Sunteți pe pagina 1din 5

Capitolul 2

SPECIFICITATEA CULORII, COLORIMETRIA

Pentru a putea fi reprodusă sau comunicată, orice culoare trebuie să poată fi definită clar şi măsurată cu precizie. În acest scop, avem la îndemână, în principal, două metode: sistemele de ordonare al culorilor şi colorimetria.

2.1. Sistemele de ordonare a culorilor

Sistemele de ordonare a culorilor se bazează pe o serie de eşantioane aranjate sistematic în conformitate cu cele trei caracteristici principale ale culorii (nuanţă, saturaţie şi luminozitate). Aceste sisteme reprezintă o redare a universului cromatic într-un spaţiu tridimensional, ce poate fi considerat un limbaj universal al culorii. Deşi, de-a lungul secolului XX au fost elaborate mai multe sisteme de ordonare a culorilor, care şi-au găsit aplicabilitatea în învăţământ sau în industria vopselelor, nici unul dintre acestea nu a fost unanim acceptat. Un sistem modern de ordonare al culorilor ar trebui să întrunească următoarele caracteristici 1 :

să ofere criterii clare de evaluare a culorilor, în funcţie de cei trei parametri (nuanţă, saturaţie şi luminozitate); să permită o reproducere fidelă a specimenelor de culoare; să fie durabil, uşor manevrabil şi portabil; să fie standardizat în aşa fel încât să fie disponibil în diferite mărimi şi aplicabil pe materiale multiple.

Sistemul Munsell

În 1905 Albert H. Munsell a creat un sistem de ordonare al culorilor care îi poartă numele. Principiul de bază al a cestui sistem constă în egalitatea intervalelor dintre specimenele (mostrele) alăturate, pentru fiecare dintre cele 3 caracteristici (coordonate) ale culorii: nuanţă, saturaţie şi luminozitate. Nuanţa Musenll este atributul acordat fiecărei mostre de culoare după care aceasta este percepută ca fiind una din culorile: roşu/red (R), galben/yellou (Y),

16

FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

verde/ green (G), albastru/ blue (B), violet/purple(P) sau ca amestec, în diferite proporţii, a două culori primare (pigmenţi). Sistemul Munsell cuprinde 5 nuanţe principale plasate la intervale egale de-a lungul circumferinţei cercului: 5R, 5Y, 5G, 5B, 5P. Fiecare interval de culoare este divizat în câte 10 nuanţe intermediare; în total 100 de subdiviziuni (fig.2.1.A). Luminozitatea Munsell reprezentată în figura 2.1.B. pe axa centrală, exprimă percepţia vizuală a cantităţii de lumină reflectată de o mostră de culoare (fracţiunea de lumină reflectată din lumina incidentă). Reflexia este maximă pentru albul pur şi are valoarea 10 şi minimă pentru negrul pur, care are valoarea luminozităţii 0.

pentru negrul pur, care are valoarea luminozit ăţ ii 0. Fig. 2.1.A Reprezentarea nuan ţ elor

Fig. 2.1.A Reprezentarea nuanţelor în sistemul Munsell.

luminozit ăţ ii 0. Fig. 2.1.A Reprezentarea nuan ţ elor în sistemul Munsell. Fig. 2.1.B Spa

Fig. 2.1.B Spaţiul de culoare Munsell

Cap. 2. Specificaţia culorii, colorimetria

17

Culorile neutre alb, negru şi diferitele tonuri de gri care se găsesc între aceste două extreme nu prezintă atributul nuanţei. Saturaţia Munsell este o caracteristică prin care se descrie percepţia vizuală a unei mostre de culoare raportată la poziţia ei faţă de culoarea acromatică cu aceeaşi luminozitate. Saturaţia se măsoară pe o scală de la 0 la 10; valoarea 0 corespunde culorii acromatice, iar valoarea 10, nivelului maxim de saturaţie, nivel care depinde de nuanţă. Cu cât valoarea saturaţiei este mai apropiată de 0 cu atât culoarea este slabă sau puţin saturată; cu cât valoarea saturaţiei este mai apropiată de 10, cu atât culoarea respectivă este mai tare sau mai puternică.

Sistemul CIE

În cadrul sistemului CIE, elaborat în 1931 de „Commission Internationale de l'Eclairage”, orice culoare poate fi specificată printr-o triadă de numere (X,Y,Z) care exprimă cantităţile de roşu, verde şi respectiv, albastru (culorile primare recepţionate de cele trei tipuri de celule cu conuri) necesare pentru a obţine culoarea respectivă în condiţii de iluminare standard şi utilizând un colorimetru standard. Aceste trei numere au fost numite valori „tristimulus” şi corespund domeniilor spectrale respec- tive; valorile „tristimulus” care caracterizează percepţia cromatică sunt redate în figura 2.2. O deficienţă a sistemului CIE este faptul că acest model de specificare a culorii nu ia în considerare parametrul „luminozitate”.

Sistemul CIELAB

În 1976, prin corelarea celor două sisteme de ordonare a culorilor (CIE şi Munsell) a luat naştere sistemul CIE L*a*b* sau CIELAB. Spaţiul de culoare al sistemului CIELAB prezintă o scară a luminozităţii (L* cu valori cuprinse între 0 şi 100) şi 2 axe opuse care corespund nuanţelor de la roşu la verde (a*) şi, respectiv, de la galbel la albastru (b*). În figura 2.3. se poate observa că reprezentarea tridimensională a sistemului CIELAB este similară cu cea a sistemului Munsell, în ambele cazuri, scara luminozităţii (de la alb la negru) fiind localizată în centrul spaţiului de culoare. Axa C*ab este o scală deschisă cu originea în zero care include toate culorile neutre, iar unghiul h ab , numit „unghi de nuanţă” poate avea valorile cuprinse între 0 şi 360 grade. Culorile sunt aranjate după secvenţele culorilor curcubeului. Sistemul CIELAB oferă în plus posibilitatea evaluării diferenţelor care există între două culori apropiate, sub aspectul tuturor parametrilor (nuanţă, saturaţie, luminozitate).

18

FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

18 FIZIOLOGIA Ş I PATOLOGIA CROMATICII DENTARE Fig. 2.2. Cele trei func ţ ii care caracterizeaz

Fig. 2.2. Cele trei funcţii care caracterizează valorile tristimulus ale percepţiei cromatice, conform CIE 1931 (linia plină) şi CIE 1964 (linia întreruptă)

1931 (linia plin ă ) ş i CIE 1964 (linia întrerupt ă ) Fig. 2.3. Reprezentarea

Fig. 2.3. Reprezentarea tridimensională a spaţiului de culoare CIELAB

Cap. 2. Specificaţia culorii, colorimetria

19

2.2. Instrumente optice de măsurare a culorii

Măsurarea culorii, sau colorimetria, se bazează pe definirea cu precizie a celor trei componente care intervin în percepţia cromatică: sursa de lumină, obiectul investigat şi aparatul vizual uman sau instrumentele de măsurare a culorii. Există patru tipuri de instrumente de măsură a culorii: colorimetre, spectrora- diometre, spectrofotometre şi camere digitale. Colorimetrul măsoară culoarea în funcţie de valorile tristimulus, fiind indicat pentru determinarea calităţii culorii şi a luminozităţii acesteia la nivelul suprafeţelor. Colorimetrul nu poate fi utilizat la cuantificarea metamerismului. Spectroradiometrul este utilizat mai ales pentru aplicaţii care vizează reprodu- cerea culorilor; el poate măsura culoarea atât la nivelul suprafeţelor reflectante cât şi a celor autoiluminante. Acest fapt este important, în special, pentru reproducerea încrucişată a culorilor media (pentru a potrivi o imagine expusă pe un monitor cu cea listată). Spectrofotometrul măsoară culoarea de suprafaţă a corpurilor prin calcularea diferenţei dintre lumina reflectată de acestea şi cea reflectată de un corp alb de referinţă. Este utilizat în mod special la controlul compoziţiei şi al calităţii culorii, putând evalua în acelaşi timp şi metamerismul. Camera digitală reprezintă, la ora actuală, o modalitate tot mai frecvent utilizată pentru măsurarea culorilor. Spre deosebire de celelalte dispozitive care măsurau practic culoarea unor zone limitate (puncte) de pe suprafaţa unui obiect, camerele digitale prezintă avantajul că măsoară caracteristicile de culoare ale întregului obiect din punct de vedere al imaginii globale.