1

Drept Roman Curs 7

Curs 7
Partea a II-a
Procedura civila romana

Asa cum spuneam, procedura civila cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementeaza desfasurarea proceselor private in cadrul sistemelor procedurale pe care
le-au creat romanii:
I.
II.
III.

Procedura legisactiunilor
Procedura formular
Procedura extraordinara

Cel mai vechi sistem procedural roman este procedura legisactiunilor. Cuvantul
legisactiune vine de la legis actio, adica actiune a legii, intrucat legisactiunile erau anumite
tipuri de procese create prin legi.
Unele tipuri de procese erau utilizate in vederea recunoasterii unor drepturi subiective
pe cale judiciara sau prin proces si erau denumite legisactiuni de judecata. Alte tipuri de
procese erau utilizate in vederea valorificarii acelor drepturi subiective care au fost
recunoscute pe cale judiciara si erau denumite legisactiuni de executare.
Legisactiunile de judecata erau in numar de trei:

Sacramentum
Iudicis postulatio
Conditio

Legisactiunile de executare erau doua:

Manus iniectio
Pignoris capio

Toate aceste legisactiuni prezinta anumite caractere:

In primul rand, ele aveau un caracter judiciar, deoarece, in procedura legisactiunilor,
procesul se desfasura in doua faze distincte: faza in iure si faza in iudicio. Faza in iure
avea loc in fata magistratului care organiza judecarea procesului. Faza in iudicio se desfasura
in fata judecatorului. Dar procesul in prima faza nu putea fi organizat de orice magistrat, ci
numai de acei magistrati care erau investiti cu atributiuni de ordin judiciar si erau denumiti
magistrati judiciari.
In al doilea rand, legisactiunile prezinta un caracter legal, intrucat ele au fost create
prin legi, iar formulele solemne corespunzatoare fiecarui tip de proces au fost create de
pontifi pe baza unor texte din legi.
In al treilea rand era un caracter formalist, de vreme ce fiecarui tip de proces ii
corespundeau anumite formule solemne, iar greseala unui singur cuvant atragea pierderea
procesului.

2
Drept Roman Curs 7

In fine, legisactiunile au caracter consensual, deoarece procesul in prima faza, in

iure, nu se putea organiza in lipsa uneia dintre parti, ci era necesar ca ambele parti sa fie
prezente in fata magistratului. Insa la acea epoca, statul roman nu avea atributiuni de citare
(chemare la proces), astfel incat prtul trebuia sa fie chemat chiar de reclamant, care avea la
dispozitie trei procedee, pe care le numim procedee de citare.
Cel mai vechi procedeu de citare cunoscut in istoria dreptului este in ius vocatio si
consta intr-o somatie pe care reclamantul i-o face paratului prin cuvintele solemne in ius te
voco= te chem in fata magistratului. Aceste cuvinte nu puteau fi rostite la domiciliul
paratului, intrucat, la romani, domiciliul era considerat un templu, deci era inviolabil, astfel
incat formula solemna se pronunta in public, de fata cu martori. Daca reclamantul constata cu
martori refuzul paratului de a veni la proces, il putea aduce cu forta. De aceea, Gaius spunea
ca cel mai vechi procedeu de citare este primitiv si brutal.
Al doilea procedeu de citare vadimonium extrajudiciar este mult mai evoluat si
consta intr-o conventie, o intelegere prin care partile stabilesc de comun acord o anumita data
la care sa se prezinte in fata magistratului.
Al treilea procedeu de citare este condictio (a nu se confunda cu legisactiunea)
despre care stim ca se aplica atunci cand paratul nu era cetatean, ci peregrin.
Daca ambele parti se prezentau in fata magistratului, incepeau dezbaterile
contradictorii prin utilizarea formulelor solemne corespunzatoare procesului care se organiza,
iar, fata de pretentiile pe care le formula reclamantul, paratul putea adopta trei atitudini:

In primul rand, el putea recunoaste pretentiile formulate de reclamant, recunoastere

denumita confessio in iure= recunoastere in fata magistratului. Acela care
recunostea era asimilat cu cel condamnat potrivit adagiului confessus pro iudicato
est= cel ce recunoaste este considerat ca si condamnat. Fireste, in acest caz, procesul
nu mai trecea in faza a doua.
In al doilea rand, paratul putea sa nege pretentiile reclamantului, dar sa nu-si dea
concursul la desfasurarea procesului. Si in acest caz paratul era asimilat cu cel
condamnat, iar procesul nu mai trecea in faza a doua.
In al treilea rand, paratul putea sa nege pretentiile reclamantului, dandu-si in acelasi
timp concursul la desfasurarea procesului. In acest caz, procesul trecea in faza a doua,
in iudicio, si se finaliza cu pronuntarea unei sentinte, fie de condamnare, fie de
absolvire.

Asa cum am precizat, procesul in prima faza era organizat de magistratii judiciari, desi,
pe vremea regalitatii, cand nu existau magistrati, procesele erau organizate de rege. Dupa
proclamarea republicii, atributiunile judiciare au fost preluate de consuli. Dupa anul 367, cele
mai importante atributiuni judiciare au trecut asupra pretorului urban. Dupa anul 242, a
aparut si pretorul peregrin. Procesele declansate in legatura cu actele incheiate in targuri
erau organizate de edili. In Italia, in afara Romei, procesele erau organizate de reprezentantii
pretorului urban si de magistratii municipali, iar in provincii, in afara Italiei, ele erau
organizate de guvernatori si de magistratii municipali.
Dreptul magistratilor judiciari de a organiza un proces se numea iurisdictio sau
jurisdictie, care era de doua feluri:

iurisdictio contentiosa (jurisdictia contencioasa);

iurisdictio gratiosa/voluntaria (jurisdictia gratioasa).

3
Drept Roman Curs 7

In cazul jurisdictiei contencioase, interesele partilor erau opuse, iar procesul se

finaliza cu pronuntarea unei sentinte de condamnare sau de absolvire, pe cand in cazul
jurisdictiei gratioase, partile cooperau cu magistratul pe baza unei intelegeri prealabile in
cadrul unul proces fictiv sau simulat, deoarece, la jurisdictia gratioasa, interesele partilor nu
erau opuse, ci erau comune, erau convergente, iar partile, in intelegere cu magistratul,
simulau ca se judeca pentru a obtine anumite efecte juridice. Spre exemplu: printr-un proces
simulat se putea realiza operatiunea juridica a transmiterii dreptului de proprietate, caci
partile se prefaceau ca se judeca, dar in realitate transmiteau proprietatea asupra omenirii.
Se stie ca pretorul a exercitat cele mai importante atributiuni de ordin judiciar, desi, in
procedura legisactiunilor, pretorul nu desfasura o activitate creatoare, ci o activitate mecanica,
in sensul ca el supraveghea daca partile pronunta corect formulele solemne corespunzatoare
procesului pe care il organiza si, in functie de pretentiile reclamantului, pronunta unul din
urmatoarele trei cuvinte: fie do, fie dico, fie addico.
Prin cuvantul do, pretorul il confirma pe judecatorul ales de parti in litigiu, incat, daca
pronunta acest cuvant, insemna ca procesul trecea in faza a doua.
Prin cuvantul dico, el atribuia cu titlu provizoriu obiectul litigios uneia dintre parti,
urmand ca dupa pronuntarea sentintei, obiectul sa fie atribuit cu titlu definitiv aceluia care a
castigat procesul.
Prin cuvantul addico, pretorul ratifica declaratia unei parti sau declaratiile ambelor
parti, recunoscandu-le astfel anumite drepturi subiective. Insa pretorul se bucura nu numai de
iurisdictio, ci si de imperium, iar in virtutea lui imperium, el putea solutiona anumite litigii pe
cale administrativa, fara a mai organiza procesul in doua faze. Procedeele administrative prin
care pretorul putea solutiona anumite litigii sunt:

stipulatiunile pretoriene;
missio in possessionem;
interdictele;
restitutio in integrum.

Stipulatiunile pretoriene sunt contracte incheiate din ordinul pretorului, caci

stipulatiunile sunt contracte verbale incheiate prin intrebare si raspuns si imbraca doua forme:

stipulatiuni obisnuite;
stipulatiuni pretoriene.

Stipulatiunile obisnuite sunt incheiate din initiativa partilor, cu scopul de a se crea

anumite obligatii, iar stipulatiunile pretoriene se incheiau din ordinul pretorului in vederea
solutionarii anumitor litigii.
Missio in possessionem inseamna trimiterea reclamantului in posesiunea sau in
detentiunea bunurilor paratului pentru a determina sa adopte o anumita atitudine.
Interdictele sunt dispozitii prin care pretorul ordona partilor sa incheie sau sa nu incheie
un anumit act juridic. Daca pretorul ordona partilor sa incheie un anumit act, interdictul era
denumit pozitiv, iar daca le interzicea sa incheie un anumit act juridic, interdictul era
negativ. Daca ordinul era adresat ambelor parti, interdictul era denumit compus, iar daca era
adresat unei singure parti se numea interdict simplu.

4
Drept Roman Curs 7

Restitutio in integrum inseamna repunere in situatia anterioara si consta in desfiintarea

actului pagubitor pentru reclamant, astfel incat partile sa fie repuse in situatia pe care o aveau
inainte de incheierea acelui act pagubitor, ceea ce insemna ca prin efectul lui restitutio in
integrum renaste un drept subiectiv pentru reclamant, iar patile sunt repuse in situatia pe care
o aveau inainte de incheierea actului pagubitor (dar numai in drept, nu si in fapt). Pentru ca
partile sa fie repuse in situatia anterioara si in fapt, este necesar ca reclamantul sa-si valorifice
dreptul subiectiv renascut printr-un proces, sa obtina o sentinta, sa o puna in executare si
numai dupa aceea va fi repus in situatia anterioara si in fapt.
Daca, insa, pretorul nu poate solutiona litigiul prin procedee administrative, el
organizeaza procesul in doua faze, iar faza a doua se desfasoara asa cum am vazut, in iudicio,
sau in fata judecatorului. In faza a doua, procesul nu mai prezinta un caracter consensual,
ceea ce inseamna ca era permisa judecarea in lipsa (in lipsa uneia dintre parti), intrucat,
potrivit Legii celor XII Table, judecatorul asteapta pana la amiaza, si daca una dintre parti nu
se prezinta la proces, el da castig de cauza partii care s-a prezentat. Daca insa ambele parti se
prezinta in fata judecatorului, incep dezbateriile contradictorii in limbajul cotidian, asadar in
fata judecatorului partile nu se mai exprima in cuvinte solemne.
Primul vorbeste reclamantul, care isi afirma pretentiile si administreaza probele de care
dispune, fie inscrisuri (acte scrise), fie proba cu martori. Dar la acea epoca nu exista o
ierarhie a probelor, astfel incat inscrisurile puteau fi combatute prin proba cu martori.
La randul lui, paratul isi formula apararea, administrand si el probele de care dispunea.
Eventual (nu era obligatoriu), in sprijinul partilor puteau interveni si avocatii prin pledoariile
lor. Insa avocatii romani nu erau reprezentanti in justitie, caci nu participau la proces in locul
partilor, ci alaturi de parti, venind in sprijinul lor, prin cunostintele juridice pe care le aveau.
Dupa ce judecatorul asculta afirmatiile partilor,eventual si pledoariile avocatilor, dupa ce
aprecia probele administrate, isi forma o convingere intima si pronunta o sentinta de
condamnare sau de absolvire. Totusi, judecatorul roman putea refuza sa pronunte sentinta,
afirmand ca, pentru el, lucrurile nu sunt clare, nu si-a putut forma o parere. In acest caz,
partile reveneau in fata pretorului in vederea alegerii altui judecator.
La romani nu exista profesia de judecator, caci judecatorul era o persoana particulara
aleasa de parti si confirmata de magistrati, insa judecatorul era un simplu particular (nu in
sensul ca oricine, chiar oricine, putea fi ales judecator, ci in sensul ca nu existau judecatori de
profesie). Practic, la origine puteau fi alesi judecatori numai senatorii, iar, incepand din
secolul II, puteau fi alesi judecatori si cavalerii.
Daca interesele partilor in proces erau opuse, daca partile isi contestau reciproc existenta
unor drepturi, judecatorul era denumit iudex privatus= judecator privat sau iudex unus=
judecator unic. Daca insa partile nu isi contestau existenta drepturilor si numai intinderea lor,
cum este cazul proceselor de partaj, atunci judecatorul era denumit arbiter=arbitru.
Pe langa judecatorul unic, vechii romani au cunoscut si tribunalele. Unele erau
nepermanente iar altele erau permanente.
Tribunalele nepermanente erau formate din recuperatori sau recuperatores, alesi in
numar impar, si judecau procesele dintre cetateni si peregrini, precum si abuzurile
guvernatorilor de provincie, iar tribunalele permanente erau doua:

decemvirii litibus iudicandis (adica cei 10 barbati care sa judece procesele);

5
Drept Roman Curs 7

centumvirii (cei 100 de barbati).

Decemvirii judecau procesele cu privire la libertate, iar centumvirii, procesele cu privire

la proprietate si la succesiuni.
Catre sfarsitul republicii, in conditiile revolutiei economice, numarul afacerilor a sporit
foarte mult si, odata cu ele, si procesele. In acele conditii, spune Gaius, legisactiunile
devenisera odioase romanilor, datorita formalismului lor excesiv. De aceea, intre anii 149 si
125, s-a dat o lege speciala denumita legea Aebutia, prin care a fost introdusa o noua
procedura de judecata, mult mai evoluata, numita procedura formulara. Dar, introducand
procedura formulara, legea Aebutia nu a desfiintat legisactiunile, ci a lasat partilor
posibilitatea sa opteze, sa aleaga intre procedura formulara si procedura legisactiunilor si,
intrucat partile optau, invariabil, pentru procedura formulara, legisactiunile au cazut in
desuetudine, nu s-au mai aplicat. De aceea, imparatul August a dat legile Iuliae Judiciarae
prin care legisactiunile au fost desfiintate in mod expres.