2008

MUNCEL
Concursul Na]ional de Reviste {colare [i Jurnalistic`
Muncel - Ia[i, 30 iunie - 6 iulie

Editorial
Reportaj
Proz`
Poezie
Teatru scurt
Grafic`
Fotoreportaj
REVISTE LAUREATE
2008
Editorial
Distracţie + Creaţie = Tabăra Naţională de
Reviste Şcolare, ediţia 2008
Î
n jur de optzeci de elevi de gimnaziu şi liceu
s-au strâns în perioada 30 iunie-6 iulie, anul
acesta, în Tabăra Naţională de Reviste Şcolare
ce s-a desfăşurat la Muncel. Tinerii veniţi din
toate colţurile ţării, reprezentând diferite judeţe,
au fost întâmpinaţi aici cu mare drag de orga-
nizatori, ce le-au oferit surprize plăcute pe toată
durata şederii. Scopul întâlnirii a fost desluşit
încă de la prima întâlnire în „amfiteatrul” în aer
liber: creaţia jurnalistică şi distracţia colegială.
Pe parcursul întregii săptămâni s-au organizat
excursii în Mirceşti, au fost vizate şi superbele
mănăstiri moldoveneşti- patrimoniu naţional- şi,
cum se putea fără, oraşul cu numeroase se-
crete literare, plin de farmec: Iaşi.
Unul dintre evenimentele care-au stârnit puţină
zarvă în rândul elevilor şi profesorilor a fost
următorul: ei au fost anunţaţi, în timpul micului
dejun, că în aproximativ jumătate de oră vor
trebui să se prezinte în faţa colegilor de breaslă
(ceilalţi participanţi la tabără) cu produsele cele
mai bune din timpul anului – revistele şcolare- şi
să le sintetizeze astfel încât să convingă publicul
că au cele mai bune materiale. Prezentările au
fost deosebit de bune şi de îndrăzneţe, copiii
dovedind nu numai capacitatea de a capta
publicul cu informaţiile oferite, ci şi o anume
predilecţie pentru jurnalism.
Prima „încercare” fiind depăşită, profesorii le-
au dat copiilor startul la distracţie şi i-au invitat
la seri de club, cu muzică pe placul lor. Ast-
fel, clubul – care adăposteşte şi redacţia tab-
erei- a fost curând invadat de tinerii dornici de a
juca în „campionate” de tenis de masă, cărţi de
joc, desenat sau pur şi simplu pentru a răsfoi
revistele şcolare aflate în expoziţie. Încurajaţi
de îndrumătorii lor, aceştia au ocupat, treptat,
şi calculatoarele aflate în club, cu scopul de
a-şi pregăti materialele pentru această „revistă
a revistelor” şi pentru concursul de creaţie.
Entuziasmaţi, copiii au făcut primul pas spre
a-şi demonstra abilitatea creativă şi a comunica
fructuos cu cei din jurul lor.
Pentru ultima seară petrecută aici s-au anunţat
premii, cu precădere pentru a răsplăti eforturile
depuse în această săptămână, cât şi pentru
frumuseţe- un concurs de Miss Tabăra de Jur-
nalism- şi tradiţionalul, dar întotdeauna spectac-
ulosul foc de tabără.
Trebuie amintit şi faptul că s-au bucurat, cu toţii,
de mese gustoase şi îmbelşugate, astfel încât,
curând, s-au format adevărate cozi în faţa sălii
de mese atunci când se ştia că urma ora micului
dejun, prânzului sau a cinei- toate realizate astfel
încât micii jurnalişti să capete suficientă energie
pentru toate „încercările” care-i aşteptau.
Last but not least, organizatorii şi noi toţi aşteptăm
ediţiile viitoare ale acestei tabere de reviste şi
sperăm ca viitorul să fie cel puţin ca anul acesta.
Şi, pentru că tot ne-am permis să introducem
un englezism, vom termina în acelaşi ton: To be
continued...
`dic`
Elena-Andreea B
Muncel 2008 3
Cauzele violen]ei stradale
Ceea ce îi determină pe unii să exercite acte
de violenţă stradală sunt problemele sociale cu
care se confruntă. Aici putem vorbi despre sărăcia
socială, abandon şcolar, trafic de persoane, consum
de alcool şi droguri, familii dezorganizate, etc.
Bandele consideră anumite cartiere proprietatea
lor şi acţionează în acest sens împotriva intruşilor,
inclusiv a poliţiei. La violenţă duce şi greşit înţeleasa
democraţie, câştigată prin aşa zisa Revoluţie din 89’,
ineficienta şi incalificabila activitate a organelor de
ordine, poliţieneşti, precum şi de lipsa de educaţie a
tinerilor
U
n alt motiv care duce la degradarea
în mentalitatea omului, respectului
faţă de valorile sociale şi, deci, care
conduce, la săvârşirea faptelor antisociale,
este promovarea prin mass-media a acestor
fapte antisociale, care deseori sunt prezen-
tate într-o manieră distorsionată, exagerată,
parcă tocmai cu scopul de a incita şi pe alţi
indivizi la înfăptuirea de astfel de acţiuni.
Prin acţiunea de manevrare a
maselor prin diferite mijloace de către di-
verse grupuri de interes din lumea interlopă
se reuşeşte de multe ori să se imprime
în conştiinţa maselor de indivizi o lipsă de
apreciere faţă de respectarea legilor şi
4 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie
normelor de conduită morală, deschizând
astfel un culoar pentru satisfacerea dorinţei
de refulare a energiilor negative acumulate,
fapt exteriorizat prin săvârşirea de fapte vio-
lente în plină stradă indiferent de timp sau
loc.
Vă prezentăm un portret-tip al
delicventului: un băiat crescut de o mamă
singură, destul de ocupată, care l-a răsfăţat,
dar care nu i-a dezvoltat suficient dragostea
de muncă.
Învaţă într-o şcoală profesională, în
care profesori fără prea multă experienţă îi
facilitează mai mult eşecul şcolar. Capătă
obişnuinţa de a lenevi, se iniţiază în furt şi în-
cepe să consume marijuana. Abandonează
şcoala şi îşi caută un loc de muncă.
Cu dispreţ pentru muncile de jos,
supravieţuieşte mai mulţi ani de pe o zi pe
alta, rezistând datorită ajutorului mamei, aju-
toarelor sociale şi puţinilor bani obţinuţi oca-
zional. Prin furt ajunge să trăiască destul de
precar şi să-şi procure uneori droguri.
Mulţi comit acte de violenţă doar pen-
tru amuzament, cum ar fi: să spargă gea-
murile magazinelor din care să nu fure nimic,
să deterioreze autobuzele, să murdărească
pereţii publici, să jignească şi să ofenseze
cetăţenii de pe stradă, să arunce cu pietre
în maşinile poliţiei.
Ionela Girjoaba
Muncel-Iasi 2008
Exces antir(r)omânesc
A fost odată un oraş în care oamenii se împărţeau
în prinţi şi cerşetori. Între aceste două lumi nu existau
decât câinii vagabonzi. Ei formau clasa de mijloc.
E
ste oficial de la 1 ianuarie
2007: România este parte
integrată a Uniunii Europene.
Ce român n-ar fi indiferent fericit?
Există, totuşi, un mare semn de
întreabre care ne determină să de-
venim mai preocupaţi de politica
externă a ţării noastre (dat fiind că
nu mulţi români îşi manifestă intere-
sul (evident, dacă nu au cu ce) faţă
de această problemă care îi priveşte
într-un mod mai mult decât direct).
Cuprinşi de „bucuria” aderării, de
ritmurile frenetice ale manelelor şi
de noile achiziţii ale sezonului, puţini
dintre noi se mai simt dezgustaţi la
auzul injuriilor şi diverselor... struc-
turi lingvistice adresate instituţiilor
statului, de cele mai multe ori în
direct la TV. Străzile Bucureştiului
îi marchează pe viaţă pe turiştii
rătăcitori, probabil curioşi de verid-
icitatea legendei lui Dracula, aceştia
beneficiind de inedita ocazie de a
audia glasul glorios al cetăţenilor
turmentaţi aflaţi în apogeul beţiei
(prea puţini ne cunosc, însă, limba,
pentru a putea interpreta şi mesa-
jele), iar prietenii noştri patrupezi
sunt oricând binevoitori să retuşeze
vreun membru... Primul capitol din
jungla unei dimineţi urbane hao-
tice – autobuzul. Devenind mijlocul
de transport al cuvintelor care fac
parte din „troaca de lături” a limbii
române, viaţa unui Mercedes Benz
exploatat de R.A.T.B. se ecurtează
în trafic, odată cu răbdarea şi cal-
mul trecătorilor, ale căror subiecte
principale de discuţie devin izme-
nele norocoase ale lui Gigi Becali şi
alte gafe inspirate din folclorul OTV
(Elodia: episodu’ 546376...)
Îndrumaţi de ambiţia de adolescent
impetuos, ne atingem idealul: o
carieră prosperă, un domiciliu stabil
în ţară, o familie. Dar ce se întâmplă
atunci când acest ideal nu core-
spunde cu tiparul românului-model
– tipar reprezentat de adolescentul
emo cu capete de morţi pe haine,
respectiv „domnul bine” cu por-
tofelul de adâncime infinită? Astfel,
într-o bună zi compania noastră dă
faliment, banii se aduc pe apa sâm-
betei, iar statutul persoanei juridice
scade... şi scade... şi scade. Însă
raţiunea nu ne părăseşte nici de
această dată, împingându-ne din-
colo de graniţele patriei, unde cel
mai probabil vom face cunoştinţă
cu italienii însetaţi de răzbunare,
vom înghiţi ocările adresate copi-
ilor noştri, iar în final „cei de acasă”
vor auzi la ştiri că alţi oameni şi-au
găsit sfârşitul într-un şanţ de la mar-
ginea Siciliei pentru simplul fapt că
erau ROMÂNI (n.r. „cârpe”, con-
form definiţiei englezeşti care cir-
cula în mass-media cu ceva timp
în urmă)...Într-adevăr, acestea sunt
realităţi care alimentează tensiunea
scandalurilor mediatice, distorsion-
ând realitatea şi favorizând apariţia
zvonurilor atât de bine gustate de
public. Totodată, evoluţia în mai
rău a conflictelor între generaţii dă
frâu liber cârcotelii din mijloacele de
transport: bătrânii sunt agresaţi sau
luaţi peste picior de veşnicii iubiţei
(care iar au încurcat spaţiile pub-
lice cu dormitorul) din pricina unei
simple observaţii adresate din priviri
(spre exemplu: „Ce te uiţi aşa, bă,
babalâcule, ai vrea şi matale?” –
doar pentru a ilustra concret o parte
dintr-o veche călătorie cu tramvaiul).
Dar noi, românii... încă puţini mai ştiu
să aprecieze o strângere de mână,
zbătându-se să creadă într-o ţară
„liberă”, al cărei calvar se va sfârşi
într-un mod apoteotic vreodată. De
fiecare dată când românul se află în
impas sau la graniţa nedeterminată
dintre două alegeri, sau pur şi sim-
plu vrea să-şi mai aprindă încă o
ţigară... atunci ar fi loc de o singură
întrebare: care a fost rostul atâtot
vieţi curmate în acea „luptă” şi cum
am fi evoluat, oare, dacă momentul
21 decembrie 1989 nu ar fi existat?
Şi atunci va ieşi la iveală şi răspunsul
la întrebarea „de ce?”...
Claudia Busuioc
Muncel 2008 5
Dup` prima
zi de tab`r`...
T
abăra Muncel- iluzii la capăt de drum şi
speranţe... un cuib în palmele căruia s-au
adăpostit talentele editoriale ale revistelor
şcolare premiate la nivel naţional.
Venită ca o răsplată a activităţii depuse în cadrul
colectivelor de redacţie, organizarea taberei naţionale
de jurnalistică aduce o nouă scânteie de lumină în
ochii prăfuiţi de cerneală ai tinerilor creatori.
După un drum lung şi istovitor, în care diverse
situaţii dificile ne-au pus la încercare, am ajuns în
seara de 30 iunie la poarta taberei Muncel, în judeţul
Iaşi, unde gazdele ne-au strâns aşteptările spre cu-
lorile verii: galben şi râs!
Iată-ne acum în faţa foii de hârtie, după aproape o mie
patru sute patruzeci de minute scurse în clepsidra
timpului. Asta înseamnă aproximativ o zi...o zi pe
care am petrecut-o din plin alături de adolescenţi ca
şi noi, din mai toate judeţele ţării, care deşi la prima
vedere par să aibă obiceiuri atât de deosebite faţă
de noi, ne împărtăşesc dragostea faţă de această
artă- pasiunea de a scrie, pasiunea de a-ţi metamor-
foza gândurile în cuvinte şi de a le imprima, în cele
din urmă pe hârtie...
Bineînţeles, primii cu care am putut relaţiona
au fost ocupanţii camerelor vecine, omologii noştri
din Mureş, care au binevoit chiar să accepte a ne
acorda un „mini-interviu”.
6 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie
După o primă zi, am constatat cu o uşoară sur-
prindere, plăcută chiar, o suprapunere în ceea ce
priveşte modul de a vedea lucrurile:
1) Ce părere aveţi despre iniţiativa organizării
unei astfel de tabere de jurnalism?
„Iniţiativa e lăudabilă ţinând cont de interesul
pe care îl dovedesc tot mai mulţi tineri pentru jurnal-
ism. E o provocare. Şi cum vouă (n.r. adolescenţilor)
vă plac provocările e binevenită...”
2) Din punctul de vedere al unui profe-
sor însoţitor, cum aţi privit această primă zi
petrecută în tabără?
„...Aş dori doar să menţionez că trebuie în
primul rând să ne concentrăm atenţia asupra materi-
alelor ce vor apărea în revista taberei, precum şi cele
pentru concurs. Poate în finalul săptămânii voi putea
spune mai multe...”
3) Aveţi anumite aşteptări deosebite în
legătură cu această tabără?
„Nu am mai participat la o astfel de tabără. Cred
că am mai multe emoţii decât aşteptări. Sper să
depăşesc momentul!”
Într-adevăr, după cum spune şi doamna
însoţitor a celor de la Mureş, această tabără con-
stituie o experienţă de neuitat şi în acelaşi timp o
provocare, punându-ne în valoare capacitatea de a
lega noi prietenii şi a renaşte pasiuni comune.
Ioana Ichim
Laura Pelican
Muncel-Iasi 2008
Jurnalul de la Muncel
D
acă ar fi să încep cu începutul, ar trebui
să descriu drumul până la tabăra Muncel.
Însă, fiind un subiect delicat şi într-o oare-
care masură neplăcut, mă rezum la evocarea cel-
ebrului „scopul scuză mijloacele”. În cazul de faţă,
scopul s-a dovedit a fi Raiul pe pământ, un loc divin,
nepământesc de frumos, iar mijloacele s-au ridicat la
înălţimea scopului, însă la extrema cealaltă.
Cu toate acestea am atins scopul, am atins
ceva necunoscut, nou, am atins viaţa. Pentru mine
personal Muncel simbolizează viaţa, un loc unde
aceasta abundă, un loc în care uiţi de trecerea timpu-
lui, duşmanul vieţii, şi în care, oricât te-ai împotrivi, te
contopeşti lent cu natura, precum seara atunci când
somnul ţi se furişează printre genele grele şi te trimite
pe nesimţite într-un alt loc magic, pe tărâmul viselor. fulgurant şi nesigur. Aceştia, prin naivitatea lor, prin
Astfel Muncel devine un loc rupt de realitate, rupt de
o realitate în esenţă artificială, creată de om spre răul
lui, faimoasa viaţă cotidiană, neplăcută de mulţi care
totuşi nu fac nimic pentru a se elibera de ea. De fapt
aici revii la realitate, la realitatea simplă şi frumoasă,
realitatea începuturilor deoarece Muncelul şi împre-
jurimile acestuia par că păstrează imaginea lumii la
începuturile ei, când pe pământ nu exista răutate,
urâţenie sau minciună.
Această ruptură îmi aduce aminte de o melo-
die foarte cunoscută şi face Muncelul să-mi pară „ca
un pod peste apă tulbure”*.
În aceste locuri binecuvântate îţi uiţi toate
problemele. Când te plimbi te laşi purtat de adierea
răcoroasă de munte în timp ce soarele te mângâie
cu blândeţe. Îţi închizi ochii şi, zâmbind, asculţi cân-
tecul pe cât de simplu, pe atât de frumos al păsărilor
tupilite după frunzele copacilor maiestoşi şi înalţi care
fac o punte de verdeaţă între pământ şi Cer. Aceste
animale cântă neîntrerupt şi niciodată la fel şi, mod-
este, nu cer nici aplauze, nici aclamaţii pentru interp-
retarea lor de o splendoare unică.
Între timp o mulţime de fluturi negri cu pete
albe răzleţe te înconjoară şi te ameţesc cu zborul lor
frumuseţea lor neconvenţională şi prin blândeţea cu
care se aşează întrebător pe tine reflectă cel mai fi-
del colţul de Rai prin în care par că s-au pierdut şi
reprezintă cu siguranţă cel mai potrivit simbol pentru
Muncel.
Şi totuşi, de ce Rai? Nu ştiu multe despre
Rai, nimeni nu cred că ştie mai multe şi socot că aşa
trebuie să fie, Raiul trebuie să rămână o surpriză pen-
tru cei care-l merită. Însă ştiu că în Rai sunt îngeri, iar
în Muncel am întâlnit pentru prima dată un înger…
Bozdog Constantin Victor
Muncel 2008 7
Prieteni... laurea]i
C
e frumos! Suntem invitaţi în tabăra de la Mun-
cel – răsplată pentru premiul pe care
l-am primit la Concursul Naţional de Re-
viste Şcolare din acest an. Bucuria este şi mai mare
căci ne întâlnim aici cu prietenii noştri de la Şcoala
„Junior”, care ne însoţesc în toate excursiile. Cu ei
colaborăm şi la distracţie şi la muncă.
Întâlnirea ne trezeşte amintiri din ultima
noastră aventură: vizita la Depozitul de Armăsari de
la Dumbrava. În judeţul Neamţ, în inima unei păduri
seculare, galopul cailor ne-a dus cu gândul pe aripi
de vis în vremuri vechi, cu miros greu, înnobilat în
8 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie
bătălii. Ne-am simţit şi noi demni urmaşi ai lui Ştefan,
fii de răzeş, mândri şi neînfricaţi, gata să urcăm în şa.
Până şi cei mai mici şi-au învins emoţiile, au strunit
frâiele cu putere şi şi-au purtat caii prin iarba grasă şi
înaltă până la scări.
vCu câtă graţie îşi poartă aceste minu-
nate creaturi bătăliile de la concursurile naţionale şi
internaţionale, de unde culeg laurii victoriei !
Veniţi şi voi să încercaţi sentimentul zborului, să
gustaţi savoarea gloriei, să vă legănaţi în dulcea
Moldovă, atât de primitoare, de caldă, de... acasă.
Matei Chiteal`
Muncel-Iasi 2008
IUBIRE...
Iubire
O simplă amăgire
Un strop de fericire
Şi multă suferinţă.
Până dai faţă în faţă
De adevărata exuberanţă.
Un sentiment nobil,
Un gând de copil
O adiere drăguţă
O atingere micuţă
Iubire...

Aldea Maria

Omul
Omul trist într-un copac Omul care aşteaptă evadarea
Închis şi pus un capac Omul care se gandeşte numai la ea
Chipul plangător şi rece Gandeşte la o fată anume
Care tace şi nu trece Cu o floare ca nume
Care stă cu ochi-n soare La care a fost o poveste
Stă abăut ţi miroase-o floare Una dulce ca niste tarte

Omul cu ochii trişti

Omul nerăbdător cu ochii inchişi Chiţimiea Andreea
Printre copacii optimişti
În care trăiesc oanemi cu ochii
deschişi

Muncel 2008 9
Oglind`, oglinjoar`...

O
glindă, oglinjoară, minte-mi şi arată-mi ce
vreau să văd. O lume iubitoare, fără de
păcate, o lume plină de căldură, nu rece
ca gheaţa.
Oglindă, oglinjoară, minte-mă şi arată-mi ce
vreau să văd. Lacrimi scurse se bucurie şi nu
de tristeţe, o viaţă liniştită, o lume unde iubirea
nu se poate transoforma în ură.
Oglindă, oglinjoară, minte-mă şi arată-mi ce
vreau să văd. O lume în care durerea să nu
doare, unde banii şi
timpul să nu conteze, o lume în care nimeni să
nu moară.
Oglindă, oglinjoară, minte-mă şi arată-mi ce
stiu că nu poate fi adevărat, o lume în care
moartea nu e o alegere, o lume în care rănile
nu sângerează sau nu rămân semne.
Oglindă, oglinjoară, minte-mă din nou şi arată-
mi ceea ce am nevoie să văd. Reflectă o lume
pe gustul meu, unde realul nu e aşa rău.
Ciurea Savin Alina Ana

O raz`

Î
n proaspăta dimineaţă de primăvară se ivi întâul răsărit. O sclipire de cristal fermecă natura.
Soarele, ca printr-o magie străluceşte mândru şi îmbrăţişează fiinţele. Norii de fulg au o plutire
uşoară pe cerul fermecat. Dragostea soarelui mângâie pământul.
Din inima ţărânei se ivesc primii şi purii ghiocei, vestitorii primăverii. Aceştia se leagănă uşor în
voia brizei călduroase. Văile de smarald au prins viaţă.
Într-un colţ ascuns al casei mele stă pitit un trandafir dulce. Cu mirosul lui îmbietor, ascuţit, parcă
te strigă să-l iei de-acolo.
În oglinda ceruli se zări un lac cu apă limpede. Undele repezi conduc frumuşel nuferii vieţii.
Stropii fermecaţi, atingând petalele albii de diamant te învelesc cu tandreţe si gingăşie. Fluturii
de mătase zboară bucuroşi şi plini de viaţă.
Se întrec cu nuferii să vadă care dintre ei danseaza mai bine în cinstea primăverii.
Eu privesc la ei şi mă gândesc...
Apoi mă duc în drădină şi iau trandafirul. Îl leg cu o fundiţă roşie şi-l duc mamei. Ea zâmbeşte
şi-n zâmbetul ei mă pierd.

Rjenovschi Raisa

10 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie Muncel-Iasi 2008

 Arborifer
Simt de la o vreme o nevoie avidă
De purificare.
Mi-e trupul însetat de lumină...
Atât de însetat,
Încât aproape că a uitat să-mi ascundă
Inima de lemn în scobiturile sale rigide;
Dorurile mele au devenit grupări concentrice
Care-mi îmbracă conţinuturi spirituale.
Iar sufletul...
Sufletul s-a ascuns în mâinile-mi
Înmugurite în miez de iarnă;
E cuibul peste care
Liniştea şi-a zbuciumat înfrigurată
Aripile albe...

Foto sintez`
Mi-e gândul lacom de cunoaştere
Asemeni frunzelor de soare.
Mă înverzesc toată până în vârf de deget
În fiecare dimineaţă
Când mă privesc în oglindă
Şi mă prefac
Că nu-mi zăresc conturul
De atâta lumină în juru-mi...
E o fotosinteză în care-mi produc întrebări
Şi muşc din ele ca din mere
De-abia rupte de pe crengile Universului.
Au gust acid şi numai spre seară,
După ce mi-am distrus toate papilele gustative
Degustându-le-n exces,
Reuşesc să mă retrag în mine însămi
Şi le găsesc, tot eu, pe rând, răspunsul.

Ioana Ichim

Muncel 2008 11
Peisaj urban
D
acă aş fi pictorul străzii pe care trec la ora după-amiezii, în geanta voluminoasă
aş avea un mănunchi de culori.
Până să ajung eu, casele, copacii au doar două nuanţe. Fiecare pas de al
meu lasă în urmă pete de culoare. Până când petele de culoare se usucă, le fac
conturul cu peniţa. Firişoarele de tuş se desfac pe casele umezite. Am adunat
stropii de pe faţa mea şi i-am picurat în sufletul copacilor. Cerul e numai al meu.
Strada e numai a mea, căci în fiecare zi eu sunt pictorul străzii pe care trec la ora
după-amiezii.

Punct şi Sunt verde. Pictează-mă în roşu.

Adună-ţi cuvintele şi împachetează-le într-un
de la capăt buchet de lalele.
Apropie-te de mine şi nu-mi spulbera visul.
Priveşte-mă şi lasă-mă să mă rătăcesc

Găseşte cheia. Intră în sufletul meu.

Părăseşte realitatea. Sărută-mi fruntea.

ADEVARUL Vorbeşte-mi. Umple-mi viaţa cu

bucurie.
Sunt o floare. Hrăneşte-mi frunzele
GOL cu lumina surâsului tău.

Codreanu
GOLUŢ Dora Loredana

D
acă am vrea să vă stresăm, am scrie pe
ocolite, “cu floricele”. Suntem directe şi asta
ne place.Este adevărat că avem o singură
personalitate (aşa cum spun şi tratatele de psiholo-
gie), dar la fel de adevărat este şi faptul că avem ati-
tudini diferite, în functie de situaţii. Şi vom lua exem-
ple concrete: la şcoală stai tăcut în bancă în fiecare
ora în care nu ştii lecţia şi zâmbeşti pierdut în ceaţă
de câte ori eşti întrebat ceva ce nu ştii. Clopoţelul
sună. Ieşi în pauză şi îţi afişezi masca de adolescent
rebel pe care o porţi mereu în faţa prietenilor. Să fim
serioşi!... În faţa prietenilor îţi permiţi să fii TU. Acasă
eşti cu totul altfel, eşti alintat, protejat de părinţi, eşti
sigur că secretele tale vor rămâne între pereţii ca-
sei unde te simţi perfect.Dacă nu eşti tu însuţi în
12 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie
faţa tuturor te vor cunoaşte cu adevărat vreodată?
Sau tu te vei mai cunoaşte?Aceste transfigurări ni
se par ciudate, dar oare putem să trăim făra ele?
Probabil, aceste întrebări vor rămâne făra răspuns,
inhibiţiile punându-ne în postura unor “cameleoni”.
Mai mult ca sigur lumea ne face aşa, ne împiedică
să ne destindem. Te poţi schimba! Nu eşti prea mic,
prea obosit sau nu ai niciun alt pretext ca să nu lupţi
împotriva tentaţiilor.La vârsta ta ar trebui să ştii să
visezi cu ochii deschişi, să zbori până la infinit şi apoi
să revii pe pământ mai frumos sufleteşte, mai toler-
ant cu societatea contemporană. Haideţi să trăim
cu ideea că va fi mai bine, să nu dăm niciodata nici
măcar un pas înapoi.
Aldea Maria
Dragomiric` Andreea
Muncel-Iasi 2008
 Cuvinte
Vis alb…
înţelepte
M
ă plimb printre nori fosforescenţi şi paşii
mei trimit lacrimi cristaline pe pământul trist.
Aud de sus cum cântă florile şi foşnetul
copacilor bătrâni, oftând obosiţi sub greutatea ploii.
Rândunica îsi mângâie puii uimiţi de sunetele noi, în
cuibul cald de sub streaşina casei. Ce mică îmi pare
de-aici, din înalturi!
Mi-aşez trupul obosit şi ropotele adorm sub liniştea
paşilor mei. Joc de culori se varsă din razele de
soare şi-şi spune povestea şi se împleteste cu gîn-
dul meu şi se ascunde în ochi de copil, în gânduri
curate, în inocente atingeri de primă iubire, în glasul
mamei şi-n nucul bătrân de acasă...
Culeg din tot şi din toate lumină, râs, armonie şi “Să ne facem timp pentru a visa, timp ca să ne
cobor împlinită din visul meu alb către tine, către aducem aminte şi pentru a atinge infinitul. Să ne
noi... facem timp pentru a FI”.
 GLADYS TABER

Copilărie „Toate necazurile oamenilor vin din incapaci-

tatea lor de a sta singuri şi tăcuþi într-o cameră
goală”.
În ultima clipă te-ai decis  BLAISE PASCAL
Totuşi să plângi. „Nu poţi avea TOT-ul. N-ai avea unde să îl pui”.
Ochii-ţi strigă spre cer. ANN LANDERS
Departe aleargă prin tine un copil, „Bunătatea se regăseşte peste tot în viaţa de
Se-mpiedică de frunze şi de gânduri. zi cu zi, semn că Dumnezeu e şi-n cele mai
mărunte lucruri: în hrana de pe masă, în poveştile
Nu te zăreşte!...
de seară, în iubire, în belşugul holdelor şi sporul
Îl plângi cu pânze şi el tot nu te vede cirezilor, în sport, muzică şi cărţi, în creşterea
Îl plângi cu stele, cu suflete. copiilor – peste tot unde curge plăcerea şi graţia
Te-a pierdut printre voaluri. străluceşte. Şi chiar în momentele noastre cele
{tefana Leb`d` mai rele, de vanitate şi lăcomie, dacă privim în

Calul meu
jur putem vedea, în apropiere, lumina bunătăţii
oamenilor obişnuiţi”.  
 GARRISON KEILLOR
Mândru galop... „Nimic nu e mai moale şi mai subţire ca
Coamă de mătasă... apa. Dar să-i înţelegem tăria e o artă. Că
Nări fremătânde… ceea ce este slab devine puternic şi că din
Zbor… duritate curge blândeţea pare a şti oricine.
Şi totuşi nimeni nu se comportă ca şi cum
Negru potop, ar şti”.
Ageră coapsă, LAO- TZU
Zvâcniri flămânde, „Pacea sufletului este fericirea supremă”.
Fior…  WILLIAM ELLERY CHANNING
„Bântuind prin lume în căutarea frumuseţii,
Liber de tot, ori o purtăm în noi, ori n-o vom găsim
Oriunde acasă... niciodată”. 
Priviri plăpânde…  R. A. EMERSON
Te-ador!
Andreea Baciu
Muncel 2008 13
Poezia...
Poezia... Un amalgam de gânduri, o apă în care nu te poţi îneca. Înot printre versuri, şi peştii – litere îmi fac
cu ochiul. Mă scufund în adâncurile înţelesurilor... Găsesc comori pe care nu le pot deschide încă... Însă
ştiu că într-o zi, întunericul sumbru ce colindă pe străzile sufletului meu va fi biruit de lumina revelatoare.
Poezia... Un labirint, poate cel mai încurcat pe care l-am aflat vreodată. Firul salvator, firul de aur, se
conturează abia după ce-i descoperim sensurile ce mustesc de-nţelepciune.
Poezia... O sămânţă dintr-o floare rară pe care poetul a îngrijit-o cu dragoste şi pasiune pentru scris.
Acestea-i sunt apa şi lumina.
O sămânţă din care mai apoi va răsări o floare ce va avea grijă ca frumuseţea sufletului să nu se piardă
dincolo de zenit. Mireasma ei îmbătătoare ne farmecă gândurile cu parfumul cunoaşterii.
Hârtia din faţa mea îmi zâmbeşte parcă, iar condeiul e biciul care adună cuvintele, le aspreşte până când,
singure, îşi vor afla locul. Voi scrie... Primul meu vers este „Fiecare poezie este o lume...”.

Ab`t`cesei Anamaria

Ceea ce sunt... Ploaie de lun`

Sunt un fluture venit din amintire, Mi-am agăţat
Sunt a ta chemare din trecut, Speranţele de stele
Sunt a mării briză ce uşor adie, Şi n-am ştiut
Sunt un zâmbet dulce şi tăcut... Că doar cu ele
Universul îşi va sfârşi
Sunt un bob din roua dimineţii, Ploaia de petale.
Sunt vântul ce iarna-mprăştie nămeţii, N-am putut
Sunt un fulg de nea ce cade-uşor, Sau n-am vrut
Sunt singurul tău dor... Să văd că într-o clipă
Te-am pierdut.
Aş vrea să fiu ca marea-nvolburată
Dar nu pot, căci sunt om,
Şi n-aş putea să mă transform deodată,
Căci oamenii sunt fiinţe... care mor.
Ab`t`cesei Anamaria Colescu Georgiana

Bunicii...
Casă a copilăriei Să le spun cât îi mai iubesc încă...
frumos împodobită, Să nu mai risipesc secunda
Nu mai pot să mă întorc la tine Ce mi-a fost dată...
Eşti singură şi pustie... În vis, le fac disperată cu mâna
Zăresc urmele paşilor mei Ce poartă în ea batista despărţirii
păşind prin preajma bunicilor Ce o flutur...
care sunt acum printre îngeri În semn de rămas bun....
Ce-i poartă pe braţele lor...
Aş vrea să-i aduc pe pământ Maxim Ana-Maria

14 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie Muncel-Iasi 2008

P`mântul ca o uitare
Senin`tate
Privesc stele de departe
Şi vorbesc cu ele-n gând
Că pe noi nu ne desparte
Distanţa până la pământ Soarele din nou a răsărit
Noi cu toţii avem sclipire În viaţa mea cea fragedă
În inimi şi-n amintire Şi poate că nu m-am gândit
Şi-atunci când vom muri De ce faţa-mi era umedă !
Tot stele vom deveni
Vom privi de sus în zare Lacrimi ce eu le vărsam
Pământul ca o uitare Pentru toată-mi suferinţa
Şi-amintirea ce-am avut Gânduri la care visam
Va rămâne în trecut S-au împlinit doar cu credinţa.
Tot ce e pe acest pământ
Va rămane doar un gând Viaţa-mi este acum senină,
Un gând ce se va uita Am învăţat să iubesc,
Într-o amintire grea. S-a aşternut deja lumina
Şi o stea de va zâmbi Şi nu vreau să mai greşesc.
Fericiţi noi vom trăi
Căci de sus ne va veghea Grelele-mi amintiri
O putere pururea. Nu le voi regăsi
Căci ele s-au pierdut
Cioac` Florentina Le-am îngropat în trecut.

Cioac` Florentina

Scrisoare pentru Toamna

crengi [i fum A venit din nou regina frunzelor rug-
inii si a băgat spaimă în flori, şia dat
norilor negri putere ca balaurilor din
Elan spre tăceri caricaturizate… disperare nuanţată de hârtii. poveste, şi a lăsat crengi ude şi
Ninge cu tămâie şi plouă cu lămâie în carafa nopţii. fără veşmânt. Dar iată că o bunică
Dacă deschid ochii, fulgii acri mă vor orbi. Şi voi lovi neintenţionat darnică rămâne, care ne dă cior-
sferele de argint mat…Voi lustrui tavanul pupilei biciuit cu imag- chini de rubini, care lasă pe dealuri
ini de fulger. covoare galbene şi roşii. Animalele
Nu mai suport, trebuie să deschid cchii; prăbuşire, arbori frânţi, se pregătesc şi ele la rândul lor.
zile răsturnate. Furnicile îşi fac provizii pentru iarnă.
Strig sunete, darn u mă văd… Ochii se rostogolesc peste Păsările pleacă în ţările calde.Toam-
masa tăcerii. na este o splendoare cu ploi cu aţe
Zăpada portocalie înspăimântă cântecul…Marea se priveşte subţiri şi dese, cu fumegări grele
cu albastrul soarelui…şi masa tăcerii a început să vadă prin când pe umerii dealurilor, când pe
mine. văi şi totuşi cântecul monoton al ploii
Poate se va îneca în jocul de şah de pe fumul crengilor. îţi incălzeşte sufletul.

Pelican Laura Anghel Olimpia

Muncel 2008 15
Vara pe uli]`
Sau despre o călătorie la limita imaginarului
O
vizită la Mirceşti reprezintă nu numai oportu- Am rămas obsedaţi de sunete şi de semne
nitatea întâlnirii cu spaţiul memorial, ci şi cu încercând să înregistrăm cât mai multe din cele ce
universul creaţiei alecsandriene. Un spaţiu ne-au fost spuse de muzeograf.
ce este aproape scos din tiparele epocii. Drumul - Încălcând regulile am fotografiat piese unice
sau despre iniţiere în loc Când eşti la Muncel, una de muzeu aparţinând scriitorului: masa florentinã din
dintre abaterile de la la program dincolo de porţile stejar din odaia de lucru, pianul la care a cântat Franz
taberei îl constituie o excursie la Mirceşti unde se află Liszt, cufărul de călătorie, cărţile în ediţiile princeps
conacul lui Vasile Alecsandri. precum şi alte lucruri “mici”.
Se pare că acest loc este epicentrul întregii Vizitatorul, ca depozitar al prejudecăţilor de
sale activităţi - scriitorul nu numai că a locuit aici tot felul, pare a se integra în universul creator, acesta
cea mai mare a vieţii sale, ci a şi scris majoritatea din urmă devenind în acelaşi timp mitic şi miticizant.
operelor. Nici doar imaginaţie, nici simplă imagerie, Cu siguranţă orice turist aflat la Mirceşti ar
călătoria la Mirceşti este, pentru oricine, şansa întâl- fi tentat să viziteze mausoleul construit în 1928 de
nirii rare şi tulburătoare cu poetul, o continuă rătăcire Academia Română. Acesta demonstrează că, deşi
în hotarele unui loc exclusiv circumstanţial, înfăţişată
mereu sub forma unei diversităţi culturale asumate.
Deplasarea reprezintă momentul optim de
integrare treptată în atmosfera, deşi fundamental
rurală, aristocrată prin personalitatea lui Alecsandri.
Odată ajunşi în complexul muzeal, observăm spaţiul
polimorf ce este concentric.
Prezentând totodată tendinţa de trecere de
la macro- la microuniversul alecsandrian. Ne simţim
locuitori într-un topos atemporal, indreptat nu către
noi înşine, ci către o altă lume, nu călători în oraşul
nostru, oarecum grăbiţi şi oarecum hoinari, aflaţi în-
tr-o contemplaţie perpetuă, care se îndreaptă mereu
spre ceva ce nu ne aşteptă.
În cadrul muzeului ni se dezvăluie într-o
lumină abstractă lucruri cu totul surprinzătoare
care ne înconjoară şi pe care simţurile noastre le
înregistrează în chip maşinal.

16 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie Muncel-Iasi 2008

toate fiinţele trec dintr-una într-alta, dintr-o viaţă într-
alta, dintr-o identitate în alta, Alecsandri rămâne o
imagine emblematică, un simbol, element al unei
alchimii personale.(eterna) Reîntoarcere Paralel cu
ceea ce numim setea de cunoaştere raţională, există
o înţelegere spontană, eruptivă a lucrurilor, care ţine
de ceea ce s-ar putea numi setea lumească: am
părăsit spaţiul lui Alecsandri pentru timpurile noi , sa-
vurând copilăreşte o îngheţată pe fugă. Am rămas,
deci, cu amintirea omului Alecsandri şi a locului, ca
un amfiteatru, care pare să redea aproape cathartic
dorinţa de a suporta realitatea.
Vasile Alecsandri ­­­(1821-1890) “Sã stăpânim
durerea care pe om supune” Important scrii-
tor dar şi diplomat, Vasile Alecsandri se implică atât
cultural cât şi social în viaţa colectivă.
Participantant la revoluţia din 1848 şi mai târziu
candidat la tronul Moldovei alături de Alexandru Ioan
Cuza în 1859, cariera sa politică se concretizează în
următoarele funcţii: ministru de externe, secretar de
stat în timpul guvernului provizoriu, ministru al afacer-
ilor externe.
Este ministru plenipotenţiar al României la
Paris. Nu există eveniment istoric al epocii la care
să nu fi participat fie direct, fie prin opera literară.
Acest “rege veşnic tânăr şi ferice” cum îl numeşte
Eminescu în “Epigonii” se remarcã în toate cele trei
genuri literare principale: poezie, proză, dramaturgie.
În ceea ce priveşte dramaturgia aproape că poate fi
numit amfitrionul teatrului românesc.
Proza sa este de asemenea deosebit de
actuală prin faptul că jurnalul călătoriilor sale relevă
elemente picante de interes general. Poezia sa
demonstrează principiul artei cu tendinţă, volumele:
“Legendele”, “Ostaşii noştri”, “Despot Vodã”, poemul
“Cântecul gintei latine” fiind dovada patriotismului şi
spiritului său civic.
În vizit` la bardul
de la Mirce[ti
La 20 de km de Roman, spre nord se află
localitate Mirceşti. Aici se află casa memorială a lui
Vasile Alecsandri, poet, dramaturg şi prozator, care
a trăit între ­anii 1821-1890. Vasile Alecsandri a fost o
personalitate a secolului XIX fiind numit de Eminescu
“rege al poeziei”. Casa Memorială “Vasile Alecsandri”
a fost construită între anii 1861-1867, fiind iniţial un
conac boieresc. Aici poetul a compus cea mai mare
parte a operelor sale.
Casa păstrează atmosfera epocii şi obiecte
de artă care au aparţinut poetului. Camerele sunt
luminoase, spaţioase, biroul este astfel mobilat încât
oferă o ambianţă propice creaţiei. Arhitectura în
general este simplă, dar sunt şi câteva obiecte cu
arhitectură deosebită: soba cu cele patru coloane
albe, dublate pentru a da mai multã luminozitate,
aminteşte că Vasile Alecsandri a compensat prin
văpaia focului din timpul iernii, soarele torid al verii. În
casă sunt expuse obiecte personale de care s-a slu-
jit poetul: piese de mobilier, fotografii, tablouri, reviste
literare, cãrţi, texte referitoare la opera sa. Conacul a
găzduit numeroase personalităţi printre care: Franz
Liszt, Barbu Lăutaru, Ion Ghica, Titu Maiorescu. Casa
memorială Vasile Alecsandri este înscrisă între cele
12 muzee memoriale aflate în patrimoniul Muzeului
Literaturii Române Iaşi. Mausoleul din curtea muzeu-
lui a fost construit în 1928 de Academia Română, ar-
hitect fiind Ghica Budeşti, iar pictura murală aparţine
artistului plastic Paul Molda. Aici a fost transferat în
1928, sicriul din plumb, cu trupul îmbălsămat al lui
Alecsandri, acesta având iniţial un mormânt simplu,
situat în parcul casei, potrivit dorinţei exprimate în
testament.
Andreea Baciu
Muncel 2008 17
 Filosofia podelei
- teatru scurt -
Loc: necunoscut.
Timp: Seara târziu. Vară.
Spaţiu: cămin studenţesc.
Etajul cinci (mansardă).
Locuitori: patru.
I ntră Primul, cu o faţă posomorâtă.
Primul: De zece ani stăm aşa. Cămin,
redacţie, seri singure...şi iar cămin, redacţie, seri cu
vin...din nou cămin, redacţie şi seri cu bere...
Ceilalţi stau trântiţi în paturile lor, privind
peretele.
Primul: Bă! Voi nu m-auziţi? Ce naiba aveţi
de vă holbaţi la peretele ăla?! Eu vă vorbesc despre
lucruri serioase aici ...
Tăcere.
Acelaşi Primul: Voi aţi înnebunit!!...(Pauză.
Se calmează.) Hai la o bere!
Unul: Păi, mişcă-ţi fundul şi adu-ne două
baxuri de bere de la “Jeg”.
Primul: Şi bani de unde pentru atâta?
Altul: Spune-i barmanului că o să-i dăm la
salariu. Doar ne cunoaşte, ce naiba!
Celălalt: Da, 10 ani de vânzare...(râde în ho-
hote). Bine, că de la celălalt cămin chiar au crezut că
18 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie
avem salarii atât de mari încât să bem pe datorie în
fiecare seară...
Unul: Da, mă, da’ atunci eram în căutarea
naivităţii umane. Nu ne ardea nouă să fim banali şi
să avem un serviciu (râde).
Altul: Păi şi nu eram speciali? Am găsit la
barul ăla, verificată de cinci ani, suprema naivitate
umană. Ţi se pare puţin?
Primul: Ba deloc! Cine şi-ar pierde, în afară
de noi, atâta timp din viaţă pentru un experiment atât
de valoros?!
Celălalt: Hai ia-l şi p-ăsta şi, pe lângă bere,
aduceţi şi nişte ţigări...că n-am mai fumat de 15 min-
ute una! Mor aici, sufocat...de prostiile care vă trec
prin cap.
Primul(enervat vizibil): Tu ai început
discuţia asta!
Celălalt: Hai, scuteşte-mă şi dispari.
Primul: Cum bine cunoşti „regulile”
Muncel-Iasi 2008
Academiei, tocmai mi-ai spus unul şi acelaşi... după Homer, Sofocle etc?
Celălalt (întrerupându-l): Scuteşte-mă! Altul: Păi, că deja s-a scris tot ce se putea.
Mă agasezi cu luciditatea ta. Unul: Aşa. Şi care au fost obsesiile secolelor
Altul (împingându-l pe Primul): Hai mă, nu te care-au urmat?... chiar şi-n secolul nostru? Să se
mai enerva. Hai să luăm alea... scrie ceva nou.
(Pleacă amândoi. Celălalt: Şi au reuşit? Nu cumva au scris
Operaţiunea se încheie cu succes şi revin în aceleaşi lucruri despre viaţă, puţin altfel datorită
cameră cu 2 baxuri de bere şi 4 pachete de ţigări. schimbării societăţii şi a altor factori? Nu cumva s-au
Unul şi Celălalt se holbează în continuare la perete, hazardat în a crea imposibilul?
stând lungiţi cu faţa-n sus.) Primul: Nu! Deşi viaţa, adunând toate puz-
Altul: Ridicaţi-vă bă! Avem băutură. zle-urile lipsă, este în esenţă aceeaşi, stilul în care
(Se aşează toţi pe podea. Încep să bea şi să lucrurile s-au transpus în opere este diferit. Nu-l poţi
fumeze în linişte. compara pe Nietzsche cu Kant sau pe Goethe cu
După două ore, când podeaua e acoperită Tolstoi.
de scrum şi sticle, încep să vorbească.) Celălalt: Prostii!
Primul: Pentru tine-s prostii! Dar lucrurile aşa
Unul: Noi suntem puterea ţării! Cei mai buni stau. Altfel de ce-ar exista scriitori şi-n ziua de azi?
dintre cei mai buni... Pentru că omul simte să-şi exteriorizeze trăirile, să-şi
Altul: Pe dracu’!
Celălalt: Bă, nici măcar n-ai avansat de când
lucrezi la ziarul ăsta. Mănânci rahat!
Unul: Da mă, aşa e, da’ scriu bine. Altfel nu
m-ar fi ţinut în redacţie atâta timp.
Primul: Hai să nu-ncepem iar.
Tăcere îndelungată.
Primul: Acum realizez. E clar că Dumnezeu
a murit...
Altul: Păi de ce abia acum? Filosoful ăla
a spus-o acum multe sute de ani...suntem sub
pecetea a ceea ce s-a spus şi s-a scris deja şi
noi...
Celălalt: Da, da, ştim. Şi noi nu mai putem
spune nimic nou.
Altul: Exact!
Unul: Dar ia gândiţi-vă: oare totul n-a fost
spus din antichitate? Aduceţi-vă aminte: ce au spus
toţi scriitorii de după “Epopeea lui Ghilgameş” şi
Muncel 2008 19
filtreze gândurile în realitate, să transmită un mesaj.
Altul: Căcat! Există scriitori încă pentru că
vor bani. Şi, apoi, în firea omului stau doar astea?
Oare omul nu e predestinat? Oare, în mintea lui, nu
funcţionează aceleaşi tipare: se naşte, creşte, se
educă în n şcoli, se îndrăgosteşte sau nu, oricum se
căsătoreşte, face copii, îşi ia un serviciu stabil şi, cu
vârsta, totul se transformă în rutină, apoi mai face el
ce face şi moare.
Primul: Oare atât de banal să fie totul? Eşti
absurd. Nuanţele sunt variate.
Altul: Şi tiparul e acelaşi.
Unul: Uită-te la noi. V-am spus eu că
suntem speciali: noi nu urmăm tiparul tău. Ori, asta
înseamnă că nu suntem oameni??
Celălalt: Fraier. Dorinţa există, dar în
subconştientul tău. Şi deschide geamul ăla că nu
mai pot respira de atâta fum ...şi vi s-au încins şi
creierele. (râde cu poftă).
“Geamul e deschis de către Altul, care apoi îşi reia
poziţia pe podea, stând turceşte. Ţigările se reaprind,
20 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie
podeaua e sufocată de scrum şi sticle goale.”
Primul: Tot nimicuri am ajuns să vorbim. Dar,
dacă Dumnezeu n-ar fi murit, noi nu mai eram acum
simple umbre. Podeaua asta n-ar mai fi fost atât de
dreaptă şi murdară.
Altul: Asta nu dovedeşte că Dumnezeu a
murit. Însuşi scrumul ăsta ar putea avea tot atâtea
semnificaţii cîte ar avea Dumnezeu dacă i s-ar dove-
di moartea.
Primul: Şi care-ar fi semnificaţiile acestei
podele? (zâmbind ironic)
Unul: Mă, am putea considera că podeaua
asta e iadul şi scrumul- focul în care ardem zi de zi.
Primul: Nu mă lua cu tâmpenii d-astea de-
spre existenţa iadului pe pământ! Aşa aş putea să
zic şi eu una: podeaua este omul şi scrumul e viaţa
ce ni se scurge printre degete sau pe care-o ia vân-
tul încet-încet.
Celălalt: Sunteţi mistici, ă? Şi vă contraziceţi
propriile afirmaţii...Frate, nu există podea care să fie
altceva decât asta: podea.
Altul: Bine mă, dar eu cunosc podeaua asta
de 10 ani. Înseamnă ceva pentru mine: ani de-a rân-
dul m-am chinuit să-i umplu golurile cu firimituri şi
alte resturi, am spălat-o cu vin şi bere (ca şi când ar fi
fost sărbătoare în fiecare zi) şi-am lustruit-o cu scru-
mul ăsta. Acum, e parte din noi. Ea ne-a acceptat
aşa cum suntem: ziarişti buni şi oameni rataţi, care
caută neîncetat sensul vieţii. Avem peste 35 de ani
şi vorbim ca nişte puşti din anul I pentru c-am vrut să
rămânem, în sufletul nostru, adolescenţi. Ne place
să bem, ne ducem mahmuri la serviciu, ne întoar-
cem seara şi bem iar. Lansăm teorii fără fond şi ne
pricepem de minune să aberăm. Nu ştim nici acum
ce e viaţa deşi am trăit-o, am citit-o în sute de cărţi şi
am iubit-o ca pe o femeie. Râdem ca să nu plângem
şi vorbim ca să credem că putem comunica ceva.
Însă nu ne iese nimic.
Celălalt: Mai mult decât atât: nu mai suntem
Muncel-Iasi 2008
capabili să fim sensibilizaţi când întâlnim Frumosul Unul (închide uşa camerei în urma sa. Se
sau Binele şi nici să recunoaştem natura. Şi nimeni clatină coborând scările căminului şi rosteşte ca
nu ne mai poate ajuta, pentru că vedem peste tot pentru sine):
asfodele şi începutul sfârşitului. Râdem şi de noi Dacă Cineva ne-ar vedea în camera aia şi toţi
înşine şi filosofăm în van pe podeaua asta, seară de am fi nişte personaje, ce concluzie ar trebui să tragă
seară, an după an. Nu am găsit nimic din ceea ce el din asemenea discuţii?!
am crezut că vom căuta. Iar viaţa noastră-ntreagă E absurd!
e-n camera asta, unde noi credem că vom rămâne
veşnic tineri, refuzând realitatea. Elena-Andreea B`dic`
Unul: Nu mai înţeleg nimic din ceea ce
spuneţi. Hâc! Hâc! Sunt beat...E 8 dimineaţa. Mă
duc la redacţie.
Primul: Trebuie să-l sun pe Vişniec să iasă la
o bere. Azi îmi iau liber. El trebuie să-mi explice...doar
el poate.

Muncel 2008 21
Trenul adolescen]ei
Urcasem, împiedicându-mă,de scările Gării de Nord. Îmi târam scârbită valiza mai
grea decât mine şi mă grăbeam să caut vagonul unde aveam să-mi fac veacul mai
mult de 6 ore. În gară, oameni bătrâni şi obosiţi de viaţă dormeau tolăniţi pe toată
lungimea băncilor de aşteptare. Unul, neras şi sărăcăcios, murdar îmbrăcat, sforăia
greu, iar zgomotele sale, rupte din interiorul său ostenit, spărgeau liniştea; în fapt,
linistea era tulburată de fluierăturile nebune ale locomotivelor care-şi anunţau sosirea,
de oamenii adormiţi, de rotilele care se zgâriau de bitumul peronului şi de ţiganii care
spărgeau înfometaţi seminţe, scuipându-le, mândri, pe şinele ruginii.

E
ra dimineaţă adormită de vară timpurie, mă
durea somnul şi înnebuneam la gândul că voi
călătorii cu trenul. Credeam că viaţa mea se
schimbase. Mică fiind, mama ne ducea pe mine şi
pe sora mea, la ţară, cu trenul. Se comporta rece
cu noi, de parcă am fi fost două bagaje grele, dar
indispensabile, care refuzau să fie lăsate acasă.
Îmi zăcea în minte că orice gară este murdară, nu
conta dacă era luni, marţi sau duminică. Aşa era
dintotdeauna şi pentru totdeauna. Nimic nu era
mai absolut şi cuprinzător decât părerea mea. Iar
gara îmi confirma părerea de fiecare dată când îi
călcam mozaicul gri jegos. Tot trenul şi programul
său aiurea mă făcuseră să urăsc şi dimineţile; în loc
să dorm până când soarele rânjea cu toţi dinţii pe
cer, eu căram de bagaje în drum spre gară. Îmi de-
testam toţi colegii care nu-mi împărtăşeau această
dramă personală. Visam la trăsuri luxoase, trase
de doi cai albi de rasă, la un birjar ascultător care
să mă plimbe pretutindeni. Îi ceream, la drumurile
pavate uniform (toate acestea le invidiam în “Terra
Nostra”), dar trenul mă dezvăţa mereu de visat.
Aşa a fost întotdeauna.
Uram gara pentru că nu vedeam acolo
decât un amalgam de oameni, o amestecătură
nefericită de toate naţiile şi culorile, auzeam multe
cuvinte cu diferite accente de prin toată ţara, zg-
mote deranjante specifice trenurilor. În ansamblu,
aveam în minte o imagine dezgustătoare, dar, care,
de pe o parte, mă fascina, dar mă şi înfricoşa, căci
în această grămadă nu reuşeam nicicând să mă
arunc, să mă amestec în ea. Nu eram ca ei. Îmi
lăsa un gust amar; gările păreau pline doar de oa-
meni proşti.
Trenurile îmi păreau monştri imenşi, mor-
mane de fiare reci şi grele, iar însăşi structura lor
mă înfricoşa: o locomotivă ce nu se arăta niciodată
silenţioasă şi un lanţ de vagoane legate între ele
prin fire nesigure. Aşa ceva nu vedeam des şi
tocmai de aici teama mea ca nu cumva, odată,
vagoanele să nu mai asculte de locomotivă şi să
se risipească de unele singure, aleatoriu şi în de-
zordine, pe şinele imense. Copil fiind, simţeam o
frică soră cu moartea şi nesiguranţa.

22 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie Muncel-Iasi 2008

 Dar azi, deşi tânjind după somn, încercam
să-mi înving toate fricile ce copilăria şi le uitase în
mine, mă luptam cu părerile-mi de copil speriat
teribil şi cu toate încurajările puternice ce adoles-
centul din mine le impunea. Uneori, printre străini,
încercăm să părem altfel, să fim altcumva, dar
principiile noastre şi tot ce fusesem până atunci,
ne trădează. Simţeam aceasta pe pielea mea şi
nu cred că-şi poate imagina cineva cum se simte.
Acum realizam că undeva, în mine, se ascundea
un copil căruia îi e încă frică de multe, deşi se
afla pe ultima dintre cele optsprezece trepte ale
copilăriei.
Am străbătut peronul cu paşi apăsaţi,
m-am încurajat în gând, mi-am luat valiza în mâna
dreaptă, cu stânga m-am ţinut strâns de bara ce
se întindea pe lângă scară şi am încercat să urc
treptele trenului, dar bagajul greu mă trăgea în
jos - mi-am amintit că primii paşi întotdeauna sunt
mai grei. Aveam absolută şi neîntârziată nevoie de
curaj.
Nu era luxul din maşina părinţilor, nu puteam
controla aerul condiţionat, trenul nu se putea
opri unde voiam eu, nu puteam pune melodiile
mele preferate să-mi ţipe tare în boxe, nu aveam
posibilitatea să-mi întind comod picioarele, căci era
doar un “Inter City” Bucureşti-Craiova. Dar bucuria
a fost când în acest tren nu am reîntâlnit “Persona-
lul” copilriei mele şi nici coşmarurile mele puerile.
Nu vedeam nimic scârbos sau dezgustător. Era
doar un tren, care nu mai avea cum să mă dezveţe
de visat, căci îmi pierdusem singură visele.
Era diferenţă imensă între “Personalul” din copilărie,
unde se târau pe jos cerşetori cu mâna întinsă după
pomană, unde ţăranii cărau saci cu legume pentru
vândut în piaţă, unde geamurile nu se închideau
bine şi dârdâiam de ger, unde vâjâitul şinelor îmi iz-
bea puternic timpanul, şi “Inter City”-ul adolescenţei
unde călătoreau tineri cu caiete studenţeşti în braţe,
elevi cu ghiozdane imense în spate, în căutare
de drumeţii, unde aerul condiţionat te înţepa în
plămâni de cum deschideai uşile automatizate ce
dădeau în vagoane cu aclimatizare supravegheată
atent de controlor. De fapt, adolescenţa mea se
ţesea altfel decât copilăria traumatizată de parinţi.
M-am trezit în gara unde trebuia să coborâm, căci
am adormit cu muzică în căşti, cu capul sprijinit
pe masă... “Vara asta am să mă-ndrăgostesc...”
şoptea Tudor Chirilă uşor în ureche...

Diana Dragnea
Muncel 2008 23
Fream`t
O tăcere sobră învăluie natura,
scrâşnetul timid al cauciucurilor
te trezeşte la realitate, drumul
scârţâie sub greutatea noastră,
pădurea freamătă în aşteptarea
sosirii atâtor suflete iubitoare de
frumos.
Braţele lungi ale copacilor ne
mângâie creştetele, urându-ne
bun venit; peste tot razele soare-
lui încearcă să ajungă să ne
alinte prieteneşte. Iarba moale ne
aşteaptă să-i ascultăm povestea,
copii aleargă prin ea încercând
să-i descifreze secretele, doar
mingea fuge, fuge, fără să-i pese
de nimic.
E o linişte tulburătoare şi totuşi
atât de primitoare...Mii de fluturi
ne însoţesc pe drumuri doar de ei
ştiute, încercând să ne transforme
în locuitori permanenţi ai pădurii
lor. Neobosiţi, îşi trimit mesagerii
pentru a ne arăta atât dragostea
lor, cât şi frumuseţile spaţiului ac-
tual. De aici, de pe terasa clasică
se deschide o poiana largă dea-
supra căreia tronează Albă-Ca-
Zăpada şi cei şapte pitici, două
tobogane îşi aşteaptă locatarii în
tradiţionalele culori galben-roşii.
Lângă acestea, câteva crengi
uscate marchează locul unde va
avea loc focul de tabără. De jur
împrejur, căsuţele frumos colorate
au câte un nume parcă predesti-
nat poveştilor. Undeva, la poalele
muntelui, e aşezat amfiteatrul,
locul unde copiii şi-au prezentat
revistele şi s-au prezentat în faţa
celorlalţi. Prietenia presupune în-
credere, respect, iubire. Aceste in-
grediente fac viaţa mai frumoasă,
ele stau la baza legării de prietenii
adevărate, trainice.
24 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie
Freamătul frunzelor şi mişcarea lină
a copacilor ne dau senzaţia unei
comunicări între noi şi natură. Aşa
ne cunoaştem, ne acceptăm, ne
înţelegem, ne protejăm, formăm
un tot şi astfel putem convieţui
paşnic.
Ea, natura, imprimă în sufletele
noastre acest magnet al dragostei
pentru frumos, curat, simplu
şi noi dăruim gânduri, iubire,
protecţie. Şi cercul se închide
pe aceleaşi urme care pentru
noi devin amintiri. Această linişte
constructivă e bruiată din când în
când de glasurile cristaline ale unor
copii care aleargă ca nişte miei pe
platoul deschis, se dau în leagăne
sau joacă fotbal. Din când în când
se aude un fluier ce doreşte să
facă concurenţă păsărilor ce ne
înconjoară cu dragostea lor. Şi
totuşi, ceva nu se vede, dar există
şi dă măsura noastră, e munca
depusă pentru redactarea revistei
taberei. Ecranele luminează până
la ore mici în noapte, clapele
inventează note muzicale, culorile
fotografiilor îmbracă paginile,
dându-le viaţă.
Acest puls neobişnuit e întreţinut
de frumuseţea textelor, naturaleţea
scrierilor, calitatea imaginilor,
dăruirea celor care machetează
paginile, puricând fiecare colţişor
al paginilor şi bineînţeles, de ne-
lipsita cafea.
Răsfoind paginile revistei te vei
întâlni cu oameni pe care i-ai
cunoscut şi care vor rămâne în
inima ta aşa cum sunt: luminoşi
şi buni. Mă opresc. Un fluture al-
intat s-a aşezat pe stiloul cu care
scriu. Mă gândesc că doreşte
să-mi transmită ceva. Se pare că
Muncel-Iasi 2008
a văzut că am uitat ceva. Puţină
aşteptare nu strică. Mă simt mai
greu cu un fluture pentru că unul
mi s-a aşezat pe creştet. De ce
oare? Un răspuns încă nu am,
dar am adunat atâta iubire pentru
liniştea locului, frumuseţea copiilor,
încât jocul culorilor şi al cuvintelor
fac ca orele, zilele să alerge dând
măsura frumuseţii lor. Oare ce
poate fi mai frumos ca zbuciumul
naturii, zâmbetul copiilor, cântecul
sufletelor noastre, parfumul florilor,
zborul fluturilor şi păsărilor? Totul
e poezie scrisă de creatorul Uni-
versului. Fotografii cerului, Soarele
şi Luna, transmit spre alte galaxii
minunata imagine a lumii noastre.
Nu peste mult timp aceste vederi
vor trece intergalactic, dezvăluind
frumuseţi noi. Atunci vom avea
prieteni noi, iar vacanţele noastre
se vor putea desfăşura în lumi
depărtate. Îmi imaginez deja re-
vistele noastre străbătând imensi-
tatea Universului, dăruind celor de
departe gândurile curate ale copi-
ilor noştri, aspiraţiile şi năzuinţele
lor pentru mai bine. Oare au şi ei
reviste? Şcolile lor seamănă cu
ale noastre? Ce ne diferenţiază?
Trăirile noastre sunt altfel decât
ale lor? Nu ştiu ce să cred. Mi-ar
plăcea ca şi ei să ştie să iubească
pentru că, după părerea mea, fără
ea, nimic nu are sens. Iubirea e
unică, e liantul care ne face mai
buni, mai creativi, mai frumoşi.
Mă opresc. Ştiu că nu pot reda
frumuseţea iubirii prin cuvinte. O
simt în aer, vreau s-o trăiesc, dar
nu ştiu încă cum s-o fac.
Ce sfat îmi dai?
Mircea Marcel Petcu
Doar amintire
M
asa lucioasă, atentă, bi-
nevoitoare, mă priveşte
zâmbitoare, ştiu că
aplecat deasupra ei, las gândurile
să zburde, alergând cuvintele,
pentru ca în joaca lor nevinovată
să descrie cât mai fidel romanţa
bunului „Muncel”.
Cântecul pătimaş al păsărilor mă
înfioară, dezlănţuindu-mi acele
trăiri mereu actualizate ale vre-
murilor trecute.
Văd umbrele marilor înaintaşi care
coboară spre noi, îndrumându-
ne paşii spre căile luminoase ale
creaţiei adevărate, nemuritoare.
Zbaterile noastre par de neînţeles
pentru cei care nu înţeleg arta
comunicării, a iubirii, a înţelegerii.
Nicăieri nu găseşti atâta frumos şi
prestanţă amestecate cu acel fin
bun-simţ al omului aşezat, integru
şi pătimaş totodată.
De undeva din neant priveşti
figurile legendare ale celor ce au
înfiinţat, condus şi publicat „Dacia
Literară”.
Aici simţi pulsul vieţii româneşti în
totalitatea ei, aşa cum la Roma şi
Sarmisegetuza sta ascunsă forţa
românismului de început, aici la
Iaşi zvâcneşte patriotismul actu-
al, la umbra Bardului ce spunea:
„Dar aste decoraţii, cum, cine ţi
le-a dat...”
Iubirea pentru frumos şi adevăr
ne-a adunat, încercând ca într-un
efort colectiv să adunăm acele
sentimente care să ducă România
acolo unde îi este locul. Un loc vi-
sat de înaintaşi şi dorit de noi.
Dorim ca întâlnirile din tabăra de
jurnalism să devină adevărate ate-
liere de formare a unei genaraţii
care să impună dorinţa şi imag-
inea ţării.
Pentru a putea atinge acest
deziderat, trebuie să fim conduşi
de iubire, nu de interese, de
adevăr, nu de minciună, de oa-
meni adevăraţi, nu de farisei.
Lumea e mai frumoasă oglindită
în prisma purităţii copiilor. Ei
dansează în jurul unui castel de
frunze şi flori. Totul se luminează
şi întinereşte la atingerea lor, totul
începe să prindă viaţă.
C a r te...c o p i i...l u m i n ă...i u b i-
re...viaţă...amintire...totul - o
dumnezeiască împlinire.
La muncă Muncel- altfel totul
poate deveni doar amintire.
Mircea Marcel Petcu

Copil
O adiere lină de poveste,
Un gând curat
Din suflet de copil,
O lacrimă e tot ce întăreşte
Îndoiala din sufletul său senin.
O lacrimă pe obrazul său,
Ce altfel,
Un zâmbet larg îl luminează
Îmi dă senzaţia, de parcă
Şi suferinţa e cerească
Pentru a şti ce-i fericirea.

Suflet
Într-un colţ liniştit O pasăre pură Un vânt pătimaş
În inima pădurii, Cu aripi de foc Ce bate uşor
Un suflet rătăcit Suavul suflet Speranţa din suflet
E-n patima iubirii. Îl alintă domol. O reînvie uimitor.

Andra Colea[`

Muncel 2008 25
Mirosul vechi al b`ncilor
De la telefoanele mobile, mp3-uri, până la laptop-uri
şi cheile de la maşinile părinţilor, gadget-urile aces-
tui secol sunt cele care fac regula liceenilor.
M
irosul vechi al băncilor te face să-ţi
doreşti întoarcerea la acele vremuri
trecute, când totul părea mai simplu,
dar totodată atât de greu: în sala ta de clasă
se auzeau doar focul şi lemnele scrâşnind,
pocnind încet, scârţâitul ferestrelor vechi
semăna mai mult cu un plâns amar, poate
al lemnului umflat de prea multă ploaie şi frig,
iar stropii mărunţi, lovindu-le, scoteau sunete
ciudate. Auzul îţi juca feste, iar tu, înteţind
fiecare sunet şi pierdut în atmosfera creată,
credeai mai degrabă că stropii sunt ţipete
venite din Iad. Totuşi, liniştea asurzitoare din
jur te încuraja să-i murmuri colegei de bancă
două şoapte, rostite atât de încet, parcă
doar pentru tine. Şi uitai de ploaie şi de foc,
amintindu-ţi deodată că erai îndrăgostit: de
degetele ei pline de cerneală, de bentiţa albă
şi de şorţul şters şi spălăcit, de figura palidă
şi de privirea ei pierdută mereu. Te intimida
prezenţa sa, încât abia mai putea articula trei
vorbe, şi acelea şoptite. Zilele de 1 Martie erau
mereu o povară prea grea. Niciun mărţişor
nu ţi se părea potrivit pentru copila atât de
calmă şi de serioasă, atât de tristă şi rătăcită
26 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie
în neant, încât sfârşeai prin a renunţa la toate
ideile de cadou şi, fie îi lăsai o zambilă pe
bancă, fie îi distrugeai visul de domnişoară,
neluându-i nimic. Şi din nou ţi-era teamă abia
să îi priveşti mâinile cum scriu. Ţi-era teamă
să fii mic. Ţi-era teamă de vaccinările con-
stante, de elevii mai mari, de posibilitatea
ca doamna învăţătoare să te mute de lângă
colega de bancă, de felul in care îţi bătea ini-
ma, crezând că la un moment dat se va auzi
cum îţi pătrunde prin piept, de modul în care
silabiseai, de vocea ta. Te simţeai încolţit.
Iar astăzi, când găseşti ceva mai bun în
a asculta muzică, sau în a dormi la ore, când
fumezi câte o ţigare prin băi murdare, când
câte o persoană, rând pe rând, îţi spune că
nu e bine ce faci, iar tu consideri că cel mai
înţelept lucru este să ignori, realizezi într-un
final apoteotic, singur, că ai uitat de tine. Ai
uitat cum e să ai emoţii, să lupţi pentru ce
voiai cândva, să crezi în ceva, te-ai lăsat ab-
sorbit de toate lucrurile care te-au înghiţit şi ai
uitat să trăieşti.
Alice Salvetz
Muncel-Iasi 2008
C`prioara mea
A
ş dori să scriu în câteva rânduri despre un
pui de căprioara, al unei năluci cu ochii de
catifea. După câteva zile de ploi repezi,
soarele ne-a zâmbit cu generozitate, iar căldura
şi-a făcut apariţia. Erau primele semne că vara
se apropie cu paşi repezi, iar vacanţa noastră
nu era departe. Mama, care iubeşte plimbările în
pădure şi e pasionată de culesul ciupercilor, s-a
hotărât să-şi încerce norocul. A pornit la drum
spre pădurea din apropiere să găsească măcar
câteva ciuperci pentru o tocăniţă. După câteva
ore, spre surprinderea celorlalţi membri ai familiei,
mama s-a întors fără ciuperci, spunându-ne că
nu i-a ramas timp să le caute. Nu am înţeles de
ce, până nu a scos de sub bluza de trening un
pui de căprioară cu blana moale şi mătăsoasă.
Era o vietate mică şi fragilă cu botul umed şi
cu picioruşe lungi şi subţiri ca nişte nuiele. Am
rămas mut de uimire şi de admiraţie la vederea
puiului, pentru că n-am avut niciodată ocazia
să fiu atât de aproape de un pui de căprioară,
dar mai ales să-l ating şi să-l ţin în braţe. Am
văzut căprioare doar în cărţi şi pe internet. Am
întrebat-o unde a găsit minunea asta de pluş, iar
mama a început să ne povestească: ”Am auzit
la un moment dat ceva ciudat, ca un plâns de
copil, care venea dintr-un desiş pe unde abia
puteai răzbate. Am intrat în tufişuri, şi l-am găsit
prins între doi lăstari, de unde nu se putea trece
nici înainte, nici înapoi. I-am desprins cu grijă şi
cu greutate picioarele din spate, sperând că va
pleca în căutarea mamei lui, dar s-a lăsat încet
pe iarba udă privindu-mă cu ochii lui umezi,
Rare[ Rusu
implorându-mă să-i dau ajutor. Ştiam că nu va
avea nicio şansă dacă îl lăsam acolo, mai ales
că era rănit şi atât de slăbit. Cine ştie de cât
timp era el acolo!... Fără să mai stau pe gân-
duri l-am luat în braţe şi am pornit spre casă.
Avea nevoie de hrană şi de îngrijire. Iată-l! Cred
că abia aşteaptă să mănânce.Din momentul în
care l-am văzut, l-am luat în braţe şi i-am promis
mamei că voi avea grijă de el şi că îl voi hrăni cu
lapte. Mama spunea că e fetiţă şi i-am pus un
nume pe măsură - Bambi. De atunci, a devenit
răsfăţata familiei.
Îi pregăteam lapte de trei ori pe zi, având grijă să
nu fie nici prea rece, nici prea cald. După câteva
săptămâni a prins putere şi a devenit jucăuşă
şi prietenoasă. Era destul să o strig din ţarcul
unde era, că venea imediat la poartă. Aştepta,
parcă, să o mângâi, să o alint, să-i vorbesc,
iar, dacă aveam în mână un biscuite sau ceva
dulce, era de-a dreptul încântată. Timpul s-a
scurs. Bambi are acum un an şi jumătate. Este
tot la noi. Cea mai mare bucurie pentru ea, cred
eu, ar fi să-i găsim un loc la Grădina Zoologică.
Simt eu că ar dori să aibă şi ea familia ei, să nu
fie mereu singură. S-o las în libertate în pădure,
mi-e frică de pericolele care ar pândi-o şi n-aş
vrea să i se întâmple ceva rău la fel ca în pov-
estea „Căprioara” lui Gârleanu. N-aş suporta
aşa ceva cu niciun preţ. Mă doare totuşi gândul
că va trebui să mă despart de ea şi nu ştiu cu
ce anume aş putea umple golul rămas după
plecarea ei. Aceasta este povestea căprioarei
mele, o nălucă cu ochii de cărbune.
Muncel 2008 27
 Expozitia de grafica

28 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie Muncel-Iasi 2008

Muncel 2008

Muncel 2008 29
 Acasă. Copil. Se pregăteşte. Tatăl – baga-
jul – mâna copilului. Gară, peron, miros de
fum. Destinaţie: tabăra de reviste. Comparti-
ment aglomerat, dimineaţa devreme. Copilul
adoarme, bomboanele pe jos...Drum lung.
Controlorul, biletele, compostate. Şuierul trenu-
lui, sosirea pe peronul din Iaşi. Căldură. Iar
aglomeraţie. Miros depărtat de tei. Aşteptare.
Autobuzul taberei soseşte. Îmbarcare. Praf şi
drum pietros. Linii. Camere, impresii, emoţii.
Discursuri, cină, mingii. Somn. Răsărit, ceai şi
miere. Concursuri, excursii, tobogane. Muzică.
Glasuri, friptură, foi albe- apoi umplute. Dans.
Pădure, gângănii, cântece de veselie. Nopţi
pline. Zâmbete. Premii. Răcoare matinală,
miros de rouă. Valize murdare, copii. Schimburi
de adrese. Despărţire...amintiri.
Ne vedem la anul!
Director publicaţie: Prof. Florin Manoliu
Director tehnic: Ionela Statescu
Redactor şef: Prof. Florin Manoliu
   Elena Andreea Badica
Redactor sef adjunct: Prof. Stefan Daday
 Iuliana Filote
Secretar general de redacţie: Prof. Cristina Vasiliu
     Corina Teşcu
Tehnoredactare computerizată: Ştefan Catalin Juncu
Redacţia: Toţi copiii participanţi la Tabăra de Reviste Şcolare Muncel 2008

ISSN 1844 - 6736

30 Concursul National de Reviste Scolare 30 iunie - 6 iulie Muncel-Iasi 2008

REVISTE LAUREATE
2008
Va urma!