Caracterizarea personajului Ilie Moromete

De Marin Preda
Statutul social al personajului . Siliştea-Gumeşti – comună mare cu şcoală şi două
biserici –
devine spaţiul ficţional în care se vor accentua contradicţiile ce vor duce la dispariţia
unei civilizaţii,
peste care prefacerile politice şi economice mari sau mici, acceptând o condiţie socială
asumată
conştient , căci „timpul avea răbdare”. Când acesta se va grăbi, satul va intra în „criză”,
iar ţăranii cu
prestigiu, stimaţi de colectivitate vor dispărea o dată cu mentalitatea lor, cu felul lor de
viaţă.
Din lumea pestriţă a comunei Siliştea-Gumeşti se diferenţiează categoric figura lui Ilie
Moromete –
replica literară a lui Tudor Călărşu, tatăl scriitorului - , ţăran mijlocaş, cu o familie
numeroasă, trăind
în limita normalităţii: are pământ care le asigură traiul, casă cu acareturi, oi şi cai. Dar nu
acest ţăran
„înscris” în viaţa comună interesează, ci acela care se deosebeşte de ceilalţi prin
complexitate
sufletească, prin gândire superioară, prin spiritul contemplativ, prin harul vorbei care-l
unicizează.
Ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei
societăţi agrare
fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.
Caracterizare directă. Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorul
muţumindu-se
să noteze stări : „era tăcut”, „era vesel”, „era tulburat”, „era ţeapăn şi sumbru”, în
funcţie de motivele
ce-i determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit.
Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete
este un om de
care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Pentru Cocoşilă, prietenul lui cel mai
bun,
Moromete este „prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor, amuzându-l chiar, având în
vedere că
înjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă, vestit pentru aceasta.Primarul Aristide îl
consideră
„ciudat” şi îl priveşte curios, Jupuitul îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte
datoriile: „Rasă de
om ca dumneata n-am mai pomenit!Sărac nu eşti, copii mici n-ai, bolnav nu eşti? Toată
lumea
plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de „cincisprezece
ani”. Niculaie,
deşi copil, realizează că tatăl său era „un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-
avea nevoie
să se înghesuie în ea”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „. . . toată ziua stai la drum
şi bei tutun şi
la sfânta biserică nu vrei să vii” sau îl acuză de plăcerea lui de a vorbi: „. . .lovi-o-ar
moartea de
vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi
arde cămaşa pe
mine”, „ eşti mort după şedere şi tutun”.
Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-a
guvernat
viaţa, chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă
autocaracterizare:
„Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”.
Caracterizare indirectă- Prin fapte Ilie Moromete prinde viaţă, ca personaj principal,
nu atât
din faptele pe care le săvârşeşte, cât din comportamentul său inimitabil, din atitudinile –
cu totul
originale – faţă de oameni şi de întâmplări. Faptele săvârşite de Moromete sunt cele ale
unui ţăran
obişnuit, cu familie şi griji: merge la câmp – dar nu se prea omoară cu munca – vorbeşte
cu un vecin,
îl vizitează pe altul, merge la poiana fierăriei lui Iocan, zăboveşte pe stănoaga din faţa
casei, îşi bate
copii când i se pare că aceştia depăşesc măsura. Important pentru ţăranul acesta este
nu ceea ce face,
ci cum face sau cum le prezintă întâmplările celor care-l ascultă. Glasul, mimica,
gesturile se
modifică în funcţie de ce spune, dar şi de ceea ce simte, iar comportamentul său este o
sursă de
nedumerire pentru cei din jur.
Nici una dintre „acţiunile” sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu oamenii.
De aceea,
Moromete are timp să stea de vorbă, să-i privească pe cei din jur, satul, salcâmul,
câmpia, grădina;
problemele care îi ameninţă liniştea sunt „amânate”, pentru că nu numai el are
asemenea greutăţi.
Gesturile calme, mersul rar, liniştit, glasul nuanţat sunt ale unui om care iubeşte şi
respectă un anume
mod de viaţă. Glasul liniştit este un semn al echilibrului său, dar epitetul „liniştit” apare
întotdeauna
urmat de altul care indică starea sau intenţiile sale; glasul liniştit, dar îndesat îi este
adresat lui
Niculaie, care-l supărase, indicând autoritatea agresivă, uneori a tatălui; glasul încet şi
rar îi
subliniază neliniştea şi îndoiala trezite de propunerea băieţilor de a-l lăsa pe Achim la
Bucureşti;
glasul liniştit şi straniu apare când află de la Scămosu despre trădarea feciorilor şi
vorbeşte cu acesta
„cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă, nepământească”. Durerea simţită este atât de
puternică, încât
glasul „liniştit şi încet” devine „turbure şi însingurat”; glasul stăpânit, care părea blând şi
sfios,
anunţă, de fapt, furtuna, căci atunci când e înfruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet
sfâşietor de
durere şi mânie”.
Prin comportament şi gesturi- Moromete este un om neobişnuit şi e perceput ca
atare.
Comportamentul său trezeşte uimire şi nedumerire, uneori invidie, pentru că el „avea
ciudatul dar de
a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Stăpâneşte „arta”
disimulării, regizează
mici spectacole în care el devine actor, întreabă, se minunează, răspunde. Magistrală în
acest sens
este „sceneta” jucată cu agenţii fiscali veniţi pentru plata „fonciirii”. Moromete trece pe
lângă
aceştia, strigă la o Catrină care, de fapt, era la biserică, se adresează apoi unui fecior,
supărat că
acesta n-a pus la locul ei o furcă, pentru ca să se întoarcă brusc la cei doi şi să le spună
dezolat: „Nam”,
subliniindu-şi cuvântul cu un gest de neputinţă: „desfăcându-şi braţele în lături”. Îi cere
însoţitorilui o ţigară şi acesta îi întinde repede tabachera, îl lasă pe agent să-i scrie o
chitanţă de 3000
de lei, fără să protesteze, reluând acelaşi refren: „N-am”, spre furia Jupuitului, care
încearcă să ia
altceva în contul banilor. Moromete rămâne calm, se minunează când agentul spune că
statul nu-l
plăteşte să piardă timpul în curţile oamenilor: „Uită-te la ăsta! se miră Moromete cu
oarecare veselie.
Ce, te ţiu eu?”.
În timp ce el rămâne tăcut pe prispă, fumând liniştit, cei doi au de înfruntat împotrivirea
Titei „Lăsaţi
ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele!”, a lui Paraschiv: „Nu, caii nu-i luaţi” şi ironia lui
Moromete când
vor să ia căruţa: „Crezi c-ai s-o poţi duce?”. În cele din urmă, agenţii trebuie să se
mulţumească doar
cu o mie de lei, ţăranul bucurându-se că i-a păcălit, pentru că i-au mai rămas două sute
de lei din
banii primiţi de la Bălosu pentru salcâm. Supărarea, liniştea, nedumerirea, veselia
forţată, neputinţa,
indignarea sunt prezente în comportamentul omului, subliniate fiind de gesturi şi de o
mimică
expresivă. La fel de elocventă este scena prânzului la câmp; deşi se frige cu fasolea
fiebinte, nu se
exteriorizează în nici un fel, aşteptând curios şi amuzat să păţească şi Paraschiv acelaşi
lucru,
lăsându-l să se frigă – sancţionând în felul acesta lăcomia - , apoi, prevenitor, îi oferă apă
rece şi se
interesează grijuliu dacă s-a fript rău: „Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete,
apucând bota
în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.”
Prin atitudini- Atitudinea lui Moromete în diferite împrejurări dezvăluie alte trăsături ale
sale. Este
mândru şi dispreţuitor faţă de Bălosu, pe care îl înjură întotdeauna, în gând,pentru
dorinţa de
îmbogăţire, iar acesta, simţind superioritatea vecinului său, nu-şi doreşte decât să-l vadă
umilit. În
poiana fierăriei lui Iocan, se comportă ca un om care ştie că este aşteptat, lucru
confirmat, de altfel,
de primirea pe care i-o fac sătenii: „Moromete fu întâmpinat de departe cu exclamaţii”.
Se simte
superior acestora şi nu-şi poate stăpâni pornirea de a fi ironic cu cei care nu sunt în stare
să-l
înţeleagă. Citeşte din ziar discursul regelui ca şi cum el s-ar adresa specialiştilor la
marele congres
agricol, cu nişte inflexiuni curioase în glas „care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau
încheieri
definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”. Atitudinea de
şef absolut
al familiei este subliniată de poziţia sa privilegiată în timpul cinei: „Moromete stătea
parcă deasupra
tuturor. Locul lui era în pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe
fiecare [. . .] .
El şedea bine pe pragul odăii lui, putea să se mişte în voie”.
Prin limbaj- Toţi se minunează de priceperea lui Moromete în a lămuri chestiuni de
neînţeles
pentru alţii.
Dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Dialogul cu cei din jur este o
permanentă provocare,
Moromete strecurând subtil, înţepături, din pură curiozitate de a vedea reacţia acestora
şi de a se
amuza de neputinţa lor. Când îl întreabă pe Udubeaşcă unde a fost cu o zi înainte şi
acesta îi răspunde
că stătuse toată ziua în ograda lui, se miră, iar răspunsul: „Ce vorbeşti! Păi, nu te-am
văzut”,
înseamnă de fapt, că nu l-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul „nu se distingea prin
nimic” încât să
fie văzut.
În gura lui, cuvântul capătă fascinaţie magică, cele mai obişnuite întâmplări devin
aventuri, iar
povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultătorii care-l ascultă vrăjiţi. E suficient
să amintim
relatarea călătoriei la munte, împreună cu Bălosu, pentru a vinde porumb sau a vizitei în
casa plină
de copii a lui Traian Pisică. Precum un orator desăvârşit, întâi trezeşte curiozitarea celor
dispuşi să-l
asculte cu un fel de captatio benevolentiae: „Păi, voi nu ştiţi nici unul cu cine avem noi
de-a face
aici în sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să căutaţi în
toată România,
de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el [Traian Pisică] nu găsiţi!”.Apoi se
înfierbântă şi
jură că e adevărat ce-a spus, lăsând impresia că între el şi celălalt ţăran s-a petrecut
ceva neobişnuit.
Relatarea propriu-zisă include uimirea lui Moromete şi întrebările lui retorice, adresate
ascultătorilor,
răspunsurile lui Pisică la întrebările curioase ale musafirului, intrevenţiile nevestei lui
Pisică, urletele
Ciulcăi. Nedumerirea prefăcută a lui Moromete, pauzele în rostire, interjecţiile folosite,
hazul prin
care înfăţişează gesturile celor cinsprezece suflete aflate într-o singură încăpere produc
bucurie şi
satisfacţie „auditoriului”, lacom de a afla şi alte amănunte picante despre cel care îşi
„amendează”
copii, vânzându-le pământul.
Aceasta este doar o faţă a lui Moromete, arătată celor din jur, lumii exterioare pe care
înţeleptul ţăran
o acceptă aşa cum este, dar în care nu este acceptat cu felul lui de a fi şi de a gândi,
pentru că nu este
înţeles.
Prin relaţiile cu celelalte personaje- Ca tată, se află în relaţii conflictuale cu feciorii
săi, ce nu mai
acceptă să trăiască aşa cum trăise de-o viaţă Moromete, care vor bani şi cer ca
produsele să fie
vândute pentru a se îmbogăţi, precum Bălosu. Aceştia suportă din ce în ce mai greu
autoritatea
tatălui, care îi ironizează, îi umileşte uneori, le aplică pedepse corporale. Cu toate
acestea, Moromete
va accepta planul lor, fără să le bănuiască intenţiile. Duritatea lui nu este un defect,
pentru că
autoritatea tatălui care conduce familia, fiind răspunzător de binele acesteia, nu poate fi
pusă la
îndoială, iar încercarea de a o încălca este sancţionată drastic. Cu atât mai surprinzător
este Ilie
Moromete când trăieşte o emoţie neînţeleasă la premierea lui Niculaie, el însuşi fiind
uimit de ceea
ce i se întâmplă: „. . .vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea
nemulţumit şi
dezorientat, atins tocmai în liniştea sa netulburată. Ce era Niculaie ăsta? De unde mai
răsărise şi el cu
povestea asta a lui cu şcoala? [. . .] prăpăditul de el [. .] Când l-am văzut pe scena aia,
acolo, mi-a
secat inima”. Un sentiment de vinovăţie îl va urmări mereu, subliniind, de fapt, că într-o
lume dură
sentimentele trebuie să fie ascunse. Nici ca soţ nu-şi va manifesta trăirile: îşi insultă şi îşi
înjură
nevasta, care nu pare afectată de acest mod de a fi, absolut obişnuit în lumea satului, iar
uneori o
loveşte, fără ca aceasta să riposteze la lovituri (dar va deveni aprigă, atunci când
bărbatul nu-şi va
respecta cuvântul, părăsindu-l, lucru rar întâlnit în lumea satului).
Moromete este tolerant cu prietenul său, Cocoşilă, şi nu-l ia în seamă atunci când acesta
îl face
mereu prost, amuzându-se de încercare lui de a părea mai deştept. Este înţelegător cu
Ţugurlan, care
l-a înjurat, considerând incidentul o chestiune politică,dar nu-l suportă pe Bălosu,
dispreţul lui fiind
evident, ca şi ironia subtilă căreia îi cade pradă Victor Bălosu. Îşi permite să fie sarcastic
cu Aristide,
deşi are nevoie de un împrumut, şi rămâne onest, neacceptând să devină omul lui, ceea
ce provoacă
supărarea primarului, care nu-l va mai păsui cu datoria, adâncind criza în care se zbătea
neputincios,
înglodat în datorii.
Personaj simbolic. De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de ţăran, deosebit de
ceilalţi
apăruţi în literatura română, numit „ţăran filosof”, „ţăran arhaic”, „ţăranul conservator”,
„sintagme
incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care trăieşte în două lumi. Aparent,
este ţăranul
care se încadrează perfect în lumea satului, împărtăşind destinul de muncă şi luptă cu
problemele
existenţei tuturor ţăranilor, înfruntându-i pe Bălosu, pe Jupuitul sau pe Aristide; se
străduieşte să-şi
achite datoriile (fără să reuşească), să-şi păstreze neatinse loturile, nu din dragoste
pentru pământul
ale cărui produse i-ar fi putut aduce câştig – nu s-a gândit nicodată să comercializeze
roadele - , ci
pentru că aceasta înseamnă calea lui spre libertate.Pământul asigură hrana familiei de
care este
răspunzător şi îl eliberează de grijile materiale. Acesta îi permite să se retragă în cealaltă
lume,
inaccesibilă celorlalţi, ce este numai a lui şi în care trăieşte după un cod existenţial
propriu, în
armonie cu sine, detaşându-se de aspectele neplăcute ale vieţii ce i-ar putea afecta
seninătatea
interioară. Este un contemplativ ce crede că spectacolul lumii trebuie descoperit; este
vorba de
„spectacolul” oferit de natură, privirea lui largă înregistrând frumuseţea acesteia, dar şi
de oameni, pe
a căror figură zăboveşte, curios şi insistent, cu aceeaşi privire largă.
Este o altfel de îmbogăţire, a sufletului, pe care cei din jur n-o înţeleg şi pe care o ţine
ascunsă. Când
simte nevoia unei destăinuiri vorbeşte singur, încercând să-şi lămurească gândurile,
legate de casă, de
politică, de viaţă, de lume. Crede în eternitatea satului patriarhal în care viaţa decurge
fără schimbări,
refuzând să vadă transformările ce îi tulbură liniştea, fără să realizeze că libertatea pe
care i-o dădea
proprietatea este iluzorie. Presat de datorii, fără caii şi oile pe care le-au luat cu ei băieţii
fugiţi la
Bucureşti, Moromete se prăbuşeşte, ca odinioară salcâmul a cărui tăiere poate fi
considerată primul
semn al declinului, salcâmul fiind „dublul vegetal” al eroului (Eugen Simion). Tragismul
ţăranului
înfrânt de istorie (pe plan social) şi lovit în sentimentul paternităţii (în plan familial) se
conturează în
scena de la hotar. Se simte strivit de singurătate, iar gesturile sunt ale unui învins:
aşezându-se pe
piatra lată de hotar, „îşi luă capul în mâini”. Are revelaţia unei uneltiri împotriva lui, din
partea lumii
pe care o contemplase şi o crezuse „prietenă şi plină de daruri ascunse” şi din partea
timpului pe
care-l crezuse răbdător cu oamenii. Lumea i-a înstrăinat copiii pe care el, mereu , îi
iertase.
Supunându-se unui proces de conştiinţă, îşi recunoaşte neputinţa de a fi găsit un alt
drum pe care să-l
urmeze, punând, pentru prima oară, sub semnul întrebării existenţa lumii imaginate de
el: „Şi dacă
lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?”. Nu mai era
nimic de făcut.
Masca veselă purtată de omul inteligent care credea că e dreptul deşteptului să râdă de
proşti, este
înlocuită de alta, tristă, anunţând imposibilitatea de a se opune istoriei şi prăbuşirea nu
numai a
familiei sale, ci a unui mod de viaţă patriarhal, a unei civilizaţii arhaice. Stând Moromeţii
– după
spusele lui Eugen Simion – „sub un clopot cosmic, drumurile mari ale istoriei trec prin
ograda lor”.
Prăbuşirea lui Moromete simbolizează, în fapt, prăbuşirea unei civilizaţii arhaice şi
patriarhale.
Concluzii. Ca să poată exista, Moromete, contemplativul şi ironicul ce persifla fapte şi
oameni –
pe bună dreptate - , trebuie să se adapteze altei lumi pe care o va judeca, de altfel, fără
plăcere şi fără
lumina ce iradia din el. Renunţând la valorile în care credea, ţăranul ce se individualizase
din rândul
consătenilor săi nu se mai regăseşte în noua lume, aşa cum cititorii nu-l mai recunosc în
al doilea
volum, rămânând cu nostalgia unui Moromete unic, neegalat de „celălalt” Moromete,
copie palidă
care are totuşi, o ultimă răbufnire de orgoliu, înaintea morţii. Sub aparenta împăcare cu
viaţa, s-a
ascuns mereu o mare nelinişte, ce-i conferă statutul de personaj tragic, învins în lupta cu
lumea lui –
pe care n-a putut-o păstra nealterată - , dar şi cu lumea nouă ce nu l-a căştigat şi căreia
a încercat să i
se adapteze, fără s-o iubească.