Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2[2] CONSTANTINESCU, POMPILIU - Centenarul lui Creangă, în „Vremea”, X, 478,7 martie, 1937, p.9.
zice că “haina îl face pe om”, sancţionează astfel orice încercare de acoperire a
“nudităţii” spirituale ori de caracter cu un veşmânt fals.Comportamentul , “felul de a
fi”, gesturile, modul de a vorbi sunt şi ele o marcă a personalităţii.
Singurele personaje negative din opera lui sunt acelea care contrazic
natura, ca de exemplu, omul spân sau omul roş. Fără a ieşi din schemele basmului
popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate
întâmplările povestite. „Geniul humuleşteanului este această capacitate
extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a
le retrăi aventurile nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări şi uimiri, adică de a crea
viaţă.” 3[3]
Creangă a fost un creator în sensul cel mai înalt al cuvântului. În simplitatea
lui, stă, de fapt, o imensă ştiinţă a vieţii intuită în raporturile ei fundamentale. El ştie
totul despre mersul anotimpurilor şi despre rosturile gospodăreşti ale omului de la
ţară, cunoaşte uneltele meşteşugului şi le numeşte cu inepuizabilă plăcere, ştie
unde s-ascunde ursul, dar şi unde se tupilează, ghemuită după lună, fata
împăratului, prefăcută în pasăre nevăzută. El ştie, mai cu seamă, să ne descopere
tainiţele sufletului popular. Formulele tipice, împrumutate de Creangă din vorbirea
populară, oralitatea şi spontaneitatea stilului său dau culoare şi autenticitate
scenelor de viaţă descrise. Opera lui depăşeşte sensibil basmul popular cu
simbolurile lui tradiţionasle, ridicându-se la o semnificaţie filozofică mai
cuprinzătoare. 4[4]
Semnificaţia titlului, numelui Harap-Alb reiese din scena în care spânul îl
păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână. Fântâna este prelungirea
suprapământeană a axului vertical al lumii (axis mundi), iar arta fântânilor este arta
sacră, de magie. Iniţierea lui Harap-Alb (nume românesc al Yin–Yang–ului,
echilibrare perfectă), aflat în vârful ierarhiei iniţiatice, îl construieşte sub semnul
renaşterii din catabaza fântânii, al cărui „păzitor de prag” este Spânul. Intrarea în
fântână a eroului generează moartea vechii individualităţi profane şi simetric va
avea o nouă regenerare prin atingerea cu „apa vie”, dar nu înainte de traversarea
pădurii-lume, plină de probe şi de capcane.
3[3] MANOLSCU, NICOLAE -Recitind poveştile lui Creangă, în lecturi infidele, Editura pentru literatură, 1966, p.7-15
4[4] BĂLAN, ION DODU - Ion cel Mare-fiul răzeşului din Humuleşti, în vol. Ethos şi cultură sau vocaţia tinereţii,
Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 293-295
Naiv, lipsit de exprienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul
din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Numele lui are sensul
de „rob alb”, deoarece „harap” înseamnă „negru, rob”. Din poreclă devine nume,
pentru ca apoi să capete valoare de renume.
Îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de
a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din
faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cea mai mare culpă a eroului pare să fie
necunoaşterea oamenilor. În acest sens, opera lui Creangă se constituie într-un
original manual de psiho-socio-pedagogie practică. Individul este un univers
complex, contradictoriu, amestec de bine şi rău, aşa cum este de fapt însăşi
lumea. I-o spune lui Harap-Alb şi calul „Acum cred că mă cunoşti şi de urât şi de
frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de puternic”.
Drumul reprezintă semnul aventurii, al evenimentului şi deci al naraţiunii, ca
întâmplare povestită. Tot din punctul de vedere al productivităţii narative a
basmului, drumul măsoară şi distanţa dintre real şi fantastic, dintre „Amu cică era
odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori...” şi tărâmurile populate de fiinţe
supranaturale, fabuloase, teritorii aflate dincolo de capătul lumii. Omul pornit la
drum devine drumeţ. („Bună cale, drumeţule!”, i se adresează Spânul lui Harap-
Alb. Fiind „rătăcit”, trebuind să reacţioneze la întâmplările prilejuite de drum,
„drumeţul” capătă valoare de erou, personajul având ca însoţitor nedespărţit calul
(atât ca interlocutor cât şi călăuză).
Parcurgerea unui drum are şi o valoare simbolică, drumul fiind unul al
formării unei personalităţi care nu se formează decât pe coordonatele necesare ale
continuităţilor, ale însuşirilor şi ducerii mai departe a unei experienţe umane
acumulate. Acest fapt este sugerat şi prin faptul că drumul parcurs de Harap-Alb
este acelaşi pe care-l străbătuse în tinereţe şi craiul, tatăl acestuia. Tot simbolică
este şi întâlnirea celor doi la pod, tatăl şi fiul, podul reprezentând locul de joncţiune
a două drumuri, a două destine care se aseamănă. Povestea lui Harap-Alb are
nevoie de mai multe poduri: unul leagă curtea craiului de cea a Împăratului Verde,
al doilea deschide calea către Împăratul Roş. Podul, ca topos narativ, se
completează cu alte elemente de semnificaţie naratologică apropiată: fântâna,
strâmtorile şi grădina, şi ele deopotrivă porţi de trecere, dar şi iniţiatice.
Necunoaşterea drumului duce la rătăcirea lui.
Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu
greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa,
pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie şi
propria familie.
Momentul întâlnirii cu Spânul poate fi şi el interpretat ca o modalitate
specifică de metamorfozare prin aceea că unul preia rolul celuilalt. Aici se produce,
pe de-o parte, o renaştere a lui Harap-Alb, de vreme ce el este rebotezat („De-
acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu”) dar, în
acelaşi timp, şi începutul sfârşitului pentru Spân, în sensul că în timp ce unul
câştigă, celălalt pierde.
Metamorfozări sunt şi cele cinci fiinţe năzdrăvane care reprezintă
întruchipări ale unor nevoi esenţiale, cum sunt foamea, setea, securitatea fizică,
orientarea şi adaptabilitatea.
Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al său, calul fabulos
(care suportă două metamorfozări: prima, când dintr-un cal răpciugos devine unul
tânăr, frumos, bineînţeles, îndurând şi el cele trei probe, a doua oară, ca
personificare prin dovedirea calităţilor de a gândi şi a vorbi) şi de Sfânta Duminică,
cea care îi dăduse primele sfaturi în evoluţia maturizării sale. Ea îi apare lui Harap-
Alb cu funcţionalitate iniţiatică conform regulei basmului, de trei ori: prima dată,
când îi spune soluţia depăşirii impasului pentru a putea pleca la drum către
Împăratul Verde, a doua oară, înaintea confruntării cu ursul, păzitorul salatelor şi a
treia oară, pentru răpunerea cerbului cu diamante în coarne.
Călătoria spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a
flăcăului, deprinzând acum învăţătură ca orice om, căpătând experienţă mai ales
în cunoaşterea speciei umane.
Umanitatea operei lui Creangă rămâne totuşi, în marea ei majoritate, „cu
frica lui Dumnezeu în inimă”, dar şi cu speranţa izbăvirii.
Cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său spre împăratul
Roş, îi devin ajutoare de nădejde şi-l ajută în trecerea probelor. Harap-Alb are
capacitatea umană de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-l ajute în orice
împrejurare dificilă a vieţii, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante,
devenite (la nevoie) adevărate talente: „tot omul are un dar şi un amar, şi unde
prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă amarul” (Ochilă). Priceperea lui Harap-
Alb de a-şi face prieteni buni vine dintr-o filozofie străveche de viaţă, aceea că
omul nu poate trăi de unul singur: „ca tovaraş era părtaş la toate, şi la pagubă şi la
câştig şi prietenos cu fiecare pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la
împăratul Roş”. De asemenea, sufletul lui bun, dragostea pentru albine (albina
este simbolul spiritual al unei caste) şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute
atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă
prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care
Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa
furnicilor şi cea a albinelor salvându-i de asemenea viaţă.
Ursul este socotit simbol al clasei războinicilor deţinători ai puterii
temporale, care se manifestă agresiv faţă de un centru spiritual. Agresivitatea
ursului este indiciul net al unora din acele revolte a inferiorului contra superiorului,
a puterii contra autorităţii spirituale. Nu întâmplător Craiul îşi încearcă fiii îmbrăcat
într-o blană de urs.
Cerbul, ale cărui coarne ar fi o variantă a caducelui lui Hermes, este un
simbol al fluenţei universale, masacrul capului ar fi sacrificial, abolirea timpului şi
spaţiului, el este astfel simbol al primenirii lumii, „Renovaţio Mundi” o dată la şapte
ani, prin pierderea pietrelor nestemate, în basmul lui
Creangă.
În această etapă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea pentru o fată,
care vine, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul din reperele
finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti
ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc,
alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la
care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la
care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii,
care va şti să aibă grijă de barbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt
fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-l din morţi cu smicele şi apă
vie. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi,
fiu de crai, viitorul împărat care-şi poate asuma răspunderea închegării unei familii
şi conducerii unei gospodării, întrucât experienţa căpătată îi conferă statutul de
adult pregătit pentru viaţă.
Caracterul oral al stilului lui Creangă îşi are izvorul în felul în care se unesc
cuvintele cu locuţiunile tipice, în interiorul frazei, încât acestea par făurite pentru a
fi spuse, nu citite. Procedând aşa, „Creangă restituie povestirea funcţiei ei estetice,
care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor capabil de a fi cucerit prin
toate elementele de sugestie ale graiului viu”(T. Vianu).
Analizată din acest punct de vedere, Povestea lui Harap Alb pare într-
adevăr scrisă nu pentru a fi citită, ci spusă. Dealtfel, însuşi autorul are grijă să
precizeze din când în când că el îşi spune povestea în faţa unor ascultători, pe
care îi simte mereu prezenţi, asemenea povestitorului popular, care e în largul lui
numai atunci când se află în faţa unui public ascultător: „dar ia să nu ne depărtăm
cu vorba- exclamă Creangă chiar de la început- şi să încep a depăna firul poveştii”.
Astfel de consideraţii mai face şi altă dată: „Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai
bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde...” , sau îi roagă pe
cititori, consideraţi mereu auditori, să-l asculte: „Ce-mi pasă mie? Eu sânt dator să
spun povestea şi vă rog s-ascultaţi”.
Oralitatea stilului este realizată, din punct de vedere artistic, prin
numeropase procedee. Unul din acestea îl constituie folosirea interjecţiei: hei, hei
”... Hei, hei! Nu ştiţi dumneavoastră ce poam-a dracului este Harap-Alb aista...”;
na,na,na!: Na, na, na! D-apoi pentru vrednicia lui l-a dat tata”...”; măi, măi, măi!:
„Măi, măi, măi! Că multe-ţi mai văd ochii...”. Anumite expresii tipice, extrase din
vorbirea vie a poporului: „ Mă rog, ce mai la deal la vale? Aşa e lumea asta, şi de
ai face ce-ai face rămâne cum este...”, „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de
nevoie”, ; ori din repetarea pronumelui personal tu în propoziţii de felul acesta:
„Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nimica....”. În alte cazuri, oralitatea stilului lui Creangă
izvorăşte din folosirea de locuţiuni adverbiale formate din cuvinte rimate: „mort-
copt” („mort-copt trebuie să te ieu cu mine...”), întrebuinţarea dativului etic („Şi
odată mi ţi-l înşfacă cu dinţi de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi,
dându-i drumul de-aclo, se face spânul până jos praf şi pulbere”) pentru a arăta că
povestitorul sau cel care ascultă participă sufleteşte la desfăşurarea acţiunii.
Foarte interesante, pentru îmbogăirea oralităţii stilului sunt cazurile în care
dativul etic constă din folosirea împreună a pronumelor neaccentuate de pers. I şi
a II-a, totdeauna în ordinea mi, ţi, construcţia devenind mult mai expresivă, fiindcă
exprimă, pe de o parte, participarea sufletească la acţiune a povestitorului (”mi”),
pe de altă parte, a cititorului, considerat mereu ca un ascultător („ţi”). „Şi odată mi
ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsu în înaltul ceriului...”sau „Ochilă, el
sireicanul mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă... .În felul acesta se creează o
solidaritate între vorbitor şi ascultător din punctul de vedere al interesului lor faţă
de acţiunile întâmplate.
„Creangă recurge extraordinar de des atât la idiotisme, cât şi la proverbe,
cum fac de obicei, şi oamenii simpli, când folosesc un proverb. Procedeul
seamănă cu citatele din limbajul ştiinţific: pentru a mări forţa convingătoare a unei
constatări sau observaţii personale, pentru a-i acorda o valoare oarecum generală,
vorbitorul invocă autoritatea unui for consacrat, în cazul proverbelor, autoritatea
întregii colectivităţi umane, care, fiind veşnică, „ştie ce spune”, deci nu poare greşi.
( proverbe propriu-zise: „Vorba ceea: Paza bună trece primejdia rea”, „Toată
pasărea pe limba ei piere”; zicale: „Vorba ceea: Golătatea înconjură, iar foamea dă
de-a dreptu”, „Vorba ceea: Arde focu-n paie ude”; citate: „Ş-apoi vorba ceea:
Ţiganul, cînd i-e foame, cîntă; boierul se primblă cu mîinile dinapoi, iar ţăranul
nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul”; „Dar vorba ceea: Poţi opri vîntul,
apa şi gurile oamenilor?”)”5[5]
Sursele umorului în Povestea lui Harap-Alb sunt diverse fiind date de starea
permanentă de bună dispoziţie a autorului, de jovialitatea, verva şi plăcerea lui de
a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”: exprimarea poznaşă, mucalită,
într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te amuzi („Şi înălţimei voastre
gând bun şi mână slobodă, ca să ne daţi cât se mai poate mai multă mâncare şi
băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă; că din mâncare şi băutură las dacă
ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii”); combinaţii
neaşteptate de cuvinte („Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de
urechi...”), caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale : fata împăratului
Roş este „o zgâtie de fată”, „un drac, bucăţică ruptă din tată-său din cap până în
picioare, ba încă şi mai şi”; ironia („Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea:
apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”).
Arta povestirii la Creangă nu este dominată de acţiune, deşi cititorul este
surprins de năvala întâmplărilor. Scriitorul are ochi pentru ceea ce este particular,
iar auzul lui reţine cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Prin detalii
2. IORDAN, IORGU - Limba lui Creangă, în Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Editura
Academiei, 1956, p. 137-170
3. MANOLESCU, NICOLAE -Recitind poveştile lui Creangă, în lecturi infidele, Editura pentru literatură, 1966, p.7-15
4. CONSTANTINESCU, POMPILIU - Centenarul lui Creangă, în „Vremea”, X, 478, 7 martie, 1937, p.9.