa-l ascultati
pe acest impostor; sunteti pierduti daca uitati ca roadele sunt ale tuturor si ca
pamantul este al nimanui-.
C. Proprietatea si dreptul la proprietate in practica europeana.
Evocarile din doctrina europeana se bazeaza, desigur, pe o indelungata
practica, studiata din cele mai diferite unghiuri de vedere de reputatii analisti
asupra carora ne-am oprit mai devreme. In Europa, proprietatea individuala a
cunoscut o dezvoltare continua, iar procesul extinderii acestei proprietati nu s-a
oprit pe continentul european, dar constatam evolutii in acest sens in alte zone ale
lumii. Deci, in practica europeana, dreptul de proprietate individuala ocupa un loc
foarte important.
In aceste circumstante, preocuparea pentru reglementarea dreptului de
proprietate a fost si continua sa reprezinte o prioritate, atat la nivelul institutiilor
europene abilitate, cat si la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene.
Tratatele negociate si adoptate de statele membre contin norme detaliate cu
privire la statutul proprietatii si exercitarea dreptului de proprietate in practica
europeana, in general, si in practicastatelor membre ale Uniunii Europene, in
special. In Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se da o
reglementare comprehensiva dreptului de proprietate. Orice persoana-se
26

stipuleaza in Carta_ are dreptul de a detine in proprietate, de a folosi , de a dispune

si si de a lasa in mostenire bunurile pe care le-a dobandit in mod legal
D. Realizarea dreptului de proprietate in Romania dupa 1989.
Schimbarile fundamentale intervenite in sistemul economic, politic si social
al Romaniei dupa 1989 s-au reflectat in abordarea problemelor dreptului de
proprietate.
Astfel, in Constitutia tarii din 1991 s-a stipulat in mod expres ca Dreptul de
proprietate, precum si creantele asupra statului sunt garantate. Continutul si limitele
acestor drepturi sunt stabilite de lege
Cu prilejul revizuirii Constitutiei-in anul 2003- s-au facut corecturile
solicitate, prevazandu-se ca Proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod
egal de lege indiferent de titular
In acelasi timp, constitutia din 2003 stipuleaza ca Cetatenii straini si
apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai in
conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si din tratatele
internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile
prevazute de lege organica, precum si prin mostenire legala.
In concluzie, dreptul de proprietate este unul fundamental- demonstrat atat in
doctrina europeana si mondiala, cat si in practica, iar tara noastra s-a aliniat la
exigentele europene si internationale in acest domeniu important al drepturilor
omului.
30. ASPECTELE TEORETICE SI PRACTICE IN DREPTUL PENAL
Cum era si firesc, nici stiinta dreptului in general si nici stiinta dreptului
penal, in special, nu puteau ramane neinfluentate de repunerea in discutie a puterii
de stat sau a unor postulate, pana recent indiscutabile, in incercarea de a gasi o
pozitionare mai adecvata a dreptului penal in noua orientare a filosofiei politice.
In problema centrala a dreptului penal-raspunderea penala- s-a incercat o
conciliere intre raspunderea morala (care il considera pe infractor ca pe o fiinta
abstracta, liber in actiunile sale) si raspunderea sociala (care Il considera pe
infractor un anormal influentat de diversi factori criminogeni).
Prin abandonarea controverselor de ordin filosofic si plecandu-se de la ideea
ca cel mai bun sistem de politica penala este acela care da cele mai bune rezultate,
s-a ajuns la consacrarea raspunderii individuale.
Sistemul clasic traditional care se multumea sa aplice o pedeapsa abstracta in
functie de o responsabilitate de principiu si dupa o calificare pur juridica a unei
fapte detasata de persoana care a comis-o, I s-a opus realitatea psiho-sociala a
amului concret, cu sentimentul sau propriu de responsabilitate, in functie de care se
va putea proceda la resocializarea sa.
Aceasta noua doctrina a dat nastere la numeroase propuneri asupra criteriilor
operationale si asupra tehnicilor proprii de a pune in practica ideea resocializarii.
27

Realizarea practica a masurilor de aparare sociala incepe sa prinda

contururile unei activitati constient organizate asa cum a reiesit din dezbaterile
colectivului Societatii Internationale de Aparare Sociala din 1980.
In cadrul crizei generale a dreptului penal apar crize pe categorii juridice
(criza legalitatii, criza responsabilitatii, criza penalitatii). S-a preconizat regandirea
completa a dreptului penal nemaiexistand aproape nici o institutie care sa nu fie
contestata, incepand cu temeiul rasounderii penale, elementul legal al infractiunii,
rolul, modul si executarea pedepselor, incriminarea si dezincriminarea faptelor, cei
mai radicali propunand chiar liminarea notiunilor de infractiune, pedeapsa,
raspundere.
Pe baza unor studii comparative s-a ajuns la concluzia ca respectul dreptului
si al justitiei slabesc, frica de politist, agent al ordinii, a disparut, pedeapsa nu mai
este nici intimidanta nici exemplara. Fenomenul infractional se internationalizeaza
in ciuda congreselor internationale care incearca organizarea luptei impotrica
criminalitatii internationale.
Ceea ce este insa deosebit de grav, constata multi cercetatori, este faptul ca
pe cat varsta infractorilor tinde sa coboare, pe atat gravitatea infractiunilor comise
de tineri de o duritate incredibila, tinde sa creasca. In aceste conditii sunt necesare
reforme legisletive, sociale.
Modificari legislative in acest domeniu au fost destul de numeroase dar
rezultatele concretizarii teoriei lansate de noua aparare sociala sunt modeste,.
Recent s-a aratat ca potrivit acestei doctrine, criminalitatea fiind un fapt al
societatii, delincventul apare ca o victima, deviant la prima infractiune si bolnav in
caz de recidiva.
De multe ori victima apare chiar ca o provocare, justitia fiind apreciata in
Franta ca cea mai supla pentru infractori si cea mai severa pentru victime.
Criza pe care o cunoaste dreptul penal, declansata din cauza neadaptarii lui la
etica societatii contemporane, este nerezolvata.
O societate inchegata isi organizeaza apararea valorilor sale in functie de
gravitatea pericolelor care o ameninta, astfel inact, in orice moment trebuie sa
existe o corespondenta perfecta intre legile penale si exigentele morale ale
generatiilor actuale.
Un dezacord intre sentimentele de justitie si echitate ale generatiei actuale si
reactia sociala dictata judecatorilor de legea penala, pun sub semnul intrebarii insusi
scopul dreptului penal, pentru ca acesta trebuie sa ramana un drept subsidiar care sa
fie aplicat ca o ultima ratio, cand obiectivele sociale vizate fac folosirea lui
indispensabila.
In ultimul timp, datorita cresterii sentimentului de nrsiguranta in fata
agresiunii, s-a readus pe prim plan ideea descurajarii infractorilor.
Aceasta tendinta se observa atat pe plan legislativ cat si in regimul de
executare a pedepselor.
Sunt puse fata in fata doua politici:Una a minimului de incriminare in
sustinerea careia se invoca notiunea individualista a maximului de libertate si de
28

liber arbitru si alta a apararii sociale bazata pe ideea aplicarii impotriva oricarei
forme de amenintare a ordinii.
Discutii se poarta si asupra principiului raspunderii pentru actiuni si nu
omisiuni, intrucat obligatia pozitiva de a actiona este privita ca o incursiune asupra
libertatii individuale.
A. Raspunderea penala a persoanelor juridice.
Infractiunea, raspunderea penala si pedeapsa- institutiile fundamentale ale dreptului
penal au fost repuse in discutie o data cu reluarea controversatei probleme a
raspunderii penale a persoanelor juridice.
Crima organizata, de cele mai multe oti este savarsita sub paravanul unor
persoane juridice, iar simplele masuri de siguranta sau dovedit ineficace. De aceea,
castiga teren ideea ca in cazul constatarii unei infractiuni pusa in sarcina unei
persoane juridice sa se porneasca doua actiuni penale: una impotriva institutiei
implicate si alta impotriva managerului sau functionarului institutiei implicate,
pronuntandu-se sanctiuni compatibile si descurajatoare.
Caracteristic pentru spatiul juridic european este, printre altele, si
recunoasterea resposabilitatii grupurilor colective, a intreprinderii.
In Germania, conceptia aplicarii amenzii penale persoanelor juridice a fost
influentata de asa zisa teorie a organelor, potrivit cafreia, o intreprindere poate fi
identificata cu persoanele de care ea depinde ca sa actioneze, deci, o raspundere
aparte de cea a persoanelor fizice care nu si-au facut datoria.
B. Raspunderea ministerila.
Ultimul deceniu a marcat o cotitura importanta in abordarea problemei raspunderii
ministeriale, influentata atat de ideea ca nimeni nu poate pretinde o pozitie
privilegiata sustinuta pe baza unei superioritati fata de altii, cat, mai ales, de
declansarea actiunii anticoruptie mainile curate in Italia si a afacerii sangelui
contaminat in Franta.
Modificarile legislative in acest domeniu se fac cu dificultate intrucat este
cunoscut ca este mai usor sa creezi un abuz decat sa il suprimi.
In ultimii 25 de ani de la Congresul al V-lea al Natiunilor Unite pentru
prevenirea infractiunilor si tratamentul infractorilor (Geneva 1975) unde s-a atras
atentia ca actiunea de dezincriminare propuse de Congresele anterioare nu poate
avea drept scop aprobarea comportamentului care face obiectul incriminarii, ci
urmareste doar descongestionarea aparatului judiciar de acele conflicte a caror
nocivitate este mai mica, se manifesta o anumita prudenta.
Pe langa numeroase dezincriminari operate In Olanda (greve, eutanasia,
ultraj, folosirea drogurilot, a jocurilor de noroc, avort), Finlanda (avort, pornografie,
betie, anumite infractiuni sexuale), Austria, o problema deosebita o constituie
actiunea de dezincriminare a furturilor din marile magazine.
Din sumara trecere in revista a unnor tendinte teoretice si practice in
domeniul dreptului penal rezulta o situatie paradoxala. Desi din statistici si studii
se desprinde o agravare cantitativa si calitativa a fenomenului infractional ce duce
la instaurarea unui sentiment general de lipsa de securitate si neliniste colectiva,
29

totusi, se fac incercari ca pe calea unui umanism generos sa se reuseasca acolo unde
sistemul sanctionator clasic a esuat.
31. JUDECATA IN FATA TRIBUNALULUI DE PRIMA INSTANTA SI
RECURSUL LA CURTEA DE JUSTITIE
A. Judecata in fata Tribunalului.
Tribunalul de Prima Instanta aplica regulile de procedura prevazute in
Protocoalele privind Curtra (Titlul III, combinat cu Titlul IV). La acestea se adauga
Regulamentul de procedura care a fost stabilit de comun acord de catre Curte si
Tribunal si care a fost aprobat de catre Consiliu la 2 mai 1991.
Deciziile privind crearea tribunalului de prima instanta, care sunt cuprinse in
protocoalele privind statutul Curtii de Justitie, contin reguli care stabilesc
competenta fiecareia dintre cele doua instante in scopul evitarii unor situatii de
concurenta a competentelor acestora in judecarea fondului cauzelor.
B. Recursul impotriva hotararii Tribunalului.
Impotriva hotararilor Tribunalului de Prima Instanta se poate face recurs in fata
Curtii de Justitie, conform deciziilor de infiintare a Tribunului care au adaugat un
titlu suplimentar (IV) la fiecare dintre aceste protocoale si care prevad modalitatea
de introducere a recursului, conditiile admisibilitatii.
C. Hotararile care pot fi atacate cu recurs:
Pot fi atacate cu recurs in fata Curtii de Justitie hotararile Tribunalului de Prima
Instanta prin care se hotaraste in fond asupra cauzei sau prin care hotaraste asupra
unei chestiuni de procedura privind exceptia de incompetenta sau inadmisibilitate
(art. 48 si 49 din Protocol, Titlul IV).
C. Motivele recursului:
Potrivit art. 32 quinto CECA, 168A CE si 140 CEEA, recursul trebuie sa fie
fondat doar pe mijloace de drept. Aceste dispozitii se completeaza cu cele ale
protocoalelor Curtii de Justitie (art. 51) care prevad urmatoarele motive:
-incompetenta Tribunalului in respectiva cauza;
-nerespectarea procedurilor in fata acestuia, prin care s-au adus atingeri intereselor
partilor recurente;
-incalcarea dreptului comunitar.
32. RECURSURILE IN FATA CURTII DE JUSTITIE A COMUNITATILOR
EUROPENE
A. Recursul in anulare.
Recursul in anulare are un rol deosebit de important in asigurarea ordinii de
drept comunitare. Se are in vedere faptul ca unor institutii comunitare le sunt
conferite prin tratate competente care se refera la intreg sistemul comunitar (art. 4
CE), si care, in baza acestor puteri pot intreprinde anumite actiuni prin care sa-si
depaseasca aceste competente.
30

Recursul in anulare constituie din acest punct de vedere, o cale importanta de

asigurare a exercitarii atributiilor comunitare, conform actelor normative.
El poate fi definit ca fiind o actiune indreptata impotriva unui act indeplinit
de o institutie comunitara in vederea obtinerii anularii acestuia pentru motive de
ilegalitate, prin intermediul Curtii de Justitie sau a Tribunalului de Prima Instanta.
Aceasta actiune este inspirata si isi gaseste corespondenta in dreptul administrativ
francez, in actiunea pentru exces de putere.
Conform art. 33, 37 si 38 CECO, pot fi atacate in vederea anularii:
-deciziile si recomandarile Comisiei pentru cazuri generale (art. 233) sau pentru
tulburari fundamentale si persistente provocate in economia unui stat prin actiunea
acesteia (art. 37);
-deliberarile Parlamentului European si al Consiliului;
Tratatele Ce si CEEA prevad ca atacabile:
-actele Consiliului si Comisiei altele decat recomandarile si avizele (art. 173 CE si
146 CEEA);
-deliberarile Consiliului guvernatorilor si ale Consiliului de administratie al Bancii
Europene de Investitii (art. 180 CE);
Tratatul de la Maastricht adauga la acestea urmatoarele prevederi in cadrul
CE:
-actele Bancii Centrale Europene (altele decat recomandarile si avizele)
-actele Parlamentului European care produc efecte fata de terti.
Jurisprudenta Curtii a considerat admisibila o actiune introdusa impotriva
unor acte ale Curtii de Conturi.
Referitor la acordurile internationale incheiate de Comunitati, Curtea s-a
declarat incompetenta sa anuleze aceste acorduri, dar in cazul cand acestea sunt
contrare dreptului comunitar, a stabilit ca poate sa anuleze actele de aplicare a
acestuia in plan comunitar. Comunitatea ramane insa responsabila fata de subiectele
de drept international cu care a incheiat respectivul tratat.

31