Dumitru Dădălău

Muzeul Jilţului

Editura Măiastra
2008

1
2
 MUZEUL JILŢURILOR DIN MĂTĂSARI – O NOUĂ INSTITUŢIE
CULTURALĂ

Sâmbătă, 31 octombrie 1998, într-o splendidă zi de toamnă, a avut loc la

Mătăsari întâlnirea fiilor Jilţului, prilej de revedere şi depănări de amintiri ale
fiilor satelor Croici, Brădet, Brădeţel, Runcurel şi Mătăsari, componente ale
comunei Mătăsari.
Cu acest prilej a avut loc şi inaugurarea unui frumos muzeu, într-o sală
spaţioasă din incinta liceului din Mătăsari, rod al muncii elevilor acestui liceu,
sub competenta îndrumare a inimosului profesor Dumitru Dădălău.
Muzeul, frumos organizat, are o tematică istorico-etnografică, piesele expuse
provenind din toate satele comunei Mătăsari.
Alături de documente originale şi fotografii din secolele XIX – XX, referitoare
la viaţa social-economică a zonei Jilţurilor, au fost etalate numeroase costume
naţionale din zonă, adevărate nestemate cusute de mâna harnicelor femei din
comuna Mătăsari în cel mai pur stil gorjenesc.
Locuitorii Jilţurilor au fost şi neîntrecuţii făuritori de obiecte de uz casnic
din lemn, frumos încrustate (furci de tors, cauce şi vedre de apă, linguri, fluiere,
cobiliţe, meliţe, vârtelniţe, suveici, sucale etc.) şi obiecte de fier (frigărui, dărace
de lână, zăbale).
Impresionează frumos şi ideea prezentării unor obiceiuri din zonă (mai ales
cupluri de tineri căsătoriţi) dar şi al vieţii unei familii.
Interesantă este şi etalarea exponatelor numismatice (monede şi bancnote ).
Străduinţa celor care au realizat acest muzeu a fost completată de bunăvoinţa
unor sponsori care au donat mobilierul adecvat prezentării acestor exponate (S.C.
ROSTRAMO S.A. Tg.-Jiu, Muzeul judeţean Gorj ş.a.)
La manifestarea de inaugurare a tinerei instituţii muzeale de la Mătăsari au
participat oficialităţi de seamă ale judeţului (prefectul, subprefectul, preşedintele
şi vicepreşedinţii Consiliului judeţean Gorj, directorul şi directorii adjuncţi ai
Muzeului judeţean Gorj, directorul general adjunct al Companiei Naţionale a
Lignitului Oltenia – inginer Eiml Huidu, cetăţean de onoare al comunei Mătăsari
etc.)şi oficialităţi locale (primarul comunei, ingineri, profesori) precum si
numeroşi cetăţeni şi elevi ai satelor comunei Mătăsari.
Muzeul Jilţului poate fi şi trebuie îmbunătăţit tematic şi prin obiecte muzeale
de istorie veche, ştiut fiind faptul că în zonă există câteva puncte arheologice din
epoca bronzului şi geto-dacică în satele Croici şi Brădet.
După inaugurarea acestei instituţii culturale, cum se obişnuieşte în astfel de
împrejurări de sărbătoare, a avut loc un simpozion, lansarea revistei „Murmurul
Jilţului”, urmate de momente de destindere şi bună dispoziţie în compania
Ansamblului profesionist „Doina Gorjului”.
3
 Aşadar, locuitorii comunei Mătăsari, alături de o toamnă bogată în roade, au
avut şi o toamnă bogată în evenimente culturale.
Prof. Vasile Marinoiu, director al Muzeului Judeţean Gorj

Muzeul Jilţului

Pe data de 31 octombrie a.c., în cadrul suitei de manifestări «ZILELE

LICEULUI MĂTĂSARI», au fost sărbătoriţi «FIII JILŢULUI» după cum a
fost intitulată ultima sâmbătă de toamnă capricioasă, prilej cu care s-a inaugurat
MUZEUL JILŢULUI de către Fundaţia culturală «MURMURUL JILŢULUI»
reprezentată de dl. profesor Dumitru Dădălău şi discipolii săi întru trudă
creatoare. Situat într-o clădire vecină G.S.I.M. Mătăsari care cuprinde un cămin
şi o grădiniţă pentru copii, fără a fi întins pe nu ştiu câte camere sau etaje cuprinde
numai o încăpere muzeul este o lucrare superbă atât pentru un necunoscător cât
şi pentru vizitatorul avizat. «Muzeul Jilţului» te primeşte şi te familiarizează cu
o lume de acum un secol, poate şi mai bine. Mobilierul modem şi de calitate
de la ROSTRAMO TG-JIU nu modifică cu nimic acest loc minunat unde poţi
privi în voie costumele populare gorjeneşti, războiul de ţesut covoare, preşuri
şi macaturi, fiare de călcat cu cărbuni, ţestul de copt pâine pe vatră, plugul de
lemn, icoanele vechi, ghiozdanul interbelic, condeiul vechi, precum şi diferite
unelte de ţesut, pive, vase vechi din lemn sau smalţ. Pe lângă frumuseţea
aparte a costumelor populare, o parte interesantă a acestui muzeu o reprezintă
o secţiune de numismatică, câteva publicaţii vechi – UNIVERSUL LITERAR
din anii 1913-1916 şi mai multe numere din ALBINA pe anul 1935 precum şi
un Abecedar din anul 1930. Interiorul este echilibrat de o tendinţă a simetriei
culorilor şi obiectelor aranjate într-un stil care reliefează atât expresivitatea unei
secţiuni a muzeului cât şi individualitatea şi frumuseţea fiecărui exponat în parte,
folosindu-se o remarcabilă continuitate a ţesăturilor populare în care predomină
negrul şi roşul, cu lemnul vechi,de acum o sută de ani. Muzeul are şi o «Carte
de vizită» cum se numeşte registrul de pe o masă la intrare în care şi-au lăsat deja
semnăturile câteva personalităţi culturale gorjene naţionale : Nicolae Dragoş,
Alexandra Andrei, Nicolae Diaconu şi alţii, fiecare scriind un gând bun şi un
«Doamne ajută» ! Să fie !

Cornel Bălescu,
Gorjeanul Nr.2508 din 27 noiembrie 1998

4
 POVESTEA CELOR CINCI FIICE ALE JILŢULUI

Era spre sfârşitul lui Brumărel când s-au pornit din cele cinci sate cinci fete:
Mărgălina, Rujalina, Savatina, Armindina şi Filipina. S-au pornit aşa, toate cinci,
fără să ştie una de alta, fără să-şi dea de veste, când încă cocoşul nu vestise primul
«cucurigu»! s-au pornit spre apa Jilţului. Trebuie să ştiţi d-voastră că ele avuseseră
acelaşi vis : visară o apă şi cinci stele timide care le tot chemau într-acolo aşa cum
steaua din Noul Testament chemase şi condusese pe cei trei magi spre staulul din
Bethleem. Mai era la acea apă a Jilţului şi o cetate a Jilţului, o clădire în care erau
păstrate adevărate nestemate cusute de mâna harnicelor femei din cele cinci sate,
obiecte de uz casnic din lemn (furci de tors, căuce şi vedre de apă, linguri, fluiere,
cobiliţe, meliţe, vârtelniţe, suveici, sucale) precum şi obiecte din fier (frigărui,
dărace de lână, zăbale). Toate acestea - şi multe altele - erau simbol al dăruirii şi
hărniciei locuitorilor acelor meleaguri, aduceri aminte peste veacuri de locurile în
care s-au născut, de cuptorul din care au mâncat pâine, de ceaunul în care fierbeau
lapte şi mămăliguţă. Înţelegeţi deci d-voastră, dragii noştri cititori, de ce trebuia
ca neapărat la acea cetate a Jilţului, simbol al unei culturi şi civilizaţii dintre cele
mai înfloritoare, să se petreacă lucrurile importante.
Apoi, poate veţi vrea să ştiţi despre satele din care veneau cele cinci fete. Aveau
şi ele denumirea lor : Mătăsari, Croici, Runcurel, Brădet şi Brădeţel. Toate formau
o obşte, erau sate de oameni cum nu se poate mai harnici, iar pe deasupra erau
şi plini de voie bună. Când era vorba de muncă munceau, când se vrea distracţie
şi veselie apoi era distracţie şi veselie încât se ducea vestea şi prin împrejurimi.
Acolo, în cele cinci sate, muncea atât bărbatul cât şi femeia şi copilul.
Fiecare avea sarcinile lui iar bucuriile le disputau împreună. Şi fiindcă tot veni
vorba de sate să vorbim puţin şi despre cele cinci fete. Cititorul, desigur, este
dornic să le afle secretul. Una era vestită în satul ei şi nu numai prin măiestria cu
care mânuia războiul. Nu gândiţi d-voastră că războiul acela era cu arme, iar mai
nou cu bombe nucleare. Era vorba de un totul alt război aici.
Covoare ţesute de fata noastră împodobeau casele celor cinci sate. Era
o mulţumire mai mult decât firească să priveşti acele straie desigur moderne,
adevărate mărgăritare ţesute de mâini femeieşti. Alta se pricepea să ţină furca în
brâu şi să facă o serie de cojoace care nu numai că ţineau de cald la vreme de iarnă,
dar erau şi superbe podoabe ţărăneşti. Alta făcea la cuptor cele mai proaspete
şi bune turte, iar alta gătea cele mai gustoase bucate. Zălarul şi ceaunul erau
«uneltele» ei. Dar să nu ne mai pierdem printre atâtea detalii şi să ne continuăm
calea acţiunii care cu siguranţă că vă va interesa mai mult. In acea dimineaţă de
sfârşit de Brumărel, cum era şi obiceiul la sate, se treziră cu noaptea în cap, lăsară
tot: război cu suveici, sucale, vârtelniţe : furcă, cuptor, ceaun, zălar şi porniră să
se întâlnească la cetatea Jilţului, despre care vorbirăm mai sus.
5
 Se obişnuia prin acele locuri ca la acea vreme să se desfăşoare ceremonialul
însurăţirii. Facem şi aici o mică deviere de la subiect şi spunem că însurăţirea
nu era o însurăţire ca oricare alta. Cele cinci fete nu se “însurau” cum ar fi unii
îndreptăţiţi să creadă. Prin această însurăţire, fetele care se înţelegeau cel mai bine,
între care nu existau secrete, supărări, îmbrăcate în haine de sărbătoare, cădeau
de acord să se “însurăţească” adică să se oblige să-şi zică una alteia “surată”
până la moarte şi să se ajute în orice momente : bine, rău, necaz, bucurie. Deci
însurăţitul este un fel de jurământ ca acel făcut între flăcăii care-şi jură credinţă
veşnică devenind “fraţi de cruce”. lată că, atâta vreme cât noi pierdem timpul
asupra organizării şi desfăşurării ceremonialului, fetele noastre trebuie să fi şi
ajuns la cetatea Jilţului şi la apa Jilţului. Pentru că, ştiţi d-voastră, ele nu plecară
din satele lor pe picioare, aveau cale lungă de străbătut, ci plecară fiecare cu carul
încărcat cu bunătăţuri, ca să petreacă cum se cuvine.
- Hai surată pân’la baltă !
- Merg surată păn’la baltă !
- Zici că-mi zici surată ?
- Zic că-ţi zic surată.
- De nu-mi zici surată ţi se uscă mâna dreaptă !
- De nu-ţi zic surată mi se uscă mâna dreaptă.
- Până la moarte surată !
- Până la moarte ...
Aruncară apoi cununa de salcie, făcută tocmai pentru acest moment pe apa
Jilţului. Unde se va fi oprit numai Dumnezeu mai ştie. Ceea ce ştim noi, şi vă
spunem şi vouă dragi cititori, e că fetele noastre nu mai erau cinci fete ci erau
acum cinci surate. Curând veni seara şi făcură un foc mare încât arseră chiar
mustăţile cerului de atâtea flăcări, gătiră, se ospătară pe măsură, apoi se şi veseliră.
Se întinse o horă cât iadul de largă numai că aici oamenii erau bucuroşi şi cu
voie bună. Cântă neica Fluier din capul satului atât de frumos că nici cerul nu
mai putu fi supărat pentru mustăţile arse. Cele cinci fete, acum surate, scriseseră
şi ele cu ocazia acestei sărbători în Cartea de Aur a cetăţii Jilţului ba chiar îşi
aduseră şi contribuţia la păstrarea şi conservarea valorilor tradiţionale ale satului
românesc.
Veselia mai dură cât mai dură însă a doua zi de dimineaţă, fetele erau fiecare în
satul ei, la casa ei. Realitatea însăşi nu şi-ar mai fi urmat cursul firesc dacă ele ar
fi lipsit pentru mai mult timp. Am fost şi noi pe acolo, la acea sărbătoare încărcată
de tradiţie şi sensibilitate a cetăţii Jilţului. Am băut, ne-am ospătat, am jucat chiar
o horă, două. Până la urmă, veni vremea să plecăm, cu gândul să mai bem şi să ne
mai ospătăm, ba chiar să mai jucăm vreo horă, două şi la anul.
- Până la moarte surată ?
- Pănă la moarte ...
Alin Dobromirescu
6
 DIN HRAMURlLE JILŢURILOR
Sâmbăta Luminată

Oare cum s-ar desfăşura convieţuirea unor săteni dacă nu ar exista în fiecare
localitate câte un obicei specific?
În satul meu, Runcurel, cel mai important obicei şi cel mai aşteptat cu
nerăbdare este nedeia de Sâmbăta Luminată. Acest obicei a fost transmis din
generaţie în generaţie şi toată lumea l-a respectat întocmai ca atunci. Aşteptarea
unui astfel de moment nu este binevenită numai pentru noi sătenii ci şi pentru
cei plecaţi, fiecare pe unde i-a dus soarta, întorcându-i pe la casele lor chiar dacă
numai pentru o singură zi şi făcându-i să-şi amintească de copilărie, de părinţi,
prieteni, cunoştinţe şi de viaţa de odinioară. «Sâmbăta Luminată» se găseşte în
«Săptămâna Luminată», săptămâna de după Sf. Paşte şi este săptămâna în care
toate se luminează căci lisus Hristos a luminat-o prin învierea sa din morţi. În
această săptămână sătenii merg cu parastase la biserică.
Înainte de nedeie toată lumea se pregăteşte, se coc pâinea şi colacii în cuptor
şi se fac mari pregătiri pentru masa festivă, fiecare aleargă, care mai de care,
ca să nu-l prindă «Sâmbăta Luminată» cu treburile nefăcute. încă de dimineaţă
femeile pregătesc coşurile, cu tot ce trebuie la biserică, copiii, tinerii şi bătrânii
se primenesc cu toţii şi se îndreaptă către biserică.
Aici fiecare se aşază după firea şi locul fiecăruia, toţi au câte un loc anume
care le aparţine încă de demult şi pentru că este un moment deosebit şi pentru că
se adună o mulţime de oameni, de această dată se fac parastase şi la «capetele
morţilor», adică la capătul mormintelor. Acestea au întotdeauna prioritate
şi slujba începe iar oamenii ascultă cu evlavie ceea ce părintele rosteşte, cu
sfinţenie, pentru iertarea păcatelor celor adormiţi. După slujbă se împart colaci
şi apoi fiecare se îndreaptă către casele lor pentru a se aşeza la ospăţ, iar seara
vine şi momentul mult aşteptat de către tineri, hora. În fiecare an, de «Sâmbăta
Luminată» se fac hore, vin băieţi şi fete de prin toate satele vecine şi se joacă de
seara şi până a doua zi dimineaţa, apoi fiecare se îndreaptă către casele lor, băieţii
conducându-şi fiecare iubitele acasă şi astfel s-a încheiat încă o zi de sărbătoare
şi cu părere de rău, că nu se sărbătoreşte decât o dată pe an, fiecare îşi reia
activitatea sa aşteptând cu drag încă un an, încă o sărbătoare.
Geta Buzărin

Berbeniţa
In numărul 3 al revistei «Murmurul Jilţului», într-un articol intitulat «Despre
ţinuturile Jilţurilor», am amintit despre frumoasa nedeie din dealul «Berbeniţa»,
pe hotarul comunei Drăgoteşti, care, din informaţiile primite de la bătrânii satului,
printre care amintesc pe Gh. Stănescu în vârstă de 94 de ani care şi el, la rândul lui,
ştie de la străbunicul lui, că această nedeie, este cea mai veche din aceste ţinuturi
7
şi care nu era legată de hramul vreunei biserici, cum sunt celelalte de pe la noi,
sau din împrejurimi, dar la început a fost tot cu caracter religios, căci în această
culme de deal, a fost construită şi ridicată o cruce înaltă de lemn, în ziua de
duminica «Tomii», prima duminică după Paşti, zi care a rămas tradiţională, până
în zilele noastre, acest deal a fost stăpânit de o străveche familie numită «Bălani»,
de unde i se trage şi denumirea de nedeia din dealul Bălanilor. Un alt nume, care
i-a mai rămas până astăzi este nedeia din dealul «Berbeniţa», denumire foarte
veche care provine de la nişte vase din lemn, asemenea unor doniţi sau vedre,
care veneau spre vânzare de la meşteri iscusiţi şi care se foloseau la păstrarea şi
conservarea brânzei sau a cǎrnii, dovadă că în acele timpuri erau mari crescători
de vite, vaci şi oi care păşteau aceste imense dealuri existente atunci şi care mai
există şi astăzi. Tot la această nedeie mai veneau olari vestiţi pentru frumoasele
obiecte de uz casnic folosite în acele vremuri ca: oale, ulcele, căni înflorate, sacsii
pentru flori, sau obiecte de lemn ca: linguri, fuse şi furci pentru tors lâna sau
cânepa, vedre de adus apă în fiecare locuinţă, cauce, cu care se bea apă din vadră,
băniţi pentru dus mâncarea la oamenii plecaţi la muncile câmpului şi aşa cum
am spus mai înainte şi berbeniţe. La început, această nedeie se ţinea fără lăutari
dar treptat, s-a pierdut sensul ei iniţial de ceremonie unde lume multă venea să se
roage, în jurul crucii la început de primăvară, pentru belşug de recoltă şi pentru a
fi feriţi de grindină, de furtuni şi de alte rele, precum şi de diferite boli şi mai ales
a ciumei, boală cutremurătoare în acele timpuri, pentru care şi această nedeie era
trecută în rândul ciumărcilor, cum mai erau în multe sate din nord de Tr. Severin,
termen care s-a pierdut odată cu dispariţia acestei boli. Dacă la început, la nedeie
participau mai mult bărbaţi şi femei în vârstă, cu timpul, ea a devenit mijloc de
întâlnire pentru băieţi şi fete din toate satele din împrejurimi şi de pe Valea Jiului,
majoritatea lor fiind îmbrăcaţi în costume naţionale tradiţionale făcute în casă,
mai ales fetele care se întreceau, care mai de care, să aibă cel mai frumos costum,
lucrat cu mâna lor. Aici se recunoşteau aceste fete şi în zile de sărbătoare, erau
vizitate de femei tinere şi fete pentru izvoade, adică pentru a cere şi ele modele
ca să lucreze şi să-şi facă şi ele zestre pentru măritiş, având tot mai multe şi mai
alese costume. Astăzi, această nedeie şi-a pierdut farmecul de altădată căci rar se
mai poate vedea vreo fată în costum naţional, nemaivorbind de băieţi, de la care
a dispărut costumul naţional. Este totuşi pozitiv faptul că în fiecare an în ziua de
duminica “Tomii” se menţine această frumoasă nedeie, prima nedeie, în aceste
ţinuturi, la început de primăvară.

Vlad Nicolae înv. pensionar Drăgoteşti - Gorj

8
 Gurbanele

Când vorbim despre această ceremonie la Ursoiţa - Bolboşi atunci trebuie s-o
luăm de la început. Aceste sărbători se desfăşoară de două ori pe an, pe 23 aprilie
– Sfântul Gheorghe şi Ispasul - ziua înălţării Domnului. Aceste date pot însă fi
modificate după o regulă numai de rudari stabilită. Ceremonialul începe cu grija
fiecărui rudar de a se aproviziona cu un berbecuţ, vin şi făină de mălai. Acestea
sunt indispensabile pentru desfăşurarea ceremoniei.
În ziua respectivă, să zicem 23 aprilie, dis- de- dimineaţă, fiecare familie se
orientează asupra locului unde va avea loc desfăşurarea propriu - zisă. În funcţie
de posibilităţi, fiecare familie îşi face un fel de adăpost pentru orice fel de timp
ar fi. Apoi este grija deosebită pentru strânsul lemnelor care trebuie să fie uscate
şi în cantitate destul de mare pentru a frige berbecuţii. Berbecuţul se sacrifică, se
jupoaie, apoi intestinele - inima, plămânii, ficatul (aşa numiţii “bureţi”), se spală
foarte bine, se fierb puţin, se mărunţează şi se introduc în interiorul berbecului
sacrificat, care după ce este cusut se pune pe o ţeapă la frigare ca alte vietăţi de
pe timpul haiducilor.
Timp de câteva ore, berbecuţul este lăsat să se frigă la foc (jar), din când în când,
stropindu-se cu apă sărată. După câteva ore, atunci când stăpânul a considerat
că este aproape gata fript, se face o mămăliguţă. Când este gata mămăliguţa şi
berbecuţul este fript se aşează trei mese, se trage berbecuţul de pe ţeapă şi unul
dintre cei adunaţi în jurul meselor rosteşte următorul descântec. «Voi sfintelor,
bunelor coconiţelor (s-ar putea să fie corniţelor, dat fiind faptul că sunt doar
berbecuţi), să vă aduceţi aminte de... (cel care face gurbanul), să-i daţi snaga şi
puterea şi virtutea că şi el (ea) vă poartă din an în an cu un berbec gras, cu un
cuptor de pâine, cu-o butie de vin» - «AMIN».
Acest descântec se repetă de trei ori, cei strânşi în jurul meselor având obligaţia
de a răspunde cu «AMIN» la încheierea descântecului.
După cel de-al treilea descântec se trece la devorarea» berbecuţului”, în funcţie
de participanţi, carnea se distribuie fără nici o reţinere. În acest timp, se consumă
carnea cu mămăliguţa caldă şi se gustă din vin, sticla trecând dintr-o mână într-
alta, nu se fac nici un fel de aprecieri, glume, etc. După ce s-a consumat atât cât s-a
putut (depinde de participanţi: s-ar putea să nu se ajungă, s-ar putea să rămână),
participanţii trebuie să-şi spele mâinile într-o căldare cu apă caldă, nu au voie
să-şi şteargă mâinile decât cu frunze verzi. Resturile rămase neconsumate nu se
duc acasă ci se îngroapă unde s-a fript berbecuţul. La acest ceremonial participă
orice călător (nu se invită - aşa era odată).
Femeile care participă la ceremonial trebuie să fie «curate» cu cel puţin 30
de zile înainte. Aceste ceremoniale se încheie cu o horă câmpenească ce se

9
prelungeşte mult după miezul nopţii.
Au consemnat de la Stuparu Victor
directorul Şcolii Generale Valea,
Vladu Elena Ramona
şi Popescu Florida

Drăgaica (Sânzienele)

Ziua de 24 iunie reprezintă pentru oamenii de la ţară ca şi pentru cei din satul
Corobăi din comuna Dragoteşti, sărbătoarea grâului.
Această zi este renumită prin faptul că încă înainte de răsăritul soarelui, fetele
în special, merg să adune spice de grâu din holde şi flori, mai ales floarea numită
«sânziană». Din spicele de grâu adunate se face o cununiţă numită cununa grâului
pe care o tânără o pune pe cap şi o poartă până acasă. La fel se procedează şi
cu florile adunate în această zi de sărbătoare, se face cununiţa care aproape cu
sfârşitul soarelui se aruncă pe casă, aceasta simbolizând dragostea. Se mai spune
că florile adunate în această zi, din care se prepară fel şi fel de ceaiuri, sunt flori
cu leac.
În alte sate, cununiţa de flori, numai din sânziene, se păstrează şi tânăra care o
face înainte de culcare trece de trei ori prin ea, apoi o pune sub pernă să-şi viseze
alesul inimii. Tot în această zi, unele fete şi neveste tinere se spală cu rouă pe
faţă, adunată de pe florile câmpului, ştiindu-se din bătrâni că această spălare cu
rouă le va păstra prospeţimea şi frumuseţea feţei.
În minunata zi, bătrânii satelor se adună la biserică şi cinstesc ziua de Sânziene
prin parastase, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, majoritatea amintindu-şi timpurile
mai vechi când veneau îmbrăcaţi în costume populare, cinstind această zi.
Tot în această zi, după amiază, începe să se adune la hora satului, lumea ,unde
stau până seara depănând amintiri şi privind fetele şi băieţii care se prind în horă.
Alţi oameni rămân acasă, unde fac hram şi se bucură de această zi minunată.

Nicolovici Elena

Marina

Este un obicei străvechi lăsat de la strămoşii strămoşilor noştri, ai satului

Covrigi, comuna Văgiuleşti, jud. Gorj. Sătenii acestui sat, păstrează şi acum acest
obicei cu mult drag. Obiceiul este păstrat şi acum cu multă bucurie de bătrânii
satului dar mai ales de tineri, ce aşteaptă această sărbătoare cu nerăbdare.
Această zi adună pe toţi aceia ce au plecat cu ani în urmă din satul lor natal şi
s-au stabilit prin diferite oraşe, dar cea mai marc bucurie şi fericire o au sătenii.
10
Pentru că aici se întâlnesc cu prietenii de seama lor sau mai mari. Unii bătrâni, ai
acestui sat, povestesc cum se strângeau în zilele de sărbătoare sau de duminică,
cum este cea pe care v-o descriu eu, mergeau la horă în sat, jucau până dimineaţa,
când se termina.
Acest obicei străvechi are loc pe 17 iulie şi este una din zilele cele mai
deosebite din viaţa sătenilor. Pentru această zi, pregătirile încep cu două zile mai
înainte, făcându-se cele necesare acestui obicei. În cea de-a treia zi, satul parcă
înfloreşte şi mai mult, când toţi sătenii merg la biserică pentru a participa la
slujba religioasă, pe care preotul satului o ţine cu această ocazie. După terminarea
slujbei religioase, sătenii se retrag fiecare pe la casele lor, tot satul începând să
petreacă în felul lui tradiţional această sărbătoare religioasă lăsată de la moşii şi
strămoşii lor.
Mai pe înserat, veselia şi bucuria se intensifică pentru că, oamenii satului cu
flăcăi şi fete se strâng, la locul unde se face hora. Flăcăii cei tineri, cu bucurie şi
veselie, încep să joace. Bătrânii stând pe margine şi privind încep să-şi povestească
întâmplări de la această sărbătoare pe când ei erau tineri. După terminarea acestei
veselii, toată lumea pleacă acasă şi satul revine la aceeaşi linişte de altă dată unde
în noaptea târzie se mai auzea câte un câine lătrând. După acea zi fermecătoare
şi plină de veselie satul îşi reia activitatea până la o altă sărbătoare.

Pampu Nicoleta

BÂLCIUL DE LA DRĂGOTEŞTI

În timpul jugului turcesc, în jurul anului 1800, în mijlocul moşiei lui Hârgot,
venit de prin părţile Braşovului s-a construit o fântână. Boierul, având legături cu
negustorii, cu căpetenii turceşti, cu zapcii, a hotărât ca să sărbătorească această
fântână în fiecare an, la o dată fixă, alegându-se data de 27 iulie (Sf. Pantelimon),
la care să ia parte locuitorii satului şi ai satelor vecine.
Cu timpul, această sărbătoare a luat proporţii, ea devenind cunoscută în toate
ţinuturile ţării, prin negustorii turci şi greci, unii dintre aceştia denumiţi tolbari
fiindcă veneau cu mături în tobe.
O parte din aceştia, şi-au cumpărat pământ şi s-au stabilit definitiv în Dragoteşti,
aşa cum a fost familia Boiangiu, al cărui strămoş Boiangiu Răducan, a fost tolbar
şi venea în bâlci cu vopsele pregătite de el, altul, pe nume Treistaru, care venea
cu trăişti, desagi, secuie, făcute din păr de capră, urmaşul căruia, schimbându-şi
numele a devenit Lăzăroiu, sau un altul, care venea cu boştină şi care a rămas cu
numele Boştinaru. Aceste familii sunt şi azi în Dragoteşti.
În fiecare an veneau tot mai mulţi negustori interesaţi să-şi vândă mărfurile,
chiar cu 2-3 zile înainte de ziua fixată şi astfel perioada bâlciului s-a mărit,
stabilindu-se între 22-28 iulie, recunoscut sub numele de - Bâlciul de la Dragoteşti
11
– sau Bâlciul de la „Bălălaia”, numele provenind de la un alt proprietar vecin cu
moşia boierului Hârgot. Cele mai căutate mărfuri din acele timpuri erau costumele
naţionale, cămăşi bărbăteşti şi femeieşti, vâlnice, oprege, veste, nădragi cu găitane,
scoarţe, căciuli, cojoace, cazane de fabricat ţuică, căldări de aramă, tot felul de
vase, aduse de vestiţii olari ş.a. Fiindcă în această regiune, ocupaţia locuitorilor
era creşterea vitelor, s-a simţit nevoia să fie, pe lângă acest bâlci şi un târg de vite,
devenind cu timpul cel mai important bâlci de vite din ţinutul Jilţurilor, mai ales
că prin el se sporeau veniturile proprietarului, percepându-se taxe, pentru fiecare
animal intrat în bâlci.
Din primele zile ale bâlciului îşi făceau apariţia şi cârciumari vestiţi, atât de
prin apropiere, cât şi de la mari depărtări (Strehaia, Broşteni, Turnu Severin, ş.a.),
care îşi instalau cârciumile pe marginea Jilţului în care se petrecea până seara
târziu.
În ziua bâlciului (27 iulie), bâlciurenii veneau de acasă cu gustări tot mai
delicioase, pe care le completau cu mici, gogoşar şi bere cumpărate din bâlci
şi petreceau cu familia şi prietenii la umbra răcoroasă a zăvoiului, cântându-le
lăutari vestiţi ca: Mitrici Epure de la Şiacu, Cioică Buznei de la Miluta, Dină
Zlătaru de la Ohaba, Costică Mihu de la Peşteana ş.a.
Spre seară, se încingeau hore ale tineretului cu care ocazie se făceau noi
cunoştinţe, se legau prietenii între băieţi şi fete şi nu de puţine ori, acestea duceau
la căsătorii. Merită să amintim şi tiribombele, care completau farmecul bâlciului
şi care se instalau cu 8-10 zile înainte, spre marea bucurie copiilor, care veneau
chiar de la distanţe mari – să se dea în tiribombă.
Aspectul bâlciului s-a mai schimbat începând cu anul 1970, când a luat fiinţă
concursul de muzică populară „Cântecul Văilor”, la iniţiativa Societăţii Culturale,
care fiinţa în acea perioadă, iar câştigătorilor li se înmânau premii în obiecte.
Printre laureaţi amintim pe Iulică Pârcălăbescu din Cojmăneşti, Elena Terheci din
Dragoteşti, Stelică Ţuncu din Mătăsari – Brădet, Maria Bălăceanu din Bolboşi,
Virgil Popescu din Covrigi ş.a. Ani în şir, aici în bâlci se făceau schimburi de
experienţă, între formaţiile artistice din comunele din jur.
În ultimii ani, pe scena din Bâlci, se mai prezintă doar formaţii locale afirmate
la stăruinţa celor doi învăţători: Păsărescu Petre şi Păsărescu Mihai, animatori ai
vieţii culturale din Dragoteşti.
Vlad Nicolae
Învăţător pensionar Dragoteşti.

12
 DIN HRAMURILE, OBICEIURILE Şl DATINILE DE PE JILŢURI
Însurăţirea

Fiindcă tot i-am deschis apetitul bătrânei Căciulan Ecaterina de 70 ani din satul
Croici, comuna Mătăsari, judeţul Gorj; aceasta mi-a vorbit despre “însurăţit”,
un obicei rar întâlnit şi puţin discutat. Auzisem eu între femeile mai înaintate
în vârstă apelativul “surată”. «Ce mai faci, surată?Încotro, surată? Mie mi s-a
întâmplat aşa, surată», însă n-am prea dat importanţă până când bunica mea mi-a
spus că acest obicei - mai bine zis ritual - se pregătea şi se “consuma” după nişte
reguli prestabilite şi păstrate cu sfinţenie de către săteni.
Aşadar, mi-a spus ea, că fetele care se înţelegeau cel mai bine, prietenele
cele mai bune, între care nu existau secrete, supărări, cădeau de acord să se
“însurăţească”, adică să se oblige să-şi zică “surată” până la moarte şi să se ajute
în orice momente, bine, rău, necaz, bucurie. Deci, “însurăţitul” este un fel de
jurământ asemenea ca cel făcut între flăcăi, care-şi jură credinţa veşnică devenind
«fraţi de cruce». Poate că, deoarece la femei este puţin cam greu să se spună
«surori de cruce» li s-au zis «surate». Dar să prezentăm faptele întocmai.
Acest fel de mici sărbători are o zi anume în an; a treia marţi după Paşti. Fetele
care doresc să se însurăţească se adună la o apă (în cel mai râu caz la un vălău);
roşesc câteva ouă; fac o cununǎ de salcie pe care o pun pe apă. Şi ţineau una de
un capăt, alta de celălalt capăt al cununii şi ziceau:
- Hai, surată, pân’ la baltă!
- Merg, surată, pân’ la baltă
- Zici că-mi zici surată?
- Zic că-ţi zic surată.
- Dacă nu-mi zici surată ţi se usucă mâna dreaptă?
- Dacă nu-ţi zic surată mi se usucă mâna dreapta!
Dădeau apoi câte un ou roşu la un băiat, la care vroia fata respectivă, dintre cei
aflaţi de faţa. Acesta avea datoria de a o lua de mână şi s-o treacă apa sau vălăul,
unde se petrecea ‘’însurăţitul”.
Apoi, se duceau acasă şi aşteptau să vină seara când, îmbrăcate în haine de
sărbătoare, mergeau la horă unde jucau toate suratele şi flăcăii. Iar cele care
se însurăţiseră nu încetau până la moarte a se adresa una alteia cu apelativul:
«surată».

ALIN DOBROMIRESCU

13
 Sfântul Petru şi Pavel - la Drăgoteşti
Pe data de 29 iunie - dată fixă - se ţine Hramul Bisericii filiale din satul
Drăgoteşti de Jos: Sfântul Petru şi Pavel.
Biserica este strămutată de pe locul vechi, unde astăzi se află Căminul Cultural
“Mihail Eminescu” şi Şcoala Generală “Vâlceanu lon” din centrul satului. Are
o vechime de peste 100 (una sută de ani) este refăcută din bârne vechi de lemn
frumos măiestrite.
În anul 1943 este refăcută şi pictura din interiorul şi exteriorul Bisericii.
În anul 1991, lângă micuţa biserică s-a făcut un şopron cu ajutorul enoriaşilor
pentru adăpostirea credincioşilor atât la Hram cât şi la diferite sărbători.
Biserica prăznuieşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel care sunt socotiţi cei
mai de seamă dintre apostolii Domnului nostru lisus Hristos.
Sfântul Petru era pescar din Galileea se numea Simion,bun frate cu Sfântul
Apostol Andrei care a propovăduit în ţinuturile Dobrogei de astăzi, a moşilor şi
strămoşilor poporului nostru.
Era cel mai în vârstă dintre Apostoli. în ceasurile grele de judecată a
Domnului lisus Hristos - se lapădă de lisus Hristos de trei ori, aşa cum prevăzuse
Mântuitorul.
După a treia arătare a lui lisus Hristos, către ucenicii săi, Petru redobândeşte
vrednicia de Apostol, mărturisind de trei ori dragostea faţa de Domnul nostru
lisus Hristos.
După înălţarea Domnului la ceruri şi după Pogorârea Sfântului Duh, începe
fără odihnă - răspândirea dreptei credinţe creştine.
Petru este pictat în icoane, ţinând în mână cheile Raiului. La Roma primeşte
moarte martirică.
Sfântul Apostol Pavel a fost bărbat învăţat, bine cunoscător al V. Testament.
Era chemat cu numele de Saul. La început era împuternicit de marele Sinedru din
Ierusalim de a prigonii pe cei ce erau creştini.
Pe drumul Damascului - după o vedenie a lui lisus Hristos el devine creştin -
adevărat şi mare apărător al Sfintei credinţe creştine. Pentru activitatea sa printre
neamurile păgâne s-a numit “Apostol al neamurilor’’ fiindcă el este marele
Apostol care a vestit cel mai mult credinţa Domnului nostru lisus Hristos, între
neamurile păgâne din acele timpuri. Moare ca martir în oraşul Roma.
Cei doi Apostoli: Petru şi Pavel au strălucit pe bolta cerească cu multă lumină,
cu ajutorul Sf. Duh – îndepărtând credinţa şi filosofia păgânească a popoarelor
din vremea aceea.
Biserica creştină îi prăznuieşte astăzi cu multă vioşenie ca apărători ai dreptei
credinţe - lăsate de Mântuitorul nostru lisus Hristos, pentru mântuirea lumii de
atunci şi cea de astăzi.
În ziua Sf. Apostoli Petru şi Pavel se oficiază Sf. Liturghie, apoi se oficiază
pomenirea parastaselor de vii şi răposaţi în Cimitirul Bisericii, băieţi şi fete în
14
costume naţionale merg la horă. Jocul are loc pe terenul Şcolii Generale: lon
Vâlceanu donaţie făcută de familia D-lui Vuple Dumitru şi Gh. Armăşoiu.

Preot iconom stravofor

NIC. L. LUPULESCU

Sân’ Petru - la Slivileşti

În ziua de 29 iunie în calendarul ortodox se prăznuieşte o mare sărbătoare

creştină.
Este ziua în care se sărbătoresc Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel cunoscută în
popor ca ziua lui Sân’ Petru, Sân’ Chetru sau Sân’ Pătru, zi în care, în satul Slivileşti
din comuna cu acelaşi nume are loc nedeia sătească, după hramul bisericii, unde
se adună toţi şi toate neamurile ce au plecat în cele mai îndepărtate colţuri din
ţară.
Este cu adevărat o mare sărbătoare. Bucuriile revederii sunt însoţite cu
petreceri de mare amploare, unde bucuria şi buna dispoziţie cuprinde pe toţi cei
ce vizitează satul după perioade mai mici sau mai mari de despărţire, se deapănă
amintirile cele mai frumoase din clipele convieţuirii pe meleagurile natale.
Cu o zi sau mai multe înainte de prăznuire se adună din toată ţara fii satului
“plecaţi în lume după o pâine” şi ajută părinţii, fraţii sau rudele mai apropiate în
pregătirea şi desfăşurarea ceremonialului creştinesc.
În ziua prăznuirii toţi se îndreaptă cu coşurile pline de bunătăţi alese, băuturi şi
bineînţeles colaci, spre biserică unde are loc ceremonialul creştin - religios pentru
vii şi morţi.
După slujbă oamenii se îndreaptă spre case unde sunt aşteptaţi de cei rămaşi
acasă cu mesele încărcate şi încep petrecerile. Pe seară se îndreaptă spre locul
hărăzit pentru distracţii, Aici poţi găsi vânzători ambulanţi cu tot felul de mărfuri,
veniţi chiar cu o zi mai înainte şi lăutari în mai multe formaţii, gata să înceapă
jocul care de cele mai multe ori se ţine până în zorii celei de a doua zile.
În credinţa populară această zi este amintită - mai mult ca ziua Sf. Pătru (Petru)
care ar deţine cheile cerului şi numai el primeşte pe cei drepţi la lăcaşul veşniciei.
Sfântul Petru este acela ce hotărăşte ploile şi căldura pe pământ şi stopează relele;
când oamenii încep să nu se mai înţeleagă îi avertizează cu grindină - ce în acest
caz este egală cu un avertisment sever pentru omenire.
Tot în credinţa poporului îl aflăm pe Sf. Petre alături de Dumnezeu la Scaunul
Judecăţii; dar are şi puterea dumnezeiască de a judeca şi singur, având mai ales în
atenţia sa pe beţivii care i-au adus numai necazuri când a călătorit prin lume.
De ziua Sf. Petru se leagă şi multe şi felurite obiceiuri. Astfel femeile nu trebuie
să mănânce mere până în ziua când se dau de pomană “merele de Sf. Petru”.
15
 Acum se pomenesc morţii - ziua numindu-se şi Moşii de vara ai Sânpetrului.
Legat de această zi mai sunt şi alte întâmplări de care e bine să luăm aminte.
Dacă va tună şi fulgeră în această zi nucile şi alunii nu vor rodi - nucile vor fi seci,
fără rod - “nuci fulgerate”.
Tot în credinţa populară se spune că şi cucul ce cântă până în această zi va
amuţi şi el se va transforma în uliu până la Buna Vestire din anul viitor.
Cei doi Apostoli Petru şi Pavel, renumiţi prin credinţa lor, sunt sărbătoriţi în
aceeaşi zi de 29 iunie, având vieţi şi destine aproape identice, iar pentru credinţa
lor au avut mult de suferit.
Până şi moartea acestora a fost deosebită. Sfântul Petru şi-a primit sfârşitul
răstignit pe cruce cu capul în jos, iar Sf. Pavel şi-a sfârşit zilele, fiind decapitat.
Prăznuirea acestor Apostoli în Slivileşti se face de Sfinţirea Sfântului lăcaş
bisericesc, iar acum acest lăcaş este un adevărat muzeu de credinţă şi istorie
naţională.
De la sfinţirea sfântului lăcaş şi până în prezent în satul Slivileşti este o
adevărată sărbătoare în ziua de 29 iunie, care apropie oamenii, făcându-i mai
buni, mai cu frica lui
Dumnezeu, măcar pentru câteva zile.
Prof. N. CĂPTĂNESCU
primarul comunei Slivileşti

Bâlciul de la Ciuperceni

Acest bâlci se ţine pe dealul Zorzilei, satul Zorzila, comuna Ciuperceni. El are
o vechime de peste 150 de ani. Denumirea de Ciuperceni vine de la un negustor
pe care îl chema Ciupercă şi care avea foarte multe ciuperci, o pădure numită
Lupoaia şi o fântână numită “fântâna lui Ciupercă”.
Bâlciul de Sfântul Petru de la Ciuperceni începe de pe data de 26 iunie şi ţine
până pe data de 29 iunie. Pe data de 26-27 iunie este bâlciul de animale unde se
vând şi se cumpără diferite vite aduse de negustori din toate părţile locului.
Negustorii pun la încercat caii şi alte animale de tracţiune pentru a atrage
cumpărătorii dornici de a achiziţiona astfel de animale.
Pe data de 28 iunie este o zi liberă pentru a se putea face curăţenie după bâlciul
de vite din zilele precedente şi pentru a-şi aranja marfa negustorii, deoarece în
ziua următoare, adică pe data de 29 iunie este bâlciul de oameni sau nedeea.
Denumirea creştină a sărbătorii este Sfântul Apostol Petru şi Pavel, iar în postul
Sfântului Apostol Petru şi Pavel (15-28 iunie) nu se fac nunţi. Această sărbătoare
nu are o denumire populară specifică.
Are însă scopul de a-i face pe locuitorii acestei comune mai veseli, mai
cunoscuţi, deoarece sărbătoarea aceasta de Sfântul Petru era cunoscută în toată
ţara. Pe vremuri veneau oameni din toate colţurile ţării, cu două săptămâni înainte
16
de a începe bâlciul şi stăteau în corturi făcute de ei din frunze şi crengi de stejar,
plop, anin, frigeau câte un miel sau purcel, dar acum nu mai este aşa pentru că s-a
pierdut tradiţia. Aici se întâlneau cei mai renumiţi negustori din toată ţara care
îşi expuneau marfa făcută de ei sau procurată de la diferiţi furnizori de o calitate
foarte bună. Pe vremuri se jucau hore specifice meleagurilor gorjeneşti ca: hora
în două părţi, ungurica, învârtita etc.
Aici se întâlneau lăutari renumiţi, mai ales din Părău ca: Constantin Enoiu,
Haralambie Cidoiu, Ion Enoiu, Turturică Păntilie, Măru Vasile etc.
Înainte de colectivizare, adică în anul 1950 bâlciul era renumit, la ei luând
parte foarte mulţi oameni, unde îşi expuneau marfa mulţi negustori din toată
ţara, dar în timpul colectivizării activitatea sa a fost mai domoală. Unul dintre
cele mai interesante lucruri din bâlciul de Sfântul Petru era portul, dar acum
s-a pierdut. Femeile şi bărbaţii jucau hore în tradiţionalele costume populare
specifice gorjeneşti.
Femeile aveau costumul popular alcătuit din: şorţ, cămăşi ungureşti, vâlnice,
oprege, brăciri pe şold, cârpe de borangic sau bumbac, boştelc; iar bărbaţii din:
iţari, cămaşa de bumbac peste pantaloni cusută cu altiţă, brâu.
Tot la bâlciul de Sfântu Petru a cântat şi Maria Lătăreţu cu numele de
“Privighetoarea Gorjului” care plecând de aici s-a lansat cu mare succes la
spectacole din oraşele mari ale ţǎrii.
Bâlciul de Sfântul Petru nu-şi mai păstrează tradiţia sa de acum câţiva ani cu
horele sale miraculoase şi alte multe lucruri frumoase, dar sperăm că într-o zi se
va reveni la vechea tradiţie.
PEPTAN GH. COSMIN
Schimbarea la faţă
în satul Ştiucani, comuna Slivileşti

Omul nu este de fier şi de aceea din pricina ostenelii şi a muncii încordate

simte nevoia de a se odihni şi de a-şi recâştiga puterile pierdute.
Pentru aceasta avem sărbători în care pe de o parte ne odihnim trupul obosit şi
slăbit de muncă iar pe de altă parte trebuie să ne gândim mai mult ca oricând la
suflet, la Dumnezeu ca sa ne ierte păcatele.
Aşa se face cǎ printre toate sărbătorile se numără şi sărbătoarea “Schimbarea
la faţă”. Data calendaristicǎ a acestei sărbători este pe 6 august iar denumirea
calendaristică este “Schimbarea la faţă”.
Data rămâne aceeaşi dar numai ziua se schimbă din an în an. Ca denumire
populară, oamenii o ştiu de “Probejenie” care se sărbătoreşte din an în an cu
aceeaşi bucurie de până acum.
În ziua de “Probejenie” fiecare om al satului este dator ca să-şi ia (cumpere)
haine noi cu care să se ducă la biserică dar înainte în loc să cumpere haine le
17
făceau mamele, nevestele pentru copiii lor şi pentru bărbaţi. Cu aceste haine ei se
duceau la biserică cum se duc şi în ziua de azi dar numai că acum nu le mai fac
ei, le cumpără.
La biserică lumea e datoare să facă fiecare câte un parastas, pomenindu-i pe
cei morţi.
În ziua de “probejenie” lumea ştie că încă de demult, li se dă voie să mănânce
peşte dar nu alt fel de carne.
Astfel fiecare familie este datoare să aibă în casă măcar o coadă de peşte cât ar
fi el de sărac sau zgârcit cum zice românul.
Duşi la biserică fac parastas, apoi vin acasă pun masa, mănâncă după aceea
se duc la hora satului.
Aici participă oameni cu diferite lucruri pe care să le vândă, iar alţii să le
cumpere. Această sărbătoare mai este denumită şi bâlci numai dacă o iei bine şi
o analizezi.
Această horă a satului ţinea până la apusul soarelui până când oamenii vedeau
că e vremea să se ducă să se culce. Astăzi această sărbătoare are şi acum tradiţiile
ei dar numai acele hore în sat care încep la apusul soarelui şi se termină odată cu
răsăritul soarelui a doua zi de dimineaţă. Iată cum această micǎ diferenţă poate
duce la destrămarea sărbătorii, adică lumea începe să o uite şi să nu-i mai păstreze
tradiţii.
Aceasta dovedeşte că omul trebuie să ţină sărbătorile bisericeşti şi să se
ferească de cele nebisericeşti,
Să nu lucrăm în toate zilele de sărbătoare căci în loc de folos, care-l dobândim,
pagubă mare vom avea.
În loc de fapte rele, să mergem la biserică şi să facem bine aproapelui, fie cu
vorbe bune fie cu fapte.
Toate acestea să le ţinem seamă şi va fi bine pentru noi.
STĂNILOIU MARIA MIRELA

Adormirea Maicii Domnului

Sat Bolboasa, comuna Bolboşi

La noi în sat Adormirea Maicii Domnului mai este cunoscută sub numele de
trecerea la cele veşnice a Sfintei Fecioare Maria şi mutarea ei la cer, se sărbătoreşte
la 15 august al fiecărui an.
Denumirea populară a acestei sărbători este cunoscută la noi românii ortodocşi
Sfânta Maria Mare sau Sfântămăria.
Sfânta Maria are la români o îndoită semnificaţie: una creştină şi alta
populară.
Semnificaţia creştină este dublată: în primul rând creştinii îşi reamintesc de
18
viaţa şi activitatea sfintei Fecioare Maria în special şi mai ales din momentul
când Mântuitorul lisus Hristos se afla pe Sfânta Cruce şi-a încredinţat-o pe Mama
sa, respectiv Fecioara Maria ucenicului său iubit Sfântul Ioan ca să aibă grijă de
Ea.
După ce a trăit o vreme în casa Sfântului Ioan şi împreună cu ucenicii Domnului,
Ea va adormi întru-Domnul în timpul împăratului roman Claudius (41-54 d. Hr.).
Este petrecută până în satul Ghetsimanii, la poalele micului munte al Măslinului
unde a fost pusă în mormânt. Ne mai aducem aminte faptul că după trei zile a
sosit şi Sfântul Toma şi dorind şi ei să o vadă, deschizând mormântul l-au găsit
gol fără Sfântul Trup al Sfintei Fecioare ci numai giulgiul se mai afla - fapt ce
mărturiseşte mutarea Sfintei Maria cu trupul la Cer.
În al doilea rând semnificaţia sărbătoririi Sfintei Marii este aducerea aminte
de moşii şi strămoşii noştri care au trecut din Biserica luptătoare (a celor vii)
în biserica triumfătoare, a celor adormiţi. Atunci creştinii aduc jertfe şi daruri
diferite pentru pomenirea şi iertarea păcatelor lor.
Semnificaţia populară este incontestabil perpetuă prin obiceiurile vizibile de
a se aduna cu “mic cu mare”, creştinii mai de aproape sau mai de departe ai
localităţii Bolboasa din comuna Bolboşi la un loc. Se adună mai întâi la Sfânta
Biserică al cărei hram îl poartă de la sfinţirea ei în (1835) cât şi înainte de aceasta
dată. Tradiţia sfântă ne-a lăsat multe obiceiuri, datini care s-au păstrat parţial.
După prezenţa la slujbă, creştinii se adună în faţa Bisericii cu hramul Adormirii
Maicii Domnului bucurându-se şi veselindu-se, jucând jocuri populare tradiţionale
româneşti.
Nu se mai păstrează obiceiul de a se juca pe terenul de fotbal în această zi, aşa
cum se spune de la bătrânii satului.
Un aspect plăcut de relevat la noi în sat este ospitalitatea specifică românilor.
Creştinii merg pe la prieteni şi rude unde petrec şi se bucură împreună cu
gazdele. Lăutarii merg din casă-n casă cântând melodii româneşti vechi şi
contemporane.
Dacă multe obiceiuri au pierit în timp, ştim că de patimi grele şi vorbe goale
e sătulă omenirea.
Cum spunea şi marele G. Călinescu, “despre portretul făcut de mitropolitul
Antim Ivireanul Sfîntei Fecioare: are exaltare lirică, suavitate; elogiu în stil
franciscan al Sfintei Fecioare...”.
Iată portretul: “Aleasă este cu adevărat, ca soarele pentru că eşti încununată cu
toate darurile..., ca luna pentru că lumina ei stinge celelalte stele...”.
Deţculescu Maria

19
 Naşterea Maicii Domnului

“Naşterea Ta de Dumnezeu Născătoare

Fecioară bucurie a vestit la toată lumea’’ (Tropar)

Împământenitǎ în popor sub numele de “Sfânta Maria Mică”, sărbătoarea

Naşterii Maicii Domnului este un eveniment mare de bucurie pentru neamul
omenesc pentru că, acum, se împlineşte cuvântul pe care Dumnezeu îl spusese
şarpelui: «Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi între
sămânţa ei. Aceasta va zdrobi capul tău».
Naşterea Fecioarei este prevestită de către prooroci şi în parte de patriarhii
Vechiului Testament, ea fiind un adevărat model de viaţa creştinească. Leagănul
îi este înconjurat de mică copilă - de smerenia cea mai adâncă şi sărăcia cea mai
desăvârşită. Poate ca tocmai de aceea împăratul Solomon zicea despre ea: «Cine
este această fericită făptură care se iveşte în calea vieţii cu atâtea haruri?
Ea este strălucitoare ca zorile unei frumoase zile, plăcută ca luna şi aleasă
ca soarele. Este puternică şi înfricoşătoare ca armele aşternute în linia de bătaie
cărora nimeni nu le poate sta împotrivă».
Iar naşterea ei a fost aşa: “În Palestina era un om cu numele Ioachim care
avea o soţie, Ana. Oameni de neam mare, smeriţi şi evlavioşi, ajunşi la adânci
bătrâneţi nu aveau copii. În vremea aceea, cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca
lepădaţi de Dumnezeu şi de aceea erau dispreţuiţi. Aşa stând lucrurile, Ioachim
şi Ana au căzut cu lacrimi la Dumnezeu să-i binecuvânteze cu un copil. Ioachim
s-a dus şi se ruga în munte iar Ana în grădina casei lor. Petrecând ei multe zile
aşa, s-a milostivit Preaînaltul şi a trimis îngerul Gavril să le vestească: “Bucură-te
Ioachime şi te veseleşte, eu sunt îngerul lui Dumnezeu Gavril, şi am venit la tine
să-ţi spun că vei avea o fecioară, care va naşte în fecioria sa pe împăratul lumii”.
Şi astfel a născut Ana pe Maria, cum au botezat-o în a opta zi de la naştere. Să
spunem acum şi că Maria se tâlcuieşte împărătească iar în limbajul elinesc aceasta
înseamnă izbăvitoare - va izbăvi deci neamul omenesc din ghearele diavolului.
Odată ce Bisericile - lăcaşele de cult - au fost construite s-a dat acestora un hram,
numele vreunui sfânt care să le păzească de urgii şi alte necazuri. Aşa şi Parohiei
Mătăsari terminată în 1897 septembrie 12, i-a revenit hramul Sf. Nicolae. Filiala
acestei Parohii - sfârşită şi ea la puţin timp după cea din Mătăsari, tot cu hramul
Sf. Nicolae, se păstrează însă măreaţă spre Soare, rezistând furtunilor, vânturilor,
fumului. Preotul Lupulescu - primul preot al Parohiei a fost unul dintre învăţaţii
împrejurimilor la acea vreme.L-a urmat pe Stăniloiu Virgil din anul 1944 şi până
în 1944 când preot a venit tânărul - pe atunci - Grivei Ion. De reţinut că preotul
Stăniloiu Virgil, ca urmare a date avansate în care se sărbătorea Sf. Nicolae, a
căzut de acord cu enoriaşii şi cu protoieria să schimbe data hramului Sf. Maria
20
Mică, pe 8 septembrie, dată ce s-a menţinut până astăzi.
În satul Croici, unde oamenii sunt mai calzi la suflet parcă şi mai receptivi către
păstrarea obiceiurilor, sărbătoarea debutează cu slujba la biserică unde lumea se
adună cu parastasele şi se dă de pomana întru pomenirea sufletelor celor morţi
ai casei. Este un adevărat ritual să vezi cum o bătrână zice: “Fie Doamne întru
pomenirea sufletului lui...” iar tu - cel care primeşti - să răspunzi: “Bogdaproste!
Să primească Dumnezeu!” Apoi, după ce se sfârşesc acestea la Biserică, fiecare
se întoarce la casa lui, unde împreună cu toată familia, reunită cu ocazia acestor
momente, se aşază la masă, mănâncă şi bea. Iar la masă se pun bucatele cele mai
bune şi vinul cel mai dulce. Nu numai reunirea familiei înseamnă acest eveniment
ci şi posibilitatea celor plecaţi de a-şi întoarce frunţile către origini, către locurile
în care s-au născut şi au copilărit. Totodată, ospăţul este şi un prilej de logoree,
numai atunci când există însă lubrefianţi şi tulburelul îşi face simţită prezenţa.
Şi cum după o masă ca aceasta nu poţi refuza un somn bun, unii săteni îşi
revitalizează forţele pentru a se scula ca noi şi mult mai dornici de petrecere. Asta
pentru că vine seara, orele 6 din zi - când mare, mic, tânăr, bătrân, se îndreaptă
spre un anume punct al satului, locul în care cei mai ludici încingeau o bătută
oltenească. Şi spunea bunica mea, Căciulan Ecaterina, «Pe vremea mea, mama,
începea hora devreme. Nu ca acuma, pe la ceasurile 6 ale zilei. Şi nu era ca
acu’, era mai frumos parcă. Ne duceam fete, flăcăi, în costume populare: poale,
cămaşă, cingătoare, oprege, vestă şi jucam şi ne veseleam până spre ziua cealaltă.
Cei mai conştiincioşi plecam şi ne culcam apoi pentru că, a doua zi, începeam
din nou munca, vitele trebuiau păscute şi multe altele. Aşa era, maică, pe vremea
mea, când eram eu fată».
Nu am mai iscodit-o cu vorba pentru ca bătrâna începuse deja să obosească.
Însă, de reţinut este că, indiferent de sărbătoare, obiceiuri, datini şi tradiţii rămâne
aureolată receptivitatea românului faţă de ceea ce este frumos, vechi. Şi dintre
români, olteanul parcǎ a ştiut să întâmpine aceste momente cu sufletul mai
deschis, mai larg şi mai vesel.
La noi, în satul Croici, sătenii deja se înfruptă cu gândul viitorului hram.
Sărbători fericite şi Poftă Bună!
ALIN DOBROMIRESCU

“Vinerea Mare” - hramul satului natal,

Tehomir, comuna Slivileşti

Denumirea sărbătorii creştine este “Sfânta Paraschiva” iar denumirea populară,

care se păstrează şi astăzi este “Vinerea Mare”. Din dorinţa de a sărbători şi de
a pomeni câţi mai mulţi sfinţi care au trăit în trecut, biserica creştină ortodoxă, a
21
repartizat pe fiecare comună a ţării câte un hram, prin hram înţelegând sărbătoarea
de pomenire, de jertfire adusă unui sfânt. Sărbătoarea este cu atât mai mare şi mai
vestită, cu cât sătenii cărora le este repartizată această sărbătoare, se străduiesc
cu toate puterile lor materiale şi spirituale să ducă mai departe tradiţia primită de
la înaintaşi.
După cum am spus sărbătoarea (hramul) satului meu natal Tehomir, este
“Vinerea Mare”. Acest hram, constituie sărbătoarea cea mai de preţ a satului,
alături de alte sărbători tradiţionale cum ar fi “Paştele”, “Crăciunul” etc. Pot
spune că pentru sătenii mei această sărbătoare este mai presus de toate, şi aceasta
prin faptul că toată lumea sărbătoreşte Paştele şi Crăciunul, dar să ai o sărbătoare
în satul tău pe care nimeni nu o are prin împrejurimi, constituie un moment de
mândrie pentru aceştia.
Revenind la semnificaţiile sărbătorii, pot spune că “Sfânta Paraschiva” sau
popular “Vinerea Mare” a fost pomenită şi sărbătorită din moşi strămoşi şi a rămas
până astăzi în mare parte cu aceleaşi obiceiuri, cu aceleaşi rânduieli bisericeşti
ce se fac cu această ocazie. Acest hram este un stimul pentru săteni, un stimul
ce-i îndeamnă ca în această zi de sărbătoare să fie mai curaţi la suflet ca de obicei
mai îngăduitori şi mult mai înţelegători. Se adună toate rudele, toate neamurile,
care vin din toate colţurile ţării, deci acest hram este un moment în care se adună
toţi fiii satului. După spusele bătrânilor, în trecut aveau loc cu această ocazie în
vatra satului horă mare şi nedei la care participau şi tinerii şi bătrânii la un loc.
Şi astăzi se păstrează acest obicei în pofida faptului că a apărut această perioadă
de modernism, de înnoire, pe care sătenii le corelează între ele, astfel încât să
păstreze şi vechile obiceiuri şi cele care tind să intre în viaţa satului.
Sunt petrecute în bucurie şi totodată cu emoţie şi zilele premergătoare marii
sărbători, deoarece în aceste zile se face curăţenie, se pregătesc mâncăruri diferite,
se pun la cale surprize plăcute pentru cei dragi şi apropiaţi, şi nu în ultimul rând
dar foarte important se înnoiesc sufleteşte.
Data calendaristică în care este plasată sărbătoarea este 14 octombrie a fiecărui
an. Această dată este foarte importantă din mai multe motive. Unul ar fi că este
în anotimpul toamna când se adună roadele de pe ogoare, un motiv în plus de
sărbătoare. Belşugul toamnei se revarsă în această sărbătoare făcând din aceasta
o zi memorabilă din viaţa satului. Astăzi, hramul este sărbătorit în linii mari, la fel
ca în trecut, cu mici modificări, care ţin de starea materială a satului. Mentalitatea
este aceeaşi, starea spirituală de asemenea, şi ca schimbări putem remarca portul
ţărănesc cu costumele populare care în prezent nu mai există.
Un moment important în desfăşurarea hramului îl constituie parastasul de la
biserică sau de la cimitir. Spun asta pentru că unii săteni doresc ca parastasul care
constituie jertfa, pomana, să fie organizat fie la cimitir la capul morţilor, fie la
biserică. Parastasul diferă de la om la om, după starea materială a fiecăruia dar
componentele de bază nu lipsesc niciunuia. Un parastas se compune din nouă,
22
unsprezece sau treisprezece colaci, un căpeţel. o prescure pentru vii, una pentru
morţi, cozonac, mere, coliva, bomboane şi nu în ultimul rând lumânări. Slujba,
care este ţinută cu această ocazie, scoate în evidenţă importanţa acestei sărbători,
aminteşte sătenilor cum trebuie să păstreze pe mai departe această tradiţie.
GICAN GH. MARIUS

Obiceiuri de primăvară

Luna martie simbolizează începutul noii vieţi.

Lumina şi căldura, care caracterizează anotimpul primăvara, sunt de un farmec
deosebit.
În fiecare an unele tradiţii se repetă, altele sunt noi, dar niciodată nu poţi spune
păreri negative despre acestea.
Din bătrâni obiceiurile ar trebui să se păstreze intacte, tinerii însă nu le prea
respectă, gândindu-se că aceste lucruri au fost demult, că nu mai aparţin erei
noastre.
Chiar dacă unii au păreri proaste despre folclor şi tradiţiile româneşti, nimeni
nu le stă în cale oamenilor cu suflet să dea naştere noilor sărbători.
În fiecare an, luna martie va fi acel mult aşteptat „Mărţişor”, care ne aduce
parfumuri îmbătătoare, culori pline de viaţă şi cerceii copilăriei, din florile
pomilor. Astăzi, primăvara sufletelor noastre nu s-a mai grăbit să ne presare în
drum petale, ca altădată. Paşii ei de mireasă nenuntită s-au oprit la porţile unui
tărâm deopotrivă râvnit şi alungat din speranţele noastre. Din palma făcută căuş,
roiesc seminţe purtate de vânt, către locul predestinat germinării. Acolo se află
ziua noastră, cea de după noapte, temuta şi adorata clipă viitoare, unde vom merge
să culegem frânturile de curcubeu topite în simfonia luminii. Din grădina din vis
a rămas doar o nălucă şi, iată, ţinutul făgăduit ne cheamă să-l împrospătăm cu
pământ de flori reavăn şi să-l stropim cu iubire.
E luna fiorilor şi, dincolo de metaforă, viaţa ne cheamă, mai mult ca oricând,
să-i împlinim aşteptările. Nu despre gheţuri, care ne ameninţă cu milenii de somn,
ci despre flori şi lumină, trebuie să vorbim astăzi, la ceasul de taină al învierii
FIRII.
Niciodată nu e prea devreme, niciodată nu e prea târziu să ne mărturisim
credinţa şi încrederea în oamenii ce ne însoţesc trecerea printre oameni şi să
reînvăţăm semnificaţia de mult uitatului „împreună”.
E luna florilor - rostesc din nou şi îmi amintesc că aproape fiecare om visează
ca, la bătrâneţe, să se retragă într-o căsuţă liniştită, din pragul căreia o grădină
plină de flori să-l cheme, în fiecare dimineaţă, la privit. Numai că pământul
roditor din care tulpinile subţiri sorb culori şi esenţe, este aşezat acolo, la vreme
de primăvară, de generaţii întregi.
E vremea să înţelegem frumuseţea acestei îndeletniciri încărcate de simboluri
23
şi, chemând din memorie strigătul ce cufunda odinioară în mit singurătatea
străzilor cetăţii - „Pământ de flori!...”-, să ne pătrundem de magia înlănţuirii
cuvintelor sinonime cu veşnicia: Floare – Femeie – Fericire.
Simbolul anotimpului primăvara sunt şi păsările. Menţionez una care ne
încântă cu glasul său: privighetoarea. Să vorbim despre privighetoare, pentru
că ea este unul din darurile primăverii şi a intrat demult în şirul numeroaselor
simboluri ale fericirii, atât de dorite şi căutate. Şi cine ar putea să păstreze mai
bine comoara acestor simboluri ale fericirii, decât excelenţa sa poetul, care este
„privighetoarea”Cetăţii şi trezorierul exemplar al cuvintelor vindecătoare de
suflet?!
Noroc că - după cum ne garantează, într-o aserţiune gravă despre geniul
poporului nostru, acel „rege al poeziei” numit de Eminescu „veselul Alecsandri”-
românul s-a născut poet. În existenţa noastră citadină, trepidantă şi zgomotoasă,
pe care o trăim, te întrebi unde mai poţi găsi cântecul binefăcător al privighetorii
şi am fost bucuroasă să aflu răspunsul acolo unde era de aşteptat, adică în versurile
unui poet contemporan: „Privighetoarea de aur e viaţa/ Moartea numai un cuc”,
N. Oancea 1985.
Astfel, gândirea poetului extinde grădina raiului până la corespunderea lumii,
fiindcă viaţa însăşi poate să fie un paradis care se cere continuu descoperit. Este o
datorie a sufletului şi un exerciţiu de întreţinere a tinereţii fără bătrâneţe. De altfel,
prin condiţia lui, omul trebuie să fie solidar cu binele şi cu frumuseţea discretă
a lumii. Aşa e: veniţi, privighetoarea cântă ca să ne spună că o privighetoare de
aur e viaţa.
Trebuie numai să ai dorinţă să o asculţi! Serbările primăverii au început de
la sfârşitul lunii februarie până pe 8 martie. În aceste zile s-au dăruit mărţişoare
persoanelor dragi. În Gorj, fetele au primit de la băieţi mărţişoare. Se obişnuieşte
ca ele să-şi lege un fir de mărţişor la mână şi să-şi pună o dorinţă. Când înfloresc
pomii, fata pune pe băiatul iubit să-i rupă firul de mărţişor şi să-l pună într-un
pom înflorit. Această tradiţie se păstrează şi în alte zone ale României. La numai
7 zile la această sărbătoare, pe 8.03.2002 este ziua femeii şi mamelor. În aceste
momente mamele sunt copleşite de dragostea oferită de soţi şi copii, primind flori
şi cadouri.
Chateaubriand spunea: „Natura a spus femeii: fii frumoasă dacă poţi,
înţeleaptă dacă vrei, dar respectată trebuie să fii”
Sub acest crezământ toate clasele şi grupele de elevi de la învăţământul pre-
primar, primar, gimnazial, liceal, profesional şi de ucenici pe baza unei planificări
în fiecare zi, au susţinut programe artistice de 15-20 minute în care cei mai
buni creatori şi interpreţi, sprijiniţi de diriginţi şi profesori, au evoluat în faţa
celor peste 1.800 de elevi, înveselindu-ne cu momente de emulaţie artistică, de
sărbătoarea sufletului pentru că fiecare dintre noi am dovedit că facem un lucru
frumos, plăcut şi util, care ne determină să fim mai încrezători în noi, să luptăm,
24
pentru creşterea prestigiului şi onoarei Colegiului în care învăţăm.
Printr-un spectacol omagial şi de gală în aceiaşi timp, în prezenţa părinţilor,
a colegilor şi distinşilor noştri profesori, ziua de 7 martie, a fost ziua răsplătirii
muncii noastre, când juriul a deliberat şi a anunţat următoarele premii:
Recitare:
l - Tamba Alexandra grădiniţă;
I! - Chetrariu Ramona VlI A;
III - Dobromirescu Maria VI A;
Sculptură:
l - Olaru Laurenţiu X D;
Scenetă:
I – XIIA, IXA;
II – IXB, XIA;
III – IXE, XC;
Interpretare comedie:
l - Boulean Mircea, X A;
Interpretare Instrument orgă:
l - Popescu Adrian XI A;
II- Bărbuţ Raluca VIII A,
Dincă Adela;
III- Epure Liviu VII A,
Dincă Ionuţ VIII A;
Interpretare instrument vioară:
I - Şerbănoiu Petrişor II B;
Interpretare instrumental vocală
I - Nebancea Dumitru VII B,
Cosnesnu Oana VII B;
Grup vocal-muzică populară:
I -VIIB;
II -VIIA,VB;
III-VID;
Gimnastică artistică:
I – Boruz Corina VC;
Dans modern:
I - VIIC,VIC;
II -VIIB;
III-VIA;
Interpretare muzică populară:
I - Şerbănoiu Maria VIII C,
Pârvu lonuţ VIA,
Vuiescu luliana VIII C;
25
 II - Dăiescu Cristina IX C,
Stăniloiu loana VI B;
III - Priporeanu Giorgiana IX D,
Elena Rămescu,VIII B;
Interpretare muzică usoară:
I - Nitu Nicoleta XC,
Boruz Bianca X A,
Oţelea Suzana X A;
II-VelicaOanaVIA,
Diţă Laura VI A,
Petrişor Ana-Maria VIII A,
Turlică Cristina X B;
III - BoruzCorinaVC;
Sezătoare
I - Grupa pregătitoare;
Brigada veseliei
I - Grupa mare;
Grup vocal
I - Grupa mijlocie B;
Scenetă în limba engleză
I-VIIIB;
Grup vocal în limba enqleză
I-VIB;
Creatii de modă
I-I F.
Monica MOGARZAN

Pluguşorul

În fiecare Ajun de An Nou, cu fastul impus de o sărbătoare pe care toţi o ţin,

pluguşorul este datina care la români se menţine din moşi strămoşi.
Cete de „urători”cu sau fără plug cu boi, dar niciodată nelipsite de o recuzită
sugestivă, colindă gospodăriile, recitând un text, care, în variantele clasice fac
ample referiri la muncile agricole, necesare obţinerii pâinii (arat, semănat, treierat,
măcinat, făcutul colacilor), felicitându-i pe cei din casă şi urându-le belşug şi
fericire.
Aşadar, este vorba de un obicei complex, de o manifestare sincretică,
materializată într-o diversitate de elemente de vârstă inegală în tradiţia folclorică
românească şi străină, cu o istorie diferită în ceea ce priveşte apariţia şi evoluţia,
închegarea în acelaşi tot, fiind problema principală ce ne reţine atenţia, intenţionând
26
să ne aducem contribuţii la explicarea acesteia.
Apare, deci nevoia de a lua în considerare fiecare constituent în parte ca şi
întregul rezultat din asocierea constantă.
Pluguşorul este un colind menit să întâmpine venirea noului an, pentru ca
acesta să aducă roade mai multe şi mai bune. Caracterul de colindă al pluguşorului
rezultă din însuşirea sa principală de a fi reprezentat cu ocazia Anului Nou, la o
familie,la alta, de cete anume constituite, după un ritual anume cu numeroase
note care-l deosebesc de celelalte forme ale colindei. Ceata este alcătuită din 6
membrii şi o fată, simbolizând femeia care seamănă după plug, cu un săcui de
grâu la gât.
Ceilalţi sunt băieţi şi sunt rânduiţi astfel: doi trag de plug simbolizând boii, unul
ţine de coarnele plugului simbolizând pe ţăranul plecat să are pentru semănăturile
de primăvară, iar ceilalţi doi acompaniază strigăturile şi cântecul celorlalţi prin
pocnirile de bici şi prin zângăitul zurgălăilor.
Pluguşorul este făcut după forma unui plug normal tras de boi, dar el este mai
mic şi este făcut din lemn.
Este împodobit cu hârtie creponată de diferite culori, cu ciucuri şi crenguţe de
brad.
Formele colindului sunt puţin variabile. Ele au rolul să introducă direct în
atmosfera specifică sărbătorilor. Primele cuvinte spuse de recitatori sunt: „Aho,
aho!” ca şi cum la începutul aratului, plugarii ar fi trebuit să mai verifice o dată
uneltele şi dacă plugul este bine pregătit pentru a fi pus în brazdă, când se face
vremea de arat. La acest semn gazdele ies pe prispă spre a auzi mai bine textul.
Stăpânul casei are obligaţia să asculte cu atenţie textul şi orice gest de indiferenţă
a acestuia duce la scurtarea urării.
Textul începe cu un îndemn către gazde, de a asculta colindul, spunând
în felul următor: „Am venit la dumneavoastră / C-am văzut lumină-n casă!”,
exprimându-se obiceiul de a recunoaşte dispoziţia de ospitalitate a gazdei după
cum îşi luminează casa.
Ceea ce convenţional numim în pluguşor formule mediane este, de fapt, mai
mult decât atât. Din când în când recitatorul are nevoie de odihnă sau de timp în
care să recompună pasajul următor zicând: „la mai sunaţi mă flăcăi / Şi sunaţi din
zurgălăi!”, la care aceştia pocnesc din bici şi sună din zurgălăi.
Din când în când intră în dialog şi ceata care-i susţine invariabil prin acţiune şi
strigăt „hăi!”. Trecerea în text la final este anunţată printr-o curmare accidentală
plină de umor: „Pluguşorul l-am aninat într-un os de râmă / Şi l-am mii frâmâ”
După ce au urat gazdelor, colindătorii primesc bani, cozonac, prăjituri si vin.
Viorel OLARU

27
 Serbarea de Crăciun
Vulpie Iuliana

Odată cu sosirea iernii, obiceiurile tradiţionale sunt sărbătorite în toată ţara, ca

sărbători de iarnă.
Aceste sărbători sunt în luna decembrie, ce este numită luna cadourilor.
Dar aşa cum cadourile nu vin singure, din iniţiativa domnului director Dumitru
Dădălău, în colaborare cu profesorii şi elevii acestui liceu s-a făcut un program
special pentru a întâmpina Crăciunul. Toate aceste evenimente au avut loc pe
19.12.2000 atunci când toţi elevii au fost invitaţi în sala de sport, împodobită cu
baloane, crenguţe de brad şi bineînţeles bradul specific Crăciunului. Fiecare elev
a muncit foarte mult pentru a putea ajunge la perfecţiunea cu care au fost prezenţi
în sala de sport.
Aceste obiceiuri de urare în Ziua Crăciunului se păstrează din vechi timpuri şi
cum este vorba din bătrâni „câte bordeie atâtea obicee”.
În sală era foarte multă agitaţie produsă de copiii care aşteptau nerăbdători
începerea serbării. La început elevii au prezentat colindele culese din toate părţile
ţării.
Nu au ezitat să vină în colindat nici cei cu steaua, capra, vicleiul şi mai ales
jocul ursului. Dar cum în ajunul Crăciunului copiii se duc în piţărăi, aşa şi elevii
au venit în colindat la noi şi au fost primiţi cu colindeţi.
Ceea ce ne-a făcut să ne deschidem sufletul şi să putem simţi că într-adevăr
a venit Crăciunul, a fost momentul în care moşul cu barbă albă şi mantie roşie a
sosit aşa cum ne povestesc părinţii, că vine în seara Crăciunului pentru a aduce
cadouri copiilor. Aşa se face că ne-a adus cadouri şi a fost foarte încântat de
colindele şi urările ce au fost rostite de glasurile elevilor.
După ce moşul ne-a împărţit cadourile, am fost foarte încântaţi să aflăm că la
ieşirea din sală ne aşteptau colăceii calzi, gata de a fi împărţiţi fiecărei persoane
care ieşea încântată de ceea ce văzuse în sală.
O dezamăgire ne-a cuprins pe toţi din ţară, nu numai pe noi din aceste locuri,
că natura nu ne-a putut aduce pe Moş Crăciun pe o sanie cu reni deoarece lipsa
zăpezii se face resimţită peste tot.
Cu speranţa că de acum înainte moşul va putea veni pe sania trasă de reni şi că
anul ce va urma va fi un an mai bun, cu multe împliniri şi realizări, ce vor urma a
fi făcute într-un alt mileniu şi anume mileniul III, vă urez tradiţionalul: „La mulţi
ani!”

28
 Piţărăii
Popescu Alina

Naşterea Domnului sau Crăciunul se sărbătoreşte la data de 25 decembrie,

întru preamărirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat şi s-a născut în
cetatea Bethleemului pentru mântuirea oamenilor şi a lumii întregi.
E decembrie. E vremea Crăciunului. E vremea datinilor strămoşeşti, Piţărăii
este unul din obiceiurile care se păstrează pe pământul ţării noastre în memoria
celor 14 mii de copii omorâţi de către Irod Împărat. În această perioadă a anului,
oamenii sunt mai buni, mai generoşi, mai iertători.
Cu o zi înainte de Naşterea lui Hristos, copiii din toate satele se adună dimineaţa
sau seara la capătul satului, cu colinde afumate la lumânare şi cu trăistuţa pusă
pe umăr; la porţile fiecărui om, copiii se adună grămadă şi încep a ura, şi cânta
colinde până când gospodarul iese cu coşul de colăcei. Fiecare copil primeşte
câte un colăcel, biscuiţi sau câte un măr sau chiar poame şi spune bogdaproste.
Trecând mai apoi la cealaltă casă în chiote de bucurie până la capătul satului.
Este un obicei care aduce multă bucurie şi veselie în sufletele colindătorilor.
Copiii se întorc fiecare pe la casele lor, bucuroşi că au terminat şi de această dată
cu piţărǎii.
Apoi aşteaptă cu nerăbdare lângă brad alţi colindători, care vin să le ureze
numai bine, sănătate, fericire şi tradiţionalul „La mulţi ani!”.
Fără aceşti piţărăi, Crăciunul nu ar avea aceeaşi semnificaţie.

Căpriţa
Săceanu Petre

Unul dintre obiceiurile care au loc în perioada sărbătorilor de iarnă este Căpriţa.
Căpriţa este un obicei descoperit demult, dar care se cântă şi se joacă şi azi. Ea
este făcută din lemn de brad, stejar sau paltin uscat; ca să pocnească tare şi are o
formă asemănătoare cu capra domestică.
Pe cap ea are două corniţe şi este acoperită cu piele de capră. Partea de jos
a bărbiei se mişcă cu ajutorul unei aţe mai groasă care este trasă de cel care o
joacă. De obicei cu, căpriţa merg la colindat cinci – şase băieţi dintre care unul
joacă căpriţa iar ceilalţi cântă. Cel care joacă, căpriţa este învelit cu o pătură
colorată care este împodobită cu ciucuri făcuţi din zdrenţe, beteală ,clopoţei şi
hârtie colorată pentru ca aceasta să arate cât mai frumos.
Cei care cântă căpriţa sunt îmbrăcaţi în fuste, cu cojoace întoarse pe dos. Pe
faţă sunt machiaţi cu diferite culori, iar pe cap poartă căciuli cu blană sau sunt
legaţi cu basmale pentru ca să nu fie cunoscuţi.
Dintre băieţii care cântă căpriţa unul ţine toba care este bătută cu o lingură de
29
lemn, unul fluierul, unul clopotul iar ceilalţi doi au două ciomege împodobite cu
beteală şi ciucuri de care sunt legate câte un clopoţel şi cu care bat în pământ.
Căpriţa se joacă pe tot parcursul cântecului.

Vicleiul

Sărbătorile de iarnă durează cel mai mult şi au o importanţă deosebită .În Ajunul
Crăciunului, cei trei Crai pleacă spre răsărit pentru a vesti naşterea Domnului
Iisus Hristos. În aceasta perioadă Fecioara Maria caută un loc pentru a-l naşte pe
Mesia, Domnul Iisus. Aceasta este lăsată să-l nască pe lisus în ieslea boilor, după
ce fusese respinsă din grajdul cailor, pe care îi şi blesteamă, după cum se spune
în una din cele 12 stele care se cântă şi la noi în zilele Crăciunului:
„Fire-aţi voi cai blestemaţi,
Să nu vă mai săturaţi,
Numai în ziua de Ispas
Şi atunci decât un ceas.”
Unul din obiceiurile din bătrâni care se mai joacă în zona noastră în sărbătorile
de iarnă este vicleiul, fiind tradiţional zonei noastre.
Vicleiul se joacă în Ajunul şi noaptea Crăciunului, de câtre grupuri formate
din cinci, şase tineri. Pentru acest obicei tinerii fac repetiţii câteva săptămâni
înainte de Crăciun. Vicleiul este confecţionat din lemn şi hârtie pe care este
pictată naşterea Domnului.
Vicleiul este purtat pe braţe de doi tineri, toţi membrii care însoţesc vicleiul
sunt costumaţi în diverse personaje cum ar fi: Irod împărat, Trei Crai, Soldat,
Ţigancă şi altele.
Piesa care se joacă în interiorul vicleiului se face cu ajutorul unor păpuşi care
sunt mânuite de doi păpuşari. Pe lângă piesa care se joacă, membrii care merg
cu vicleiul, cântă cu fluierul, muzicuţă sau acordeonul. Piesele care se joacă sunt
pline de umor tradiţional care fac să descreţească frunţile gospodarilor ce primesc
vicleiul. În Ajunul Crăciunului ,seara către noaptea Crăciunului, membrii care
joacă vicleiul se strâng şi pornesc cu acesta din capul satului pentru a bate la
toate porţile gospodarilor. Membrii vicleiului sunt răsplătiţi de către gazde cu
colaci, vin şi ţuică fiartă, bani. Vicleiul se joacă toată noaptea Crăciunului dar şi
de Revelion.
Acest obicei este foarte apreciat în zona Gorjului şi se păstrează din moşi
strămoşi. Tradiţia spune că familia care nu primeşte pe colindători nu va avea
noroc tot anul. Vicleiul este cel mai frumos obicei de iarnă dintre toate obiceiurile;
care mi-a plăcut cel mai mult.
De-a lungul acestor tradiţii oamenii păstrează credinţa faţa de Dumnezeu prin
cea mai mare sărbătoare a creştinilor şi anume prin „Sărbătoarea Crăciunului”.
Bianca CIOABĂ
30
 Vizita La Colegiul Naţional din Mătăsari

Pe data de 11.10.2002, am făcut o vizită la Colegiul Naţional Tehnologic

din Mătăsari, în cadrul unui schimb de experienţă între revistele şcolare, la care
am participat alături de colectivele de redacţie de la Grupul Şcolar„Gheorghe
Magheru”, Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu”, Colegiul Naţional „Ecaterina
Teodoroiu” şi Colegiul Naţional „Spiru Haret”.
Ajungând la Mătăsari, un grup de elevi ne-a întâmpinat urându-ne un
călduros „Bine aţi venit!”, iar domnul director, Dumitru Dădălău, de asemenea,
întâmpinându-ne bucuros, ne-a condus la laboratorul de română, unde ne-a vorbit
despre istoria colegiului, apoi am vizitat clasele unde liceenii aveau lecţii şi erau
atenţi la explicaţiile profesorilor.
Fiecare sală de clasă era mai frumoasă decât cealaltă. Apoi am vizitat
Muzeul Jilţului, unde erau strânse lucruri vechi, fiecare cu o istorie proprie. Am
văzut monede, ferfeniţite şi îngălbenite, din 1914, unelte, vase, si alte lucruri
extraordinare. A fost o experienţă foarte plăcută. Am cunoscut oameni buni la
suflet, inimoşi, care ne-au primit cu multă căldură în inimi.
Elisabeta-Monica LUCA, redactor - şef al revistei „Jurnal 11”

Ghiozdanul Domnului Dădălău

Vineri, 11.10.2002, am fost în vizită la Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari.

Ei ne-au primit cu mult drag şi căldură în suflet. Apoi am mers, am vizitat sălile
de clasă şi laboratoarele. Ei au în clase un mobilier solid, au televizoare în fiecare
clasă şi în laboratorul de limba română au cel puţin 3.500 de cărţi, donate de elevi.
Au propria lor centrală şi propriul lor muzeu, la care elevii au contribuit prin
strângerea şi aranjarea exponatelor. Vizitându-l, am rămas impresionat de cum
arăta ghiozdanul domnului Dumitru Dădălău, directorul colegiului. Ghiozdanul
era un obiect vechi din carton presat adunând în el aproape patru decenii de
existenţă, era foarte „pitoresc”şi scorojit de ’’nerăbdarea’’ timpului
Pe viitor, eu sper la cât mai multe întâlniri de genul acesta.
Alexandru HUICĂ, secretar de redacţie, „Jurnal 11”

31
FOLCLOR
Selecţii de cântece populare vechi, culese de elevii
din liceu şi şcoală profesională de la bătrânii din zona Jilţului.

FOAIE VERDE TREI MIGDALE

Foaie verde trei migdale

Curge Jilţu-al mic la vale
Printră dealuri înverzite
Prin luncile înflorite
Pe Valea Conacelor
De ispita fetelor
Pe sub poale de pădure
Printră sălci şi rugi de mure
Jilţule frăţinule
De-o răsări soarele
Oglindeşte-ţi undele
Să mă scald în apa ta
Să nu te mai poţi uita
Jilţule cu apă dulce
Crede-mă nu m-aş mai duce
Aş tot sta să te privesc
Cu tine să tăinuiesc
Să-ţi destăinui dorul meu
Dor să-l şti doar tu şi eu
Cât-şi de amar şi greu
Că dragostea mea s-a dus
Nu mai dă nici un răspuns
Unde-te duci tu Jilţule
Aşa lin şi limpede
Ascultă voinicule
Molcomeşte-ţi apele
Nu zorii să treci la vale
Că te-nghite Jiu-al Mare
Şi te cară-n jos la Jiu
De unde nu te mai şti
De-acolo la Dunăre
De te pierzi copilule
C-aşa-i lumea asta mare
Să petreci fiecare
32
Ca frunza de-pe cărare
Cum s-o dus şi mândruţa
Dor mi-e şi n-o pot vedea
Că-i departe ca luna
Mă gândesc mai de demult
Câtă viaţă a trecut
Am trecut viaţă prin tine
Ca pasărea prin pădure
Pădurea e d-aurită
De păsări însufleţită
Şi de flori Îmbălsămită
Dar tu viaţă m-ai lăsat
Să trăiesc însingurat
De nimeni mângâiat
Cu gânduri şi cu oftat.
Cules în 1992 de LUPŞOIU NADIA,
clasa a IX-a A, de la Geamănu Margareta,
67 ani, ţărancă, sat Tehomir, comuna Slivileşti, judeţul Gorj.

PĂSĂRICĂ, PĂSĂREA

Păsărică, păsărea
N-ai văzut pe maică-mea
Am văzut-o la cişmea
Scotea apă şi plângea
De ce plângi mămica mea
Plâng de mine şi de noi
Că a murit tatăl nostru în război
Scoal’ tăticule din groapă
De ne încalţă, ne-îmbracă
Că mama este săracă
Şi n-are ce să ne facă
Cules în 1992 de Boiangiu Cosmin, clasa a IX-a A,
de la Nedelcu Ion, 79 ani, ţăran din Comuna Dragoteşti, judeţul Gorj.

CÂNTEC

Frunză verde de secară,

Nu mai e dreptate-n ţară
De dai jalba la domnie,
Te trezeşti la spătărie
33
 Şi d-acolo la Divan,
De-ţi pierzi vremea câte-un an.
Frunză verde de molotru
Dacă astăzi sunt în codru
Cu pistol la cingătoare,
Şi cu flinta pe spinare,
De ce nu mă-ntrebi, creştine,
Să-ţi spui focul ce–arde-n mine?
Am avut mamă şi tată,
Casă mare-ndestulată,
Multe vite în coşar
Şi parale-n buzunar.
Cules în 1993 de Bălan I. Ionuţ Cosmin, clasa a IX-a B,
de la Copiluş Elena, 68 ani, ţărancă din satul Brădet,
comuna Mătăsari, judeţul Gorj.

ELEMENTE DE ETNOGRAFIE ZONALĂ

BOLBOASA:

Numele acestui sat din Comuna Bolboşi a provenit de la un izvor unde ieşea
apă sub formă de bolboroşi. De la aceşti bolboroşi de apă oamenii din partea
locului au numit acest sat Bolboasa.

BĂLĂCEŞTI:

Numele acestui sat care aparţine comunei Bolboşi şi este învecinat cu satul
Bolboasa, vine de la moşierul numit Bălăceanu.

MICLOSU:

Numele acestui sat care este învecinat cu celelalte două a venit de la numele
unui ungur pe nume Miclosi care s-a stabilit în această zonă.

SATU-NOU:

Satu-Nou a luat numire între anii 1916-1918 după primul război mondial când
s-a expropriat pământul boieresc şi s-au împărţit plaţuri la care li s-a dat numele
de Satu-Nou.

Culese în 1992 de Bobocu Octavian Marcel, clasa a IX-a A, de la Boruga

34
Vasile (ţăran) în vârstă de 87 ani din Comuna Bolboşi, sat Bolboasa, judeţul
Gorj.

BALADA LUI DRAGOŞ

Dragoş mândru ca un soare

A plecat la vânătoare
Dioaca şi săgeata lui
Fac pustiul codrului
Cerbul mare, urşii pier
Şi vulturii cad din cer
Iată măre că deodată
O poiană se arată
Înverzită, şi-nflorită,
Şi de lume tăinuită.
Iar pe iarba-n poieniţă
Cântă o dalbă copiliţă

Dragoş, Dragoş frăţioare

Lasă ochii tăi să zboare
Peste văi, peste câmpii,
Păscute de herghelii,
Peste ape curgătoare,
Şi dumbrăvi răcoritoare.

Din râu iată că ieşa:

Zimbru aprig ca un leu
Cu coarne lungi, ca un zmeu,
Fiară cruntă şi turbată
Pleacă fruntea ei cea lată
Şi trecând mugind de zori
Peste mândrul vânător
Iar Dragoş că se ţinea,
Dioaca-n frunte-i arunca
Fruntea-n două îi despica
Şi-apoi capul i-l tăia,
Şi într-o lance îl punea.
Şi pleca cu veselie,
Pe frumoasa lui moşie
De păgâni să o ferească
35
Şi ca domn s-o stăpânească.
Culeasă în 1993 de Ancuţeru Camelia, clasa a IX-a A, de la bătrâna
Dragotoiu Maria, 87 ani din satul Runcurel, comuna Mătăsari, judeţul Gorj.

ŞTII, MÂNDRO, CĂ TE-AI JURAT

Ştii, mândro, că te-ai jurat

La război când am plecat
Că nu vei uita de mine
Cât vei fi pe astă lume
Ţi-o fi, mândro, păcat,
M-ai iubit şi m-ai lăsat.
Ajungă-te jurământul,
Nu te-ar mai răbda pământul
Că nu ţi-ai ţinut cuvântul
Că atâta ne-am jelit
Până când ne-am despărţit
Atâta ai lăcrimat
Până când ne-am depărtat
Tu alt iubit ai cătat
Şi pe mine m-ai uitat.
Gândeşte-n cugetul tău
Nu te bate Dumnezeu?
Să te bată, mândră, bată
Să te usuci din picioare
Cum se vestejeşte-o floare,
Să umbli pe drum plângând
Şi de mine întrebând,
Şapte ani să zaci în pat
Numai pentru c-ai furat
Să nu mori, să nu trăieşti,
Numai să te pătimeşti,
Şapte doftori s-ai la cap
Şi să nu-ţi fie de leac,
Leacul dintr-o farmacie
Destul mândro să nu-ţi fie.
Cules în 1993 de Tutilă Camelia, clasa a IX-a B, de la
Dobrescu Ana, 84 ani, ţărancă din Ciuperceni, judeţul Gorj.

36
 „Eminescu la Floreşti”
interviu cu Liviu Poenaru, directorul Muzeului „Mihai Eminescu”, din
Floreşti

R - Domnule Liviu Poenaru, sunteţi sufletul acestor manifestări şi totodată

omul cel mai potrivit pentru a ne vorbi despre Eminescu. V-am ruga să ne povestiţi
despre venirea lui la Floreşti, ce l-a determinat să vină aici şi care au fost roadele
şederii pe aceste meleaguri?
L.P. - Sunt Liviu Poenaru, directorul muzeului «Mihai Eminescu» de la
Floreşti. Venirea lui Eminescu la Floreşti în vara anului 1878, s-a datorat aşa cum
am zis în cartea mea, apărută «Eminescu la Floreşti» - unui exil. Sunt primul care
a spus aşa ceva şi mulţi m-au apreciat pentru ideea aceasta.
De ce? Ce exil a fost? El, în 1876, era inspector şcolar la Iaşi şi Vaslui. Căzând
guvernul Catargiu – guvern conservator, junimiştii, fiind şi ei conservatori -
automat, venind liberalii, l-au schimbat. Şi a rămas săracul muritor de foame.
Atunci a venit prietenia cu Ion Creangă, cei doi prieteni la care mergea, mai
mult să mănânce. Între timp, Ioan Slavici, ajunsese la ziarul ‘’Timpul”, care era
ziar conservator, în Bucureşti. Aflând ce se întâmplă cu Mihai, l-a chemat la
ziar. După asta, Mihai Eminescu cheamă şi pe Caragiale. De unde l-a cunoscut
pe Caragiale? De la trupele teatrale pe care le-a însoţit prin ţară. Şi s-a format o
conducere extraordinară.
Ziarul care a avut trei genii în conducere: Eminescu, Slavici şi Caragiale. Ce
i-au mai făcut, apoi, lui Eminescu? I-au pus în spinare un dosar penal, cum că ar
fi furat cărţile când era directorul... Biblioteci Naţionale din laşi!
Da. A fost salvat de Nicolae Mandrea, preşedintele Curţii de casaţie, cum ar fi
acum procurorul general al României. Acesta i-a închis dosarul. Dar, el a căpătat
o ură cumplită împotriva liberalilor. Şi a început atacul în ziarul Timpul, ajungând
până acolo încât chiar Maiorescu a intervenit. Eminescu, însă a continuat să atace.
C.A. Rosseti - pe care îl făcea în toate felurile - a zis în parlament, la un moment
dat: “pe ăştia, cu mănuşi, aşa ca Eminescu, îi luăm şi îi băgăm în balamuc, cum
fac nemţii”. Deci, ei deja îl condamnaseră nebun. Prietenii săi - Slavici, în special,
care era cel mai bun prieten al lui – au hotărât să-l ducă undeva, să-l scape de
liberali. Atunci, Nicolae Mandrea zice: “Măi, eu am la Floreşti un conac”. De unde
avea el conacul? Fiind junimist, el venise şi el - era bucovinean - la Bucureşti.
A cunoscut pe fata lui Barbu Bălcescu, fratele lui Nicolae Bălcescu, pe Zoe, pe
cea mai mică, cu care s-a căsătorit foarte repede. Bălcescu voia chiar să scape de
ea, deoarece se căsătorise a doua oară – îi murise nevasta - şi noua soţie se purta
foarte urât cu fata. Şi a măritat-o! Deşi era o diferenţă de 30 de ani între el şi soţie
s-au înţeles foarte bine. Şi zice Nicolae Mandrea: “Eu am moştenit la Floreşti, în
Dolj, - în Dolj era atunci - un conac şi îl ducem acolo”. Slavici zice: «Dar cum îl
37
convingem să plece, fiind ştiut că el ataca în presă pe liberali. Cum îl convingem
să plece? Şi atunci a zis Maiorescu: «Măi, tot avem lada plină cu documentele
Hurmuzachi, să-i dăm să traducă primul volum». L-aţi convins că-i dau şi o mie
de lei, dar Eminescu a acceptat mai mult ideea, pentru că el, din ‘76 până în
‘78 nu mai scrisese nicio poezie, făcuse numai politică. Şi a acceptat ideea - că
aici este linişte, poate să scrie, mai primeşte şi nişte bani... Şi a venit la Floreşti.
Dar nimeni nu a pus problema - eu am pus-o în cartea mea – nici Călinescu,
nici Slavici - domnul Nicolae Mandrea locuia la Bucureşti cu nevasta, Bălcescu
în Craiova cu familia, cine a avut grijă la Floreşti de Eminescu? Cum, stătea
singur?! Slavici zice: “Am venit şi l-am găsit singur, aşa cum îi plăcea lui să stea”
iar el trebuia să mănânce şi atunci, am plecat de la ideea asta: “Cineva trebuie
să fi avut grijă de el”. Şi am început să caut prin arhive. N-am găsit! Întâmplător
când am înfiinţat muzeul, în 1988, făcând curăţenie m-am suit în pod şi am găsit
un maldăr de dosare, ale fostei primării Floreşti. Surpriza: găsesc un dosar din
1877, unde scrie: Administratorul moşiei, Sandu.
Pătru. Zic: „Ăsta dacă a fost administrator, a trăit şi a murit. Trebuie să aibă
o cruce”. Şi am plecat atunci în cimitirul Floreşti. Deodată, am văzut o cruce
mare de piatră şi scria acolo: «Noi, Nicolae Mandrea şi Zoe Mandrea, ridicăm
cruce întru cinstirea lui Sandu Pătru, pentru dreaptă credinţă». Deci, Eminescu a
venit la Floreşti, Sandu Pătru trebuie să fi avut grijă de el, a fost vizitat de Zoe în
câteva rânduri. Este o amintire a uneia din fiicele ei, care spune că mama, cât a
stat Eminescu la Floreşti, l-a vizitat de mai multe ori şi a stat cu el la masă.
R - Domnule Liviu Poenaru, dacă ne puteţi spune, cam în ce perioadă a stat
Eminescu la Floreşti?
L.P. - Aici, iar am încercat să mă documentez. Cineva a spus că a stat în iulie-
august. Nu este adevărat! A venit din iunie, în jurul lui 10 iunie, să zicem, şi în tot
cazul, în jurul lui 15 august, el era deja la Bucureşti. Sunt mărturiile prietenilor.
Deci, cam asta a fost perioada în care a stat aici, la Floreşti.
R - S-a vorbit aici - la ospăţul în cinstea lui Eminescu - despre o eventuală
boală a lui?
L.P. - Da, dar iar s-a greşit. Un om bolnav nu putea să traducă 700 de pagini
în două luni şi să creeze nişte poezii minunate: «0 zgâtie de fată»,»Freamăt de
codru». «Fiind băiet păduri cutreieram», «Revedere», «Scrisoarea III». Dovada?
Manuscrisele sunt cu aceeaşi culoare de hârtie cu care sunt traducerile din
Hurmuzachi. A scris trei scrisori de aici - trei s-au păstrat, bineînţeles - căci cât a
stat aici, au continuat să-i apară articole în «Timpul», scrisori pe care le trimitea
prin poşta Filiaşi sau prin Slavici care venise odată la el, aici. In cele trei scrisori,
într-una întreabă de fratele său – ofiţerul Matei - singurul care a avut urmaşi,
într-una practică satira, iar în cea de-a treia întreabă despre bani. Ce se întâmplă
de nu-i mai veneau banii! Are două poezii dedicate, aici, unei femei cu care a
petrecut: “Freamăt de codru” şi “0 zgâtie de fată”.
38
 R - Ce alte proiecte, întru cinstirea memoriei lui Eminescu, mai aveţi?
L.P. - Acum, avem problema muzeului, înfiinţat în 1988, în condiţii extraordinar
de grele. Ideea o duceam demult, în ‘78 am făcut parcul “Eminescu”, am pus
o placă comemorativă cu ajutorul domnului Mocioi – preşedinte la cultură, pe
atunci - şi după aceea a venit problema muzeului. Dar era foarte greu să găsesc
documente. Am căutat la Arhivele statului, ajutat de foarte mulţi prieteni, oameni
de cultură, o doamnă din Bucureşti, Maria Păunescu - general în Securitatea
statului - care ne-a putut aduce un trailer de materiale, legate de Eminescu. Apoi,
în 1989, am înfiinţat Societatea Prietenilor lui Eminescu, la Floreşti. Dar n-a fost
acceptată de domnul Mocioi. După revoluţie însă, am făcut Societatea Prietenilor
– legală, şi acum este Societatea Academică “Eminescu”. Am scos, în 1988,
revista Luceafǎrul la Floreşti. În 1989 -17 octombrie, am fost arestat de securitate
ca urmare a numărului 6 al revistei, acuzat că ‘”Prietenii lui Eminescu” e un fel
de societate francmasonică care încearcă răsturnarea guvernului, în societate, or
fi fost şi foşti legionari dar nu trebuie să confundăm legionarismul cu „Garda de
Fier”.
R - Domnule director, ce simţiţi ca om, ca locuitor al Floreştiului, despre viaţa
lui Eminescu?
L.P. –Pe mine, ideea Eminescu m-a urmărit de când eram copil. Atunci, taică-
meu mă forţa să învăţ poezii de Eminescu. Zicea că, înainte de a mă închina,
să învăţ o strofa din Eminescu. Când am terminat liceul mi-a căzut la examen
“Poezia de dragoste”, imediat la facultate - şi, depindea, dacă nu luam examenul
aveam ordinul de încorporare în buzunar - trag biletul şi; “Poezia de dragoste la
Eminescu”. Am început să râd. Prof. Trăistaru, care era pe atunci, mă întreabă de
ce râd? I-am arătat biletul şi zice: «Păi şi ce, eşti stăpân pe..? «Păi, da cum să nu
fiu!» Mi-a propus - atunci - două variante: să trec în bancă să mă pregătesc şi apoi să
răspund sau să răspund la o singură întrebare. Dacă nu ştiam pierdeam examenul.
Am mizat şi zice: «Să-mi spui unde se întâlnea Eminescu cu iubita lui? Am trecut
imediat în revistă... şi îi răspund: ‘’În „Sara pe deal». ‘’Bravo! Eşti student». S-a
ridicat şi mi-a strâns mâna. Deci, ideea asta “Eminescu” m-a obsedat mereu.
Sunt pe cale de a scoate a doua carte “’Eminescu sub semn astral”. Prima a fost
considerata în presă “MONUMENT’’, a doua va fi “de senzaţie”. În această carte
vreau să fac şi nişte rectificări. În primul rând cu data de naştere a lui Eminescu.
El nu s-a născut la 15 ian. 1850 cum se ştie, ci la 20 dec. 1849. Există o însemnare
a tatălui său, pe o Psaltire veche, unde zice: «Astăzi, 20 decembrie 1849, la orele
3 şi 15, europeneşti, s-a născut fiul meu Mihail». Dar, eu, pornesc pe horoscop.
Nu pe ăsta care se dă în ziare d pe ăla cu rotiri, cu planete. Calculul vieţii lui
Eminescu, cade exact la 40 de ani, când el trebuia să moară. Anul de vârf al lui
Eminescu a fost 1878, când a fost la Floreşti şi vin apoi la perioada de nebunie,
1883. El, din 1881, intrase în Societatea francmasonică ‘’Carpaţi». Intrând în
Societate nu mai aveai voie să ieşi, pentru că acolo depuneai un jurământ. El
39
a ieşit însă şi l-a îndemnat şi pe Slavici să nu intre. A fost atunci condamnat
la moarte. S-a tras la sorţi şi a căzut doamna Slavici. Ea-l declară nebun. «A
înnebunit Eminescu», îi scrie lui Maiorescu. Slavici fugise cu două zile înainte
la Viena pentru a nu fi el implicat. Cum s-a întâmplat, de fapt, cu nebunia? După
ce doamna Slavici îl declară nebun, unul dintre francmasoni îl ia şi îl duce la
cârciumă, îi dă de băut, şi îl întreabă de ce crede că merg lucrurile prost în ţară.
Eminescu răspunde că din cauza regelui, «Păi n-ar fi bine să-l fi omorât?» spune
francmasonul. Eminescu - care ştia că era condamnat la moarte şi purta pistol să
se apere, l-a scos şi l-a pus pe masă. Chelneriţa atunci a fugit. Francmasonul l-a
luat şi au plecat cu o birjă la Cotroceni. Apoi, au mers la baia comunală. Acolo,
îi zice ăsta: ‘’Nu facem şi noi o baie?» «Ba da», zice Eminescu. Îl bagă în baie,
închise uşa pe dinafară şi dădu telefon la poliţie: «Veniţi că Eminescu a înnebunit,
se arde în baie». De acolo, l-au arestat şi l-au băgat în ospiciul Şuţu. Şuţu era şi
el francmason. Şi vin, acum, la moartea lui. La Viena - după ce fusese la Şuţu - i
s-a găsit mercur, care era otrăvitor şi de aceea avea halucinaţii şi scenele acelea
de nebunie. Întors la Şuţu, aceasta spune despre ziua morţii poetului: Eminescu
a trimis după mine; să vină directorul spitalului, aduceţi-mi o cană cu lapte. Era
într-o formă bună, după o oră, a murit”. Probabil că a fost ultima doză de mercur.
Nu este nici o dovadă că el a fost bolnav de inimă, până atunci când a avut atacul.
Apoi, este problema autopsiei, aici îi dispare cerebelul, după care îi dispare şi
dosarul de internare la Şuţu. Creierul într-o stare de putrefracţie – este distrus şi
el distrugându-se, astfel, dovada otrăvirii cu mercur. Dar, după grafic, Eminescu
trebuia să moară. Că au contribuit şi ăştia, au contribuit. Dar el trebuia să moară.
Aşa spun astrele. Vă mulţumim!
Alin Dobromirescu
Claudiu Giurescu

Inscripţii în temelia istoriei

În ciclul de programe culturale coordonate de Viorel Gârbaciu şi Ion

Cepoi şi grupate sub genericul «Gorjul istoric şi cultural», cu prilejul a 750 ani
de la atestarea Ţării Litua, a 500 ani de la atestarea judeţului Gorj, şi a 400 ani de
viaţă urbană în municipiul Târgu-Jiu, s-au ţinut deja primele două manifestări.
SUB SEMNUL LUI EMINESCU
Cea dintâi s-a desfăşurat la Muzeul «Mihai Eminescu» din Floreşti sâmbătă,
14 iunie a.c., şi a cuprins o serie de comunicări, un festival-concurs de literatură,
expoziţii şi lansări de carte, ilustraţii şi ex-libris, în organizarea Centrului judeţean
al creaţiei Gorj, Societăţii Academice «Prietenii lui Eminescu la Floreşti» şi
Consiliului local Ţânţăreni. Acţiunea continuă în pădurea Negraia, s-a constituit
din întâlnirea scriitorilor doljeni şi a celor gorjeni, precum şi din adunarea
generală a membrilor Societăţii Academice»Mihai Eminescu». Au participat
40
la dezbateri: Constantin Băbălău, deputat; Gheorghe M. Gheorghe, primar al
comunei Ţânţăreni; Maria Pârvu, învăţătoare; Ion Mocioi, Mihai Duţescu, Liviu
Poenaru, Petre Popescu-Gogan, Ioan Anastasia, Jean Băileşteanu, Zenovie
Cârlugea, Costel Dobriţescu, Adrian Frăţilă, Aurel Antonie, Nicolae Diaconu,
Ionel Buşe,Cristian George Brebenel, Constantin Popescu, Alin Dobromirescu,
Claudiu Giurescu, Doru V. Fometescu, Marcel Rădulea, Mihai Fozache.
Gorjeanul, nr. 2137

MĂTĂSARI – File de monografie

Numele de Mătăsari, după informaţiile verificate mai temeinic s-ar trage de

la faptul că strămoşii noştri care au trăit înainte vreme pe aceste văi s-au ocupat
cu creşterea gândacilor de mătase, fiind în această regiune duzi cu a căror frunză
s-au hrănit aceste mici vieţuitoare.
A mai circulat o părere că s-ar fi ocupat parte din bătrânii noştri cu negoţul,
această dovadă nu este întemeiată.
Comuna Mătăsari este aşezată între dealurile Bohorel, Miculeşti, Bujorăscu şi
Strâmba Vulcan. Ea este alcătuită din 4 sate: Mătăsari, Brădet, Runcurel şi Croici.
Înainte de 1949 era alcătuită din două comune: Mătăsari, formată din satele:
Mătăsari şi Croici, iar Brădetul format din satele Brădet şi Runcurel. Cele 4 sate
care formează comuna Mătăsari în trecut au aparţinut de fostul judeţ Mehedinţi,
erau aşezate la marginea judeţului de care depindea cele două comune care în
prezent formează una singură. Legătura cu conducerea judeţului era foarte grea,
cetăţenii trebuiau să plece cu o zi înainte să ajungă la timp unde erau chemaţi.
Mijloacele de locomoţie nu existau.
Din 1949 şi până în 1956, comuna Mătăsari a depins din punct de vedere
administrativ de raionul Strehaia şi aici a întâmpinat greutăţi, Strehaia, reşedinţa
raionului, se afla la 44 km de comuna Mătăsari.
Din anul 1959 Mătăsarii aparţin raionului Tg-Jiu, distanţa dintre comună şi
oraşul Tg-Jiu este de 30 km. Faţă de trecut este o aşezare mai bună, deşi avem
2 dealuri cu şosele proaste după ce s-a trecut peste aceste dealuri, şoseaua se
îmbunătăţeşte, iar mijloacele de locomoţie se găsesc cu uşurinţă.
Locuitorii din cele 4 sate care alcătuiesc comuna sunt oameni vrednici, cuminţi
şi buni gospodari, au căsuţe vesele şi curate, livezi îngrijite, curţile pline de
păsări, vite bine îngrijite, femeile bune gospodine şi bine îmbrăcate, lucrează zi şi
noapte inul, cânepa, lâna, borangicul din a căror fire îşi fac îmbrăcămintea pentru
întreaga familie şi pentru îmbrăcarea camerelor pe care ţi-e mai mare dragul să
le priveşti. Hărnicia lor nu se rezumă numai aici, ci de primăvara şi până toamna
dau ajutor soţilor la munca câmpului.
Din punct de vedere geologic solul comunei noastre este felurit pe valea
pârâului Jilţului, are mici lunchiţe, cu un pământ mai productiv, iar dealurile şi
41
vâlcelele de pe teritoriul comunei, solul e slab în producţie, hărnicia locuitorilor
şi respectarea sfaturilor agronomice a făcut ca să se mai mărească producţia faţă
de trecut.
În urma ultimelor cercetări asupra satelor de pe raza comunei, cariere şi planuri
înclinate prin toate satele de pe raza comunei s-a găsit cărbune în straturi groase
la o adâncime nu prea mare.
Apa o procură locuitorii prin puţuri săpate la o adâncime între 8-14m.
Pe unele văi se găsesc izvoare unde locuitorii au săpat fântâni la o adâncime
de 2-3m.,acestea însă sunt rare. Pentru agricultură locuitorii nu au de unde să-şi
procure apa în comună, nu sunt râuri a căror apă s-o poată folosi cel puţin pentru
grădinile de zarzavaturi. Toată nădejdea şi-o lasă în ploaie , la care au anexat
arăturile adânci de toamnă şi muncile dese din timpul verii. În comună nefiind
râuri, nu avem nici mori de apă.
Clima în comuna noastră nu este aşa de aspră, rar avem ierni cu geruri mari
şi zăpezi grele. Toamna, iarna şi primăvara sunt de multe ori foarte ploioase.
Vânturi avem din răsărit, apus şi mai rar dinspre Dunăre.
Căldură mai copleşitoare este în iulie şi august, dar nu în toţi anii la rând.
Botanica. Pe raza comunei Mătăsari au fost pe vremuri păduri mari. În prezent
se găsesc pe unele dealuri şi văi păduri izolate. Pe dealurile pe care nu au fost păduri
după 23 august 1944, prin grija PMR, locuitorii comunei îndrumaţi şi îndemnaţi
au plantat coastele prăpăstioase cu salcâmi care astăzi formează perdele când le
priveşti sunt o podoabă şi plantarea acestora a salvat de la inundaţii terenurile
fertile de pe valea Jilţului necesar agriculturii. Paralel cu acest mare avantaj,
o parte din locuitori au căutat să intensifice agricultura ţinând seama că noile
plantaţii cu salcâmi oferă albinelor floarea sa de care ele au absolută nevoie.
Alte plante care cresc în comună în proporţii mai mari sunt: stejarul, ulmul,
frasinul, fagul, iar pe văi plopul, aninele şi salcia.
Prin crânguri creşte măceşul şi alunul. Ca dovezi sigure că în trecut au existat
păduri în satele noastre sunt cărbunii care s-au găsit prin săpăturile făcute şi
casele moştenite sunt toate construite din lemn ale căror bârne sunt masive şi bine
încheiate. Sunt unele pivniţe sub case înalte care posedă uşi late de 1 m. Dealurile
din vecinătatea satelor, coastele văilor au fost plantate cu pomi roditori ca: pruni,
meri, peri, cireşi, nuci, gutui, într-o proporţie mai mare prunul. În vatra satelor
pe marginea şoselelor şi în grădinile de pe lângă casă au plantat locuitorii: dudul,
zarzărul, mărul şi părul. Pe pantele dealurilor au plantat viţă de vie, în trecut au
avut vie românească care prin distrugerea de filaseră rar se mai găseşte câte un
buştean pe locurile pe unde altădată erau vii frumoase şi cu producţie bogată.
Varietatea care în prezent ocupă majoritatea suprafeţei din plantaţie este nova,
alte soiuri sunt într-o proporţie foarte mică. Vie nobilă nu avem în comună.
Din cereale se cultivă:porumbul, grâul, ovăzul şi mai puţin secara şi orzul.
Până la 23 august, suprafaţa arabilă era cultivată mai mult cu porumb, grâul
42
ocupǎ cam 1/8 din suprafaţa arabilă. În prezent pe terenul arabil al G.A.C.
Mătăsari suprafaţa cultivată cu grâu este cam 2/3 din suprafaţa totală de pământ
arabil. O plantă care se mai cultivă este tutunul. Această plantă aduce locuitorilor
un venit anual simţitor.
Animalele. În comuna Mătăsari din animalele sălbatice trăiesc: vulpea,
iepurele, lupul este călător.
Dintre animalele domestice care au fost tovarăşii nedespărţiţi ai strămoşilor
noştri şi care se menţin şi astăzi sunt: boul, vaca, calul, oaia, capra şi porcul.
Oile în trecut au fost într-un nr. mult mai mare faţă de astăzi. În satele Brădet
şi Runcurel până la al doilea război mondial caprele ocupau după oi un procent
destul de simţitor, acum nr. lor s-a micşorat foarte mult şi în cele două sate. Calul
în prezent faţă de trecut s-a redus la o proporţie foarte mică.
Păsări. Dintre păsările domestice care trăiesc pe lângă casa omului în comuna
Mătăsari sunt: curca, gâsca, găina, raţa şi într-un nr. restrâns bibilica. Acestea
constituie hrana cetăţenilor prin carne şi ouă şi le asigură un venit anual prin
vânzarea atât cooperativei cât şi pe piaţă.
Note istorice.
În comuna Mătăsari se găseşte un monument care s-a construit după primul
război mondial, el s-a ridicat de locuitorii satului Mătăsari şi Croici în amintirea
eroilor căzuţi în luptele de la Cerna, Jiu, Olt, Mărăşeşti şi Mărăşti în campania din
1916 – 1918 contra germanilor.
Mijloacele de comunicaţie.
Nu posedăm decât căi de comunicaţie alcătuite din şosele comunale, fiind
aşezată comuna cu toate satele pe văi.Ca să se deplaseze locuitorii spre oraşe
trebuie neapărat să traverseze două dealuri şi spre Tg-Jiu şi spre Turnu- Severin
cu şosele nu în condiţii bune. Drumurile care fac legătura satelor sunt amenajate
cu nisip, piatră roşie.
Când sunt ploi mari legătura între sate devine grea, drumurile se strică cu
uşurinţă, dacă nu s-a aşternut pe ele nisip bun. Şoseaua care leagă comuna cu Tg-
Jiu prin satul Timişeni din comuna Roşia Jiu, în ultima vreme prin grija deosebită
a Comitetului de partid raional a devenit o şosea foarte bună şi cetăţenii astăzi
circulă pe ea cu uşurinţă faţă de trecut unde nici cu 4 boi la car nu puteau să iasă
din noroi şi să urce cele două dealuri, fie ducându-se la Tg-Jiu sau venind.
Industrie.
În satul nostru nu am avut niciun fel de industrie. Locuitorii din satul Mătăsari
au practicat de mută vreme împletirea coşurilor din nuiele. Această meserie le-a
adus un folos mare atât prin valorificarea coşurilor în bani cât şi prin schimbul cu
cereale cu locuitorii din satele de la şes.
Numărul familiilor din cele patru sate ale comunei în anul 1948 era de 765 în
prezent 890. Avem o populaţie de 3449. Numărul muncitorilor şi salariaţilor din
comună şi plecaţi dar legaţi de gospodărie, 292.
43
 Şcoli pe raza comunei în cele patru sate în anul 1948 erau 4, în prezent sunt
5.
Numărul elevilor. În prezent avem la toate şcolile 455 dintre care 261 la
clasele I-IV şi 194 la clasele V-VIII. Pe raza comunei nu avem copii rămaşi
neşcolarizaţi.
Numărul cadrelor didactice care predau au fost în 1948 la toate şcolile 10 în
prezent sunt 22. Analfabeţi am avut, în prezent, nu mai avem.
Dispensare n-am avut, astăzi avem unul. Personalul sanitar  : în trecut erau
2, în prezent 8, dintre care 2 medici. Aparate de radio nu am avut în trecut, în
prezent sunt 62.
În comuna Mătăsari avem o gospodărie colectivă. A luat fiinţă în februarie
1962, şi a construit în fiecare sat pătule, magazie şi grajd.
Activitatea culturală care urmăreşte formarea conştiinţei socialiste a
oamenilor muncii şi dezvoltarea trăsăturilor morale ale omului nou este făcută
de organizaţiile de partid şi căminele culturale din cele 4 sate care ţin legătura cu
căminul de centru.
La cămin se găsesc cărţi pentru cititori.
Echipele artistice prezintă regulat programe bine pregătite.
Cooperativele sunt mijlocul de a lupta cu succes împotriva capitalismului.
Cooperativa din comuna Mătăsari are 4 magazine, în fiecare sat câte unul.

(Material scris în 1962 de învăţătorul

şi profesorul multor generaţii
CONSTANTIN D. TĂNĂSOIU
şi găsit la Fondul Arhivei comitetului
Raionul Gorj, pag..162-168, textul fiind
redactat conform cu exprimarea autorului)

DOCUMENTE DE MOŞNENI

În dorinţa de a da la lumină cât mai multe izvoare răzleţite prin casele

satelor moşneneşti, publicăm aici o grupă de acte vechi ale moşnenilor din satul
Brădet, judeţul Mehedinţi. Ele se referă la proprietatea indivizată a moşnenilor
din Brădet şi s-au trimis spre transcriere la Arhivele Statului. Dintre acestea, 50
documente se află transcrise în condica de documente a moşnenilor şi în dosar
sunt numai trei, care privesc tot Brădetul. Condica este deteriorată, roasă de vremi
şi pătată de apa ce a pătruns prin şiţa afumată până la podina unde se păstra. O
parte din legătura de piele de la cotor rămas încă, iar coperţile îi lipsesc. După
filigrama hârtiei care poartă anul 1838, se vede a fi scrisă curând după acest an.
Transcrierea cu caractere chirilice este unitară şi caracteristică primei
jumătăţi a secolului XIX. Copistul, poate din Brădet, era cunoscător al scrierii,
44
era om de meseria aceasta fiindcă în unele locuri,imitând originile, a ornat textul
cu litere în chinevar, în special literele majuscule şi data documentelor. Convinşi
că documentele se pierd cu vremea şi odată cu ele şi dreptul la proprietate,
moşnenii au hotărât concentrarea lor în condică aşa cum se făcea la mânăstiri
şi prin casele boiereşti. Condica se încredinţa, de obicei, celui care avea mai
multă proprietate şi datorită acestui fapt a ajuns până la noi. Deşi documentele
interesau pe toate familiile de moşneni din Brădet, cel care a pus, probabil, la
cale întocmirea acestora în condiţii este popa Ion Bălan, cel care stăpânea partea
cea mai mare prin cumpărarea dreptului celorlalţi codevălmaşi. Nu credem să
fi transcris el condica, căci avea peste 70 de ani la vremea aceasta, ci un om
angajat înadins, care nu-şi însemnează însă numele. Transcrierea din condică
reprezintă note cu destulă valoare pentru toţi, pentru că nu se vede a o fi prezentat
la vreo autoritate pentru legalizare, cum s-ar fi făcut cu multe condici boiereşti
sau mânăstireşti. Popa Ion Bălan a transmis condica fiului său Dumitraşcu, care
şi-a transcris singur actele de proprietate ulterioare în această condică după anul
1850. El semnează cu numele de Dumitraşcu Popa Ion Bălan Brădeţeanu.
Primele documente poartă număr de ordine de la 1 la 43.Ultimele fiind
transcrise de Dumitraşcu din timp în timp, iar măsura în care se constituiau, nu
mai au număr de ordine. Chiar grafica este mai variată la ultimele acte. Noi le
publicăm în ordine cronologică numerotându-le astfel, unificându-le cu cele din
dosar şi dând în transcriere întreagă pe cele vechi şi numai în rezumat pe cele din
secolul XIX. Neapărat, pentru că pentru istoricul acestui sat de moşneni sunt tot
atât de importante şi unele şi altele. Pentru lămurirea legăturilor între neamuri,
acum mult mai ramificate, poate că tocmai documente mai noi să prezinte mai
mult interes.
După conţinut sunt mai toate zapise şi acte întocmite cu ocazia micilor
neînţelegeri ivite între moşneni pentru determinarea hotarelor de moşii, din
această cauză par a nu prezenta intrarea ca informaţie istorică generală. Lipsa
actelor cauzate din cancelaria domnească arată că moşnenii au stăpânit netulburat
din tată în fiu şi din această cauză n-a fost nevoie de întărirea domnească asupra
dreptului de proprietate. Aceasta se vede şi din caracterul mai mult privat al
actelor, nefiind nevoie decât, din când în când, să se stabilească dreptul fiecăruia
prin alegeri de hotare fără să se facă apel la judecată. Pentru trecutul satului
Brădet ele sunt destul de importante. Dacă menţionăm numai Ocolirea moşiei
Brădet făcută în anul 1779 Februarie 4,cu lista tuturor moşnenilor din acea vreme,
arătând suprafaţa de pământ ce aparţine fiecăruia, este de ajuns să ne dăm seama
de cine sunt stâlpii neamurilor din acest sat şi de starea lor economică.
Brădetul,sat aşezat la poalele dealului Bujorăscu, era un sat bine închegat,
era un sat bine închegat,cu locuitori strâns legaţi între ei prin rudenie şi cu o stare
economică bună.
Proprietatea s-a transmis din tată în fiu în mod paşnic şi nu s-a fărâmiţat
45
prea mult ca în alte sate de moşneni unde proprietatea moşnenească aproape a
dispărut. Aşa se explică lipsa actelor de natură juridică din această condică.
Bănuim că se mai găsesc în Brădet şi alte acte vechi, unele poate mult
mai vechi decât cele de aici. Acestea nefiind adunate ca cele din condică, sunt
răzleţite din lăzile diverşilor urmaşi de moşneni şi sunt sortite pierzării. Cele de
care ne ocupăm privesc mai mult familia Bălanilor şi pe cele cu care s-au înrudit,
spre exemplu: Trocanii, Purdeştii, Bobeii, etc.
Controlând lista moşnenilor din Ocalnica făcută în anul 1779 despre
care au vorbit, cu „Tabele statisticeşti pe anul 1838” aflate la Arhivele Statului
din Bucureşti, constatăm că este desăvârşită potrivire între ele găsind în ambele
aceleaşi neamuri: Bălanii, Turtureii, (urmaşii lui Radu Turturea pomenit în actul
din 1645 mai 3), Vezureii, Budeştii, Trotecanii, Purdeştii (urmaşii lui Gh. Purda,
ginerele lui Ion Lăudat Turturea pomenit în actul din 1765 ianuarie 25), Cuculeştii,
Bobeii, Bărcenii, Lupuleştii etc. De observat că păstrăm nu numai numele de
familie ci şi pe cel de persoană, cu toate că numărul persoanelor creştea an după
an.
Aşa „Tabelele Statistice” arată că din 161 de familii câte se aflau în anul
1838 în Brădet, 25 purtau numele de Bălan (urmaşii lui Udrea Bălan pomenit în
primele acte) iar la nouă dintre ele, capul de familie se numea Ion Bălan. Apoi
12 familii aparţineau neamului Turturea, 16 familii ale neamului Hârceanu, 9
ale neamului Buda(urmaşii lui Gavril Buda), 6 ale neamului Purda, 6 Trotea, 7
Vezure etc.
Din documente şi din „Tabelele Statistice” rezultă că omul de bază al
Brădetului era la începutul secolului XIX, popa Ion Bălan care la 1838 avea
vârsta de 70 de ani, având de soţie pe Călina şi 5 copii(3 fete şi 2 băieţi: Ion şi
Dumitraşcu). Popa Ion Bălan răscumpăra mereu de la rudele moşneni părţi de
moşie şi închega o frumoasă moşie. Şi restul moşnenilor aveau situaţie bună
materială fiindcă toţi sunt părtaşi ai moşiei actului, care era foarte variată: loc de
cultură vie, pomet(mai ales pruni), silişte, fâneaţă, pădure, mori etc. În tot satul
nu era decât un singur clăcaş, ţiganul Ion Neculae Ursaru, fierarul satului, restul
fiind toţi proprietari.
După cum am mai spus, chiar dacă alte acte referitoare la Brădet nu s-ar
mai găsi în localitate, cele publicate aici, completate cu informaţiile din „Tabelele
Statistice” alcătuiesc un izvor însemnat de informaţie istorică pentru luminarea
trecutului unui act de moşneni cum este Brădetul, care pare a fi dus o viaţă mai
tihnită decât alte sate ale ţării.

Material prezentat de
Preot C. PURDESCU
Parohia Brădet

46
 Despre ţinuturile Jilţurilor

Mult stimate domnule profesor, în mod cu totul întâmplător, am observat

la un fost elev al meu o revistă, al cărui titlu mi-a atras atenţia: „Murmurul
Jilţului”, şi răsfoind-o am văzut conţinutul, care m-a bucurat nespus de mult şi
pentru că iniţiativa a pornit de la dumneavoastră, vă felicit din toată inima, pentru
reuşita ei şi mai ales pentru importanţa ce-o prezintă ea, pentru prestigiul liceului
dumneavoastră, pentru contribuţia ei la dezvoltarea orizontului cunoaşterii în toate
domeniile, ale elevilor dumneavoastră şi-n acelaşi timp la stimularea talentelor
din cadrul liceului.
Şi pentru că e vorba de frumosul nume al revistei, încerc să vă descriu un
material, pe care, nu-i nevoie să-l publicaţi în paginile revistei, dar care totuşi să
fie făcut cunoscut unor elevi ai liceului.
Ţinutul acesta al Jilţurilor, cuprins între Jiu şi Motru, este spre Nord – Vest,
separat de dealurile: Bujorăscu, Brădet, Roşia, este presărat la vale de şapte
râuleţe, care, toate, poartă numele generic de Jilţ. Acestea sunt:
- Jilţului Bohorel – Negomir – Baniu
- Jilţului Brădeţelului – Mătăsari – Dragoteşti – Trestioara
- Jilţului Croici – Cojmăneşti – Slivileşti – Bolboşi – Borăscu
- Jilţului Ştiucani - Miculeşti - Slivileşti
- Jilţului Băzăvani – Strâmtu – Slivileşti
- Jilţului Hobiţa – Covrigi – Ohaba
- Jilţului Miluta – Menţi – Borăscu
Despre frumuseţile văilor Jilţurilor se poate vorbi foarte mult, eu însă îmi
propun să amintesc doar câteva din aceste frumuseţi. În aceste văi,s-au păstrat
până mai curând şi se mai păstrează şi azi, foarte rar, tradiţiile străbunilor noştri
printre care: costumele populare specifice acestor zone, cu cămăşi cusute în timpul
nopţilor de iarnă de fetele noastre, cu oprege şi vâlnice, cu brăciri (bete) mai late
pentru bărbaţi, mai înguste pentru femei, cu veste (jilepci) din dimie sau postav
alb, brodate cu găitane, lucrate tot în casă din lână neagră, cu ciorapi cu ciucuri şi
opinci încreţite, cu care fetele se încălţau la hora satului cu ocazia sărbătorilor de
iarnă sau de primăvară, cu căciuli de miel de culoare neagră şi chiar albă.
S-au păstrat şi cântece vechi, bătrâneşti fie cântate cu vocea fermecătoare
a fetelor şi băieţilor şi chiar a bătrânilor, fie din diferite instrumente:fluier, caval,
frunză, drămbă (drând), clarinet, clarinet, vioară, vuvă, solz ş.a.
Pe văile Jilţurilor s-au jucat hore specifice locurilor şi se mai joacă încă,
şi care au încântat privirile participanţilor la diferite nedei, bâlciuri sau serbări
populare, care erau frecvente la căminele culturale sau serbările câmpeşti.
Este bine să amintesc despre nedeea din dealul „Berbeniţa” cu o vechime
de sute de ani, care se ţine în ziua de duminica „Tomii”, şi care la primele ei
47
începuturi era un mijloc de întâlnire a sătenilor din zona Jilţurilor şi chiar de pe
Valea Jiului, pentru a se ruga la început de primăvară pentru roade bogate şi
împotriva calamităţilor naturale, şi a bolilor, de unde au mai purtat denumirea
şi de ciumărci, adică ruga împotriva cutremurătoarei boli din vremea aceea
„ciuma”.
Mai amintesc doar şi de tradiţionalul bâlci anual al Jilţurilor din zăvoiul
de la Dragoteşti,din data de 27 iulie(Sf. Pantelimon) şi care are o vechime de
peste 100 de ani, despre care îmi propun, dacă se va mai putea şi dacă se va
considera interesant, să prezint, la altă dată, un material mai bogat.
În încheiere, vă doresc, domnule profesor, mult succes atât în activitatea
dumneavoastră didactică, cât şi în activitatea extraşcolară, pentru a putea educa
elevii şi în spiritul dragostei faţă de locurile natale, faţă de frumuseţile şi bogăţiile
patriei noastre, faţă de moşii şi strămoşii noştri, faţă de valorile culturii româneşti
în general.
Cu dragoste şi stimă
VLAD Nicolae
Învăţător pensionar - Dragoteşti

Contribuţia locuitorilor de pe Valea Jilţului la cucerirea Independenţei

României

Cucerirea Independenţei a reprezentat un moment de o importanţă deosebită

în dezvoltarea României moderne. Declarată la 9 mai 1877 a fost consfinţită prin
jertfa şi contribuţia materială a întregului popor.
Aflate la acea dată în componenţa judeţului Mehedinţi, localităţile
traversate de pârâul Jilţ şi-au adus, după posibilităţi, contribuţia la câştigarea
Independenţei.
Documentele vremii atestă aportul populaţiei din această zonă la războiul
din 1877 - 1878. Datorită aşezării geografice a judeţului Mehedinţi, în imediata
apropiere a locurilor de desfăşurare a luptelor, resursele materiale şi umane ale
comunelor componente au fost solicitate la o contribuţie maximă.
La decretarea mobilizării armatei şi pe timpul operaţiunilor militare, cei
mai mulţi dintre mehedinţeni s-au aflat în rândurile Regimentelor I Dorobanţi, I
şi IV linie, II Călăraşi şi în Divizia
teritorială militară I. Regimentele I şi IV linie au participat la apărarea
Calafatului, la ocuparea redutelor Griviţa 1 şi Griviţa 2, la cucerirea Plevnei şi
Rahovei, la încercuirea Vidinului.
Printre cei răniţi şi rămaşi pe câmpul de luptă s-au numărat sergentul
Dascălu Păun din Dragoteşti şi soldaţii Horcea lon din Brădet, Bâza Constantin
Dragoteşti, Trandafir Vasile din Menţi, Nebunu Pantelie şi Carlaonţ Vasile din
Miculeşti.
48
 Pentru actele de bravură şi eroism în luptă au fost distinşi cu medalia „Virtutea
Militară” Bejenaru Gheorghe, Petre Ciorecanu şi Gheorghe D. Gheorghinescu
din Cojmăneşti.
Prin subscrieri benevol, donaţii, ofrande şi rechiziţii, locuitorii de pe valea
Jilţului au contribuit la aprovizionarea operativă, cu produse şi materiale, a
unităţilor militare române.
La apelul adresat populaţiei de Mihail Kogălniceanu pentru a dota armata cu
puşti moderne, din comunele acestei zone, au fost strânse următoarele sume: 35
lei din Mătăsari, 30 lei din Miculeşti, 104 lei din Slivileşti, 16 lei şi 65 bani din
Runcurel, 32 lei din Brădet, 7 lei şi 55 bani din Tehomir şi 50 lei din Dragoteşti.
Locuitorul Alexandru Ciortan din cătunul Croici oferea armatei române 10 lei,
40 ocale grâu, 100 ocale porumb,10 ocale fasole şi un berbec.
Pe aceeaşi listă de ofrade erau menţionaţi: preotul Voicu Cotoi din comuna
Corobăi, lon Petrescu din Mătăsari, Vasile Gh. Păsărescu, lon Boiangiu, Nicolae
Popescu şi loan Popa Constantin din comuna Dragoteşti. Aceştia donau armatei
22 lei, 90 ocale grâu, 270 ocale porumb,trei berbeci şi două vaci.
In statisticile vremii sunt de asemenea consemnate 152 ocale fasole, două
kilograme fân şi 11 kilograme grâu provenite de la localităţile Mătăsari, Negomir,
Slivileşti, Miculeşti şi Strâmtu.
Dovedind o adâncă înţelegere faţă de cerinţele ţării şi marele efort pe care-l
depunea întregul popor, locuitorii văii Jilţului au adus o contribuţie importantă la
câştigarea independenţei, făcându-şi pe deplin datoria.

Prof. Liliana TAŞCĂU

Arhivele Statului, Judeţul Gorj

Datini şi obiceiuri de Florii şi Paşte din satul Runcurel, Mătăsari, judeţul

Gorj

Din vremuri de demult bătrânii povestesc cum s-a făcut lumea şi tot
cuprinsul ei. Şi tot ei povestesc şi învaţă pe urmaşi despre bunul Dumnezeu şi
cum umblau şi cum se purtau oamenii şi toate obiceiurile de atunci.
În Oltenia, Muntenia, Moldova şi multe alte zone tradiţiile sunt diferite şi
fiecare zonă are obiceiuri specifice ei.
În Oltenia, oamenii au păstrat de-a lungul timpului tradiţiile specifice şi
nimeni nu le-ar putea schimba.
Cu drag ascultăm şi cu drag vorbesc bătrânii despre obiceiurile de
demult.
În localitatea Runcurel, comuna Mătăsari, din zona Gorjului, bătrânii
nu au uitat obiceiurile pe care bunicii si străbunicii lor i-au învăţat. Floriile se
serbează în ultima duminică din Păresimi. Legenda spune ca Iisus Hristos, după
49
învierea lui Lazăr a fost întâmpinat de locuitorii Ierusalimului cu ramuri verzi de
salcie. Maica Domnului vrând să-l vadă pe Iisus răstignit a întâlnit în cale o apă.
S-a rugat de toate plantele să o treacă dar niciuna nu a vrut, numai salcia a întins o
cracă drept punte să treacă dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o să fie dusă
la biserică de Florii iar după această zi, pomii înmuguresc si înfloresc.
Floriile ţin o săptămână şi obiceiul este ca în această săptămână oamenii nu
se spală pe cap să nu albească, precum pomii înfloriţi. Dacă apa e descântată se
spală pe cap să le crească şi să nu le cadă părul. După ce s-au spălat, apa se pune
la rădăcina unui pom altoit.
De Florii se scutură pomii zicându-se: „câte flori atâtea mere, Dumnezeu
ne dă avere”. În această săptămână nu se pune nimic în pământ fiindcă se fac
flori dar nu se leagă rod. Se zice că aşa cum va fi de Florii va fi şi la Paşte. Paştele
este o sărbătoare foarte importantă şi de aceea poate că este cea mai aşteptată.
Se zice că pentru această zi toată lumea se înnoieşte, adică fiecare trebuie să aibă
câte un rând de haine noi, sau curate, iar înainte de sosirea acestei zile se spală si
se scoate tot afară din casă.
Înainte de ziua Paştelui este Joia Mare, o zi foarte importantă. Este Joia de
pe urmă din Păresimi, adică Joia din săptămâna Patimilor.
Joia Mare e considerată apărătoarea morţilor. Bătrânii spun că morţii vin
pe la locuinţele lor stau la streşina casei până înainte de Rusalii când se dau colaci
şi ouă de pomană. În această zi nu se mătură prin casă şi nu se dă gunoiul afară,
căci morţii sunt flămânzi şi cu gurile căscate, aşa că gunoiul azvârlit este înghiţit
fără voia lor. Bătrânele pun în această zi câte o cloşcă pentru ca puii să fie numai
cocoşei. În această zi nu se doarme pentru că acela care doarme va fi leneş tot
anul. Seara, oamenii merg la biserică şi fiecare are câte o lumânare care în timpul
slujbei se ţine aprinsă. În această seară slujba este numită denie şi toţi cei prezenţi
îngenunchează de douăsprezece ori fiindcă se citesc douăsprezece Evanghelii.
Vinerea din săptămâna patimilor se numeşte Vinerea Seacă şi în această zi
nu se pune nimic în pământ deoarece va seca. Se mai numeşte şi Vinerea ouălelor,
fiindcă în această zi se vopsesc ouăle de Paşte. Se ţine post negru ca să ne ajute
Dumnezeu, ferindu-ne de boli şi necazuri. În această zi se scaldă atât bătrâni
cât şi copii, deoarece cine se spală în această zi este curat atât sufleteşte cât şi
trupeşte şi scapă de bube, de dureri de cap, dar şi scurgeri de sânge din nas.
Vineri seară oamenii merg la biserică, la priveghe. În această seară
femeile lipesc pe cruci lumânări din ceară curată, iar aceste lumânări sunt furate
socotindu-se că sunt bune pentru farmece de dragoste,sau pentru a lipi pe uleiul
stâlpilor ca să aibă ceară multă şi de calitate.
Dacă va ploua în Vinerea Seacă ,anul va fi mănos. Se spune că cei
care vor muri în această zi vor ajunge în iad fiindcă e ziua chinurilor lui Hristos.
În ziua de Paşte înainte de a se îmbrăca în haina nouă se trece prin ea o monedă
metalică sau un obiect metalic ca să fie omul sănătos şi cămaşa trainică. Când se
50
scoală, fiecare pune prima dată mâna pe fier sau clanţa de la uşă să fie sănătos şi
tare. Fiecare se fereşte să nu pună mâna pe sare căci se vor păli mâinile şi nici
ouăle roşii nu se mănâncă cu sare. Se pun brazde de pământ cu iarbă să treacă
copiii peste ele când pleacă şi vin de la biserică, la pragul uşilor ,la case. La
biserică fiecare are lumânare, leuştean şi flori. Pe drumul satului nu se spune
„Bună ziua” ci „Hristos a înviat” ,iar răspunsul este: „Adevărat a înviat”.Fiecare
are mai mult de doua ouă. Unul pentru a-l lăsa la biserică, unul sau mai multe
pentru a ciocni, iar altul se păstrează. Când se ciocneşte oul spart este dat celui
care a avut oul mai tare sau chiar altcuiva, deoarece daca nu se dă îi va ieşi gâlci
şi buboaie cât oul.
Oul se zice că reprezintă pe creatorul lumii. Anafura primită la Paşte se
pune în sarea vitelor ca vacile şi oile să aibă mulţi viţei şi miei.
La întoarcere, de la Paşte, se mănâncă carne, iar dintre fripturi cea mai
însemnată este mielul, acesta semnifică pe Domnul Isus Hristos. Se spune că
cine moare în ziua de Paşte merge în Rai, fără a fi judecat, ca şi cei care mor
în Săptămâna Luminată. Săptămâna Luminată urmează după Paşte, iar Domnul
Isus Hristos a luminat-o prin învierea sa din morţi, iar în această săptămâna se
luminează toate. În sâmbăta din Săptămâna Luminată, sătenii merg la biserică
cu parastase. La întoarcere se sărbătoreşte pentru că este nedeia de Sâmbăta
Luminată.
Rudele se adună de prin toate părţile şi vin pentru a se întâlni cu cei
cunoscuţi, neamuri, prieteni etc.
Sărbătoarea ţine toată ziua, de dimineaţa şi până seara când vin lăutarii şi
cu toţii merg în sat la horă, şi până dimineaţa sărbătoarea e în toi, iar tinerii sunt
neobosiţi.
BUZARIN GETA,
clasa a XI- a A
(Din discuţiile avute cu bătrânii si preotul satului)

ÎNVIERE

Când s-o aprinde iar făclia

Sufletele noastre-ntunecate,
Lăcrima-v-a-n tihnă glia
După stropi de libertate…

Trâmbiţe când vor răsuna

Între azur si străfund,
Eternitatea iar va învia
Pe un vad cu aspru prund!
51
 Cetatea vremii se dărâmă,
Rătăceşte margine de timp
Şi piere a pământului urmă
În lumina unui nimb…

Arde iar în cer făclia

Că întunericul s-a luminat,
Şi suflete cernite, şi glia
Cântă, „Hristos a înviat!”

Alin DOBROMIRESCU

Obiceiuri legate de momentele cruciale din viata omului

MOARTEA

Dacă ar fi să facem comparaţie între lumea străveche şi lumea nouă şi animalele

de povară, astăzi circulă fel şi fel de maşini, pe unde în trecut zburau doar păsările,
astăzi zburăm şi noi cu ajutorul avioanelor şi totuşi în aceasta lume în care trăim,
ceva a rămas neschimbat şi anume obiceiurile.
Obiceiurile străvechi şi ritualurile au rămas neschimbate, aducându-ţi
aminte de lumea străveche. Printre aceste obiceiuri străvechi, putem enumera
evenimentele hotărâtoare pentru destinul omului: naşterea, botezul, nunta şi
moartea. Despre aceste evenimente au scris mulţi scriitori, unul dintre ei fiind
şi Mihail Sadoveanu, care, în „Baltagul”, a înfăţişat acest eveniment, mai ales
înmormântarea. Acest obicei nu este la fel peste tot, depinde de diferite zone. La
noi, în judeţul Gorj, înmormântarea are mai multe faze. Când moare un om, după
ce este spălat, îmbrăcat şi aşezat în pat cu mâinile pe piept, în fiecare zori de ziuă
se cântă un cântec numit „Zorile”, pe care îl cântă trei femei: „Zorilor surorilor,/
nu pripireţi cu zoritul,/ că X cu gătitul,/ cu merinde de mâncare,/ cu ţoliţe de
purtare,/soare, soare frăţiore,/ nu pripi cu răsăritul,/ până X cu gătitul.” Aceasta
se repeta de trei ori. Se cântă până în ziua în care mortul trebuie îngropat.
Înainte de a pleca de acasă spre cimitir se împart 44 de batiste, fiecare
având câte o lumânare şi un ban. Când grupul de oameni pleacă spre biserică,
mortul este pus într-un car unde sunt întinse aşternuturi lucrate la război de femeia
casei.
În fruntea convoiului merge un om care ţine crucea, după el vin copiii care
ţin coroanele, urmează părintele şi paracliserul, după ei vine carul şi neamurile
52
mortului, iar la sfârşit oamenii din sat care vor să însoţească mortul. Pe drumul
spre biserică convoiul se opreşte de trei ori, unde unii membrii ai familiei aruncă
cu monezi. Când ajung la biserică, mortul este băgat în biserică unde toţi cei dragi
îşi iau rămas bun. După ce carul care a adus mortul este gol, un om merge pentru
a-l aduce acasă la poartă luându-i-se roata dreaptă din spate, simbol al dispariţiei
unei persoane din casă. După ce este îngropat, un membru al familiei dă, peste
groapă, 44 de gulere albe, fiecare guleraş fiind însoţit de un ban şi un colac cu
colivă. Când se întorc de la biserică oamenii sunt chemaţi la pomană. Înainte să
înceapă să mănânce preotul şi un membru al familiei dă ocol mesei de trei ori.
Membrul familiei ţine în mână un toiag făcut din lemn de alun, care este crestat
puţin la un cap unde se pune un ban. De toiag sunt legate o basma sau prosop,
flori, o cană cu apă, lână şi lumânări. Toiagul este dat de pomană unui copil.
În această seară se dau de pomană trei colaci, la o fată dacă a murit o
femeie ,işi la un băiat dacă a murit un bărbat, numiţi colacii serilor. În această
seară se pune după uşă unde a stat mortul un pahar cu apă acoperit cu o batistă,
spunându-se că în decursul a cinci săptămâni, cât trebuie să stea paharul acolo,
sufletul mortului vine să bea apă. De a doua zi trei copiii trebuie să aducă apă cu
ulciorul timp de cinci săptămâni. Dacă mortul este femeie trebuie să aducă apă
două fete şi un băiat, dacă este bărbat, trebuie să aducă apă doi băieţi şi o fată.
După ce trec nouǎ zile se face iarăşi pomană şi se dau 44 de turtiţe cu diferite
bucate pe ele, fiecare turtiţă este însoţită de câte un pahar de apă. La fel se dă la
pomana de cinci săptămâni. Tot acum se sloboade şi apă, adică o femeie bătrână
merge cu copiii care au adus apă, la un râu (apă curgătoare). Fiecare copil are
toiagul său şi o ulcea de pământ cu care trebuie să arunce apă de 44 de ori spre
răsărit.
Femeia care este cu ei pune în trei troace (coaja de la un dovleac tăiată
în mai multe bucăţi şi uscată,ca să poată pluti pe apă) câte o lumânare tăiată în
două şi aşezată în formă de cruce. Fiecare copil aduce cu el un răboj (un lemn de
alun cu 44 de crestături) pe care îl dau femeii care e cu ei. În timp ce troacele se
pun pe apă cu lumânările aprinse, femeia taie fiecare crestătură a răbojului. Tot
la slobozirea apei, mai participă un copil, în afară de cei trei care au cărat apă.
Acest copil trebuie să fie de mărturie. După ce toate acestea se sfârşesc, femeia
îl întreabă: „Tu soare,soare frăţiore ai fost de mărturie c-a adus X apă sufletului
mortului să-i fie” ,iar el răspunde: „Am fost”.
La această pomană se face iarăşi toiag. La pomana de şase săptămâni se
face un parastas la capul mortului. Se mai face pomană de şase luni,la un an,la
trei ani şi la şapte ani. Dacă moare o fată este îmbrăcată în mireasă, iar dacă
moare un băiat se împodobeşte un pui de plop la fel cum este împodobit bradul
de nuntă. Puiul de plop trebuie tăiat de un băiat, iar în vârf se pune un prosop. În
drum spre biserică, băieţii ţin pomul de trunchi, iar fetele de vârf.
Trei fete cânta un cântec numit „Steagul”- Steagule, steguţule/ Bradule,
53
brăduţule/ Cine mi te-a poruncit/ Jos de mi te-ai coborât/ X mi-a poruncit/ Că lui
i-am trebuit/ Vara, vara de umbrit/ Iarna, iarna de scutit/Vara, vara de răcoare/
Iarna, iarna de viscoale/ Scoală X încă o dată/ Şi fă-ţi ochişorii roată/ Uită-te la
lumea toată/ De-ţi vezi mamă/ De-ţi vezi tată/ De-ţi vezi fraţi/ De-ţi vezi surori/
Şi grădiniţa cu flori/ Gradina cu flori mărunte/N-are cine să le ude/ Gradina cu
flori rotate/ N-are cin’ să le mai poarte”.
Dacă moare un copil mic timp de patruzeci de zile se dă câte un izvor
de lapte cu biscuiţi, nefăcându-i-se pomeni cu colaci şi colivă decât după ce se
presupune că a crescut.
În încheiere putem spune că obiceiurile vechi vor dăinui şi în viitor,
indiferent de schimbările mediului în care trăim.

Culese de
PAGNEJER Alina, clasa a IX-a A
de la Pagnejer Elena, ţărancă din satul
Croici, com. Mătăsari, în vârstă de 78 ani.

Cele mai importante evenimente din viaţa omului sunt: naşterea, botezul,
cununia şi moartea, aceasta din urmă fiind şi cel mai dureros eveniment din viaţa
omului. Atunci când moare un om, prima dată se spală, apoi se îmbracă şi se
aşază pe nişte blane până când i se face coşciugul.
Când moare un om, trebuie să stea în casă timp de trei zile, a treia fiind
înmormântat. În aceste trei zile cât stă acasă, în fiecare dimineaţă trei femei se
duc în zorii zilei şi înfig trei lumânări în curte, se întorc cu faţa spre răsărit şi
cântă zorile: „Zorilor surorilor/ Pâna Maria cu gătitul/ Soare, soare frăţiore/ Nu
pripi cu răsăritu/ Ca Maria cu gătitu / Cu nouă cuptoare de mălai/ Cu nouă buţi de
vin/ Şi cu nouă de rachiu”.
Mortului i se pregătesc toate cele necesare pentru înmormântare printre
care i se fac gulerele din pânza prinse de o lumânare şi la fiecare guler se pune
câte un ban. Femeile care fac aceste gulere cânta, zicând că ele cântă pomeţii:
„Trecuşi Marie trecuşi,/ Pe lângă o fântână / Si văzuşi o babă/ Cu haina săină/ De
ţi-o cerea tinereţea/ Tu să nu i-o dai/ Să-i dai un gulerel/ Cu banu din el”.
La cei care mor necăsătoriţi li se face un steag din plop în vârful acestuia
se prinde un prosop şi se împodobeşte. Acest steag se cânta atunci când cel mort
este dus la biserică: „Steagule, steguţule/ Plopule, plopuţule/ Mai apleacă-ţi
crengile/ Să se suie în tine odată/ Să se uite în lumea toată/ Să vadă fraţi si surori/
Să se uite in lumea toată/ Să vadă fraţi şi surori/ Să vadă pe mama sa/ Apa, apa
aducând/ Şi turtitele făcând”.
Când ajung aproape de biserică tot nişte femei cântă: „Bucură-te mănăstire/
54
Că uite ce lăstar iţi vine/ Şi nu vine să umbrească/ Şi vine să putrezească”.
Când se ajunge la bisericǎ mortul este băgat în biserică alături de mai
mulţi oameni, unde i se face o slujba, după care este condus spre mormânt. Când
este băgat in mormânt, o femeie cântă: „Ţărână, ţărână/ Să te pui uşoară / Să-i fii
surioară/ Pământe, pământe / Să te pui uşor/ Să-i fii frăţior”.
Acasă se pune un pahar cu apă spunând că sufletul mortului vine şi bea
apă. Acest pahar cu apă trebuie ţinut timp de cinci săptămâni, în fiecare dimineaţa
schimbându-se apa şi punându-se alta proaspătă.
După ce s-a terminat cu toate ale înmormântării, rudele mortului se duc
în fiecare sâmbăta timp de şase săptămâni, spunând că poartă sâmbetele. La cinci
săptămâni după ce moare omul se face o pomană. În acest timp de 40 de zile trei
copiii duc apă în fiecare dimineaţă cu excepţia zilei de duminică.
Cei trei copiii care aduc apa sunt două fete si un băiat, dacă cel decedat
este femeie, şi doi băieţi şi o fată, dacă este bărbat. Aceşti copiii merg .împreună
cu o femeie la un izvor de unde slobod apa. Acestă femeie are cu ea trei toiege.
Dacă sunt două fete, două toiege vor avea batic si un prosop, iar dacă sunt doi
băieţi, două prosoape şi un batic.
Cei trei copiii au câte un răboj făcut din alun pe care răboj sunt făcute
44 de crestături. Tot cu aceşti copiii mai vine un copil care să fie de mărturie.
Această femeie îl întreabă pe copil de mărturie: „Soare, soare frăţioare/ Este de
mărturie/ Că a cărat X apa/ Mariei să-i fie”, aceasta răspunzând scurt: „sunt”.
Fiecare copil scoate din izvorul respectiv patruzeci şi patru de căni cu
apă. Acasă, la pomană se dau 44 de sâmbecioare sub forma literei „S”.

Culese de
PANFILOIU Elena, clasa a IX-a A,
de la Vâlsan Elena, ţărancă din satul
Croici, comuna Mătăsari, Gorj.

Moartea este ultimul lucru în viaţa unui om. Astăzi se regăsesc mai rar
ritualurile ce se efectuau de către străbunii noştri la bătrânii satelor care îşi mai
aduc aminte sau nu de acestea.
Primul lucru după moartea omului este spălarea şi îmbrăcarea acestuia
în haine noi. Trei nopţi la rând când mortul zăboveşte acasă femeile mai bătrâne
vor cânta cântece de jale după pierderea omului drag familiei din care face parte.
Astfel sunt cântate „Zorile”: „Zorilor, surorilor/ Nu pripiţi a zori/ Până X s-a găti/
Cu ţolite de purtare/ Cu merinde de mâncare/ Cu nouă oale de mâncare/ Cu nouă
cuptoare de pâine / Şi cu nouă de mălai/ Şi cu nouă buţi de vin/ Şi cu noua de
rachie”,acest cântec repetându-se de trei ori.
Dacă mortul este un băiat sau un tânăr neînsurat va fi împodobit un plop
55
precum un brad, iar fetele vor fi îmbrăcate în mireasă. În această situaţie se va
cânta „Bradul”: „Lemnule, lemnuţule/ Bradule, brăduţule/ Vara, vară de umbrit/
Iarna, iarnă de scutit/ Vara, vară de răcoare/ Iarna, iarnă de viscole/ Lemnule,
lemnuţule/ Apleacă-ţi vârfurile/ Să mă iau cu mâinile/ Să văd fraţi să văd surori/
Şi să-l văd pe tatăl meu/ În vie intrând/ Struguri culegând/ Să-mi îndulcesc guriţa/
Să-mi îmbunesc inima/Lemnule,lemnuţule/ Apleacă-ţi vârfoaiele/ Să mă iau cu
mâinile/ Şi să văd pe mama mea/ Turtiţa-mi făcea/ Să-mi îmbunesc inima ”.
Un alt cântec este Gulerele care este cântat în cele trei zile în care mortul
este în casa sa.
„Hai X hai/ Hai înainte hai/ Hai pe-o potecuţă/ Şi-n poeniţă/ Să faci o
fântâna/ Cu apă sălcie/ Cum îţi place ţie/ Şi-n fundul fântânii/ Să faci o bătrână/
Cu dinţii de lână/ Cu haina săină/ Cu cârja-n mână/ Şi de ţi-o cere fata/ Şi să nu
i-o dai/ Că-ţi trebuie-n rai/ Şi să-i dai un guler/ Şi-un colăcel/ Şi cu bănuţul din
el”.
După zăbovirea mortului acasă timp de 3 zile va urma a fi înmormântat.
Pe ultimul drum va fi întâmpinat de către un grup de persoane constituit din
prieteni şi rude.
Pe acest drum se vor face trei popasuri când părintele va citi decedatului,iar
un membru al familiei va arunca cu monede.
Ajuns în biserică, părintele va citi pentru iertarea păcatelor decedatului
făcute cu vorba sau cu fapta. După înhumare un membru al familiei va da de
pomană 44de gulere cu un ban, alături de un colac.
Dacă omul a decedat nespovedit şi negrijit şi fără lumânare se va face
pomană de la înmormântare, de la nouă zile şi sărindarele de la un an,doi ani şi
trei ani. La aceste sărindare se procedează astfel:se face un toiag care este format
dintr-o boată dreaptă crestată la cap unde este pus un ban, trei mere înfipte într-o
creangă legată de capătul toiagului, un caier de lână şi un batic dacă decedatul
este femeie şi un prosop la bărbat. La pomana de înmormântare se vor da 44
de pahare pline cu vin, alături de 44 de colaci sau prescuri mici. Lângă acestea,
sărindarele şi pomenile sunt însoţite de o masă unde se va petrece.

Culese de
BALESCU Adrian,
de la Vezure Vasilica, 65 ani,
ţărancă din Brădet, Mătăsari

Dintre obiceiurile legate de momentele cruciale din viaţa omului face

parte şi „moartea ” pe lângă „naştere” şi „nuntă”.
După ce moare omul, se spală, se îmbracă şi se cheamă preotul pentru
a citi ieşirea sufletului. Timp de trei zile, trei femei în revărsatul zorilor, cântă
56
un cântec special, numit „Zorile”. Cele trei femei iau câte o lumânare în mână,
se duc la poartă, şi, aşezate cu faţa spre răsărit cântă Zorile: „Zorilor surorilor/
Nu pripiţi la zorit/ Că Gheorghe nu-i gătit/ Cu ţoliţe de-mbrăcat/ Cu merinde de
mâncare/ Nouă cuptoare cu pâine/ Şi cu nouă de mălai/ Cu nouă butii de vin/ Şi
cu nouă de rachiu/Că eu astăzi sunt chemat/ Ca să plec din al meu sat/ Pe poteci
necunoscute/ Şi pe drumuri nevăzute/ Dintr-o lume-n altă lume/ Dintr-o ţară-n
altă ţară/ Scoală Gheorghe în picioare/ Şi uită-te pe drum la vale/ Vezi,cine vine
călare?/ Vine Domnul Isus Hristos/ Călare pe-un cal frumos/cu şaua luată/ Cu
chinga cernita/ Cu frâu de mătase/ Să mi te scoată din casă/ Şi să te ducă în rai/
Că acolo e de trăit”.
La înmormântarea unui copil sau unui băiat necăsătorit, se cântă de
asemenea, un cântec special, numit „Steagul”: „Steagule,steguţule,/ Bradule,
brăduţule/ Cine mi te-a poruncit/ Să te cobori pe pământ?/ Gheorghe mi-a poruncit/
Căci eu lui i-am trebuit/ Vara,vară,de umbrit,/ Iarna,iarnă de scutit/ Vara,vară de
răcoare/ Iarna,iarnă de ninsoare/ De la loc frumos/ La loc furnicos/ De la loc cu
iarbă/ La loc fără iarbă”.
Când acesta ajunge în faţa bisericii, se cântă iarăşi: „ Bucură-te mânăstire/
Că plocon frumos îţi vine/ Şi nu vine să-nflorească/ Ci vine să putrezească”,iar la
ajungerea copilului mort în groapă se zice: „Bucură-te pămâncior/ Că-ţi mai vine
un fecior/ Şi nu vine să-nflorească/ Ci vine să putrezească”.
De obicei mortul se ţine în casă trei zile,timp în care este jelit de către cei
dragi.
La o înmormântare, trebuie 44 de colaci şi 44 de batiste cu 44 de gulere
zise şi „pomeţi” care au la un capăt o lumânare şi la celălalt învăluit câte un ban,
care se împarte lângă groapa mortului. Pomeţii sunt consideraţi vama mortului,
iar în timp ce se fac, se cântă un cântec de către o femeie bătrână: „Mergi
înainte,mergi,/ Până la o fântână/ Şi acolo te-ai întâlni/ Cu o babă bătrână/ Cu
haina săină/ Cu dinţii de lână/ Şi care te-ndeamnă/ Să mergi înainte, să mergi/ Ca
să dai de vamă/ Dai un colăcel / Şi un gulerel cu bănuţu-n el/ Mai mergi înainte,
mai mergi/ Şi iar te-ntâlneşti/ Cu baba bătrână/ Cu haina săină/ Cu dinţii de lână/
Ea ţi-o cere mâna dreaptă/ Tu să nu i-o dai/ Ei să mai dai un colăcel/ Şi un gulerel
cu bănuţu-n el ”.
Se ia un fir de aţă lungă cât mortul, se fac trei fire şi se înfăşoară ceara
pe ea, făcându-se de forma unui colac şi punându-se pe pieptul mortului peste o
cruce.
Mortul trebuie îngropat întotdeauna cu capul spre apus şi cu picioarele
spre răsărit. Atunci când moare, se pune o ulcea sub el care se ţine trei zile, iar
când pleacă cu el la groapă,se sparge după uşă ca să nu mai vină mortul înapoi.
Mergând cu mortul în drum spre biserică, se fac trei popasuri, iar la
fiecare popas, preotul citeşte din carte şi un om aruncă cu bani înaintea carului.
În faţa mortului, merge preotul, un om care duce crucea, gorniştii, copiii care
57
duc coroanele de flori şi două femei cu coşul de colaci. În biserică, i se aprinde
lumânarea de pe piept, de când începe slujba, şi după ce se termină, i se dă unei
femei care tămâie 40 de zile în urmă.
După ce se termină slujba, toţi oamenii din biserică sărută Sfânta
Evanghelie şi pe urmă toate rudele apropiate sărută mâna mortului în semn de
respect şi de despărţire. Apoi,după o scurtă cuvântare din partea preotului sau
a familiei îndurerate pornesc cu suferinţă pe drumul cel din urmă al celui care
fusese drag tuturor, spre a-şi lua adio pentru totdeauna de la el, dar rămânând viu
în sufletele celor care îl cunoscuseră şi îl îndrăgiseră.
Ajungând cu el la groapă, se pune capacul tronului, se bagă în groapă,iar
popa trage pământ peste el în semnul unei cruci. Apoi se pune crucea,care, prima
dată trebuie să fie de lemn. După 40 de zile, aceasta se poate schimba.
După toate acestea, oamenii care au fost după mort sunt chemaţi la
pomană. Când moare omul, se fac 12 turtiţe, încă 12 la 9 zile şi la 5 săptămâni se
fac restul până la 44, adică 20, care se dau cu câte un pahar cu apă.
După ce mortul este îngropat, se pune după uşă o batistă cu zahăr pe ea
şi un pahar de apă, apa schimbându-se în fiecare zi, ca să vină mortul să bea
apă. După nouă zile, se face din nou pomană mortului, aducându-se totodată şi
preotul pentru a citi ieşirea sufletului din casă.
La cinci săptămâni se sloboade apa, trei izvoare de apă pe care le-au adus
trei copii. Dacă mortul este bărbat, apa este adusă de doi băieţi şi o fată, iar dacă
este femeie, de două fete şi un băiat. Se duc copiii la râu, cu trei toiege care au
câte un pomet, lână, o basma sau un prosop, câte un ban în vârful toiagului şi câte
un pahar.
Înainte de toate, se pun pe apă trei troace cu câte două lumânări puse în
cruce şi aprinse la fiecare capăt. Cel care aduce apa nu trebuie să măture sau să
scuture, iar dacă trochiţa se înfundă sau se sting lumânările înseamnă că este
plină de gunoi. Fiecare copil pune pe colţul prosopului câte 44 de pahare cu apă.
Odată cu acestea, se ia un copil de martor că fiecare din cei trei copiii au adus 44
de izvoare de apă.
Acesta este întrebat de trei ori: „Soare, soare, frăţioare,/ Fii de mărturie/
Că Ion a adus un izvor de apă/ Lui Gheorghe să-i fie”, iar el răspunde că a adus.
Copiii pe lângă toiag mai au câte o boată cu 44 de crestături pe ea, numită
„răbojă”, iar în timp ce copilul pune un pahar cu apă pe prosop, femeia taie o
crestătură. Când se întorc acasă, se dă unui copil alt toiag şi un pahar cu apă, iar
acesta trebuie să meargă după preot de trei ori în jurul mesei.
Se mai face pomana mortului la şase luni, la un an, la trei ani, la şapte
ani şi la nouă ani. La şapte ani când se face pomana, se dezgroapă mortul, se pun
oasele într-o cutie de lemn, care este citită de preot şi lăsată o noapte în biserică.
Apoi din nou trei copii aduc trei izvoare de apă, iar după 40 de zile se sloboade
apa, totul făcându-se exact la fel cum a fost făcut înainte cu şapte ani, când omul
58
a murit şi a fost îngropat.

Culese de
STANCU Nicoleta,
Cls. a IX-a A,
de la Boiangiu Maria, ţărancă în
vârstă de 68 ani, com.
Drăgoteşti – Gorj

Deşi gândul la moarte ne îngrozeşte, totuşi trebuie să ne gândim şi la

ea deoarece mai devreme sau mai târziu ea va veni. O veche vorbă românească
spune ca moartea este mai aproape decât cămaşa. Până nu moare, bărbatul sau
femeia sunt spălaţi şi îmbrăcaţi deoarece se spune că hainele care le are pe el când
moare cu ele va merge pe lumea cealaltă. După ce moare, mortul este pus pe o
blană. În prima dimineaţă până la răsăritul soarelui, până la trei zile, trei femei
cântă zorile, fiecare purtând în mână câte o basma cu câte o lumânare aprinsă.
Zorile se cântă astfel: „Zorilor, surorilor/ Nu pripiţi cu zoritul/ Până X cu
gătitul/ Cu ţoliţe de purtare/ Cu merinde de mâncare/ Cu 9 cuptoare de pâine/ Şi
cu 9 de mălai/ Cu 9 butii de vin/ Şi cu 9 de rachiu/ Dintr-o ţară-n altă ţară/ Dintr-o
lume-n altă lume/ De la fraţi de la surori/De la grădina cu flori”.
Dacă este post, mâncarea se face de post, iar dacă nu se face mâncare
de dulce. În seara următoare preotul vine şi citeşte ieşirea sufletului şi citeşte
tronul ca după aceea să fie aşezat în el. Când mortul este aşezat în tron, o femeie
îi leagă picioarele cu lână, iar în biserică când spune preotul este dezlegat iar aţa
se bagă în tron. După aceea vin femeile şi fac pomeţii. Aceştia sunt nişte bucăţi
de pânză albă rămasă de la pânza care se pune pe ochi. Aceşti pomeţi când sunt
făcuţi se cântă şi ei astfel: „Plecaşi X plecaşi/ Pe-o cale-ndelungată/ Pe unde n-ai
fost niciodată/ Înainte să mergi/ Capul să-l apleci/ În dreapta să te uiţi/ Că este o
fântână cu apă sălcie/ Ce nu-ţi place ţie/ În uşa fântânii este o babă bătrână/ Cu
dinţii de lână şi cu toiagul în mână/ Şi mi te-o cerea frumuseţea ta/ Tu să nu i-o
dai/ Că-ţi trebuie-n rai/ Că tu ai ce-i da un colăcel cu gulerel/ Şi banii din el”.
Dacă este fată sau băiat se îmbracă în mireasă sau în ginere şi se face un
pom care cântă astfel: „Plopule,plopuţule,mai apleacă-ţi crăcile/ să se-arunce-n
tine-odată/ Să facă ochişorii roată.
Să vadă muma,să vadă tata/ Vadă fraţi, vadă surori/Vadă grădina cu flori”.
Până nu pleacă cu mortul la groapă se fac 22 de turtiţe iar la 5 săptămâni se
fac încă 22 făcute din făină albă şi porumb care se dau cu ou, carne, iar dacă este
de post cu fasole sleită, miere de albine, şi câte o ceşcuţă de pământ plină cu apă,
vin sau ţuică. După ce pleacă mortul, copiii celui mort, plătesc o femeie să măture
prin cameră unde a stat mortul. Pe drum cei apropiaţi casei plâng sau se cântă pe
59
el. Înaintea mortului merg copiii având coroane, preotul cu dascălul, omul care
duce crucea, gornistul, cel care duce sfeşnicul, două femei ducând coşul de colaci
şi două femei cu o pânză albă care aşteaptă să treacă carul sau maşina peste ea, iar
această pânză simbolizează puntea mortului. La fiecare odihnă pe care o face cu
mortul, pentru a face preotul o mică slujba, se dă câte un colac la fiecare din cei
trei gropari care se schimbă la boi şi se aruncă bani în faţa şi în spatele carului.
După ce se face mortului slujba în biserică este dus la groapă. În timp ce groparii
îngroapă mortul femeile dau colaci de pomană. Apoi lumea se întoarce acasă
pentru a mânca mâncarea de la pomană. Atunci se pune femeia care tămâie şi cei
trei copiii care aduc apă. La cinci săptămâni de la înmormântare se face pomană
iar copiii merg la un râu pentru a slobozi apa. Cu cei trei copiii merge o femeie
mai bătrână şi un copil de mărturie. Ajunşi la râu copiii spun următoarele cuvinte:
„Soare,soare fii de mărturie/ C-am adus apă lui X să fie”. Iar copilul de mărturie
zice astfel: „Şi eu sunt de mărturie c-a adus Y apă lui X să-i fie”.
Dacă troacele cu două lumânări aprinse puse în cruce se scufundă sau se
sting înseamnă că acei copii nu au adus apa curată. În timpul când ei aduc apă nu
au voie să măture, să cearnă prin sită sau să scuture. La fiecare pomană se dă câte
un toiag împodobit cu flori, lumânări, lână, un pomete cu bani în el şi o basma
cu o oală de pământ. Dacă este bărbat în loc de batic se pune un prosop. Toiagul
simbolizează acel toiag pe care Moise l-a purtat când a despărţit Marea Roşie în
două pentru ca poporul ales de Dumnezeu să poată trece în partea cealaltă iar in
urma lui marea s-a împreunat la loc omorându-i trupele lui Faraon care urmase
poporul lui Israel pentru a-l ucide. Aşa se încheie ritualurile înmormântării până
la cinci săptămâni. Pomeni pentru mort se fac la 6 luni, 1 an, 3 ani, 7 ani.

Culese de
ZAVOIANU IONELA Loredana
Clasa a IX-a A,
De la Puşcaşu Ecaterina, în vârstă de
78 ani, ţărancă din satul Miculeşti,
comuna Slivileşti.

În viaţa omului există patru evenimente prin care omul trece fie că sunt
mai triste sau că sunt mai fericite. Acestea sunt: nunta, botezul, căsnicia şi moartea
care face parte din evenimentul cel mai trist din viaţa omului.
Suferinţa nu a părăsit omenirea numai de o desăvârşită stricăciune morală
cu dânsa, a fost totodată şi cel mai puternic izvor al culturii omeneşti.
La moartea unui om se cheamă trei femei din sat să spele mortul si să-l
îmbrace cu haine noi şi după aceea este pus pe o masă unde trebuie să doarmă
noaptea. Când noaptea se îmbină cu ziua cele trei femei cântă zorile care sunt
60
astfel: „Fir de trandafir ce n-ai împupit/ Şi astăzi dimineaţă ca ieri dimineaţă/ Am
mai zăbovit de m-am despărţit/ De mama, de tata si de lumea toată/ De fraţi, de
surori, de grădina cu flori/ Scoală X scoală,că vacile zbiară/ Că viţeii rag cu capul
pe prag/ Că toţi se sculară, vacile mânară Numai boii tăi mug cu capul pe plug/
Scoală X scoală şi mi te roagă / De-ai trei meştri cu trei ferestrei/ Tot ţie să-ţi facă
căsuţă de brad/ Cum ţi-a fost mai drag cu nouă ferestre/ Pe una să-ţi vină miros
de tămâie/ Pe una să-ţi vină miros de pâine/ Pe una să-ţi vină miros de flori/ Pe
una să-ţi vină miros de vin/ Pe una să-ţi vină miros de cozonac/ Pe una să-ţi vină
miros de busuioc/ Pe una să-ţi vină miros de lămâiţă/ Pe una să-ţi vină miros de
fân cosit/ Pe una să-ţi vină miros de aer curat”.
După aceea se dă de pomană celor din casă şi cu care sunt alături, după
care se cântă iară: „ Scoală X, scoală că noi am auzit/ Că ai adormit, la tine-am
venit/ Cu-o lina lumina, tot ţie să-ţi vină”.
Spre seara tot cele trei femei cântă şi bocetul: „Cântă cucul între brazi//
Albă-i puica la obraz/ Cântă cucul la desişi/ Puica(neica) ţine ochii-nchişi/ Cântă
cucul pe o creangă/ Ca de nunta mi-o îmbracă/ Cântă cucu-n vârf de nuc/ Pe
puica (neica) la groapă mi-o duc”
Dacă nefericitei familii îi moare un copil ,cele trei femei cântă astfel:
„Dragu mamii sprâncenel/ Cum s-o face buruene/ Dragu mamii ochişori/ Cum
or creste bozişori/ Dragile mamii mânuţe/ Cum n-or mai face trebuţe/ Dragile
mamii picioruşe/ Cum n-or mai face urmuţe!/ Şi mânuţa când or şti/ C-acest loc
l-or părăsi/ Şi-napoi iar oi veni/ Căruţa ţi-or potrivi/ De iarbă şi de mohor/ Să
ştii că i-e mare dor/ De când tu m-ai părăsit/ Şi de la mine-ai pornit/Cămeşa ţi
s-a-negrit/ De m-oi ruga munţilor/Să iei seama binişor/ Să-mi trimiţi cămăşuica/
Pe şuierul munţilor/ Pe fundul pământului/ Când cu albă ţi-oi spăla-o/ Şi frumos
mi ţi-o urca-o/ Şi n-oi pune-o nici în boare/ Nici undeva la răcoare/ Nici în faţa
soarelui/ Ci-n faţa pământului/ Şi t-ei şterge pe obraz/ De-or fi lăsat Dumnezeu/
Pământul cu-ncuetoare/ Să-l descui eu când mă doare!/ Să-mi descui cu ţărâna/
Să-mi astâmpăr inima/ Să-mi văd copilaşul/ Pământule, urâtule/ Lacăt ai, şi cheie
n-ai/ Tot ce-ncui nu mai descui/ Copilul l-ai încuiat/ Şi nu l-ai mai descuiat”.
Mai târziu spre seară se pune în tronul mortului o cuverturǎ şi o perină iar
peste ele se pune mortul care este legat la picioare deoarece omul are păcate.
A treia zi vine preotul şi îşi spune predicile împreunǎ cu cântăreţul. În
drum spre biserică la fiecare intersecţie se aruncă cu monede. Când se iasă cu
mortul din curte, cele trei femei cântă: „Rămâi casă sănătoasă/ Ca mă duc la altă
casă/ Mai mândră, mai luminoasă”.
În curte se dau de pomană 44 de batiste şi guleraşe cu un ban legate de
lumânare.
În drum spre cimitir, după ce pleacă din biserică cu mortul se cântă astfel:
„Frunză verde, trei măsline/ Bucură-te mănăstire/ Ce garoafă intră-n tine/ Nu
intră să-mbobocească/ Şi-mi intră să putrezească/Dacă nu-mi credeţi cuvântul/
61
Aidiţi să v-arăt mormântul/ Daţi ţărâna la o parte/De vedeţi oase-nşirate/ Cobori
Doamne pe pământ/ Nu vezi moartea ce-a făcut?”
Când mortul este băgat în groapă cele trei femei cântă astfel: „Pământule,
pământule, lasă-te uşor / Pe trupul meu de azi-nainte/ Tu-mi vei fi părinte” sau
„Negrule pământule!/ Lacăt ai, şi chei n-ai,/Ce încui nu mai descui/ Cine-apucă
a-ntruna sub tine/ Până-i lume nu mai vine/ Negrule pământule!/Mulţi oameni
ai adunat/ Şi nu te-ai mai săturat/ Mulţi oameni ai înghiţit/ Şi tot nu te-ai mai
hrănit”.
După ce, cei din familia mortului îşi iau rămas bun, ia o mână de pământ
şi o arunca peste umăr după care îşi fac cruce şi spun „Dumnezeu să-l ierte şi să
se odihnească în pace”.
Acasă este pregătită masa unde toţi cei care au fost după mort sunt chemaţi
la masă, unde se dau de pomană 44 de ulcele cu câte un colac şi cu o lumânare,
se dă şi o boată de alun crăpată la un capăt unde se pune un ban. Într-o pungă se
pun dulciuri şi o batistă şi punga se leagă de băţ alături de lână şi cânepă. Cu acest
bât se dă de pomană unui copil dar înainte ca acesta să ia bâtul, părintele şi cu cel
care tot timpul trebuie să ţină bâtul şi copilul ocolesc masa de trei ori iar în urma
lor o femeie cu o cană de apă stropeşte în jurul mesei.
Copilului i se mai dă şi o strachină cu mâncare şi o lingură de lemn. După
ce se termină pomana, unui copil din sat i se dau două ulcioare sau doua găletuţe
pentru ca acesta să ducă timp de 44 de zile izvorul la trei case (casa mortului, la
copil acasă şi la un vecin). După ce termină de dus izvorul, copilul este chemat
împreună cu o martoră la slobozirea izvorului.
Fata care este martoră este întrebată: „Eşti martoră că X a adus izvorul lui
Y?”. După care martora răspunde: „Sunt martoră şi eu şi luna şi soarele”
Numărul de găleţi (sau ulcioare) sunt trecute pe o boată de măr. Boata
este ruptă în trei şi este aruncată în apa care curge la vale sau într-un jgheab cu
apă. Se mai ia şi o cotovaică de dovleac în care se pun două lumânări aprinse la
toate capetele în formă de cruce. Dacă lumânările se sting înseamnă că familia nu
a ţinut doliu. După slobozirea izvorului se face iarăşi o masă cu oameni chemaţi
din sat, unde se dau de pomană 44 de ulcele, 44 lipii şi mere sau altceva se pun
lângă lumânare. Se dă şi aici un bât de alun cu ban în cap, cu o pungă de dulciuri,
cu lână şi cânepă şi o crăcană de măr în care sunt înfipte trei mere.
Să fie într-un ceas bun şi Dumnezeu să ne păzească de rele.

Culese de
Mutu Rusalina
Clasa a - IX-a A,
de la Muja Alexandrina din Peşteana Vulcan.

Înainte de a fi înmormântată, persoana decedată se ţine trei zile în casă.

62
În aceste trei zile vine preotul de două ori şi-i citeşte ieşirea sufletului. Pentru
înmormântare se pregătesc 44 de guleraşe, 44 de colaci ; de guleraşe sunt legate
lumânări şi câte un ban. Mortul cât stă în casă se pânzuie cu pânză albă, pe care
la mijloc i se coase o cruce neagră.
Această pânză este cusută pe părţi cu fel şi fel de modeluri. Mortul se
leagă cu aţă la picioare care i se dezleagă înainte de înmormântare. În cele trei
zile cât stă în casă, trei femei îi cântă „Zorile” stând cu faţa spre răsărit, punând
în curte sau în pământ trei lumânări aprinse. Pe pieptul mortului se pune un colac
făcut din ceară de stup care poartă denumirea de stat. În sânul mortului se bagă
un săcuiaş cu diferite lucruri utile (ac,aţă,ou, colac, pietre, marmură, oglindă,
pieptene, creion, hârtie).
Când se porneşte cu mortul spre biserică în faţă merg copiii cu coroanele, după
ei urmează două femei cu coşul cu colaci,urmate de preoţi şi convoiul mortuar. În
timp ce merg spre biserică se fac trei odihniri, la aceste odihni se dau colaci,citesc
preoţii şi se aruncă bani mărunţi. Ajunşi la biserică i se face o slujbă şi în biserică
şi la mormânt, se udă cu vin şi se dau colaci de pomană peste groapă.
La persoanele care mor necăsătorite se cântă steagul: „Steagule,steguţule/
Bradule,brăduţule/ Cine mi te-a poruncit/ Să te cobor la pământ/ (numele mortului)
că i-a trebuit/ Vara,vară,de umbrit,/ Iarna,iarnă de scutit/ Vara,vară de răcoare/
Iarna,iarnă de viscole/Steagule, steguţule/ Mai apleacă-ţi crengile/ Să se ia cu
mâinile / Să-şi facă ochişorii roată/ Să se urce-n tine odată/ Să se uite pe drum la
vale/ C-o vedea tot mese-ntinse/ Şi făclii de ceară aprinse”.
La înmormântări se mai cântă şi guleraşul: „Plecaşi (prenumele mortului)
o cale neumblată /Pe unde n-ai fost niciodată/ Să te uiţi la mâna dreaptă/ Că este
fântână cu apă sălcie/ De aceea de-ţi place ţie/Şi-n uşa fântânii e o babă bătrână
/ Cu haina săină cu toiagu-n mână/ Şi-ţi cere tinereţea ta/ Să nu o dai/ Că-ţi
trebuie în rai/ Şi să-i dai un gulerel/ Şi cu-n colăcel/ Cu bănuţu-n el”. Zorile: „
Zorile surorilor/ Nu pripiţi cu zoritul/Până(numele mortului) s-o găti/ Cu ţoliţe
de purtare/ Cu merinde de mâncare/Şi cu nouă buţi de vin/ Şi cu nouă de rachiu/
Nouă cuptoare de pâine/ Şi cu nouă de mălai/ Să trimită răvaşele/ Pe la toate
neamurile/Să vină să-l petreacă/Din lumea asta-n cealaltă.

Culese de
Stoichiţoiu Andreea, clasa a VI-a A
de la Georgescu Eugenia,64 ani si
Dădălău Drina 63 ani, ţărănci din satul
Croici, Mătăsari, Gorj

- De ce mortul când moare se pune după uşă un pahar cu apă?

- Pentru că sufletul mortului timp de 40 de zile vine să bea apă.
- De ce omului când moare i se aduc 3 izvoare de apă?
63
 - Pentru că pe lumea cealaltă sunt puţine izvoare de apă,iar cei ce au
ulcele pot lua apă, dar care au ulcioare nu pot lua.
- De ce se leagă morţii la picioare şi apoi în biserică se dezleagă?
- Morţii se leagă la picioare pentru ca să stea picioarele drepte, iar apoi
se dezleagă fiindcă nu este bine să meargă împiedicat pe lumea cealaltă.
- Cum se dau turtiţele,cui i se dau?
- Turtiţele se dau cu câte o cană cu apă şi mâncare pe ele şi se dau în
fiecare dimineaţă la cei 3 copii care aduc cele 3 izvoare de apă.
- Ce se pune la toiag, ce simbolizează toiagul?
- Toiagul când se dă de pomană se pune la el o basma sau un prosop,
lână şi flori ca să nu se dea gol(adică numai boata). Mortul,pe lumea cealaltă îşi
apără izvoarele cu toiagul.
- Ce se zice când se sloboade apa?
- Soare fii de mărturie, că a adus cutare apă, lui cutare să-i fie.
- Ce înseamnă cântecul „zorile”?
- Omul când moare,cheamă neamurile(să vină) să-l petreacă din lumea
asta în cealaltă.
Cântecul zorilor: „Zorilor surorilor// Nu pripiţi cu zoritul/ Până cutare
cu gătitul/ Nouă cuptoare cu pâine/ Şi nouă butii cu vin/ Să trimită răvaşele/ Pe la
toate neamurile/ Din lumea asta într-ailaltă”.
- Care este cântecul steagului şi de ce se cântă?
- „ Steagule brăduţule/ Cine te-a poruncit/ Să te cobori pe pământ/ Că lui
i-a trebuit/ Vara de umbrit/ Iarna de scutit/ Vara de răcoare/ Iarna de viscoale”.
Se spune de trei ori şi se cântă numai la băieţi şi fete necăsătoriţi şi la copii
mici.
- Ce semnifică cei 44 de colaci şi cele 44 de gulere care se dau peste
groapă de pomană?
- Când se fac gulerele la mort se cântă trei femei: „ Cutare plecaşi pe
poteca neumblată/ Pe roua nescuturată/Să mergi tot înainte/ Să te uiţi la mâna
stângă/ Că este o fântână/ Şi în tinda fântânii/ O muiere bătrână/ Cu haina săină/
Ţi-o cere puterile/ Să nu i le dai/ Îţi trebuie în Rai/ Îţi dau un guleraş/ Şi un colăcel
cu grâu pe el”. Pe unde merge sunt 44 de vămi şi el trebuie să dea câte un colăcel
cu colivă pe el şi cu gulerel.
- De ce unii oameni fac sarmale şi prăjituri la pomană şi unii fac varză
şi gogoşi?
- Fiecare după posibilităţile lor,dar este bine sǎ se facă orice.
- De ce nu este bine să treacă mâţă peste mort, sau pe sub tron?
- Fiindcă se face vampir.

Discuţie realizată
de ZĂLIN Loredana,
64
 ID prof. in 1997,cu bunica sa Zălin Elena,
87 de ani, ţărancă din satul Croici, comuna
Mătăsari

TRESTIOARA - DRAGOTEŞTI
500 de ani
de
ATESTARE DOCUMENTARE

Socotesc că problematica socială e mai importantă decât cea

politică şi problematica morală mai importantă decât cea socială.
La 14 noiembrie 1998, DRAGOTEŞTENII au sărbătorit o taină a
sufletului nostru: 500 de ani de atestare documentară. Dovadă că viaţa spirituală
este o unitate în diversitate, măreţul eveniment a angajat vârste diferite, profesii
diferite, chiar domicilii diferite, toţi care, însă, vibrează la fel, au acelaşi dor.
Prima atestare documentară se referă la satul Trestioara şi este din
1498 – 1499, la 31 august, din timpul domniei lui Radu cel Mare (1495 – 1508),
prin care numeşte câţiva dregători domneşti („slugilor domniei mele”), cărora li
se întipăreşte stăpânirea în mai multe sate de pe Jilţ şi Jiu. Domnitorul împărţea
stăpânirile din Trestioara, Gura Jilţului şi din alte localităţi în părţi egale, unor
persoane care până atunci stăpâneau în „devălmăşie” (căci existenţa noastră pe
aceste plaiuri este milenară). În satul Trestioara (împreună cu „Corobăile”), în
prejma anului 1864, locuitorii se compuneau din 102 moşneni deosebiţi, dintre
care 20 erau vălpaşi şi 40 clăcaşi.
Pentru satele Dragoteşti, o primă documentare o avem din anul
1530, 13 septembrie (7039), când domnul Ţării Româneşti, Vlad Înecatul
(1530-1532), fiul lui Vlădiţă Voievod (sau Vladislav) „întăreşte lui Stan, mare
ban de Jilţ, moşia „Corimăneşti”, oricât a fost ţinutul Dragoteşti, pentru că „a fost
lor veche şi dreaptă moştenire şi cumpărată în zilele bătrânului Radu Vodă””(deci
aproximativ tot pe la 1498-1499, ca şi hrisovul menţionării satului Trestioara).
Locuitorii satelor Dragoteşti au fost moşneni.
Trecutul adânc, autentic, a făcut să vibreze, pe 14 noiembrie,
sufletele locuitorilor comunei Dragoteşti, dar şi cele ale celor plecaţi şi stabiliţi
în alte localităţi, potrivit slujbei şi destinului – dar a căror inimă a rămas leagănul
copilăriei.
Uniţi în acelaşi cuget şi aceleaşi simţiri, acordând înaltă cinstire
eroilor strămoşi, întâlnirea a fost la Monumentul Eroilor, cuvântul primarului
Nicolae Ivancu, un TE – DEUM şi recitalul literar- muzical „Ne aducem aminte
eroii” (prezentat de elevii şcolii Corobăi, îndrumaţi de profesoarele Ana Goşa
şi Margareta Gureanu), au constituit prima parte a întoarcerii spre începuturi,
65
retrăind în căutarea febrilă a unui spaţiu încărcat de semne, încercând cu nostalgie
să recuperăm timpul pierdut, urmele şterse, să desprindem sensurile acolo unde
uitarea a ţesut fire dese.
În ritm de fanfară (invitată Fanfara Şcolii Populare de Artă şi a Casei de
Cultură Novaci), ne-am deplasat spre Căminul Cultural Dragoteşti. Pe traseu,
bucuria momentului a cuprins întreaga localitate: cu pâine caldă şi sare, cu ţuică
oltenească fiartă sau vin fiert, locuitorii ne întâmpinau la porţi, sporind emoţia
marşului universal (o întâmpinare cu totul deosebită a făcut-o familia Cârciu
Aristică).
Primul popas îl facem în curtea şcolii Dragoteşti, unde se află bustul
lui Ion Vâlceanu (şcoala îi poartă numele), şi ne-am aplecat cu pioşenie în faţa
ctitorului învăţământului din Dragoteşti, discipol consecvent al ideilor ministrului
Spiru Haret. Aici am omagiat dascălii trecuţi în nefiinţă sau pensionari cu o vârstă
apreciabilă: Victoria Vlad, Ana Toporâşte, Gheorghe Gridan, Dumitru Toporâşte,
Ion Popescu, Melania Popescu, Ion Lupuleţ, Angela Lupuleţ, Ion Păsărescu,
Constanţa Păsărescu, Nicolae Vlad.
Intrăm în sala Căminului Cultural Drăgoteşti, unde ne întâmpină vernisajul
expoziţiei de artă populară locală, organizat impecabil de învăţătoarea Valeria
Stogoşelu. Întreaga expoziţie a evidenţiat un sat care, încercuit de tumultul şi
trepidaţia lumii moderne, rămâne acelaşi , rămâne el însuşi. Aici, timpul pare
a respira în eternitate. Aici , clipa pare a se fi oprit sub grelele troieniri ale unei
istorii ce se confundă cu însăşi veşnicia neamului. Acest sat simbolic, al nostru,
rămâne, cum spuneam – acelaşi, teafăr, prin anotimpuri, ani, epoci, asemenea
satului românesc, asemenea istoriei lui. Acest loc în care s-a născut veşnicia,
rămâne veşnic – cu toate valorile şi comorile, cu toate limpezimile şi enigmele
cu toate formele artei şi civilizaţiile străvechi şi originale. Vernisajul expoziţiei
pare o oază suspendată dincolo de timp, de mişcare, un loc în care timpul,
mişcarea, par a rămâne în prag. Activitatea sa continuă cu simpozionul „Istorie
şi contemporaneitate”. Prima intervenţie este a vârstnicului dascăl pensionar,
fost inspector şcolar – jud. Dolj, Georgică Păsărescu, care lansează monografia
comunei Dragoteşti, întocmită de domnia-sa. O valoroasă monografie a satului
natal, o creaţie spirituală remarcabilă. Ea este rodul unei preocupări de o viaţă
împlinită de temei şi modestie, cu neînduplecare şi discreţie, cu trudă şi jertfă,
cu probitate ştiinţifică şi cu afecţiune umană. E mai mult decât o carte, este o
legitimare a unei vieţi, a unei cariere. O moştenire!...
Au urmat alocuţiunile reprezentanţilor Prefecturii şi Consiliului Judeţean
Gorj, precum şi intervenţii, domnii: prefect Manta Pantelimon, Popescu Cornel
– vicepreşedinte al Consiliului judeşean, deputat Ştefan Popescu Bejat (fiul
localităţii), Nicolae Ivancu – primarul localităţii, Domnica Graure – profesoară,
Vlad Nicolae – învăţător pensionar, Doru Fometescu – medic, Viorel Gârbaciu
– consilier şef al Inspectoratului pentru Cultură Gorj, Ion Mocioi – profesor,
66
Nicolae Vânătoru – directorul Şcolii Populare de Artă, jurist Gheorghe Vâlceanu
– preşedintele Camerei de Comerţ (fiu al localităţii).
Cu emoţie s-a atins tot ce a aparţinut unui timp îndepărtat sau prezent ori
s-au întrezărit direcţii pe care le vom parcurge în plan economic, social-cultural,
în domeniul educaţiei, învăţământului, sănătăţii. Trecutul a devenit un spaţiu
familiar, comunicând cu noi, dezvăluindu-şi tainele, oglindindu-şi existenţa
fragilă în fiinţa noastră. Intrând în istorie, făceam istorie.
A fost o lecţie de cultură autentică, curiozitate veşnic nesăturată de a şti,
dar şi aceea de a trăi, de a pătrunde, de a te amesteca cu viaţa, de a nu rămâne străin
şi îndepărtat de nici un caz al existenţei, al minţii ce judecă, al inimii ce crede
sau se îndoieşte, al sentimentului în drama bucuriei sau a durerii. S-au armonizat
binele şi frumosul în spiritul real al devenirii şi eternităţii . Totul s-a încheiat cu
un spectacol folcloric unde, Formaţia de dansuri a copiilor şi grupul de naişti şi
fluieraşi au fost la înălţime (înv. M. Păsărescu şi înv. P. Păsărescu). Au urmat hore
populare, activităţi sportive. Consiliul Local Dragoteşti a înmânat – cu prilejul
sărbătoririi a 500 de ani de atestare documentară – DIPLOME DE ONOARE
pentru aportul de trudă şi suflet la propăşirea moral-spirituală şi materială a
locuitorilor acestui străvechi sat românesc. Au fost invitaţi reprezentanţi ai Radio
Craiova, TV. Tg-Jiu.
Am participat şi eu la această sărbătoare. Fiinţa mea a fost nu doar
tulburată, restructurată, radical modificată, ci mai aproape de adevăr, oricum
înlocuită cu alta, în care cea dinainte aproape că nu se mai regăseşte decât, poate,
în ce priveşte învelişul. A scrie despre satul meu este semnul iubirii şi al credinţei
în trăinicia existenţei, în datini, în oameni.

Profesor Domnica GRAURE

Director al Şcolii Corobăi – Dragoteşti

SUBREDACŢIE „MURMURUL JILŢULUI

Runcurel 375 ani de existenţă

1624 (7132) ianuarie 14.

Scris-am noi, Nicola şi Arca, acestu al nostru zapis sv<e>ntie mănăstire

Tismenei, pentru că au lăsatu maica noastră Mărina să se îngroape la mănăstirea
şi ş-au dat parte ei de moşie de la Roşiia şi de la Runcurel câtă să vă alege de în
câmpu şi de în pădure peste totu hotarul, de noi încă să fie dată. Şi-încă am mai
dat şi 1 sfintă să fie mică noastre pomeană şi sfânta mănăstire,moşie moşten<ire>
şi ohabnică.
Iar cine să va afla de ruda noastră să întoarcă acestă tocmi…….cu părinţii de
67
în sf<â>nta mănăstire, să fie procletu şi anathima de domnulu dumnezeu şi de
318 sv<i>nţi părinţi de Nechii.
Mărturie este: Staico pop<a> de în Dărmocsa, de în Târg, Andriţa şi Gherghi,
Pavel, feciorul lu Udrişt<e> şi jupăneasa Dochii şi jupăneasa Anuca şi fie-său
Stoica de Şămoneşt<i> şi Anatasie unche-său.
Eu Nicola.
Eu Arca <Pe verso:> Gorj de Ploştină.
Arh. St. Buc., M-rea Tismana, CXVII/10
Orig. Rom., hârtie, două peceţi aplicate.

110 ANI
DE ÎNVĂŢĂMÂNT ÎN MĂTĂSARI
DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ÎN MĂTĂSARI

Diverse documente, acte de vânzări, cumpărări de moşii precum

şi cărţi de judecată întocmite şi semnate de oamenii de pe aceste meleaguri,
demonstrează că scrisul a fost cunoscut de un grup restrâns, din timpuri vechi, în
comuna noastră.
După unele date transmise oral şi păstrate până azi de generaţiile de
bătrâni, înainte de domnitorul Cuza – prin anii 1850-1860 – Ion Dascălu îi învaţă
pe copii buchiile – probabil făcându-le pe nisip aşezat în lădiţe după cum afirmă
bătrânii satului. Legea instrucţiunilor din 1864 prin care se punea bazele unui
sistem de învăţământ unitar în teorie şi care prevedea obligativitatea instrucţiunii
primare pentru copiii între 8-12 ani a fost aplicată numai parţial deoarece şcoala
ca unitate de învăţământ a luat fiinţă la Mătăsari în anul 1893 – deci anul acesta
sărbătorim 110 ani de învăţământ în Mătăsari, fără însă a avea local propriu şi
funcţionând prin case particulare.
În anii 1893-1894 a funcţionat ca învăţător Constantin Mîndruleanu
care avea înscrişi într-o sală de cultură închiriată (la Zoiţa Constantin şi Popescu
Ion) – 76 copii din care au promovat patru clase doar 18 elevi, iar cinci clase 2
elevi.
Spre sfârşitul secolului Legea din 1864 a fost modificată cu
„Legea învăţământului primar” din 1893 (Tache Ionescu): completată în 1896
(Petre Poni).
Şi prin cele două legi ale lui Spiru Haret – „Legea învăţământului
secundar şi primar”
(1899) – au constituit progrese pe linia organizării învăţământului şi a
conţinutului acestuia.
Între anii 1894-1895 a funcţionat ca învăţător Velican Ion urmat de
M.C.Popescu (1895-1898), Pupăzeanu Gheorghe 18999-1900, Nicolae Geamănu
68
1899-1904 din satul Temişeni.
După 1909 au funcţionat Păsărescu Gheorghe, Păsărescu Vasile
1909-1940, Tutilă Gheorghe, la al doilea post înfiinţat în 1924, Nicolae Dragotoiu,
Dăescu Ignat, Tănăsoiu Constantin, Vâlceanu Constantin, Păsărescu Aneta, Ursu
Gheorghe, Stăniloiu Elisabeta, Gridan Gheorghe, Popescu Ion, Draga Gheorghe,
Draga Elena, Stoichiţoiu Maria şi alţii.
În anul 1900 la Runcurel s-a construit o şcoală cu o singură sală de
clasă unde erau înscrişi 64 elevi, dintre care 61 la clasele I-IV şi 3 la clasa a V-a,
din care au promovat 39 de elevi. După 1900 s-au pus oarecare baze materiale
în învăţământul din satul Mătăsari prin construirea unui local de şcoală cu o sală
de clasă şi o cămăruţă pentru păstrarea arhivei şcolare şi de cancelarie pentru
învăţători.
Erau înscrişi la cursurile şcolare în anul şcolar 1900-1901, 97 elevi în
clasele I-IV şi cinci elevi în clasa a V-a promovând doar 38 elevi dintre care trei
elevi din clasa a V-a. Începând cu anul 1924 numărul elevilor a crescut înfiinţându-
se al doilea post de învăţător. Perioada 1916-1918 a constituit un regres pentru
activitatea şcolară.
În perioada anilor 1918-1944 regimul parlamentar burghez a dus o
politică şcolară care s-a caracterizat prin intensificarea tendinţelor de dezvoltare
a învăţământului românesc – burghezia fiind clasă progresivă.
Legea învăţământului primar al statului şi primar normal din 1924, a
doctorului Constantin Angelescu prevedea ca şcoala primară să fie prelungită cu
trei clase supraprimare – această măsură a constituit un pas înainte în legislaţia
şcolară românească după cum reiese din „Istoria învăţământului din România”.
Această măsură n-a dus la micşorarea analfabetismului – care se menţinea la o
cotă ridicată totuşi.
În 1924 după cum reiese din documente:
- în Mătăsari erau 508 neştiutori de carte din 1411 locuitori, dintre care 860
erau femei.
- În Brădet erau 298 neştiutori de carte din 877 locuitori
- În Croici (în anul 1930) erau 236 neştiutori de carte din 426 locuitori, din
care 229 erau femei.
În anul 1914 – satul Brădet avea o şcoală construită din lemn unde erau înscrişi
66 elevi şi frecventau 55, iar de promovat au promovat doar 38 elevi.
Lipsa localurilor de şcoală a determinat cetăţenii satelor să se adreseze
organelor judeţene pentru a-i sprijini în acest sens.
Astfel, comitetul de construcţie al şcolii Croici se adresează la 4 iulie 1924
Prefecturii judeţului Mehedinţi să le aprobe o sumă de bani pentru a putea să
continue lucrul mai departe la localul de şcoală început. Revizoratul şcolilor
din judeţul Mehedinţi prin adresa 4987 din 29 octombrie 1926 către prefectura
judeţului arată starea precară în care se găsesc foarte multe localuri de şcoală
69
din judeţ printre care şi Runcurel şi cele pentru 1927 un milion de lei, subvenţia
arătând că pentru construcţii şi reparaţii s-au prevăzut doar 200 de mii lei.
În 1928, Maria Dădălău din Croici înaintează Ministerului de Interne o petiţie
prin care arată că primăria nu a plătit chirie pentru localul închiriat din 1926.
Pretorul răspunde că n-a existat un contract între primărie şi reclamantă iar
comuna nu poate să-i achite plata „fiind săracă” – adică primăria nu avea fonduri.
Din aceste cauze, în 1934, a început construirea unui nou local de şcoală cu
ajutorul cetăţenilor, în acest scop fiecărui locuitor – cap de familie îi era impusă
plata unei sume între 100 şi 200 lei, după posibilităţile familiei respective.
Cetăţenii, conform documentelor, au făcut sacrificii foarte mari pentru a se
termina localul de şcoală dar nu s-a finalizat decât parţial ; de altfel este edificator
un proces verbal din 11 ianuarie 1939 care precizează că localul şcolii cel vechi
este în stare de ruină, iar cel nou nu este încă terminat.
În perioada celui de-al II-lea Război mondial învăţământul din comuna
Mătăsari are de suferit deoarece bărbaţii erau pe front şi la catedre vor preda doar
femei – totuşi şcoala nu s-a închis. Învăţământul, după 1945 a continuat să se
dezvolte aici funcţionând şi clase V-VII, putând să înveţe carte nu doar copiii din
Mătăsari ci şi cei din Dragoteşti.
Baza materială s-a dezvoltat mult şi copiii au dovedit interes pentru carte
de aici pornind spre liceu şi apoi spre facultăţi, elevii bine pregătiţi care s-au
răspândit în toată ţara – de la muncitori până la medici, profesori, oameni politici,
diplomaţi, oameni de cultură.

Istoria învăţământului din Oltenia

În Ţările Române – ca pretutindeni în Europa – imediat după înăbuşirea

Revoluţiei de la 1848 a urmat o perioadă de dominare, pe plan politic, a forţelor
sociale conservatoare. Mersul firesc al istoriei n-a putut fi,însă, oprit. Aspiraţiunile
care au animat activitatea revoluţionarilor români de la 1848- în rândul cărora
s-au aflat numeroşi dascăli ai şcolii oltene aveau să se împlinească treptat,
începând chiar deceniul următor: Unirea Principatelor(1869), împroprietărirea
ţăranilor (1864), Dobândirea independenţei de stat (1877)- toate aceste
izbânzi de importanţă istorică devenind premise ale marii înfăptuiri din 1918:
desăvârşirea unităţii de stat a României. în ansamblul importantelor prefaceri
ce au avut loc, în perioada 1848-1918, pe plan social, economic, politic şi
cultural, învăţământul de toate gradele a cunoscut, cum era şi firesc o serie de
importante transformări, determinate de evoluţia continuă a societăţii româneşti
şi a adus o contribuţie remarcabilă la asigurarea forţei de lucru calificate, pentru
inteprinderile şi instituţiile societăţii capitaliste la ampla manifestare a geniului
creator al poporului român în domeniile ştiinţei, tehnicii, literaturii şi artei.
70
Încă din deceniul al şaselea al secolului trecut în domeniul politicii şcolare s- au
impus trei direcţii fundamentale: extinderile capacităţii de instruire a maselor,
organizarea instituţiilor de învăţământ superior şi orientarea învăţământului
cu faţa către principalele cerinţe ale economiei Naţionale.Aceste idei au fost
clar exprimate de domnitorul Alexandru loan Cuza în mesajul domnesc din 6
decembrie 1859: «eu ţin numaidecât ca fiecare locuitor să ştie în curând a scrie
şi citi (-..), ştirea de azi a României şi viitorul ei cer numaidecât o facultate de
ştiinţă economică şi administrativă, precum şi o facultate de ştiinţă agronomo
- industrială şi comercială;(...) doresc ca, într-un viitor apropiat, un doctor în
agronomie să ajungă în ţară la aceeaşi considerare şi avantaje materiale precum
un doctor în litere.»Învăţământul românesc a înregistrat un serios pas înainte în
urma aplicării în viaţă a principalelor prevederi ale Legii asupra instrucţiunii
din 1864- prima lege şcolară a statului naţional român, document cu caracter
democrat îndeosebi prin decretarea caracterului general, obligatoriu şi gratuit al
învăţământului primar. Câteva legi şcolare succesive, elaborate şi promulgate
în perioada când la conducerea învăţământului s-au aflat miniştrii Take lonescu,
Petru Poni, dar mai ales Spiru Haret, au aşezat pe baze noi, superioare,
întregul proces de învăţământ. În aceste condiţii, se accelerează construcţia
localurilor deja, creşte simţitor gradul de cuprindere în învăţământul primar
a copiilor de vârstă şcolară, se fac evidente progrese în acţiunea de pregătire a
cadrelor didactice, se organizează un însemnat număr de biblioteci şcolare, se
perfecţionează metodele de predare şi se îmbunătăţeşte calitatea materialului
didactic; se lărgeşte simţitor accesul fetelor la învăţătură, se pune accentul mai
mare pe învăţământul cu caracter practic, profesional. Ca urmare, organizarea
,conţinutul, nivelul şi calitatea învăţământului din România devin comparabile
cu cele existente în ţările avansate ale Europei. Legea instrucţiunii din 1864
n-a prevăzut măsuri în vederea asigurării condiţiilor materiale necesare pentru
traducerea în viaţă a unora din prevederile sale esenţiale.Nevoia făcută din şcoli :
numărul redus al cadrelor didactice, condiţiile grele de trai ale ţărănimii, însăşi
starea socială generală, au făcut ca această lege să nu poată fi aplicată decât în
mică măsură. Învăţământul secundar este frecventat mai ales de tinerii proveniţi
din păturile sociale înstărite şi mijlocii. Deşi Vodă Cuza dorise o şcoală realistă,
planurile de învăţământ ale liceului păstrau încă o orientare dominant filologică
şi clasicistă. Şcolile cu orientare practică – denumite Şcoli reale – care păstrau
tineretul pentru exercitarea unei arte sau profesiuni, se bucurau de mai puţin
prestigiu decât liceele, ele erau şi mai puţine. Învăţământul pentru fete continua
să rămână inferior celui destinat băieţilor. Menţinerea unui mare număr de şcoli
particulare şi confesionale şi a religiei, ca principală disciplină de studiu, frâna,
de asemenea, dezvoltarea învăţământului românesc.
Proletariatul român – care, în această perioadă, începe să organizeze, să-şi
creeze cercuri socialiste, organe de presă, iar în 1893, un partid propriu, Partidul
71
Social Democrat al muncitorilor din România – relevă caracterul de clasă al
învăţământului şi necesitatea luptei pentru democratizarea lui reală, militează activ
pentru un învăţământ, «cu adevărat » laic, gratuit, obligatoriu şi «integral » pentru
toţi copiii oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate şi religie. Programul
adoptat în 1893, mai prevedea între altele : dezvoltarea învăţământului profesional
şi agricol, acordarea unui sprijin material real prin organizarea de cantine şcolare
şi asigurarea de ajutoare sub formă de îmbrăcăminte, hrană şi cărţi copiilor
săraci.

NIŢĂ VICTORIA

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PARTICULAR DIN OLTENIA

În Oltenia, ca pretutindeni în ţară, într-o vreme când şcolile publice, considerate

adevărate focare ale revoluţiei, au fost, cu vrăjmăşie închise, iar dascălii lor
prigoniţi, arestaţi şi condamnaţi, flacăra ştiinţei de carte a continuat să lumineze
prin intermediul unui însemnat număr de şcoli şi pensioane particulare.
O bună parte din profesorii şi educatorii care au slujit aceste şcoli erau oameni
cu experienţă deja câştigată şi valoroasă în domeniul învăţământului, dascăli
competenţi, pasionaţi şi entuziaşti, dornici să-şi aducă contribuţia la luminarea
poporului.
Referindu-se la şcolile particulare din Oltenia în perioada 1848-1864 trebuie
să scoatem în evidenţă fapta patriotică a numeroşi cetăţeni şi, în primul rând, pe
cea a lui Ştefan Româneanu din Craiova. Iubitor de cultură şi doritor ca fiicele
oltenilor de condiţie mai modestă să capete învăţătură de carte şi să se bucure de
«buna creştere», acest vrednic cititor de şcoală a cumpărat «casa» pentru şcoala
de fete, ce avea să-i poarte numele, şi şi-a lăsat toată averea pentru întreţinerea
ei.
Şcolile şi pensioanele au avut, în acele vremuri de grea încercare
pentru şcoala românească, un rol pozitiv, deosebit de important, în acţiunea de
răspândire a ştiinţei de carte în rândurile tinerilor.
Printre şcolile particulare din Oltenia amintim :
- şcoala din Cerneţi - Mehedinţi
- şcoala de băieţi din Turnu Severin
- şcoala de fete din Cerneţi
- şcoala de fete din Turnu Severin - şcoala de băieţi din Caracal
Şcoli particulare în judeţul Gorj- Institutul Săvoiu

Reprezintă prima şcoală particulară de fete din Târgu-Jiu şi a luat fiinţă în anul
1855. În acest an, la 16 ianuarie, Constantin Săvoiu îl înştiinţează pe magistratul
72
Târgu-Jiului că dăruieşte seliştea sa şi că «se obligă» în acelaşi timp, «a clădi
pe acest loc un edificiu de zid, cu cheltuiala de la sine», în vederea organizării
unei şcoli pentru fetele din oraş. La 25 februarie 1855, magistratul Târgu-Jiului
informa, în legătură cu gestul acestui «om de bine», despre «dorinţa» locuitorilor
oraşului de a înfiinţa o şcoală de fete unde, pe lângă obiectele predate în limba
română, «să fie şi un profesor de limbă străină», şcoală în care «fiicele de părinţi
scăpătaţi să poată lua o educaţie îngrijită şi mai apropiată de datoriile de bună
soţie şi mamă».
Tot în Târgu-Jiu funcţionase din toamna lui 1845, o şcoală mixtă.
Frecventată de fiicele bogătaşilor din Târgu-Jiu, această şcoală îşi încetează
existenţa la 10 octombrie 1863, când se va unifica cu Institutul Săvoiu.În anul
şcolar 1862-1863,institutul Săvoiu era frecventat doar de 23 de eleve.
Din 1867 Hermina lodie a ţinut în Târgu-Jiu o «şcoală particulară
pentru fete», cu învăţături în limbile franceză şi germană, lucru, desen, pian.
Mult mai târziu, abia în 1905, apar alte trei noi şcoli: una profesională,
condusă de El. Costescu, cu 64 de eleve, o şcoală de băieţi condusă de N
Bobancu cu 55 de elevi şi o şcoală catolică cu 60 de elevi.

Şcoli particulare în judeţul

Romanaţi- Şcoala de băieţi din Caracal
Această şcoală a fost înfiinţată în anul 1849 de Arisrides Mavrocordat.
Numără 26 de elevi. Dintre aceştia, unii proveneau de la sate. Această şcoală îşi
desfăşura învăţăturile în limbile: română, greacă şi franceză, după o programă
care cuprindea: citirea, scrierea, caligrafia, istoria sfântă, aritmetica.În 1850
învăţau aici 18 elevi.
Şcoala de limba română a lui lon Stoicescu
Funcţiona cu 27 de elevi în 1850. Este interesant de menţionat că lon Stoicescu
preda lecţiile după sistemul lancasterian. În alte şcoli particulare în limba română
se învăţa, de regulă, citirea după ceaslov, octaih sau psaltire, scrierea după model
şi «ceva socoteli».
Şcoala de fete din Caracal.
La 9 iulie 1857, locuitorii oraşului Caracal se adresează la domnie, solicitând
înfiinţarea unei şcoli de fete în oraşul de reşedinţă al judeţului Romanaţi. Cu
toate cheltuielile necesitate de buna organizare şi funcţionare a şcolii, ei solicită
totuşi un ajutor de 300 de lei pe lună din fondul Casei şcolilor. În anul şcolar
1860-1861, şcoala era frecventată de 72 de elevi.
Şcoala de ţârcovnici loan Truţulescu, conducătorul şcolii publice din
Caracal, raporta Eforiei că, începând cu luna iulie 1852, protopopul judeţului
a început să atragă copiii din oraş şi de la sate, pe care îi învăţa cântări, citire,
scriere, catehism, istorie sfântă şi «oarecare lucrări de aritmetică». larna se adunau
până la 30 de elevi.
73
 Şcoli particulare în judeţul
Mehedinţi
Şcoala din Cerneţi
Încă din 1849, ţinea aici o şcoală cu învăţături în limba română dascălul lon
G. Ruptureanu. În 1850, şcoala lui avea 93 de elevi, iar cea a lui Antonie Ţucăr
avea 21 de elevi.
Îndată, după închiderea şcolilor, în noiembrie 1848, la Cerneţi continua şcoala
condusă de Antonie Ţucăr.În septembrie 1849, şcoala funcţiona cu trei clase şi
număra 15 elevi, toţi români.
Şcoala de băieţi din Turnu-Severin
Sunt cunoscute aici unele pensioane în Iimba germană deschise de August
Olnersong (1857), Friederic Roeser şi Antonie ,Ţucăr. În anul şcolar 1859-1860,
funcţiona aici un pension de băieţi care avea doi institutori şi cuprindea un efectiv
de 35 de elevi.
Şcoala de fete din Cerneţi
Încă din anul 1849, la şcoala particulară pe care o ţinea aici lon Ruptureanu,
învăţau, la un loc cu băieţii şi unele fete .
Învăţătoarea se obliga ca la fiecare trei luni să ţină «un mic examen», iar la
şase luni examenul «formal». În şcoală vor fi primite până la 15 eleve.
Şcoala de fete din Turnu Severin
Şi aici, la început, fetele învăţau la un loc cu băieţii. La 19 noiembrie 1854,
G.Brăileanu, institutorul de clasa l şi a ll-a de la şcoala publică a acestui oraş,
arată Eforiei şcolilor că “ţăranii şi negustorii săraci” nu pot plăti pentru o şcoală
privată şi, atunci, copiii lor rămân “în întuneric”, fără învăţătură de carte.
Popescu Alina

Televiziunea este o modalitate de a informa, educa şi nu în ultimul rând de a

forma noi oameni pentru viitor. Nu putem spune că ceea ce se difuzează pe postul
naţional de televiziune este întotdeauna benefic telespectatorului, dar atâta timp
cât «piaţa» cere un anumit tip de emisiuni, televiziunea le «comercializează».
Oamenii s-au uitat pentru prima oară la televizoarele cu carcase mari de lemn
şi cu diagonala ecranului de douăzeci de centimetri şi au afirmat că televiziunea
nu va avea succes niciodată. Respinsă la început ca o jucărie nouă, scumpă şi
nesemnificativă, ea a cucerit apoi lumea, afectând vieţile oamenilor în moduri în
care nimeni nu le credea posibile.
Datorită evoluţiei rapide a tehnologiei, televiziunea a ajuns să fie foarte bine
cotată şi bineînţeles plătită foarte bine pentru serviciile prestate, astfel audienţa
unui post de televiziune reiese din taxa plătită de societăţile de cablu, pe număr
de abonat al postului respectiv, taxă ce se plăteşte la un anumit interval de timp.
Am putea spune că din orice emisiune difuzată pe postul de televiziune
74
putem învăţa ceva, atât timp cât educaţia dată de cei din jurul nostru este bună
şi capacitatea noastră de a separa binele de rău are o temelie solidă. Atâta timp
cât ştii ce este într-adevăr rău reuşeşti, dintr-o emisiune care promovează lucruri
neortodoxe, să găseşti şi să iei partea bună a acestor lucruri.
Din momentul în care televiziunea a putut să se extindă, au luat naştere posturi
ce au o anumită tematică, astfel în momentul când nu-ţi place ceea ce vezi pe un
post TV ai posibilitatea de a comuta pe un altul.
Sunt telespectatori care condamnă televiziunea acuzând-o de promovarea
violenţei, sexualităţii, limbajului vulgar etc. După o lungă perioadă în care
aceste acuzaţii au persistat CNA-ul a luat măsuri şi a interzis difuzarea pe post a:
materialelor realizate de echipa ştirilor care au scene unde victimele sunt minori
sau unde apare sânge; filmele şi emisiunile ce promovează violenţa, sexualitatea
etc. pentru ca minorilor să li se reducă numărul surselor din care pot culege
informaţii dăunătoare educaţiei şi formării lor.
Televiziunea trebuie să fie un mod de relaxare, de divertisment, de delectare,
graţie evoluţiei rapide a tehnologiei.
Paleta diversificată a celor care constituie «telespectatorii» este în
continuă schimbare, deoarece televiziunea pierde şi câştigă telespectatori, astfel
realizându-se un echilibru existenţial al ei.
Poate viaţa noastră, fără existenţa televiziunii, ar fi mai mult decât goală,
plictisitoare chiar pentru cei care şi-au făcut, din vizionarea unui film, un viciu.
Pentru aceştia, ea constituie parte componentă a vieţii, dat fiind faptul că te
introduce într-o lume cu totul diferită de cea în care trăieşti şi te poate face să treci
de la o stare de spirit la alta, foarte uşor. Cel ce realizează grila de programe are
grijă, ca într-o zi să existe emisiuni şi filme care să poată să atingă atât tristeţea,
ce există în sufletele multor oameni dar şi bucuria lor. Filmele sunt difuzate, de
obicei nuanţat, întocmai pentru a-l putea transpune pe cel ce le vizionează într-o
altă stare decât se află el în momentul respectiv sau pentru a o aprofunda pe
cea deja existentă. Aici intervine logica celui ce doreşte să urmărească un film,
el decizând care este starea de spirit şi dacă doreşte să o aprofundeze sau să o
depăşească.
Televiziunea creează şi promovează imagini, astfel au luat naştere
emisiunile care caută să aducă pe micul ecran tinerii talentaţi.Încearcă să ofere
posibilităţi de afirmare şi acelora care nu credeau că vor putea ajunge «pe sticlă».
Majoritatea emisiunilor care-i promovează pe tineri, sunt pe linie muzicală.
Astfel ea creează aşa zisele «vedete»; acele imagini pe care majoritatea tinerilor
le iau drept modele, neştiind că sunt uneori decât persoane care vor să epateze şi
că sunt multe lucruri care se ascund în spatele ecranului. Nu neapărat o persoană
mediatizată este un model pentru cei din jur, pentru că poate, ceea ce ea vrea să
propage este malefic celor din jurul său. Este uşor să ajungi în televiziune dar mai
greu, însă, este să te poţi menţine acolo şi să continui să urci pe cele mai înalte
75
culmi.
Intelectualii consideră televiziunea un mijloc de informare, de a putea
fi în strânsă legătură cu tot ceea ce se întâmplă în lume. Cred că pentru ei, însă, ea
nu poate fi un mijloc de a uita de lumea în care trăiesc, de a evada din ea.
De cele mai multe ori ea ne ajută să ne cunoaştem mai bine punându-ne faţă
în faţă cu problemele existente deja în viaţa noastră dar de care noi ne ascundem.
Cred că televiziunea este o prelungire a realităţii, în care noi existăm prin prisma
unui actor.
Sunt multe mesaje pe care televiziunea ni le transmite dar pe care noi ori nu le
putem percepe la adevărata lor valoare, ori nu le observăm existenţa, pentru că,
în loc să progresăm, să ne emancipăm, dat fiind faptul că avem posibilitatea de a
vedea modul de viaţă al celor din Occident, mergem spre un pol opus celui despre
care vorbeam şi acumulăm date în defavoarea noastră.
Televiziunea presupune mai multă atenţie, mai mult discernământ din partea
telespectatorului în momentul în care stă în faţa televizorului. Trebuie să poată,
în momentul în care a terminat de vizionat o emisiune, un film, să poată să tragă
o concluzie, să aibă o părere formată asupra a ceea ce a văzut.
Televiziunea este un mod de viaţă!
Boulean Maria Alexandra

Învăţătorii. Selecţionarea şi pregătirea lor.

Alegerea candidaţilor. S-a afirmat că, în general, învăţătorii satelor au fost

clerici, fii de preoţi sau ţârcovnici, cântăreţi ai bisericilor.
De la început, din primele circulare privind organizarea şcolilor
de la sate, când se aminteşte de cei care vor trebui să predea învăţăturile, se scrie
că aceştia vor fi căutaţi din rândul tinerilor ţărani „feciori de preoţi sau alţii”,
cântăreţi sau „grămăticii de pe la biserici”.
Datele rezultate din cercetarea materialelor de arhivă ne arată,
însă, că majoritatea învăţătorilor erau uimiţi „mirenii”, fii de ţărani, în mare parte
birnici. Iată, de pildă, că în judeţul Gorj, din 179 de învăţători, existenţi la 5
aprilie 1845, 137, deci 77%, erau fii de birnici, 26 – fii de preoţi, adică 14,5%; şi
16, adică 8,5% erau fii de diaconi, de mazili sau chiar de boieraşi.
La Mehedinţi, din cei 263 de învăţători, aflaţi în slujbă în anul
1843, 213 erau fii de birnici, (adică 81%); restul erau fii de preoţi, diaconi, mazili,
boieri de neam.
La Vâlcea, cei mai mulţi învăţători erau, de asemenea, fii de
birnici.
După situaţia din 1845, din totalul de 172 învăţători, 119 erau fii
de birnici, boieri şi negustori. În acest judeţ, 8 învăţători erau fii de boieri, unii
din ei exersau şi profesia de avocat.
76
 În judeţul Dolj, din cei 180 de învăţători existenţi la 1 ianuarie
1844, doar câţiva, erau fii de preoţi, restul erau mireni, fii de moşieri şi, mai ales
fii de clăcaşi.
La Romanaţi, după situaţia întocmită de profesorul Zaharia
Boerescu, în 1843, situaţia celor 102 învăţători era următoarea: 59 fii de mireni,
dintre care un fiu de „boiernaş”, fii de diaconi, şi, 32 fii de preoţi.
În general, învăţătorii satelor erau tineri. În unele cazuri vârsta
lor era trecută de 40 de ani, în timp ce altele nu atingeau nici măcar pe cea de 15
ani.
Candidatul satului Veleşti, din plasa Amaradia, judeţul Dolj, de
pildă, avea 14 ani iar cel din Rojeniţa,plasa Dumbrava de Sus, tot din Dolj, avea
13 ani.
Într-un judeţ, învăţătorii erau mai în vârstă, acesta este judeţul
Gorj. În 1841, profesorul N.A. Craiovescu arată că 2/3 din învăţătorii judeţului
sunt în vârstă şi că se străduieşte să-şi facă o „rezervare” de tineri.
Listele întocmite de profesorii şcolilor normale, prin care raportau
Eforiei situaţia învăţătorilor din judeţ sunt bogate în date. Ele cuprind rubrici
privind: data numirii (an, lună, zi), numele şi prenumele, în ce sat e învăţătorul,
dacă locuieşte la şcoală, aproape sau departe de şcoală, peste ce sat sau sate
alăturate e învăţător.
De obicei, candidaţii la învăţători erau recomandaţi de către sate,
în special de către aleşii satului. Toţi candidaţii participau la pulsurile de pregătire,
care se organizau pe lângă şcoala publică a judeţului.
Autoritatea centrală a şcolilor prevăzuse iniţial ca pregătirea
candidaţilor să se facă şi în şcoală de la Reşedinţa plăşii, numită „şcoală
preparentă”; sau „preparandană”. Ei trebuiau să locuiască şi să mănânce undeva,
să aibă suficiente obiecte de lenjerie şi îmbrăcăminte pentru cărţi, etc. . Trebuie
să reţinem că cea mai mare parte din ei erau fii de clăcaşi, lucrau, de regulă, la
munca câmpului, alături de părinţii şi familiile lor. Şi în plus, ei nu şedeau la
oraş 1-2 zile, ci câte 4-5 zile. Satele primiseră depoziţii să li se dea acestora, cu
anticipaţie, jumătate din dreptul ce li se cuvenea, ca simbrie, pe un an, adică un
leu de fiecare familie. În multe locuri, însă, strângerea acestui leu a constituit
o mare greutate. Cei săraci, deşi binevoitori, n-aveau de unde să-l dea, în timp
cei înstăriţi se sustrăgeau, sub diferite pretexte, în mod sistematic, de la această
contribuţie.
Conştiinţa insuflată de către şcoala lui Gheorghe Lazăr,
patriotismul lor fierbinte, dorinţa de a contribui la luminarea neamului, le-a dat
puteri să învingă numeroase greutăţi ivite în cale, precum şi împotrivirea unui
regim care nu prevedea cu ochii buni acţiunea de ridicare a poporului din cultură.
Modul în care au acţionat aceşti dascăli patrioţi, hotărârea cu care şi-au jertfit
timp şi sănătatea pentru luminarea poporului constituie o luminoasă pildă, demnă
77
de urmat, pentru generaţiile de azi şi cele viitoare de învăţători şi profesori.
Candidaţii veneau la centru de judeţ, pentru pregătirea „în rate”,
nu toţi la aceeaşi dată. De obicei, îi adunau sub cârmuiri, de plăşi. Şi-i trimiteau
la şcoala normală.
În şcoala normală, învăţătorilor li se predau de la început, lecţii
din programa prevăzută pentru clasa I şi a II-a de la şcoala începătoare.
Dacă, la început, programa pentru pregătirea candidaţilor de
învăţători se rezuma doar la cunoştinţele de clasa I şi a II-a începătoare, mai
târziu, ea s-a extins şi asupra celor din clasa a III-a depăşind-o chiar. De fapt,
candidaţilor nu li se acorda titlu de învăţător dacă nu posedau şi cunoştinţe
prevăzute pentru clasa a III-a.
Programul pentru lecţiile candidaţilor era în număr mare, încă
de la începutul lui aprilie 1838. Eforia arată că acestora trebuie să li se predea
lecţii de citire pe table lancasteriene şi de scriere caligrafică, cele patru „lucrări
ale aritmeticii” cu numere „frângeroase”, „toate rugăciunile”, care sunt „mai de
căpetenie” la „închinăciune” şi la biserică, precum şi cântări bisericeşti. Candidaţii
frecventau cursurile de pregătire mai multe veri la rând (3-5 ani). În fiecare an, ei
încheiau aceste pulsuri cu un examen.
Eforia şcolilor a adus la cunoştinţă profesorilor de la şcolile
normale cerinţe privitoare la nivelul de cunoştinţe pe care trebuie să-l posede un
candidat spre a putea primi titlul de învăţător.
Profesorul şcolilor normale din Tg-Jiu înainta, la 3 iulie 1840, o
listă cu numele a 39 de candidaţi propuşi a li se da numirea de învăţători. În acest
document sunt date unele preţioase relaţii în legătură cu examenul la care au fost
supuşi, precum şi notele obţinute de ei.
Fuseseră examinaţi la: scrierea dictando, citirea pe tabele şi pe
cărţi, caligrafia, armetica, cu numere întregi şi frângeroase, regula de trei, regula
de tovărăşie şi de dobândire. Nivelul bun de pregătire, demonstrat de candidaţi
l-a determinat pe profesor să-i propună pentru acordarea titlului de învăţător
numai după doi ani de pregătire, cu toate că Eforia stabilise ca titlul de învăţător
să fie acordat candidaţilor care „vor stărui neclintit” timp de cinci ani.
În 1844, profesorul de la Tg-Jiu trimite Euforiei catalogul general
cu rezultatele de învăţătură ale candidaţilor „pe perioada de primăvară”, adică
de la 1 mai la 30 iulie. La acest catalog el anexează şi programa cunoştinţelor
cerute candidaţilor care fuseseră grupaţi în funcţie de nivelul lor de cunoştinţe.
După cum am mai arătat pregătirea învăţătorilor în şcolile normale a continuat
tot timpul, în perioada 1838-1840, pregătirea învăţătorilor urma să se facă şi în
„şcolile preparande”, câte una din fiecare plasă, de obicei cea mai bună dintre
ele.
Materialele de arhivă ne arată că spre deosebire de situaţia
existentă în judeţele din celelalte regiuni ale ţării din Oltenia au funcţionat şi şcoli
78
preparande. Titlul de şcoală preparandă îl găsim folosit destul de des, mai ales în
corespondenţa şcolii normale din Tg-Jiu. O astfel de şcoală era socotită cea care
o ţinea sub revizorul de plasă. Profesorul şcolii normale din Tg-Jiu scria Euforiei
la 17 mai 1839 că pregătirea candidaţilor de învăţător avea loc în alt local de
şcoală şi că el nu putea fi mereu prezent şi acolo. În aceste condiţii, l-a angajat ca
ajutor, pe Ioan Marinescu. Acesta terminase „cu bună ştiinţă” doar „câteva clase
umanioare” la şcoala din Craiova.
La 17 martie 1838, Ioan Maiorescu arăta Eforiei că se apropie de
sosirea candidaţilor şi, la Mănăstirea Obedeanu, nu mai pot fi primiţi, deoarece
numărul candidaţior care învăţau aici trecea de 200.Îngrijorat de situaţia raportată,
Eforia propune şcolii centrale din Craiova că, pentru pregătirea candidaţilor, să se
facă un umbrar în curtea Mânăstirii Obedeanu şi aici să se ţină lecţiile. Menţionăm
chiar că, la facerea umbrarului, să participe şi candidaţii.
În toamna anului 1838 Eforia amintea Departamentului din
Lăutru că „la sfârşitul lui octombrie 1838 s-au slobozit candidaţii mai deprinşi la
învăţătură spre a deschide şcolile la sate”.
Pregătiţi în condiţii grele şi deosebite eforturi, învăţătorii s-au
întors în satele lor animaţi de dorinţa sinceră de a deschide şcolile şi a începe
acţiunea de instruire a copiilor. Aveau nevoie de sprijin.
Aveau nevoie, în primul rând, de bază materială absolut necesară
organizării şi desfăşurării învăţământului local: combustibil, mobilier, material
didactic.
În aceste condiţii pătrunde învăţământul în lumea satelor – inclusiv
în comuna noastră.

IANĂŞI FLORENTINA
Şcoli de Meserii

Avântul luat de economia ţării, noile cerinţe ale societăţii româneşti au pus
problema pregătirii de meseriaşi, în forme organizate, mai sistematice.
Prin «Legea asupra învăţământului profesional» din anul 1899 şcolile
profesionale, aparţinând din 1883-diverselor ministere, au fost trecute sub
controlul Ministerului Instrucţiunii şi au dat învăţământului practic o orientare
mai clară, mai concretă, mai strâns legată de nevoile reale ale societăţii româneşti.
Spiru Haret, «omul şcolii», urmărea, de fapt, să realizeze o largă răspândire, mai
ales la sate, a învăţământului practic, profesional, despre care - aprecia el, pe
bună dreptate - «astăzi cea mai mare parte a populaţiei nici nu ştie că există».
Potrivit legii lui Haret, învăţământul practic, profesional, cuprindea şcoli de
agricultură, silvicultură, meserii şi comerţ (la care se adăugau cursurile pentru
adulţi şi ucenici). Şcolile profesionale erau organizate pe trei grade: elementare,
inferioare şi superioare, cu durata de 2-3-5 şi respectiv 4-6 ani. Învăţământul
79
profesional de meserii cuprindea, la rândul său: şcoli elementare de meserii
(pentru băieţi şi fete), şcoli inferioare şi şcoli superioare de meserii (ultimele numai
pentru băieţi) şi şcoli de arte şi meserii. Şcolile elementare de meserii primeau
absolvenţi ai cursului primar. în cadrul acestui tip de şcoli puteau fi organizate
următoarele secţii: lemnărie, dogărie, rotărie, împletituri (răchită, papură, paie),
fabricarea jucăriilor, fierărie, croitorie, tăbăcărie, cizmărie, cojocărie, frângherie,
olărie.
Şcolile inferioare de meserii funcţionau cu două grade. Erau, ca urmare: şcoli
de gradul I cu o durată de 5 ani şi şcoli de gradul II cu o durată de 2 ani.
În judeţul nostru a funcţionat ca şcoală de meserii: ŞCOALA DE CERAMICĂ
DE LA TG-JIU.
Este prima şcoală de acest fel din ţară. A luat fiinţă în anul 1900 din iniţiativa
profesorului transilvănean luliu Moisil, directorul Gimnaziului «Tudor
Vladimirescu», cu sprijinul inginerului şef al .judeţului Gorj, Aurel Diaconovici,
şi al profesorilor Vitold Rola Piekarski şi I. Popescu-Voiteşti.
«Scopul nostru - avea să mărturisească, peste ani, luliu Moisil - era să pregătim
terenul pentru a da o direcţie mai puternică ceramicii române» şi « pentru
aceasta» a pregăti elevi şi a forma lucrători»dibaci, culţi, artistici, tehnici» care
să execute»cât mai bine, mai solid, mai frumos şi mai artistic» obiectele «urmate
de gospodărie, dar şi mai fine, ale artei» şi să aplice «cât mai intens motivele de
artă naţională la ornamentarea lor».
Şcoala era organizată pe două secţiuni: una «elementară»- cu 32 de elevi,
absolvenţi ai cursului primar rural şi urban şi alta «artistică»- cu 10 elevi,
absolvenţi ai gimnaziului.
La început, şcoala a funcţionat în corpul localului gimnaziului. Ulterior, s-a
extins în două clădiri (cu 16 încăperi) şi câteva anexe închiriate în oraş. Paralel
cu grija pentru asigurarea spaţiului necesar, s-a manifestat o susţinută preocupare
pentru dotarea atelierelor cu «toate cele necesare»: mobilier, strunguri, 50 roţi
ale olarului, prese şi mori, coloranţi, smalţuri, o gamă largă de modele şi tipare
(150 modele în gips, 60 tipare pentru vase, 20 tipare pentru sobe în teracotă,
1600 tipare pentru vase mari şi mici). Începând prin a folosi «un mic cuptor de
ars pentru vasele nesmălţuite, în curtea gimnaziului, în colţul de lângă sala de
gimnastică» ; şcoala a ajuns, între timp, să-şi construiască trei cuptoare moderne,
de mare randament.
Documentele consemnează faptul că, în perioada 1904-1913, şcoala a fost
absolvită de 52 de tineri: 12 din absolvenţii promoţiei 1904 au fost angajaţi,
ca muncitori calificaţi, de «Societatea de bazalt» din Bucureşti, pentru întâia
faianţerie din Cotroceni.
Planul de învăţământ al şcolii prevedea următoarele discipline (şi număr de
ore):
- Secţia elementară: Limba română (2 ore), aritmetica (1 oră), fiziografia
80
(1 oră), istoria veche (1 oră), igiena (1 oră), desen omamental (12 ore), desen
constructiv (2 ore), modelare (12 ore), morală creştină (1 oră).
- Secţia artistică: desen ornamental (20 ore), desen constructiv (2 ore), modelare
(12 ore), lucrăm de forme şi vase în atelier (15 ore), gimnastică şi joc (2 ore).
După cum se observă , planul de învăţământ era axat pe lucrări practice,
modelare şi desen ornamental.
Şcoala a fost încadrată, încă de la început, cu un colectiv valoros de cadre
didactice: luliu Moisil (igiena şi desenul constructiv), Ştefan Bobancu (limba
română), inspector şef al judeţului, A. Diaconovici (tehnologia şi enciclopedia
artelor), I. Popescu-Voiteşti (aritmetica şi fiziografia), Ştefan Ciuceanu (istoria),
L. Wirns (desen ornamental, caligrafia şi pictura ceramică), P. Chiriac (desenul
geometric), lon Schmidt şi I. Papacostea (modelare), A. G. Nicolaescu (gimnastica
şi jocuri), Paul Seidel (maestru ceramiez la atelier). Absolvenţii acestei şcoli
au devenit buni meşteri în arta ceramică. Produsele şcolii au fost apreciate la
expoziţiile organizate în anii 1902 şi 1903, vizitate şi de ministrul instrucţiuni
Spiru Haret. Şcoala a participat, de asemenea la expoziţiile organizate ia Bucureşti
în 1904 şi în 1906 şi la Sibiu, în 1905.
Şcoala de ceramică a fost vizitată şi apreciată de câteva din marile personalităţi
ale ţării noastre: Dr. C.l. Istrati, Nicolae lorga, Nicolae Densusianu, Ludovic
Mrazek, E. Munteanu-Murgoci, Dimitrie Onciu, Dimitrie Sturza, George
Coşbuc etc.
Producţia anuală a şcolii era evaluată la 300.000 lei.
Este de menţionat importanţa ce se acorda unor astfel de şcoli de către
Ministerul Instrucţiunii şi, în acelaşi timp, lupta autorităţilor locale pentru
menţinerea şcolilor cu profil teoretic.
Acordând o subvenţie de 4000 lei pentru şcoala de ceramică, ministerul se
adresează prefectului de Gorj «spre a-i aminti» că obiectivul legii este acela de a
da «un impuls mai energic» învăţământului profesional «paralel cu o restrângere
a celui teoretic», în aşa fel ca, «în viitorul apropiat», mai multe gimnazii să se
transforme în şcoli profesionale. Subliniază că, în Târgu -Jiu, exista deja un
început de şcoală profesională,»care merge bine», având aici «un mediu prielnic»
şi, de aceea, este de părere că acestei şcoli trebuie să i se asigure «o dezvoltare
cât mai mare», precizând că acest nobil deziderat «nu se poate împlini decât
dacă se schimbă profilul gimnaziului, întrucât statul «nu poate suporta» cheltuieli
bugetare pentru ambele şcoli.
Prefectul judeţului a intervenit pentru a nu se desfiinţa gimnaziul, motivând că
oraşul Târgu Jiu are mulţi comercianţi şi meseriaşi şi că, din rândul absolvenţilor
gimnaziului, se recrutează şi viitori notari ai satelor. în răspunsul său, Spiru
Haret îi arată că, pentru pregătirea viitorilor comercianţi şi meseriaşi, ar trebui
înfiinţate şcoli cu profil comercial şi respectiv industrial. Cât priveşte situaţia
notarilor săteşti, ministrul apreciază că gimnaziul nu este o pepinieră de notari. în
81
final, Spiru Haret îl asigură pe prefectul judeţului Gorj că nu va desfiinţa, totuşi,
gimnaziul din Târgu - Jiu deoarece «nu voiam ca, prin desfiinţarea lui să lăsăm
impresia gorjenilor ca statul intenţionează a le micşora mijloacele de cultură».
« Avem convingerea - adaugă ministrul - că, prin dezvoltarea învăţământului
profesional, gimnaziul va deveni inutil şi va dispărea de la sine».
Stăniloiu Anamaria

Pagini din istoria eroismului învăţătorilor,

profesorilor şi elevilor gorjeni în anii
primului război mondial

Cineva spunea pe bună dreptate că istoria învăţământului, este în primul rând,

istoria unui neîntrerupt şir de dascăli şi elevi aplecaţi de-a lungul timpului uneia
din cele mai nobile îndeletnicire umane – «învăţătura de carte ».
Un moment de seamă din istoria sa zbuciumata dar şi eroică,un moment de
în care poporul român s-a ridicat la luptă pentru a-şi apăra dreptul la o existenţă
demnă, la libertate şi independenţă a patriei îl reprezintă perioada 1916-1918.
Au fost ani grei, în care românii de pretutindeni,îmbărbătaţi de faptele de
vitejie ale străbunilor Decebal,
Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, lancu de Hunedoara, Mihai
Viteazul, şi-au sporit eforturile rezistând eroic în faţa regimului de jaf şi teroare
vremelnic instaurat de ocupanţi şi printr-un eroic efort “sorbind parcă puteri din
ţarina de 20 de veacuri udată cu sângele străbunilor noştri” au dovedit că, peste
pământul românesc duşmanul nu poate trece. Luptând eroic, brava noastră armată
a înscris, cu litere nepieritoare, în marea carte de vitejie a neamului, pagini de
epopee nemuritoare, aşa cum au fost cele ca la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz.
În rândul fiilor ţării care, nici n-au apucat să sune bine goarnele mobilizării
şi [...] “ au izvorât de pretutindeni, din oraşe şi sate, din văi şi dealuri, din cele
mai îndepărtate şi uitate cătune [...] au răsărit din pământ şi au răspuns la glasul
ţării ca un singur om, cu sufletul întărit de iubirea de Patrie ...” documentele
menţionează prezenţa unui număr de învăţători şi profesori şi alături şi împreună
cu ei- de foşti elevi ai şcolii oltene.
Astfel au căzut dintre gorjeni:
- sublocotenentul ION BARDAN- învăţător din Tg-Cărbuneşti care, aflat în
formaţie de luptă cu plutonul, s-a “aruncat” la baionetă, în rândurile duşmane,
făcând să cadă “polog” numeroşi bavarezi; cade însă, şi el străpuns “dintr-o dată”
de mai multe baionete.
- sublocotenentul Vasile Dlise din Cimpofeni, învăţător în comuna Runcu, este
ucis în timp ce apăra “cu ai săi”cununa de munţi ce se ridicau semeţi deasupra
localităţii în care fusese învăţător doar cu câteva luni înainte.
- sublocotenentul ION BRĂILESCU din Colibaş, aflat în fruntea unei patrule
82
de recunoaştere în rândul trupelor duşmane, moare eroic împuşcat «prin cap şi
braţe».
- sublocotenentul-învăţător PETRE GH POPESCU , din Seara Budieni, cade,
“străpuns de un glonţ” în luptele de pe Valea Oltului.
-ATĂNĂSIE PATICA- sublocotenentul învăţător din Polovragi e “frânt de un
snop de gloanţe”, pe malul Olteţului,la 15 noiembrie 1916.
-GHEORGHE TEOTI, învăţătorul “cu faţa numai zâmbet”s-a prăbuşit de
asemenea lovit de un proiectil venit din linia duşmanului.
0 strălucită pagină de eroism a scris în cronica luptei împotriva cotropitorilor
germani, VICTOR POPESCU,învăţător în comuna Valea cu Apă, ofiţerul de
rezervă care a format şi condus un grup de partizani ce a operat în zona judeţului
Gorj şi Mehedinţi.
Într-o înflăcărată “Proclamaţie”, dată în codrii Mehedinţului în luna mai 1917,
redactată de statul major al
acestui grup de partizani, se arată, între altele:
«Fraţilor români! Soldaţilor! Trăim timpuri grele şi vom trăi şi mai rău dacă
nu ne vom uni [...] Deşteptaţi-vă şi înviaţi odată, cum a înviat şi codrul. Arătaţi
fiecare din voi că mai aveţi sânge românesc în vinele voastre. Puneţi mâna pe
coasă, topor, şi apă şi pari şi « cântaţi veşnica pomenire» duşmanului care ne
batjocoreşte femeile şi fetele noastre, ne ia hrana şi laptele de la gură copiilor».
În continuare, în «Proclamaţie» se spunea : «decât prizonieri şi schingiui şi cu
familiile batjocorite de duşmani mai bine la codru cu arma în mână, făcându-ne
datoria pentru ţara şi strămoşii noştri sau să murim». «iar voi, soldaţi, pe care
nenorocul v-a depărtat de fraţii voştri - se arăta, apoi, în acelaşi document-nu
vă mai predaţi Inamicului, căci rău va fi de noi. Nu vă mai duceţi la duşmani
contaţi pe şefii voştri şi înainte, la datorie, aşa cum aţi jurat pe drapelul ţării !».
Din partea sa, comandantul grupului sublocotenentul Victor Popescu le adresa
ostaşilor următoarea chemare: «Soldaţi de toate categoriile ! Eu, ofiţerul vostru
vă
ordon ca, fără nici o întârziere, să vă prezentaţi la statul meu major, să luptaţi
şi să vă faceţi datoria faţă de ţară [...] Nu uitaţi că aţi jurat[...]a fi credincioşi ţării
[...] ;drapelului nostru care a fâlfăit peste alte meleaguri. Gândiţi-vă că jurământul
e sfânt, ţinut în orice împrejurimi şi feriţi-vă de a cădea în păcate».
Adresându-se, apoi, sătenilor şi primarilor «Proclamaţia» le cerea:»Nu mai
daţi duşmanului armătura noastră .ci daţi-o soldaţilor voştri [...] Cei ce vând ţara,
armătura şi soldaţii, vor fi pedepsiţi cu moartea ! Să nu gândească nici un român
că voi rămâne la nemţi»!. Nu! Asta niciodată! [...] Vedeţi că fronturile
sunt aproape şi ei sunt închişi ca în cutie , nemaiştiind pe unde să fugă. De
necaz, mizerabilii şi damblagii s-au apucat să bată bietele femei, copiii şi oamenii
bătrâni, căci cu soldaţii nu mai sunt în stare să se bată , fiind neputincioşi [...] Să
lase femeile şi copiii în pace, căci sunt nevinovaţi, ei se vor supăra şi vor încerca
83
să ne prindă dar va fi în zadar. Şi dacă ne vor prinde, ne vor lua morţi, dar vii
niciodată. Vom muri ca români nu ca nişte mişei şi trădători de ţară”. Posedând
armament şi muniţii şi bucurându-se de sprijinul larg al populaţiei, grupul condus
de învăţătorul Victor Popescu «a băgat spaimă» în rândul
vrăjmaşilor, «cutreierând pădurile din Judeţul Mehedinţi şi Gorj», parte din
Vâlcea şi Gorj atacând posturile şi patrulele inamice.Îngrijorat de amploarea
şi eficacitatea acţiunilor iniţiate de partizanii comandamentul german a luat
împotriva lor şi a sublocotenentului Victor Popescu un şir de măsuri deosebit de
drastice: au trimis împotriva lor puternice detaşamente de represiune, au lansat
numeroase chemări şi ordonanţe privind prinderea şi arestarea lui Victor Popescu,
căpetenia formaţiei de partizani, instituirea unui premiu de 30.000 de lei pentru
prinderea şi predarea lui, maltratarea unora din membrii
familiei sale.Învăţătorul Dumitru Popescu din Fărcăşeşti, tatăl lui Victor
Popescu a fost ridicat de acasă cu întreaga familie, la 1 iunie 1917 şi dus la Tumu
Severin, sora şi cumnata lui Victor Popescu,ambele domicilii în Slăviţeşti, au fost
dezbrăcate, legate de scaune şi bătute barbar cu un bici de sârmă apoi, închise
timp de o lună, la Turnu Severin. Au fost arestaţi şi schingiuiţi unii săteni, pentru
a le smulge informaţii cu privire la Victor Popescu.
Totul a fost, însă, zadarnic: sătenii n-au scos o vorbă, în legătură cu locurile
unde se ascundeau partizanii.
În aceste condiţii, numeroşi ţărani mehedinţeni, bănuiţi că ar fi ajutat grupul
de partizani aflaţi sub comanda lui Victor Popescu au fost arestaţi şi aduşi în faţa
tribunalului german.Instanţa a pronunţat în 10 din cazuri, sentinţa criminală de
condamnare la moarte pentru “trădare în timp de război”.Hotărârea a fost adusă
la cunoştinţa populaţiei româneşti prin afişe lipite pe case şi garduri. Între cei
10 martiri executaţi la Turnu Severin, s-a aflat şi învăţătorul Nicolae V Popescu
din Covrigi Văgiuleşti, fost colaborator apropiat al lui Victor Popescu în toate
principalele sale acţiuni. Execuţia a avut loc în ziua de
11 iulie 1917, prin împuşcare.
Grupul partizanilor români condus de Victor Popescu în vara anului 1917 a
luat drumul Moldovei, continuându-şi lupta la sfârşitul războiului. Eroul Victor
Popescu, încununat cu gradul de căpitan a încetat din viaţă, în comuna sa natală,în
anul 1970, după o viaţă pusă în slujba ridicării nivelului de
cultură şi de viaţă al concetăţenilor săi. Faptele sale de vitejie au intrat,
meritat, în legendă, în folclor, în literatură.Înregimentaţi în grupurile operative
“Cerna”, “Jiu” şi “Olt” ,numeroşi învăţători mehedinţeni au luptat vitejeşte în
eroicele confruntări din Carpaţi, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. S-au distins,
prin curajul şi spiritul lor de sacrificiu învăţătorii: Păunescu din Regimentul 31
Calafat, Dumitru Dâncă din
Cremenea, Vasile Păsărescu din Mătăsari, Victor Pagubai din Strehaia,
Gheorghe Rosculescu din Zegujani şi mulţi alţii care au luat parte, comportându-
84
se vitejeşte, în crâncenele bătălii ce au avut loc în defileul Jiului.
Din rândul profesorilor gorjeni de cuvine să menţionăm mai întâi pe cel al lui
Ştefan Bobancu- primul director al Gimnaziului din Tg-Jiu care, deşi în vârstă de
60 de ani, a plecat voluntar pe front; a fost între timp arestat, purtat prin diferite
închisori şi internat, în cele din urmă, în lagărul de prizonieri de la lacul Balaton
(Ungaria) de unde a evadat în 1918.
Sublocotenentul Tiberiu Popescu, şi el fost director al Gimanziului din Tg
Jiu (1909-1914), a căzut la 10 octombrie 1916, în fruntea plutonului Sciu, în
crâncenele lupte de pe Valea Jiului - lovit de schija unui proiectil a murit în
Spitalul din Tg-Jiu.
La datorie a căzut în anul 1917, pe frontul din Moldova şi valorosul profesor
de latină, căpitanul în rezervă Stelian Sterescu.Participant activ în războiul pentru
întregirea neamului a fost, dintre gorjeni şi profesorul Augustin Crainic. A căzut
cu faţa la Transilvania natală, într-una din cele mai înverşunate
lupte.
Numeroşi alţi învăţători, între care: D. Anescu şi I. Manolescu - Andreieşti,
D. Stănescu - Stăneşti, Constantin Roman - Bâlta, D. Anescu şi C. Brâncuşi-
Brădiceni, C Rovenţa-Hodoreasa, V. Rădutoiu-Arcani, lon Nefterescu, N. Chiţibia
- Curtişoara , Sergie Leuştean- Pociovăliştea, C. Mogoşanu, şi T. Niculescu-
Tg-Cărbuneşti, V. Dogaru-Licurici, C. Diaconescu -Tg-Jiu au luptat eroic, sub
steagul diferitelor unităţi militare şi s-au întors victorioşi în satele lor, cu gradul
de căpitan în rezervă şi în - semn de meritată cinstire – decoraţi cu ordinul “Mihai
Viteazul”.
În timpul luptelor din primul război mondial pentru apărarea pământului patriei
împotriva ocupanţilor milităreşti germani, pentru salvarea unităţii şi integrităţii
teritoriale -oştirile române, masele populare din România au înscris în istoria
ţării o pagină nepieritoare de eroism şi abnegaţii de spirit de jertfă şi patriotism
fierbinte.În rândul acestora se numără-spre cinstea lor şi mândria noastră, a
celor de azi, care le suntem urmaşi – numeroşi învăţători şi profesori, elevi sau
absolvenţi ai şcoli oltene.
Este de asemenea, impresionant de mare numărul cadrelor didactice din Gorj
care în luptele din timpul celui de-al doilea război mondial au militat laolaltă cu
întregul popor, s-au aflat alături de ţăranii răsculaţi pentru o cauză dreaptă, pentru
pământ şi pentru pâine, fapt pentru care au fost arestaţi, schingiuiţi şi condamnaţi
la ani grei de temniţă, iar unii dintre ei au înfruntat, adeseori, în mod demn şi
curajos
tirania, servind cu devotament şi abnegaţie cauza maselor de oameni ai
muncii.
Hobeanu Rodica Valentina

85

ÎNDATORIRILE PROFESORILOR ŞI ÎNVĂŢĂTORILOR

Aşa cum şi dascălii noştri sunt exemple demne de urmat ei respectând o serie
de norme şi reguli, încă de la începuturile învăţământului, dascălii au fost gata să
îndeplinească toate sarcinile ce le reveneau. În acele începuturi stabilind sarcinile
revizorului şcolar, “Regulamentul şcolilor” preciza şi îndatoririle profesorilor.
Astfel ei erau obligaţi să aibă o “listă” cu toţi copiii care frecventează şcoala, o
“tablă a învăţăturilor”, adică orarul şcolii, un tabel cu evidenţa copiilor săraci,
o “însemnare” (dare de seamă) asupra ultimului examen, în care se cerea a fi
menţionate purtarea şi silinţa la învăţătură a tuturor şcolarilor. Se pretindea ca, la
acest “document” să se anexeze şi lucrările scrise de elevi.
Profesorii erau obligaţi, de asemenea, să aibă şi să ţină “la zi” un registru în
care era cuprinsă întreaga corespondenţă primită de la “Eforia Şcoalelor”, copia
rapoartelor înaintate forurilor ierarhice superioare, precum şi orice cereri primite
din partea învăţătorilor, părinţilor, etc.
În acest mod special, Eforia cere şcolii centrale din Craiova ca, săptămânal,
să-i înainteze “raport formal” cu “toate câte se ating” de şcolile din Oltenia.
Conducerea şcolii era, de asemenea, obligată ca, la trei luni, să trimită o dare de
seamă amănunţită asupra activităţii şcolilor comunale, şi la şase luni catagrafia
tuturor satelor din judeţele Olteniei, deci inclusiv Gorj la fiecare şcoală era,
de asemenea, un registru în care să se înregistreze prezenţa profesorilor. Este
interesant de arătat că, terminând un asemenea registru, loan Maiorescu întreba
Eforia şcolilor dacă mai este cazul să introducă altul deoarece el îl găsea ca fiind
“nefolositor”. La întrebarea sa, Eforia îi face observaţie, arătând că o hotărâre
luată trebuie să fie aplicată.Îi recomandă ca registrul de prezenţă să nu fie introdus
“numai de formă” ci, prin el, să se urmărească “veniturile fiecărui profesor”.
Tot prin Regulament se stabileau şi alte importante îndatoriri pentru
profesori:
- să se prezinte la şcoală la ore fixe şi să nu permită nici unui şcolar să părăsească
sala de curs în timpul lecţiei;
- în clasă să se asigure, în permanenţă, ordinea şi liniştea.
În vederea însemnării elevilor prezenţi se menţiona, pentru profesor, obligaţia
de a face zilnic apelul. Se dădeau indicaţii şi asupra modului de desfăşurare a
lecţiilor.
În general, un profesor - care era, în acelaşi timp, conducător de şcoală publică
şi de şcoală normală - avea multe îndatoriri. Profesorul de la Târgu -Jiu, A. N.
Craiovescu arăta Eforiei, în decembrie 1842 că are “prea multe lucruri” de făcut
într-o zi. Luând “programul” său zilnic înclinăm să-i dăm dreptate: predarea
lecţiilor la 5 clase (ceea ce însemna 7 ore pe zi), corespondenţa “fără sfârşit” cu
86
ocârmuirea şi subocârmuirile din judeţ, cu proprietarii, cu satele, cu candidaţii
de învăţători. Tot în seama lor era pregătirea învăţătorilor, precum şi vânzarea
cărţilor didactice şi a celor literare, primite la şcoală.
Spre a-şi uşura munca, el cere, ca ajutor de profesor pe G Scorţeanu, care
învăţa la seminarul din Râmnic şi preda, în acelaşi timp, “Cântări” la învăţători.
Apreciind că cererea sa este întemeiată, Eforia se adresează Magistratului şi
roagă ca pe lângă cei 40 lei pe care îi dădea lui G Scorţeanu, pentru cântări, să-i
mai adauge 60 lei pentru a fi şi ajutor de profesor.
Observaţii asupra volumului mare de sarcini a făcut şi profesorul de la Vâlcea.
El raporta că lucrează, în mod obişnuit, câte 4 ore pe zi pentru clasele I şi a II a ;
3 ore pe zi pentru clasa a III a şi 3 ore pentru candidaţii de învăţători. Apoi, că în
şcoală intră “300-400” de “hârbi” şi ies 500 în fiecare an.
Vorbind de activitatea profesorilor, trebuie amintit şi preocuparea lor de a scrie
şi a publica cărţi, de a elabora gazete etc. Sunt cunoscute lucrările tipărite de
dascălii care au slujit şcoala olteană (Grigore Pleşoianu, Stanciu Căpăţâneanu,
Aaron Florian, loan Maiorescu, Grigore Mihăiescu, lon Brezoianu, Alexe
Marin, C. Lecca, etc.)
Acordând importanţă deosebită presei, rolului ei cultural, profesorii şcolii
craiovene au hotărât să scoată o gazetă pe care doreau s-o intituleze “Foaia
Oltului” sau “Micii Români”. Pentru aprobare, s-au adresat Departamentului
din Lăuntru. Cererea lor a fost discutată în Sfatul Administrativ Extraordinar,
ajungând “până la Vodă”.
Din adresa Departamentului din Lăuntru, trimisă Ocârmuirii judeţului Dolj
la 14 aprilie 1844, aflăm că iniţiativa editării acestei gazete “politice şi literale”
a aparţinut lui loan Maiorescu.În adresă se arată că cererea a fost susţinută şi
de “alţi profesori” din Craiova şi trimisă la Departament încă din 1843. Sfatul
administrativ n-a aprobat-o, motivând că “vatămă” pe proprietarii gazetelor
existente şi, mai ales, pentru că, aparţine şcolii şi n-ar putea izvorî necuvinte din
necenzurarea articulării.
După ce termina cursurile de pregătire de la şcoala normală, învăţătorul
pleca la satul de unde venise, spre a deschide şcoala. Avea asupra lui “bilet de
învoire” adică atestatul dat de profesorul şcolii normale. De la acesta el primise şi
instrucţiuni asupra felului cum îşi va desfăşura activitatea. Învăţătorul era obligat
să strângă “pe toţi copiii satului” în vârstă de la 5 la 15 ani şi “să ţină şcoala” cu
ei, în fiecare zi, în afară de duminici şi sărbători.
În “bilet” se preciza obligaţia învăţătorului ca la 23 Aprilie, să revină la şcoala
normală, pentru cursuri trebuind să rămână aici până la 26 octombrie.
Aflat la şcoala satului, învăţătorul avea datoria ca, în fiecare săptămână, sâmbăta
seara şi duminica dimineaţa, precum şi în “sărbători” să atragă copiii satului şi să
se ducă cu ei la biserică. Aici, ajutat de copii el trebuia să „ţină strana”.
În ceea ce priveşte deschiderea cursurilor şcolare, se stabilea că trebuie să
87
se facă “cu solemnitate”, adunând în sala de predare “pe copii, părinţi şi aleşii
satului”.
Înainte de începerea lecţiilor, dimineaţa, copiii rosteau ca rugăciunile dimineţii,
după dictarea învăţătorului. Tot activitate de fiecare zi ca şi rostirea, în cor, la
prânz a tablei lui Pitagora, iar după amiază a rugăciunilor de seară.
Pentru a însemna “gradul învăţăturii”, în fiecare zi, învăţătorul era obligat să
aibă un catalog. În acest “document” se făceau zilnic şi unele observaţii cu privire
la purtarea şcolarilor.
Elevii care nu veneau la biserică sau care rosteau vorbe urâte erau puşi în
genunchi, în clasă sau erau ţinuţi la arest. Primeau’” “eminenţa mare” la purtare
numai elevii care nu se abăteau de la asemenea reguli.
În ceea ce priveşte “învăţăturile”, se făcea recomandarea să fie date “în mod
treptat”, folosind “mijloace omenoase” şi “încurajatoare”.
Rezultatele obţinute la învăţătură se vedeau mai des cu ocazia examenelor, care
se desfăşurau public, în faţa proprietarului, a arendaşului, a preoţilor, a aleşilor
satului, a părinţilor, precum şi a oricărei persoane, de deosebită importanţă care
se afla în sat în acea zi.
După terminarea examenului, învăţătorul avea obligaţia să raporteze
profesorului şcolii normale asupra felului cum s-a „ desfăşurat, despre nivelul de
pregătire a elevilor, despre darurile oferite de asistenţa şcolară ‘’etc.
Acest raport se încheia cu semnăturile proprietarului, arendaşului, părinţilor
şi cu pecetea satului.
Instrucţiunile date de învăţător se refereau şi la admiterea în afara şcolii. Se
stabilea, astfel, ca «în ceasurile de recreaţie», învăţătorul, pe lângă alte folositoare
meditaţii, să se ocupe cu «repetarea declinaţiilor şi conjugărilor» din gramatică
şi cu repetarea catehismului pe care trebuia să-l ştie pe dinafară. De fapt, în
momentul înapoierii la şcoala normală, fiecărui învăţător i se cere să prezinte
catehismul copiat «pe curat». 
În instrucţiuni se arată, de asemenea, că «privegherea» asupra felului cum îşi
îndeplineşte învăţătorul sarcinile revine proprietarului lor, în lipsa acestuia,
arendaşului sau preoţilor din sat. De altfel, instrucţiunile privind îndatoririle
învăţătorului erau prezente, mai întâi, pentru a lua act de conţinutul lor
proprietarului, arendaşului şi preoţilor şi , cu semnăturile acestora, se păstrau
în sala de predare a şcolii, lipite deasupra catedrei învăţătorului. Erau ţinute
aici până la 23 aprilie, când erau înapoiate, împreună cu observaţiile celor
ce au inspectat şcoala. În afară de aceste îndatoriri, învăţătorul era obligat să
întocmească catagrafia satului de 2 ori pe an să se îngrijească de aprovizionarea
şcolii cu combustibil, de curăţenie etc. Adesea în sarcina învăţătorilor erau puse
şi unele obligaţii care n-aveau nici o legătură cu menirea şi îndatoririle lor. Din
caietul profesorului Ioan Maioresu din 3 septembrie 1843, aflăm, de pildă, că
învăţătorii au fost obligaţi să primească în păstrare, nişte lipitori care au fost puse
88
în şcoli în timp ce învăţătorii se aflau la cursuri. Când aceştia au revenit în satele
lor, pe unele le-au găsit moarte şi acum - adăuga loan Maiorescu sub cârmuitorii
îi trag pe ei la răspundere pentru lipitorile care au pierit.
Referindu-se la numărul exagerat de mare al îndatoririlor ce reveneau
învăţătorilor, profesorul şcolii normale din judeţul Gorj scria, pe bună dreptate,
Eforiei, în 1845 că , aceştia nu pot să care şi lemne din pădure, să le taie, să
facă foc, să măture încăperile şcolii, să aducă apă de băut şcolarilor, să cumpere
«şindrilă şi tot ei s-o bată pe şcoală, spre a nu ploua, să cumpere scânduri şi tot ei
să confecţioneze uşile şi ferestrele necesare.
Vorbind de îndatoririle profesorilor şi învăţătorilor, de organizare a şcolii din
Oltenia se reţin în atenţie acele reguli şi chibzuiri, despre care loan Maiorescu
spune că le-a aplicat, în şcolile din Dolj, după o încercare de mai mulţi ani. Ele
sunt, deci, rezultatul unei acţiuni gândite, studiate şi experimentate în
prealabil. Socotind că o parte din ele merită – pentru faptul că au valoare şi azi -
a fi amintite. Una din reguli se referă la obligaţia profesorului de a conversa cât
mai mult cu elevii, întrucât, în felul acesta se micşorează distanţa ce “desparte
pe profesor de elev”, se “uşurează” şi înţelegerea a ceea ce spune şi profesorul,
pentru că, fiind o familiaritate, profesorul se va coborî la nivelul de înţelegere al
elevului. Se subliniază, deci, necesitatea şi valoarea conversaţiei, a dialogului
viu cu elevii, socotind acestea ca “singurul mijloc” de a atinge scopul urmărit
de şcoală. Mai mult, folosind această metodă, “şcolarul se învaţă a se dezrobi de
text”, luând din carte “numai înţelesul” celor cuprinse în ea. Una din “ reguli” sau
“chibzuiri” conţine prevederea ca o zi pe săptămână, “un pătrare oră” profesorul
să converseze cu elevul, “asupra bunei cuviinţe” în relaţiile lui cu şcolarii şi în
societate. Regulile fixează, de asemenea, îndatorirea de” a deschide drumul
apropierii”între ocârmuitori, conducătorii judeţelor şi profesorii, conducătorii
şcolilor’’. Pentru pregătirea învăţătorilor, şi, mai ales, spre a se curma plângerile
referitoare la neştiinţa învăţătorului de sat, se stabileşte ca aceştia să fie supuşi,
de 2 ori pe an, examenului general la care să asiste şi ocârmuitorul judeţului.
0 altă regulă se referă la examenul public de la şcolile săteşti. Ioan Maiorescu
socoteşte, pe bună dreptate, că o temeinică organizare a acestuia ar contribui la o
mai bună frecvenţă a copiilor de săteni la şcoală. Devenită o adevărată “sărbătoare
naţională”, ziua de examen ar face o întipărire plăcută locuitorilor ţărani, ce s-ar
întrece a-şi trimite copiii la şcoală. Este de părere că, într-un asemenea cadru, s-ar
gândi mulţi proprietari care să dea bani pentru premii, pentru ca numele lor să se
înscrie în cartea naşterii unei naţii ce e atât de aplecată spre bine şi aşteaptă numai
“îndemn şi curaj”. Interesantă şi deosebit de valoroasă prin bogatul conţinut
de idei pe care-l va cuprinde, se pare şi circularǎ pe care loan Maiorescu o va
trimite la 1. 01. 1848, “către domnii profesori ai clasei l elementare din judeţele
Micii Românii”. După ce o arată, “cu părere de rău” că, din revizia făcută în cele
5 judeţe ale Olteniei a observat că numărul elevilor e mai mic decât în mai mulţi
89
ani, el propune următoarele măsuri, în vederea îmbunătăţirii situaţiei şcolare:
1. Să se străduiască pe lângă ocărmuitor spre a pune “ o mai mare
responsabilitate” asupra logofeţilor şi aleşilor de sate, în vederea aducerii copiilor
la şcoală.
2. Să se îndatoreze vătăşeii de sate ca săptămânal, când se duc sub ocârmuire să
ia de la învăţător o «adeverinţă» în care să se menţioneze dacă locuitorii au trimis
copiii la şcoală şi au adus lemne. Spre a ţine mereu trează atenţia ocârmuitorului
pentru învăţământ, loan Maiorescu a trimis şi o scrisoare particulară la cei cinci
ocârmuitori din judeţele oltene. lată începutul scrisorii:Domnul meu! Zelul cu care
ai îmbrăţişat cauza din acel judeţ de bunăvoinţă cu care ai primit instrucţiunile ce
eu, după 10 ani, le-am găsit folositoare şi le-am lăsat D-tale şi D-lor profesori ca
un Îndreptoriu... în continuare arată că numărul elevilor care frecventează şcolile
săteşti s-a împuţinat şi, de aceea, le cere să ia măsurile preconizate mai înainte.
Observăm că din acele timpuri dascălii au fost luminătorii satelor şi oraşelor.
Oricâte îndatoriri aveau, nu considerau că- i sunt prea numeroase, aşa cum nici
azi » dascălii noştri nu sunt obosiţi şi munca lor , se reflectă în pregătirea noastră,
în rezultatelor ce le obţinem noi.
TURLICÂ MARIA CRISTINA

Biserica noastră din Mătăsari

Părintele Protopop Vasile Vlădoiu:’’ Înalte Preasfinţite Părinte Mitropolit,

dle primar, preacurcenici părinţi, iubiţi copii, ziua de 13 iulie 2003 este o zi
deosebită pentru protopopiatul nostru, pentru parohia noastră de la Mătăsari,
fiindcă, astăzi prin vrerea lui Dumnezeu, s-a pus piatra de temelie pentru o nouă
biserică în această urbe deosebită. Mulţumim Înalt- Preasfinţitului Părinte Teofan
pentru grija deosebită pe care o poartă pentru sfântul lǎcaş şi Sfânta Episcopie a
Craiovei, îi urăm bun venit pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu şi
Dumnezeu să ne ajute pentru ridicarea acestui sfânt lăcaş, pentru noi şi pentru
această comunitate aleasă din Mătăsari.
Bine aţi venit Înalt- Preasfinţia- Voastră în mijlocul nostru.’’
Părintele Mitropolit:’’ Domnule primar, Prea Cucernice Părinte Protopop,
domnilor consilieri ai Primăriei, iubiţi părinţi, slujitori ai sfintelor altare, iubit
popor al lui Dumnezeu, eu din această de Dumnezeu păzită localitate, de dimineaţă
am avut bucuria sfinţirii unei bisericii, nu departe aci peste deal, iar acum în
după-amiaza aceasta nu ştiu de ce să mă bucur mai întâi: să mă bucur că plouă,
să mă bucur că am pus piatra de temelie a bisericii.
Nu cred că era o atmosferă mai plăcută ca aceasta, Oltenie însetată de ploaie să
văd o biserică construită din trupuri umane. Aşa cum vă văd acum, deja biserica
are preoţii de aici, preoţii din jur, protopopul acestei părţi de judeţ, dumneavoastră
90
cei care locuiţi aici, cei care aveţi o sarcină mai mare sau mai mică în sânul, în
localitatea Mătăsari. Suntem cu toţii aici pentru că un vis ne trece prin minte.
Visul acesta este Catedrala care se va înălţa aici. Şi deşi vedem zidurile atât de
groase, încât ne înspăimântăm cât fier beton, cât ciment iar sus câtă cărămidă şi
toate cele necesare pentru casă, iar dacă privim aici în groapa în care am aşezat
piatra de temelie, sfiinţită astăzi, vedem câtă adâncime are acest falnic stejar, care
se numeşte Biserica-Catedrală din localitatea Mătăsari. Aţi auzit că am pomenit
aici doi Sfinţi: pe Sfântul Gheorghe atât de cunoscut de dumneavoastră, purtător
de biruinţă, om mort pentru Hristos ca să învieze împreună cu El. Şi apoi am
amintit un Sfânt mai puţin cunoscut dar sper să devină din ce în ce mai drag
sufletului oltean: Sfântul Antim care a venit din îndepărtata Georgie acum 300
de ani şi a fost pentru o vreme Episcopul în această zonă. Toată Oltenia era sub
oblăduirea lui, ceea ce fac acum e sub oblăduirea lui. Ceea ce fac eu acum
cu slabele-mi puteri, a făcut el atunci când străbătea cu şareta sau călare pe cal
întreaga Oltenie: de la Cozia până la Orşova, de la Lainici şi Tismana trecând
bineînţeles pe aici până în sudul judeţului spre Bechet, Calafat, ş.a.m.d. şi acest
Sfânt Antim iubiţilor care va fi împreună cu Sfântul Gheorghe ocrotitorul acestei
Biserici, a murit pentru Hristos, deşi era străin neamului nostru, s-a indentificat
cu doi metri de la pământ în sus. Dacă mai şi plouă înseamnă că dumneavoastră
cu preoţii de aici, preoţii din jur, protopopul acestei părti de judeţ, dumneavoastră
cei care locuiţi aici aveţi o sarcină mai mare sau mai mică în sânul, în localitatea
Mătăsari. Suntem cu toţii aici pentru că un vis ne trece prin minte. Visul acesta
este Catedrala care se va înălţa aici. Şi deşi vedem zidurile atât de groase, încât
ne înspăimântăm cât fier beton, cât ciment iar sus câtă cărămidă şi toate cele
necesare pentru casă, iar dacă privim aici în groapa în care am aşezat piatra
de temelie, sfiinţită astăzi, vedem câtă adâncime are acest falnic stejar, care se
numeşte Biserica-Catedrală din localitatea Mătăsari. Ne-am întâlnit cu
dumneavoastră oamenii adulţi -ştie domnul director, parcă în zi de Crăciun sau în
preajma Crăciunului pe 18 decembrie 2001, şi iată că acum vă văd, nu în incinta
liceului, ci sub această catedrală mare care se numeşte-Cerul şi Norii săi, care ne
acoperă acum şi în Ioc să ne jeneze acum prin ploaie, ne bucură cum spuneam la
început.
Zic că îi mulţumesc Cerului pentru această preafrumoasă zi plină de ploaie şi
plină de Biserici: una sfinţită de dimineaţă peste deal cum vă spuneam la Miculeşti,
alta acum zidită, văzută în mintea noastră deja ca o catedrală, măreaţă, care să ofere
acestei zone , oamenilor acestora, ai adâncurilor, minierilor acestei zone care fac
totuşi ca această zonă să nu fie moartă întru-totul. Căci ce s-ar face Mătăsariul,
ori ce s-ar face Gorjul, în general, dacă nu am avea acest aur negru şi cărbunele
poate fi numit aşa, care ne dă lumină, care ne dă căldură, în cele din urmă indirect
ne dă pâinea de pe masă şi dumneavoastră nu vă puteţi închipui bucuria pe care
am avut-o în momentul în care Părintele Protopop Vasile şi cu domnul primar al
91
dumneavoastră, ne-au anunţat că în Mătăsari, o localitate importantă dincolo de,
să zicem mai marile oraşe ale judeţului, totuşi o localitate importantă cu număr
impresionant de locuitori având biserica pe care o ştiţi. Bijuteria acestei localităţi,
Biserică care bineînţeles nu trebuie uitată, cu atât mai multe trebuie îngrijită şi
trebuie apreciată pentru că vine mai demult, şi în ea majoritatea v-aţi botezat,
v-aţi cununat, mulţi dintre dumneavoastră şi părinţii v-au fost conduşi poate întru
cele veşnice poate tot acolo. Dar trăind cu mila lui Dumnezeu timpuri de libertate,
cu toate greutătile economice, sociale, politice - nu este treaba noastră cel puţin
a Bisericii, treaba bisericii este educaţia, treaba bisericii este o localitate, treaba
bisericii este să construiască biserici - căci unde poate fi educaţie mai bună, mai
adâncă, mai puternică, verticală în adevăratul sens al cuvântului, decât în biserica
lui Hristos, pentru că vedeţi dumneavoastră se schimbă regimurile politice, au
fost voievozi, după voievozi, au venit cneji, după cneji, au venit regi după regi,
au venit secretari de partid, după secretari de partid, au venit conducătorii de stat .
Biserica însă a rămas cu acelaşi mesaj, cu aceeaşi haină, cu acelaşi patriarh şi
dacă ne referim la cel care ne conduce biserica, de astăzi pentru că Hristos, cum
spune scriptura, este aceeaşi, şi ieri şi azi, în vecii vecilor. Amin. Şi biserica sa la
fel încât gândul de mulţumire este la Dumnezeu, căci ce ar face Mitropolitul sau
protopopul sau preotul dumneavoastră, sau primarul fără ajutorul lui Dumnezeu.
N-am fi decât trestie pe care o pală de vânt o culcă la pământ, dar dacă avem
credinţă în Dumnezeu trebuie iubire, mulţumire, iată că se pot construi biserici,
după exemplul marii Mănăstiri, de la Tismana, nu departe de acest loc, care ne
inspiră atât de puternic, în tot ceea ce facem noi, aici cei din Oltenia, noi şi
dumneavoastră. Dăm mărturie lui Dumnezeu şi dau mulţumire dumneavoastră,
popor al lui Dumnezeu căci nu se poate ca dumneavoastră, să nu fi manifestat
într-un fel sau altul, să avem şi noi o Biserică mai mare, că iată aci la Motru se
zideşte o Catedrală, dincolo la Rovinari, o prea frumoasă Catedrală, în stânga
şi-n dreapta se mai înalţă Biserici şi aici nu se înălţa nimic, deşi cum spuneam
respectabilitatea şi onorabilitatea acestei localităţii, cerea acest lucru, şi iată prin
stăruinţa dumneavoastră, preluată de conducerea localităţi în speţă de domnul
primar, hotărau ca pe lângă cele necesare pentru comună; şcoală, dispensar şi
toate celelalte ce trebuie pentru o localitate, ca toate aceste ca o instituţie publică,
ca edilii acestei localităţi să se gândească şi la această biserică şi m-am bucurat
foarte mult auzind de acest lucru şi mă bucur foarte mult că cu dumneavoastră
astăzi, văd deja cu ochii deschişi conturul bisericii şi nu mi-aş dori decât un singur
lucru şi cred că şi dumneavoastră vă doriţi acelaşi lucru, astfel nu aţi fi stat aici,
să înfruntaţi ploaia. Să ne ajute Dumnezeu, să se înalţe văzând cu ochii această
Catedrală a localităţii Mătăsari. Şi dau în faţa dumneavoastră mărturie ca om al
bisericii de multă vreme, că nu am găsit în viaţa mea şi nici în istorie o biserică
să se înceapă şi să nu se sfârşească. Au fost poate vremuri grele, s-a început
biserica, s-a pus temelia, au venit vremuri grele, au trecut poate zeci de ani de
92
la punerea temeliei, 20-30 sau 40, bălăriile au crescut, nimeni nu mai spera, au
venit timpuri de libertate, s-au dat bălăriile la o parte s-a făcut ceva acolo sus, la
lucrarea temeliei şi biserica s-a ridicat. Pentru că nu se poate ca rugăciunea spusă
aici, sfinţirea cu apă sfinţită, untdelemnul de care aţi luat aminte, l-au vărsat
la colţurile, la piatra de temelie a bisericii, nu se poate ca această binecuvântare
să nu dea roade şi dacă s-au petrecut aceste lucruri în timpuri mult mai grele,
nu că acestea ar fi uşoare, dar Dumnezeu a adus în inima creştinilor nevolnici,
puterea de a aduce la săvârşire această lucrare. De aceea dorinţa mea şi a noastră
este să se înalţe biserica sfinţită mai devreme. Să ne ajute Dumnezeu, domnule
primar, domnilor consilieri, ca, cu certitudine, nu peste decenii, ci peste ani, şi
să ne ajute Dumnezeu să fie cât mai puţini, să ne întâlnim aici, aici în acest
loc. Dumneavoastră să fiţi cu doi metri mai în interior, biserica să fie puţintel mai
mică pentru că veţi fi înlăuntru zidurilor nu în afara conturului ei şi vom sluji aici
slujba de sfinţire, fiecare mai bătrân cu un an, cu doi, cu trei, poate mulţi vom
pleca la Dumnezeu, mulţi se vor naşte în această perioadă şi să dea Dumnezeu să
se nască cât mai mulţi, vom participa la sfinţirea bisericii şi ne vom bucura şi de
un praznic frumos, după săvârşirea Sfintei Liturghii, cum este rânduiala aci,
la noi în Oltenia.

Dumnezeu să ne binecuvânteze viaţa, faceţi în aşa fel încât să nu rămână

locuitor al acestui oraş, care într-o formă sau alta să nu devină ctitor aici. Dacă
ai un rol e foarte bine, să simţi că biserica aceasta nu e a Mitropolitului de la
Craiova, nu e a Protopopului de la Tg-Jiu, nici a primarului sau a primăriei, nici a
mea, adică este a dumneavoastră, a dumitale, a ta, sau a lui, ş. a. m. d.
Faceţi în aşa fel încât să vă identificaţi cu această biserică şi când treceţi pe
lânga ea să spune-ţi «biserica mea», nu biserica care s-a construit independent
de dorinţa mea. Acolo, bănişorul puţin cât este, dacă nu este o zi de muncă, sau
o masă pentru muncitori, sau să vin să duc cărămida de colo până colo, să urc pe
schelă, etc.

Aş dori ca această biserică să nu fie făcută doar de nişte specialişti.Constructorii

să fie cei care sunt stăpânii lucrării şi planurilor pe care le-au văzut şi care sunt
minunate , dar pe lângă ei să roiască acest sat, această localitate, să nu aşteptaţi
în permanenţă chemarea preotului, dumneavoastră să veniţi şi să spuneţi: «Pot
să fac şi eu ceva aici ?» «Aveţi ceva de cărat că stau şi eu trei ceasuri, să aduc
contribuţia mea, că poate bani nu am, sau pe lângă banul ăsta puţin, mia mea de
lei care constituie o părticică dintr-o cărămidă, dar e foarte importantă, pentru că
este acolo şi te numeşti printre ctitorii acestei sfinte biserici. Asta îmi este dorinţa,
aceasta este dorinţa pe care o pun la inima fiecăruia dintre dumneavoastră. Să
93
vă răsplătească Dumnezeu osteneala domnule primar, domnilor consilieri. lubiţi
cetăţeni nu uitaţi; credinţa în Dumnezeu este singura care vă poate fundamenta
o credinţă corectă, creştinească şi religioasă, educaţi-vă pruncii cu frica de
Dumnezeu şi nu uitaţi de zilele de post.’’
A CONSEMNAT
SIMONA BABOI

MONUMENTUL EROILOR DIN MĂTĂSARI

Proces-verbal
Astăzi 1 februarie anul 1921
‘’Noi, Ion Pv. Stoichiţoiu, primar al comunei Mătăsari din Plasa Motru de Sus,
judeţul Mehedinţi, împreună cu preotul Achim Vlădulescu, parohul parohiei,
Vasile Păsărescu, învăţător diriginte, Gh. Pv. Stoichiţoiu, Grig. Pv. Stoichiţoiu,
Dumitru Dascălu, Constantin Gh. Popescu, Ion Gh. Păducel, lon D. Panfiloiu,
Dumitru N. Dăescu şi Constantin Grecu, întrunit fiind astăzi ca locuitori de
seamă invitaţi de dl. primar Ion Pav. Stoichiţoiu din îndemnul şi sfatul domniei
sale, idei la care au participat şi preotul A. Vlădulescu şi V. Păsărescu învăţător
în dorinţa de a dezvolta respectul şi veneraţia şi de a dezvolta Cultul eroilor
comunei Mătăsari din acest judeţ, sufletele şi inimile generaţiilor prezente şi
viitoare cum şi în dorinţa de a simboliza respectul celor duşi dintre noi pentru
înfăptuirea marelui educaţional - pentr-un moment de piatră ridicat şi scrise în
piatra cioplită numele tuturor eroilor din comună cum şi în dorinţa de a consola şi
încuraja familiile îndoliate ale lor prin manifestarea sentimentului de recunoştinţă
faţă de cei ce i-au pierdut.
Ne-am constituit astăzi în comitetul eroilor din această comună şi judeţ în
modul următor dispunând ca persoanele să îndeplinească sarcinile următoare:
Lt. Colonel I Petrescu şi căpitan Constantin Pav. Stoichiţoiu -preşedinţi de
onoare, Primar Ion Pav. Stoichiţoiu - preşedinte activ; Preot Achim Vlădulescu,
Înv. V. Păsărescu, Gheorghe Pav. Stoichiţoiu, Grig. Pav. Stoichiţoiu, Dumitru
Dascălu, Constantin Gh. Popescu, Ion C. Păducel, Ion. D. Pamfiloiu, Dumitru
K. Dăescu şi Constantin Grecu - membri.
Cu toţii împreună vom fi pentru ideile arătate mai sus şi în primul rând vom
contribui cu tot cu sumele necesare pentru ridicarea monumentului dorit, primind
şi donaţiile ce sătenii cu cea lor bună voie vor dărui fără obligaţie cu lista de
subscripţie sau condică.’’

94
 Nord

Nistru şi Tisa
Membri Comitetului Iniţiator
Al
Monumentului

Lt. Col I. Petrescu

Capit. C.Pv. Stoichiţoiu Preşed. Onor.

lon Pv. Stoichiţoiu Preşed. activ.

Membrii

Inv. V. Păsărescu, Gh. Pv. Stoichiţoiu, Const. G. Popescu, P. A. Vlădulescu,

Gh. Pv. Stoichiţoiu, D. G. Dascălu, I. C. Păducel, I. D. Panfiloiu, D. R. Dăescu,
C.C. Grecu
Est Cerna Jiu Turtucaia

Nişulescu G. lon Soldat

Pârjol P. I. Gh. „
Păducel C. loan „
Purcel C. Nicolae „
Paliţă Florin „
Pârjol N. P. „
Popa Radu N. C-tin „
Purcel N. D-tru „
Pârjol R. Gh. C-dn „
Popescu I. P. loan „
Popescu C. Gh. „
Popescu N. Mihail „
Purcel C-tin „
Purdescu zis Mihail Gh
Stǎic C-tin Pârţaiche V.
Tăculescu P. Ioan „
Ţuncu St. Ioan Voicu Ioan
Vâlsan Stancu Vasile „
Virtuţile neamului nostru s-au plămădit din foşnetul frunzelor, din murmurul
izvoarelor şi din glia udată cu atâta sânge şi sudoare!
95
 Eroii noştri în al II-lea Război Mondial

Soldaţi :
Bălan C. C-tin, Bălan I. Gh., Bălan Gr. Ar., Bălescu P.P., Burău C-tin, Becheriţu
I., Buşe A. V., Buzărin D. P., Buzărin D. Pv., Cioclei C. V., Cioclei C. V., Cioclei A.
Ion, Cojocaru T. I., Ciortan C-tin, Ciortan D. P., Grivei Aris., Cuţitoiu Ion, Dădălău
N.C., Dăescu P. Gh., Dobrescu C., Dragotoiu Gh., Moldoveanu N., Peptenaru
0., Pârţache Gh., Pârcălăbescu M., Popescu Gh., Peptenaru G., Răduţ Gh. D,
Rămescu C. I., Şerbănoiu P., Trotea T. C., Trotea T. I., Tănăsoiu Gh., Tănăsoiu
C.I., Tănăsoiu V., Turturea Gh. I., Turturea Gh. II., Turturea A.P., Udrişte Ion,
Urs C. Gh., Vijulie I.N., Dragotoiu C., Grivei Gh., Merei Fl., Com. de renovare:
Purcel C. Primar, Dădălău N. dir. cult., Pamfiloiu C. dir. Ş.C., Popescu C-tin,
Popescu Gh., Purdescu I., Panfiloiu D.

Sud

Cine trăieşte

Pe D-zeu el sfinţeşte

Stema

Cu noi este Dumnezeu

Lupşoiu Mihai Sorin

Popescu Alex.
Ceauşescu I. Tanasie Cap.
Panfiloiu M. D-tru
Albulescu D. Ion sold.
Bălan P. Ion „
Băcărin Gh. Vasile „
Băcărin Gh. Ilie „
Ciortan V. C-tin „
Căruntu I. Nicolae „
Corăga I. Gh. „
Ciortan Gh. D-tru
Ciortan C. Mihail fraţi
Ciortan C. Iancu
Carlaonţiu D. Ion „
Carlaonţi C. D-tru „
Ciortan N. Ion „

96
 Monument ridicat în amintirea eroilor din comuna Mătăsari Mehedinţi morţi
în războiul mondial 1916-1919 pentru întregirea neamului românesc în zilele
M.S.R. Ferdinand I.

Vest

Oituz
Mărăşti
Mărăşeşti

Nişulescu C. Mihail sold.

Ciauşescu D. Tanasia „
Croicea C. lon „
Dăescu R. D. Ion „
Dăescu Gh. Ion „
Dădălău N-lae zis Gh. „
Dădălău zis Giamănu D-tru „
Dragă N. Mihail „
Dădălău N. Gh. 1 fraţi „
Dădălău N. D-tru „
Giumancă D. Ion „
Giumancă N. C-tin „
Grivei I. C-tin Nicolae „
Gârjoi B. G. „
Dondera V. „
Hârceanu P. Ioan „
Joavină V Ioan „
Lupşoiu Milcu Purcel D. Ion „
Lupşoiu C. Alex. Vâlcu I. „
Mihai D. Trifon „
Căruntu D. Gh. „

Clipele sfinte ale

Vremurilor trecute ne strigă:
Cine fuge dinaintea duşmanului patriei este mişel
şi mişeii nu sunt sângele nostru
Mărturie staţi voi eroi!

97
 Eroii morţi în al II-lea război mondial

Căruntu C-tin – maior

Pârţache D. – sub. Lt.
Bălescu P. Gh. – plut.
Căruntu Sever sg. Tr.
Tănăsoiu D. Arist. Sg. tr.
Popescu I Iancu sg. tr.
Iancu D-tru serg
Tănăsoiu I Ion
Tănăsoiu C I
Bălan C-tin – sergent
Lupşoiu C-tin
Vreja D-tru
Bădescu Ion – caporal
Dădălău C Gh.
Panfiloiu Iancu
Pârjol D-tru
Buzărin D Gh- Fruntaş
Horcea Gh Ion

Proces Verbal

‘’Astăzi, anul una mie nouă sute douăzeci şi doi (1922), luna Septembrie,
ziua 8/12, în ziua «Naşterii Maicii Domnului». Cu evaziunea şi a prăznuirii
hramurilor bisericilor din această parohie şi comună. Noi membrii comitetului
Eroilor, subsemnaţii din comuna Mătăsari, judeţul Mehedinţi procedând la
inaugurarea solemnă a impozantului moment, care, din iniţiativa şi dăruirea
mai de seamă a domnului preşedinte activ şi membrilor comitetului cum şi a altor
enoriaşi binevoitori, s-a ridicat în centrul comunei, lângă primărie şi şcoală, în
vecinici-amintire şi pioasă pomenire a scumpilor eroi ai acestei comune, căzuţi
pe câmpul de luptă pentru completa izbăvire şi întregire a neamului românesc,
constatăm următoarele:
De dimineaţă slujba divină s-a oficiat în biserica parohială Sf. Nicolae, de
cǎtre preotul Achim Vlădulescu, parohul respectiv, împreună cu cântăreţii
parohiei, care, în faţa unei numeroase asistenţe de enoriaşi, adunaţi ca pentru o
îndoită sărbătoare, au pomenit la slujba Sf. Liturghii, pe lângă eroii întregului
neam ortodox român şi numele celor 65 de eroi din comuna Mătăsari, care se află
înscrise şi pe monumentul ridicat din piatră cioplită.
După terminarea serviciului divin s-a ascultat predica preotului despre «îndoita
marea sărbătoare a enoriaşilor din comuna şi parohia Mătăsari». În acest timp
98
sosind şi preoţii vecini invitaţi din timp anume: Preotul I. Runcanu din parohia
Miculeşti, Preotul Ioan Lupulescu din parohia Corobăile şi Preotul Gh. Săvoiu
din parohia Drăgoteşti, s-a format cortegiul. care în sunetele clopotului a pornit
spre monument.
Cortegiul s-a format din elevii şcolilor din comunǎ, care purtau drapele
tricolore,
apoi drapelele celor două biserici din comună cu icoanele împărăteşti purtate
de către elevii mai mari ai şcolilor, clerul compus din preoţii sus numiţi însoţiţi de
cântăreţi respectivi şi înveşmântaţi cu veşminte şi odoarele cuvenite. Autorităţii
comunale şi şcolare locale, la care se adăugau membrii comitetului şi alte persoane
dintre autorităţile comunale, şcolare şi administrative, venite din împrejurimi,
poporul format din enoriaşii satului şi alţii nenumăraţi veniţi de prin toate satele
vecine, ca la o îndoită sărbătoare.
În faţa monumentului, s-a oficiat de către preoţi slujba “Sfinţirii Apei celei
mici”. Împreună cu celelalte rugăciuni şi serviri cuvenite sfinţirii Monumentului
şi pomenirii eroilor din comuna Mătăsari în număr de 65 şi a celor de pretutindeni
români eroi ortodocşi.
În momentul scufundării sfintei cruci în sfinţita apă, pânza fiind desvelită şi
dată jos de pe monument, a apărut deodată strălucitor, impozantul trup de piatră
cioplită, care prin inscripţiunile săpate pe cele 4 feţe, mărturiseşte tuturor celor de
faţă şi viitori privitori. vitejiile şi eroismul desfăşurat şi purtat la Jiu, Cerna. Oituz,
Mărăşeşti, Măreşti. etc. de către cei 65 eroi ai Mătăsariului, iar prin inscripţiunea
ce tronează pe frontispiciu “Cu noi este Dumnezeu” dovedeşte harul Providenţii
Dumnezeieşti, care deapururea a întărit şi va întări braţul Românului ostaş. După
săvârşirea frumoasei şi către cer înălţătoarei ceremonii religioase, Preotul Achim
Vlădulescu parohul respectiv membru în comitet, inspirându-se din cuvintele de la
frontispiciu “Cu noi este Dumnezeu” în cuvinte frumoase şi mişcătoare, vorbeşte
poporului despre; Recunoştinţa ce poporul nostru român doreşte în primul rând
Atotputerniciei divine, care în decursul veacurilor a întărit şi a izbăvit neamul
românesc din primejdii de pierzanie, şi mai ales în timpul marelui război mondial,
când nu numai duşmanii ne credeau bătuţi şi de ei şi de Dumnezeu, dar chiar
mulţi dintre noi Românii credeau pierdut neamul românesc. Arată recunoştinţa
ce în al doilea rând datorăm eroilor morţi, prin sângele cărora azi dovedim lumii
care ne-a duşmănit şi le putem spune: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri
şi plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. Arată recunoştinţa şi dragostea ce datorăm
soţiilor văduve şi copiilor pe multe locuri chiar orfani ai bravilor eroi, făcând apel
la sentimentele de milă, dragoste, ajutor şi respect faţă de aceste familii. Arată
rostul şi scopul monumentului, care pe lângă că e semnul de vecinică amintire şi
recunoştinţă pentru cei duşi, mai este încă şi o vecinică îndemnare la rugăciune,
pomenire, şi respect pentru cei ce au murit pentru lege, neam şi ţară. Este apoi,
momentul, constituind o atenţionare la datoriile către familiile văduvite ale eroilor,
99
datorii ce cu toţi trebuie a le îndeplini, iar pentru generaţiile viitoare de copii
este şcoala de unde vom putea şi vor trebui a învăţa datoriile către Dumnezeu,
izbăvitorul neamului nostru către neam, lege şi ţară. După frumoasa vorbire a
preotului A. Vlădulescu corul şcolii primare condus de domnul V. Păsărescu,
învăţătorul diriginte al şcolii locale şi membrii ai comitetului intonează “Drumul
Regal”. Preotul I. Runcanu Miculeşti vorbeşte despre istoria neamului arătând
prin câte furtuni a trecut, despre întregirea lui şi că este la înălţimea popoarelor, şi
rostul monumentului felicitând comuna Mătăsari pentru această frumoasă operă
şi mai cu seamă pe domnul Ioan Stoichiţoiu, preşedintele activ care a depus şi
cartea de aur în legătură cu monumentul. Elevul Stoichiţoiu Lucian, absolvent al
Şcolii Primare din Turnu Severin, recitează poezia: “Sus fruntea”. Corul elevilor
intonează “Latina gintă”. Elevul Stoichiţoiu C. Dumitru recită poezia “Mare e
Dumnezeu”. Eleva Dumitra D. Dascălu recitează scrisoarea unei orfane. Elevul
Ciortan D. Iancu recitează poezia “Rugăciunea cea din urmă”. Domnul preşedinte
activ al comitetului, fost primar de mulţi ani al comunei, Ioan Pv. Stoichiţoiu, ca
primul iniţiator care a depus multă energie şi alergătură cum şi multă autoritate
între îndeplinirea frumoasei opere, vorbind deschis despre suferinţele eroilor,
dintre care unii s-au sfârşit în locuri şi împrejurări cunoscute domniei sale, ca fost
plutonier, aflător pe aceeaşi cale cu ei, face apel la sentimentele de milă, dragoste
şi respect ale sătenilor faţă de familiile lor înduioşare şi cu cuvinte frumoase
îmbărbătând pe văduvele şi copii eroilor, le arată că soţi şi părinţi lor ce s-au dus
pentru ţară nu au pierit nu iau pierdut, nu au murit, ci din contră prin sângele lor
sfinţit s-au născut din nou pentru ca să trăiască de pururea în inimile şi sufletele
naţiunii române, cum şi în altarele ei de rugăciuni şi pomenire, dar şi fericire, de
care nu mai eroii se învrednicesc.
Tot deodată Domnul preşedinte ne mai prezintă două telegrame în legătură, una
a domnului Marius Vârvoreanu prefect al judeţului Mehedinţi şi una a domnului
Căpitan Stoichiţoiu Constantin. Comandantul Companiei de Jandarmerie Tighina
Basarabia, prin care trimit călduroase felicitări comitetului şi locuitorilor comunei,
pentru îndeplinirea operei înfăptuite, cerând scuza. că nu se pot prezenta la sfinţirea
şi dezvelirea monumentului: primul având alte interese mai mari în judeţ, iar
secundul fiind preocupat cu multele servicii şi îndatoriri de interes general fiind şi
prea departe nu s-a putut deplasa. Mulţumeşte apoi membrilor comitetului, prin a
căror dărnicie mai de seamă s-a putut îndeplini realizarea frumoasei lucrări: o fală
a comunei şi în special mulţumeşte preotului paroh. A. Vlădulescu şi învăţător
V. Păsărescu cu care a pus la cale ideea ridicării monumentului şi s-a încurajat
la înfăptuirea lui. Preotul răspunde că concursul Sf. Sale s-a mărginit numai la
donaţie şi îndemn, iar greul şi alergătura a executat-o numai dânsul ca preşedinte
activ cu ceilalţi membri, deoarece Sf. Sa a fost prea greu ocupat cu alergătura
la cele 3 parohii. După aceia domnul preşedinte activ, sub luare de jurământ,
predă monumentul şi cartea lui de aur, spre paza, îngrijirea şi buna lui conservare
100
de veci, din neam în neam, domnului primar Gh. Pv. Stoichiţoiu, de asemenea
membru în comitet şi donator, care de asemenea a depus destul concurs pentru
înfăptuirea lui.
- Domnule primar sub depunere de jurământ declară că primeşte sub paza D-sale
frumosul monument cu cartea lui de aur pe care la rândul său, tot sub jurământ
le va preda spre îngrijire viitorului primar care, şi va lua aceleaşi obligaţiuni, pe
care le-a primit şi dânsul. Tot deodată D-sa îşi exprimă sentimentele de iubire,
dragoste, recunoştinţă şi ajutorul cel va da femeilor văduve şi orfanilor de război,
ai căror soţi şi părinţi s-a stins pe câmpul de luptă, iar alţii în mizeria prizoneriei
în tot decursul campaniei fiind cu dânsul în captivitate. În urmă corul elevilor
intonează:
“Pe al nostru steag e scris unire”, după care poporul mişcat, mulţumit şi educat
sufleteşte, se împrăştie la ora 2 p.m. pe la agapele creştineşti, date de enoriaşi
cu ocazia pomenirii eroilor, dar mai ales cu ocaziunea prăznuirii hramului celor
două biserici din parohie.
Pentru care am adresat prezentul Proces-verbal scris în prezenta carte de aur
a Monumentului.’’

N.B.: S-au consemnat toate acestea după. textele prezente în Cartea de aur
a Monumentului Eroilor din Mătăsari precum şi în înscrisul aflat pe acest
Monument.

Unele date despre monument

S-a ridicat în anul 1922 la iniţiativa lt col. I. Petrescu, primul om din

Mătăsari care deţinea acest grad militar.
Monumentul s-a ridicat datorită fondurilor băneşti pe care le-au dat familiile
ce aveau morţi pe front.
Constituirea sa a avut loc la Turnu-Severin, fiind adus în module, fiecare
modul fiind adus pe câte un car tras de patru boi. Monumentul a fost amplasat în
centrul comunei.
Datorită interpretării greşite a simbolului pe care îl avea vulturul, acesta a fost
distrus în noaptea de revelion 1955-1956 de către Panfiloiu Ion (fierar), Nicolae
Stănescu, Becheanu Ion.
Crucea pe care vulturul o purta în cioc a fost găsită a doua zi lângă monument
de Grigore Stoichiţoiu. Pentru reîntregirea monumentului au fost comandate la
Turnu-Severin un alt vultur (cel de azi) pentru a fi amplasat pe monument şi două
plăci de marmură pe care erau scrise numele eroilor morţi în al doilea război
mondial.
De transportul şi amplasarea acestor obiecte s-au ocupat Gheorghe Tănăsoiu
101
şi Gheorghe Popescu. În anul 1981, cu aprobarea organelor judeţene, cu ştirea
Primăriei Mătăsari, prin grija profesorilor Dumitru şi Ion Dădălău, monumentul
a fost mutat în faţa Şcolii Generale nr. 2 Mătăsari, judeţul Gorj.

Culeasă de Udrişte Cristi şi Dădălău Nicuşor

de la bunicul lor Dădălău Dumitru,

ţăran din comuna Mătăsari, 67ani,

în 1996

Cântece populare de pe Jilţuri, Gorj

Cules în ziua de 10 mai 1977 de la Gheorghe Păsărescu de 96 ani, din
Cojmăneşti, veteran al Războiului întregirii Neamului, pe care l-a pregătit
sufleteşte fiind învăţător, în care a luptat şi-a suferit pe front.
« Trandafir, floare-n văpăi,
Cine-a fost odată-n văi?!
Cine-a fost cine-a luptat.
Satele de-a râdecat?!
Cine-a fost, cine-a trudit,
Camătǎ de-a mântuit!?
Fost Vâlcenii-n Dragoteşti.
Păsărescu-n Cojmăneşti
Şi Gingiuc în Slivileşti!
Păcuraiu-n Miculeşti.
În Costeşti - Erou Popescu.
În Ursoaia Lunguţescu!...
Din ţărani s-au ridicat
Şcoli mari-au învăţat
Şi venind dascăli în sat.
Pentru progres au luptat!
N-au luptat cu toroipanu:
Cu mintea, munca, şi banu.
Ei satele-au luminat.
Cum Haret cu ei, a pus şcolii temei;
Pe copii îi învăţară
Şi prin trudă voluntară
Satele le deşteptară!...
Iar prin banca populară.
De urgie ne scăpară!
102
Traiu-n bine ni-l schimbară
Banca credite ne-a dat,
Pământuri am cumpărat
De clădit am scăpat.
Boierii s-au mătrăşat,
Arendaşii au plecat.
Moşiile boierilor,
Trecură ţăranilor
Bucuria tuturor!...
Ei pe muncă s-aşternură,
Case bune îşi făcură;
Şi cântă cu voioşie,
C-au scăpat de sărăcie
De amaruri, de urgie:
C-arendaşii îi globeau,
Munculicea le-o lua!...
Luau din rod, - din doacă, una,
Doacă zile găina,
Slugărit întotdeauna!...
Firu ierbii, năutu,
Cumpărăm pământul
Cu el traiul bun în casă,
Bunătăţile pe masă!...
Mulţumit c-are de toate,
Jilţureanu harnic
Pleacă-n luncă de cu noapte
Şi cu sufletu-mpăcat,
Se aşterne pe arat,
De nimenea tulburat.
Ascult cucu cântând
Nevestica lui doinind,
Prânzişoru aducând.
Din frunză de-alun pocnind.
Ea sub tei, masa-ntindea
Cu dragoste mi-l chema;
Amândoi să ospăta!...
Sus în slava cerului,
Păsărica Domnului.
Ciocârlia ciripea.
Pe săteni în câmp chema:
Că munca ţăranului
103
 Şi cu omenia lui,
E sarea pământului,
Izvoru belşugului.
Fercirea omului.
Lămurire: „Generaţia de învăţători de la începutul secolului actual, având
în frunte pe Marele Haret, au dus o luminată şi viguroasă luptă profesional –
patriotică - economică - socială şi culturală. Învăţământul de calitate, Cercurile
Culturale, Obştiile săteşti, Cooperativele de credit pentru într-ajutorare,
îndeplinirea idealului Naţional, Emanciparea săteanului, etc.; toate sunt opera lor
şi a marilor energii ale neamului; sfinţii neamului nostru: Nicolae Iorga, Haret,
Vlahuţă,Mehedinţi. Ion Simionescu, D. Brezulescu, Ion Ionescu de la Brad,
etc. Ca pretutindeni în patrie, s-a activat şi pe Jilţuri, unde s-a resimţit o mare
îmbunătăţire a traiului sătenilor. Cântecul de mai sus, fixează în timp o evoluţie
social - economică.

CÂND MIJEŞTE
ÎNDRAGOSTIREA
PE JILŢURI

Străfulgerat de sentimentul iubirii, băiatul Jilţului cântă:

“ Foaie verde florile
Jilţule, voinicule,
Jilţule, frăţânule
Ogoieşte-ţi undele.
Hodineşte-ţi apele
Şi stai de-mi spune curat
« N-sate câte-ai colindat
‘N-sus pe dalbia ta,
N-ai văzut cumva,
Pe urâta mea?!!
Doru-mi-i de ea!.
N-am ce - îmbrăţişa,
Nici ce săruta,
Nici mă cununa!...
Jilţul, înduioşat de frământul tânărului îi răspunde cu compasiune
« Şi dac-am văzut - o
Dar n-am cunoscut-o!.
Am văzut-o mai ieri,
104
La Minastireni.
0 fată frumoasă,
Din toate, - aleasă!
Faţa ei, ca Crinul
Ochii ca săninu:
De ispititori,
Te cuprind fiori!...
Păru ondulat,
Mersu-abia săltat!.
Fi-o, ori n-o fi,
Eu nu o pot şti!
Băiatul transfigurat îi descrie pe mândruţa lui cu adoraţie:
“ Verde viorea,
Pe mândruţa mea,
Mândră ca o floare,
N-are asămănare!...
Ochişorii ei,
Doi luceferei: Vălene clipe -
te ademenesc!
Obrăjorii ei, foc de bujorei;
Bujori de grădină.
Dragostea alină.
Sânişorii ei. flori de ghiocei.
Răsar pe câmpie
Şi-aduc bucurie
Codiţele ei, doi balaurei:
În gură-ncleştaţi
Pe spate lăsat.
Jocurile ei
Zbor de fluturei;
Saltă legănaţi, de flori
greierei
Care-n iarbă cânt,
De stau şi-i ascult
Cântecile ei,
Vraja doiniţei
Ce le ţine-n prag,
S-o asculţi cu drag’’ !
Cules în 1933 de la I.M. de 19 ani de înv Adrian Em. Popescu
105
 Covrigi şi păstrat în colecţia domnului Copaci Dumitru sigmă dirigintele
Poştei din Mătăsari din mai1981

Vizită la muzeul arhitecturii populare – Curtişoara – Gorj

Traseul excursiei organizate de catedra de istorie a Colegiului Naţional

Tehnologic Mătăsari a fost:
Mătăsari – Tg. Jiu – Muzeul Curtişoara – Muzeul Alexandru Ştefulescu Tg.
Jiu – Mătăsari.
La Curtişoara am vizitat cele 28 de clase – muzeu ale satelor gorjene, cea
mai importantă fiind Cula Casei Cornoiu, construită în anul 1785.
Biserica Sf. Ioan Botezătorul situată în incinta Muzeului, este un monument
istoric construit în 1820, ce demonstrează apartenenţa religiei ortodoxe a acestor
locuitori.
Exponatele Muzeului sunt case care aparţin diferitelor zone ale Gorjului
cum ar fi: Casa Nicolae Câlniceanu din Găleşoaia, Casa Constantin Negreanu din
Ţicleni, Casa Colţescu din Cărbuneşti.
Unul dintre cele mai importante obiective ale Muzeului îl constituie Casa
Memorială a Ministrului şi Prim – Ministrului Liberal Gheorghe Tătărescu adusă
de la Poiana Gorjului.
Muzeul mai cuprinde fântâna acoperită, construită în anul 1896 de
familia Cornoiu, pivniţa de deal din comuna Băleşti, şopronul Conacului de plai
din Bumbeşti – Jiu care era o locuinţă sezonieră, folosită în timpul verii, când se
duc vitele să pască în plaiul muntelui. Alături de acestea am întâlnit Moara cu
ciutură din localitatea Padeş şi piva de bătut struguri.
Eleva Săftău Oana impresionată spune că: „Arhitectura anumitor case
nu-mi era deloc străină, deoarece chiar şi azi încă se mai păstrează puţin din stilul
arhitectural.”
Eleva Persu Floarea spune: „Am fost impresionată de Muzeul arhitecturii
şi artei populare care păstrează valoroasele elemente de civilizaţie rurală pe care
acest ţinut le-a adus ca dotă patrimoniului cultural naţional.”
Cula, biserica, conacul, fântâna şi celelalte obiective sunt nişte splendori
ale tradiţiei gorjene. Atmosfera a fost specifică, cu adieri de vânt tomnatic, aer
curat şi proaspăt.

Persu Floarea şi Săftău Oana

106
 ÎN TRECERE PRIN MUZEUL JILŢULUI

Azi 31 octombrie 1998

Am fost prezent la adunarea fiilor satului la Mătăsari.

Azi 31 octombrie 1998, am vizitat Muzeul Jilţului. M-a impresionat într-

un mod placut.
D.Dădălău
Am ramas profund mişcată de munca depusă pentru realizarea acestui
muzeu.
Nicoleta D.
Să ne ajute Dumnezeu să ne cunoaştem străbunii ca să iubim mai mult
această Ţara !
Dumitru
D.Dădălău
31.10.1998

Un pas frumos spre a ne aduce aminte cine am fost şi cine suntem !

Nicolae D.
Dădălău
31.0ct.1998

Vă felicităm pentru eforturile făcute pentru păstrarea şi transmiterea

tradiţiilor locale.
Continuaţi aşa, este frumos.
1 nov.1998
Un grup de cadre didactice de la Buftea – Jud.Ilfov

Mă aplec cu respect în faţa prof. Dădălău şi apreciez munca depusă în realizarea

acestui frumos muzeu precum şi organizarea Zilei Fiilor Jilţului.

01.11.1998
Pascu Ştefan Cezar – Buftea-Ilfov

Cele mai sincere felicitari şi urarile de sanatate pentru realizarea acestei

bijuterii ,, Muzeul satului Mătăsari, le adresez harnicului şi stimatului profesor
Dumitru Dădălău şi distinsei sale soţii.
Profesor Racoceanu
Fiul al satului Mătăsari

107
 2.XI.1998
Multe cuvinte de laudă se cuvin spuse la adresa unuia din ,, Fiii Jilţului,,
domnului profesor Dumitru Dădălău, pentru efortul şi pasiunea care s-au
concretizat in acest muzeu, care ne întoarce în timp, în copilaria noastră, fie
numai şi pentru câteva momente.
Prof. Doina Hoara

Ai reuşit să legi în prezent, trecutul de viitor pentru că ai ştiut să asculţi de

zicala : Dacă pierzi – continuă, dacă poţi să căstigi – continuă.
Pentru strădanie şi osârdie. Felicitari !
Prof. Luminiţa Dădălău

2.XI.1998
O muncă titanică, dar un efect impresionant ce înalţă sufletul şi ţi-l umple
de bucurie şi mândrie.
Doar cuvinte de laudă, admiraţie şi respect pentru ceea ce s-a realizat
aici.
Prof. Adriana Popescu

2.XI.1998
Cuvinte de laudă şi profund respect pentru unul din păstratorii de tradiţii
ai satului românesc.
Prof. Filip Elena

2.XI.1998
Multe felicitări şi profund respect pentru munca depusă la formarea
acestui muzeu care reaminteşte tuturor vechile tradiţii ale satului românesc.
Prof. Noroc Elena

11.XI.1998
Cu deosebită stimă pentru migala şi priceperea cu care s-au dedicat cadrele
didactice şi elevii, îndeosebi pentru domnul prof. Dumitru Dădălău, care a depus
în această minunată operă o parte din sufletul său.
Felicitari, cu toată sinceritatea !
Constantin Popescu – Tg-Jiu
Directorul Centrului Judeţean al Creaţiei
Gorj

Un mare suflet, un om de inima şi iniţiativă, domnul profesor Dumitru

108
Dădălău şi-a mai clădit viaţa cu încă o realizare care va rămâne – Muzeul
Jilţului.
Cu emoţie şi respect pentru tot ce este frumos, durabil şi cinsteşte
moştenirea, zestrea lăsată de la strămoşi, felicitările noastre.
Nicolae Dragos

Acest Muzeu al satului este programul cu argumente extrem de concrete,

o călătorie în timp, în istoria civilizaţiei rurale.Şi câtă nevoie am astazi să ne
cunoaştem radacinile fără de care ne-am prabuşi extrem de uşor la prima adiere.
Iniţiatorii nu pot fi decât nişte oameni normali într-o lume care tinde mai degrabă
spre anormalitate. Felicitari sincere.Existenţa dumneavoastră domnilor este
justificată în totalitate.
13 noiembrie 1998
Alexandra Andrei, Tg-Jiu

Sunt impresionat de mişcarea culturală complexă din Mătăsari, într-o reformă

care suntem aproape siguri că nu mai interesează pe nimeni.
Întemeietorilor de aici li se cuvin nu felicitări, ci mulţumiri pentru gestul de
pietate şi valoare.
Mircea Dănescu
13 nov.1998

4.XI.1998
Multe felicitări şi profund respect pentru munca depusă şi mult noroc în
continuare.

Cu drag a dumneavoastră elevă

Corega Delia

21.01.1999
Acestui muzeu îi dorim cât mai multe vorbe frumoase din partea marilor
personalităţi ce vin să-l viziteze cu o curiozitate deplină.

Din partea clasei a X-a A, cu multa stimă şi

respect

21.01.1999
Acest muzeu reprezintă un pas spre a ne aduce aminte de vechile obiceiuri.
Pentru intemeierea acestui muzeu a fost depusă o muncă enormă dar astăzi putem
vedea că a fost o reuşită fiindcă în acest muzeu am reuşit să cunoaştem şi noi
109
tradiţia străbună.
Sperăm ca acest muzeu să rămână peste ani şi să-i vada şi alţii adevărata
valoare.
Cu multă stimă şi respect din partea clasei a XI-a A

21.01.1999
În numele clasei a XI-a B, dorim să urăm numai gânduri bune tuturor celor care
au contribuit la realizarea acestui muzeu, în special domnului Dumitru Dădălău.
A fost o muncă enormă, nu fără greutăţi şi nereuşite, dar în final s-a realizat un
lucru extraordinar.
Dorim muzeului să prospere, colecţionând cât mai multe exponate şi să aibă
parte de câti mai multi vizitatori.
Cu respect, Turturea Marius şi Enache Camelia
Clasa a XI-a B

Ce se poate spune despre un loc unde sunt adunate toate amintirile şi rădăcinile
unei comunităţi ? Este locul unde, poate vor veni generaţiile viitoare pentru a-si
regăsi identitatea într-o lume din ce în ce mai amorfa şi mai absolută.
5.02.1999
Ion Sanda

Chiar dacă nu sesizam de la început ,, Muzeul Mătăsari,, o simţim cu sau aici la

Mătăsari, există poteci, există, e vie, e discretă, este ,, frumos Mătăsari,, înaintând
timid, cu pasul, a unui spaţiu reuşit în scoarţa vremii, vâscoasa a vorbii.
Ioan Flora
4 martie 1999

Acest muzeu mi-a adus în memorie însemne ale civilizaţiei morale între care
mi-am petrecut frumoşii ani ai copilăriei într-un sat din sudul Gorjului, foarte
asemănătoare unele cu altele, încât vezi pe viu cum venim dintr-o tradiţie, faţă de
care avem datoria de-a o conserva şi de a o duce mai departe în veac, ca nobleţe
şi herb de spiritualitate mirească.
5.03.1999
Zenovie Cârlugea

Am vizitat cu emoţie şi interes Muzeul Jilţului, într-o atmosferă intelectuală

şi afectivă deosebită, cu ocazia decadei culturii gorjene şi a salonului cultural
gorjean. Felicitarile mele organizatorilor şi custodelui muzeului pentru reuşita de
a înfaţişa piese – documente etnografice ilustrând istoria comunitaţii locale.
04.03.1999
Dr.Ionuţ Isac, Cluj-Napoca
110
 Să ajutăm pe cei tineri să cunoască tradiţiile şi valorile culturale ale comunitaţii,
pentru a-şi găsi identitatea şi rostul lor în viată, în lume. Acest muzeu, amenajat
prin iniţiativa unor oameni inimoşi, de seamă, cred că va implini acest deziderat
şi el trebuie apreciat şi îmbogaţit. Vă felicităm şi vă mulţumim.

1.1.1999 prof. Lupu Stefan - Stejari

Veşnicia s-a născut la sat.

Dacă în fiecare zi ne aducem aminte de strămoşi înseamnă că ei n-au murit.Îi
purtăm cu noi pretutindeni. Egiptenii pentru că se temeau de moarte şi-au ridicat
piramidele, musulmanii au nenumarate moschee, francezii Turnul Eifel...
Noi avem norocul sau nenorocul de a fi români şi ne avem stramoşii.
E poate mult decât suficient.
Ei cei care au fost, noi cei care suntem şi vom fi ştim să sfinţim locul.

5 iunie 1999
Băleanu

Felicitari şi sincere aprecieri pentru această muncă titanică !

Alin Demetrian

Vizita la acest muzeu a reprezentat o insursiune în tradiţia plaiurilor gorjene.

Carla Dumitraşcu
15.09.1999

23 octombrie 1999
A II-a ediţie a sărbătorii ,, Fiii Jilţului,, la Mătăsari.
Este greu să redai pe o coala de hârtie starea sentimentală din anuminte
momente din viaţă sau în anumite locuri.
Mă aflu la a doua ediţie şi sper să pot participa la cât mai multe ediţii indiferent
de efortul care trebuie făcut.
Apreciez deosebit de mult iniţiativa şi modul de organizare a acestor sărbători
care unesc oameni veniţi din multe colţuri ale lumii să-şi revadă locul unde s-a
născut.
Oricât de dură ar fi munca pe care o faci, există sentimente care te domină şi
te înmoaie chiar până la lacrimi scăpate fără voia ta atunci când te regaseşti cu
istoria în viaţa ta de altă dată.
Ajuns din nou la sărbătoarea de astăzi 13.X.1999 la Mătăsari ,, Fiii Jilţului,,
111
citind cartea editia I ,, Personalitaţi Gorjene,, şi mai ales revista ,, Murmurul
Jilţului,, am fost profund răscolit de cele văzute, de cele auzite şi de cele trăite
aici.
Fără a avea pretenţia că pot emite o teorie nouă sau o curiozitate, doresc să
întăresc îndemnul strămoşesc de a nu-ţi uita vatra, de a nu nega neamul, de a nu-
ţi neglija sau uita de parinţi, de fraţi şi chiar neamul şi oriunde vestea te va duce
în lume rămâne toată viaţa imensă în actul de bază , locul naşterii . Să purtăm
respect pentru aceste locuri noi, gorjenii, fii ai Jilţului şi să-i mulţumim cu respect
domnului profesor Dumitru Dădălau, familiei şi la colaboratorii lor, care au creat
acest muzeu şi au iniţiat Sărbătoarea Fiii Jilţului.
Bălescu Sevastian, 23.10.1999

23 octombrie 1999
Astăzi este o zi importantă pentru Mătăsari şi mai ales pentru Liceul Tehnologic
Industrial Mătăsari, pentru că astăzi este a doua ediţie a Sărbătorii Fiilor Jilţului.
Astăzi am vizitat şi minunatul muzeu al Jilţului, în care am vazut multe lucruri
vechi, interesante şi folositoare ,, plug de lemn, foarfeci vechi, lămpi, butoiase,
ţărne, monezi vechi şi documente importante.
Mai important e că am văzut îmbrăcămintea populară bătrânească, război de
ţesut şi multe alte lucruri interesante şi vechi.
Tot aici am văzut numeroase desene ale copiilor foarte frumoase.
Am venit din Dragotesti, jud. Gorj dar am o frumoasă impresie despre Mătăsari
şi, mai ales despre liceu si muzeu.
Trebuie să fim mandri că învăţăm în acest liceu.Trebuie să fim mândri că avem
nişte dascăli minunţti.
Popescu Mirela Maria – clasa a IX-a A
Prof.diriginte Dădălau Ion

Am vizitat acest muzeu al ,, Fiilor Jilţului’’, şi luând cu de-amănuntul toate

aceste lucruri în parte, ne face să ne aducem aminte de trecutul prin care au
trăit părinţii şi bunicii noştri. De aceea ţin să mulţumesc organizatorilor acestor
sărbători de 23 octombrie şi sunt dornic să mai vin şi altădată.
Fiu al Jilţului din Croici,
Liviu P., 23.X.1999

23.OCT.1999
Pământ,oameni,istorii.Cât de frumos sună readucerea- aminte, de
unde şi cum am plecat,cine suntem,de unde provenim.Într-un an am intrat aici,în
muzeul Jilţului; seamănă cu pasul făcut în steaua bisericii.Trebuie să fii curat,în
suflet,înatingere.Provin dintr-un univers asfaltic.Dar am simţit,intrând aici,fiorul
112
apartenenţei de veci.Undeva ,într-un trecut, strămoşi de-ai mei foloseau lucrurile
expuse aici, trăiau,se bucurau sau plângeau. Şi mi-a venit dor de pământ,de un
pământ real,nefictiv,în care păşind să-mi îngrop neputinţa de-a fi fost măcar pentru
o clipă,trăiau,adevărat,emflemia de timp şi spaţiu martic.Aici,acum,mulţumesc
celui care,cu atâta suflet şi pasiune,m-a făcut să mă simt,din nou,român.

RUSU IONEL-prof.supl.
G.T.S.I.M.Mătăsari

3.nov.1999
Sunt plăcut surprinsă pentru ceea ce am găsit şi fosta clasă de grădiniţă.Şi
toate acestea se datorează minunatului om al satului, Dumitru Dădălău,care şi-a
dedicat viaţa unei pasiuni înnăscute-aceea de a face cunoscute aceste meleaguri
cu istoria şi tradiţia lor într-un mod personal şi profesional.

Cu deosebit respect şi consideraţie.
leana Mitelea,inspector scolar la ISJ Gorj

26.mai.2000
Activitatea cercului profesorilor de limba si literatura română din
licee s-a transformat într-o sărbătoare,emoţie şi bucurie datorită unei colegiale şi
calde primiri, datorită exponatelor şi sufletului ascuns în ele.

Felicitări organizatorilor.
prof.Pecingina Cornel
prof.Tranăau Dan
prof.Ion Sanda

Dacă veneau în acest liceu şi nu vizitau acest muzeu,era ca şi când n-aş

fi trecut niciodată prin Mătăsari.Exprimă în cuvinte modeste,de informatician,
respectul şi admiraţia mea pentru munca domnului Director,un adevărat
etnograf.
Prof.Popescu Sanda

Un suflet mare a putut face aşa ceva.Mă bucur că am avut prilejul să vin
şi să vizitez acest muzeu deosebit, care ne arată originile noastre.
Multumesc pentru această ocazie.
Ciortan Marinela

113
 Cel care este sufletul acestor emiţătoare realizări,domnul Director
Dădălău se dovedeşte un iubitor atât al trecutului ţinutului său natal cât şi al
viitorului acestuia  :muzeul dovedeşte dragostea pentru tradiţie,realizarile din
şcoală,dragostea prin înfăptuire este lucrul cel mai rar şi nepreţuit.

2.06.2000 prof.Dorin Ciontescu

Mulţumim celor care au realizat acest mic muzeu care de fapt reprezintă un
suflet mare.

ss/indescifrabil

Cinste şi onoare pentru cei care şi-au dat interesul, ei au
avut înclinaţia pentru a aduna lucrurile de valoare pentru formarea muzeului de a
nu se uita trecutul.
04-06-2000 ss/indescifrabil

Am vizitat muzeul din Mătăsari şi am avut o impresie
bună, de toate se găsesc în muzeu cu foarte mici probleme care mai trebuiesc
procurate.
ss/indescifrabil


Am vizitat acest muzeu care m-a lăsat cu cele mai bune impresii,dovada care
ne face să credem că nu am uitat de unde am plecat şi am crescut.
ss/indescifrabil

11octombrie.2000
Sincere felicitări celor care au gândit acest loc.
Dana Simovici
Radio Oltenia Craiova

11.octombrie.2000
Paşeşti,vezi şi-ţi aduci aminte de casa bătrâanească.
Felicitări şi numai ganduri bune!
Dan Păsărin,un simplu trecator.

114

24.10.2000

Dacă numai un procent semnificativ din oameni ar folosi inteligenţa ,pasiunea
şi vocaţia specifice speciei noastre aşa cum le-a folosit şi le foloseşte Domnul
Director Dădălău Dumitru,atunci am fi păşit şi mileniul trei cu cel putin un veac
mai înainte.
Felicitări Domnului Director şi de la Dumnezeu multă,multă sănătate şi
viaţă lungă!
Prof.Stăncioiu Gheorghe, director CCD
Gorj

24.10.2000
Am vizitat cu atentie acest muzeu şi am fost profund emoţionat şi impresionat
de tot ceea ce am văzut.Toată stima şi admiraţia pentru munca depusă de cadrele
didactice de la grupul şcolar Mătăsari şi mai ales pentru ctitorul acestor realizări,
neobositul profesor Dădălau Dumitru, director al acestei prestigioase instituţii
de învaţământ.

Prof.Nicolae Dragota


20.03.2001
De echinocţiu, la ora când primăvara astronomică şi-a intrat în drepturi,
mă întorc în timp şi îmi regăsesc copilăria, strămoşii privind exponatele din
muzeu Jilţului. Şi multumesc domnului profesor Dumitru Dădălău că mi-a oferit
posibilitatea să devin sentimentală şi un nou copil conştientizând însă odată faptul
că suntem nemuritori prin frumuseţe.

Liliana Hinoveanu Ursu

Radio ,, Oltenia,, Craiova

Cu toată admiraţia şi cu tot respectul pentru neostoita străduinţă a profesorului

şi directorului Dumitru Dădălău!
Octavian Dobrişan
Radio ,, Oltenia,, Craiova

În toate există o măsură, dar orice măsură şi de oriunde ar fie ea este prea
115
mică pentru a găsi rezultatul muncii şi daruirii pentru învăţătura, cultura, date
şi obiceiuri din acest colţ mirific dat ăi lăsat de Dumnezeu acestui împǎtimit
profesor Mitică Dădălău.
Felicitări prietene şi păcat că grupul nu are mai mulţi fii ca dumneata.
Ceea ce am văzut eu azi în şcoala ta este cea mai grea palma dată celor ce
te-au lovit când erai mai bun şi mai puternic ca ei.
Dumnezeu este cu cei buni şi cu cei ce lasă altora ceva bun după ce nu
vor mai fi. Îti mulţumesc că mi-ai oferit azi posibilitatea unei desfătări sufleteşti
şi confirmarea că numai cei ce au ceva în comun pot sta alaturi unul de altul şi
pot fi prieteni.
Mătăsari 7.05.2001
Ing.prof.Dumitru Bunoiu

Mă bucur că am avut ocazia să vizitez un liceu cu prestigiu.

Constantin Dodu Lătăreţu

Ceea ce s-a realizat în această instituţie este demn de cartea recordurilor iar cei
implicaţi să fie gravaţi în placa de măsură pentru prosperitate.
Recordul amenajărilor, dotărilor şi al timpului de realizare dă dreptul
incontestabil al directorului instituţiei (prof.D.Dădălău)şi colaboratorilor sai de a
fi scrisi într-o filă nemuritoare a existenţei Colegiul Naţional din Mătăsari.
Felicitări.15 mai 2001
Preşedintele Uniunii Sindicatelor Libere din Gorj, Mija
Vasile

Am avut şi vedem ceva cum au putut vedea şi restul.Ceva incredibil un

muzeu al culturii şi neamului nostru care realizează că ar fi trebuit să dispară.Am
găsit aici o zi de festivităţi de istorie la fel cum am găsit lângă Tg-Jiu la Muzeul
Satului.Vă felicit pentru ceea ce am văzut şi pentru exponentele pe care le aveţi
în muzeu.
Corespondent de presă Curentul--- Asociatia Mileniul III,
Petroşani - Hunedoara

,,Eu stiu că veşnicia s-a nascut la ţară’’-acest adevăr al lui Blaga m-a
făcut să rămân la ţară profesoară. Primul meu an a fost în această comună, an de
învăţământ şi pentru mine. Am înţeles că într-un sat fără lumină electrică, lumina
din sufletul dascălilor de aici era mult mai puternică. Din 1971 până ăn prezent,
2001, lumina electrică este alături de cea sufletească.Ce s-a facut aici este o
116
dovadă vie. Sunteţi minunaţi stimaţi colegi care aţi rămas ca Domnul Trandafir.

18.06.2001, Creţan

20.X.2001
Am vizitat cu multa placere toate exponentele frumos aranjate.
Felicitari celor care au organizat acest muzeu cu obiecte vechi din viaţa
de mai demult a poporului român.
Cu stima şi respect.
N.N.Caruntu
Înv.pensionar

În tot ceea ce facem căutăm să fim cât mai aproape de omul simplu de la
ţară.
Lumea satului ne da aripi de zbor în activitatea noastră şi ne inspiră cele
mai frumoase poezii şi cântece.Felicitări pentru tot ceea ce aţi realizat, mii de
mulţumiri că ne-aţi oferit câteva momente de amintiri ale copilăriei noastre, prin
ceea ce am vizitat.Numai un om cu suflet mare putea s-o facă.Vă dorim multă
sănătate, multă putere de muncă în continuare, iar cântecul nostru să vă rămână
veşnic far la porţile sufletului.
Cu toată dragostea şi respectul.
Elena Tranca Miniş şi Grupul folcloric ,, Liliacul,,
Din Baia de Aramă, Mehedinţi, 20.10.2001

Cu uimire, cu sfială şi cu gratitudine am întalnit cadrele didactice şi elevii

aşezămintelor de învăţământ din Mătăsari.
Feţe curate, frunţi senine cu izvor de frumuşele ţâşnit din adâncul pământului
s-au transformat într-un imens cortegiu de colindători de aproximativ 2000 de
inimi candide îngenunchiate în faţa lui Hristos, Dumnezeu.
Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu toţi locuitorii acestor timpuri spre
binele naţiunii române.
Teofan, Mitropolitul Olteniei, 18.12.2001

31 mai 2002
Un aşezământ de învăţământ şi cultura- Muzeul de exponate populare din zona
Mătăsarilor – un focar de înţelepciune, de învăţătură, de preţuire faţa de ceea ce
ne atestă existenţa noastră milenară pe aceste meleaguri.
Izvor de frumuseţe din adâncul sufletului, al inimilor noastre de români
credincioşi originii noastre, credinţa în Dumnezeu şi în tot ce avem puterea sa
117
înfăptuim.
Vă dorim să aveţi şi în continuare puterea de muncă şi de creaţie şi să vă
binecuvânteze Dumnezeu în tot ce veţi face ca acest neam românesc să nu fie
uitat şi să prospere.
Profesor Sîrbulescu Angela,
Şc.Gimnazială Câlceşti, Godineşti

Plin de valori, ale poporului nostru, de care ne bucurăm. Să se păstreze pentru

toti românii.
31.05.2002
G.Iliescu

Revenind, după trei ani, la Mătăsari, cu elevii-redactori ai revistei ,, STUDIUM,,

de la Colegiul Naţional ,, Ecaterina Teodoroiu,, regăsesc cu multă plăcere şi
satisfacţie aceeaşi pasiune şi exemplar devotament al dascalului de excepţie,
care este directorul Dumitru Dădălău, prietenul tuturor talentelor şcolare şi al
condeielor gorjene.
Am încă o dată convingerea că dacă zici Mătăsari, zici Dădălău – de aceea
urez familiei de cultură de aici ( şi învăţământ ) cele mai bune realizări pe plan
profesional, strălucite succese, pentru ceasurile plăcute petrecute pe aceste
meleaguri binecuvântate de Dumnezeu

11 octombrie 2002, Zenovie Cârlugea

11.X.2002
Pentru prima dată am venit la Colegiul Mătăsari, astăzi, la intalnirea colectivelor
de redactie a revistelor scolare din căteva şcoli din judeţ.Noi reprezentam renta
internă de la Colegiul Naţional ‘ ‘Spiru- Haret’’ din Tg-Jiu :prof Ion Pinţa,Andreea
Iliescu,Elena Tănăsoiu.
Am fost foarte plăcuţi impresionaţi de tot ce am vazut.Bine a zis dl
director Dădălău:’’noi nu avem ce aveti dvs,dar nici dvs nu aveti ce avem noi’’.
Cred că această şcoală ar trebui(fără exagerare)să fie dată ca model de
preocupare pentru progres tuturor colectivelor didactice din lume.

Prof Ion Pinţa

16.X.2002
Inspectoratul pentru Protecţia Mediului Tg-Jiu în vizită la muzeu, dus pentru
prima dată.Am găsit o atmosferă impresionantă,simţind ca facem o incursiune în
trecutul nostru românesc.
ss/indescifrabil
118
 16.X.2002
Elevii clasei a IV-a A de la CT Mătăsari sunt interesati de acest muzeu ca o
lecţie de viaţă.
Nistor Larisa.

Mătăsari,ianuarie 2003.Îmi amintesc că am fost aici,prima dată,prin

1976.Am cărti :Amintiri din Valea Lumânării(1978) şi Cântec la cumpăna
apelor(1983).După care am ajuns de prea puţine ori.Doamne cât s-au schimbat
lucrurile si oamenii.Dar peste toate un punct de mare luminoazitate  :Colegiul
National Tehnologic.O şcoală cum n-am vazut în alte aşezări de aceeaşi talie.
Felicitări domnului director Dădălău,cadrelor didactice şi tuturor celor ce
diriguiesc, trebuiesc pe aceste locuri.
Mircea Pospai,
Radio Oltenia

14 Ianuarie2003Mătăsari, Colegiul Naţional Tehnologic,o zi de soare şi de

oameni extraordinari.Sărbători ăn zăpadă,în inimă şi în vieţi.Profesori(unul
director),elevi şi multa multa caldură,istoric de zăpadă,de soare.Pentru venituri,cu
dragoste poeticească !
Ioana Dinulescu

17.04.2003
În vizită la Colegiul Naţional Tehnic Mătăsari. Ce zi însemnată pentru noi !
Totul este neaşteptat de măreţ şi copleşitate. Nu ştii ce să admiri mai întâi.
Dotarea de excepţie, organizarea ireproşabilă, spiritul de daruire totală cu care te
întâmpină directorul Colegiului, prof. Dumitru Dădălău, ,, Muzeul Jilţului,, avea
să fie ultima surpriză ce ne-a fost facută de directorul Dădălău, fiu al Jilţului,
născut parcă să dea din sufletul său viaţă acestor ţinuturi străvechi româneşti.
Piatra de temelie a grandiosului complex şcolar vizitat, aveam să aflăm, a fost
pusă tot de un ,, Dădălău,, respectatul prof.de fizică Ion Dădălău, fost director al
aşezământului timp de 18 ani neîntrerupţi.
Vivat, crescat,floreat !
Prof.univ. Gheorghe Mihaiţă
Prof.univ.Gheorghe Tarcău
Univ.,, Constantin Brâncuşi ,, Tg-Jiu

3.06.2003
Vizita mea împreună cu absolvenţii clasei a VIII-a de la Şcoala generală
Raci, mi-a produs impresii plăcute, şi am avut posibilitatea de a vedea în cadrul
Muzeului exponate specifice activităţilor din mediul rural. Apreciez aportul
119
organizatorilor de a ne oferi acest minunat prilej.
Prof.Togoe Constantin

16.oct.2003
Este de apreciat demersul domnului director al Colegiului Mătăsari în păstrarea
tradiţiilor populare prin grija de a aduna multe mărturii ale devenirii noastre.
Pentru tinerii din ziua de azi este un reper şi un îndemn la pastrarea
tradiţiilor.
Nimic nu poate egala aceste mărturii care demonstrează ingeniozitatea
ţăranului român,creativitatea şi spiritul de care a dat dovadă.
Felicitări pentru sufletul mare pe care-l aveţi, pentru românism şi tradiţie.
Inspector general MECT , Spiridon

12 Martie 2003
Este lăudabil efortul depus de colectivul Colegiului Mătăsari de a strânge
părticele din sufletului nostru,făcut că nu sunt mulţi oameni ca dânşii în ţara
noastră.Felicitări pentru realizările avute şi multă putere de muncă pentru viitor.
Profund impresionat :inspector superior D.J.A.N.Gorj,
Hobeanu Ion

Un instant plonge vers les hestores de nos devanciers,nous eaneme de toute

la vilante de dynamise notre futur en pensout a ce apue nous bausseront usc
generations fateres.Quelle loude respectable.

May 18th.2005

We would like to thank you for the possibility to know the culture and history
of your country.You have a rich herritage of culture and we wish you to keep it
for next generations.It was really interesting for us to be here and see all these
things.
THANK YOU !!!
Colleagues from Ganjiena secondary school LATVIA
Paldies ! ( Thank you !)

Mătăsari, 18 mai 2005

L.S.
Bedandet voor de averweldigende antoangst in jubbie amgevug.In dit museum
hebben we oob nog een interessante oanwulling gehregen op het buld van de
omgeving.
Culturel gerien deub ile dat julbie dit gold moetan beuvaren, rodat oob de
120
volgende generies hunneu sien wat hun voorouders en ouders gedaan hebben om
zaver te komen 20 als jullie un zyu.
We weusen iedereeu eeu gezonde gcest in eeu gezond lichaam toe.
Collega’s van Maastriecht
Bonnefanten college
Melissen

Best mensen,
Je leesez jezelf pas begrijpen als je je geschiedenis cent en accep seert.
Il gen genaten van jublie kledendkscho en de gebruibelyhe stradities en
gebruiken.Ih heb relf jarenlang geschiedenis grywer en go dat in de sochamst
wederom docn.Dan zal ch’t nosit nalateh om cets aver jublie geschiedenis en
sraditie se wesellen dan worden van,t lever. Blyf det doen dan worden we samen
cen gelublige geschiedenis.
Patrich Mannuel
Bonne fantencolleye Of stuicht

Cari amice rumeni,

To travata molto resterenaute la vista el museo, euc sofrotentto vedere de avete
un museo di Tradicioni popolari a disposizione dei ragem.Gli studenti devreo
consacre la loro stana, le laro rodici ed esseme orgogliosi della horo stano.

Mrosane Michelani

8.V.2006
Cele mai frumoase obiecte sunt puse în această sală atât cu sufletul cât şi
cu intenţia de a duce mai departe tradiţia, obiceiurile şi dorinţa românului de a se
remarca atât prin muncă cât şi prin obiceiurile de sărbătoare. Tradiţia înseamnă
cultură, înseamnă muncă şi înseamnă voinţă.
Putem remarca munca, dorinţa şi spiritul organizatoric al oamenilor care
s-au gândit că veşnicia s-a născut la sat, după cum spunea un remarcabil om al
literelor.
Maria Grida, Ionica Dănilă, prof.Şc.Bolboşi

Tot respectul pentru minunaţii oameni din cadrul Colegiului Tehnic

Mătăsari care s-au ocupat de realizarea acestui minunat MUZEU în vederea
conservării tradiţiilor SATULUI ROMÂNESC.
Prof.Melania Popescu, Sc.Gen.Slivileşti

Vizitand Muzeul dvs., alături de elevii claseor a VIII-a, de la Şcolile

generale Godineşti şi Câlcesti, am fost foarte plăcut impresionaţi de tot ceea ce
121
am văzut.
Felicitări organizatorilor.
Vă mulţumim,
ss/indescifrabil

08.05.2006
Suntem profund impresionaţi de efortul depus de cadre şi elevi pentru
realizarea acestui muzeu,muzeu care reuşeşte să aducă în prezent o fărâmă din
istoria locului.
Felicitări !

Şc.Gen.Câlnic
Prof.Babucea Teodora

8.05.2006
În această frumoasă zi de primăvară a înflorit în inima noastra ideea de a veni
la un liceu ca ,,o floare’’.
Este de apreciat demersul domnului director al Colegiului Mătăsari în păstrarea
tradiţiilor populare .
Felicitări pentru realizările avute şi multă putere de munca în viitor.

Şc.Gen.Valea 1.
Prof.Alionescu Tamara

8.05.2006
În această zi însorită de mai am vizitat muzeul care ne-a impresionat profund
şi ne-a prezentat o farâmă din istoria locului. Felicitari !
Şc.Gen. Telesti
Prof.N.Dodenciu

8.05.2006
În această sală am privit un veritabil muzeu etnografic care a încântat elevii şi
însoţitorii celor două şcoli : Dragoteşti şi Corobăi.
Am fost profund impresionaţi de explicaţiile date de doamna profesoară
Dădălău Floarea.
Am citit în ochii elevilor uimire, curiozitate, interes trezit de ceea ce vad.
Sincere felicitări !
Prof. Păsărescu Angela
Prof.Găvan Diana
122
 Prof.Ciortan Alina

Cu toată admiraţia
8.05.2005 – prof.M.Gioi Şc.gen.Raci
prof.Negrea Emilia Şc.gen.Negomir

12.05.2006
Sincere felicitări pentru un adevărat domn director, numai bine şi multă
sănătate.De la un om mic pentru un om mare.
Prof.Feţianu Adelina

Bronio Romania ! Lalla from ITALY

Matasari, Veuerdi 24/11/2006
Cfronie e tutti cer le vostro eccogliense – Suro di viedervi
Preste – Ciao

Andreine Nasoni

La visita fatta sen questa stupends scuoh sende prin viciua l’Italia a voi.
L’Europa la brooguo delle vostre tradissons e delle vostra staria perchisons e
saranno sempu le basi su cui pater costruim una comunione d’intenti e d avans
lauascero i stato molto bello, ma veche un po triste perchi menstrate de pri.Grasse
pei le vestra accogesens ed aspstalist...arrivederce !
Giuo Telard
Filly Lucci

Wyroy wielhiego podricon dla tworcow wystawy datyergeej, tutejsrej vultwuy

matavalwej pvredstawane, vo szkalnym muzeum.
Maria Daneti

Ce-am adunat prin timp am păstrat

Ce-i frumos şi placut rămânând de neuitat
Toată admiraţia pentru strădania dumneavoastră.
8.V.2007 prof.Vizitiu Loredana

Azi 08.05.2007 Şcoala Generală Corobai – Dragoteşti, clasele a VIII-a, însotite

de profesorii diriginţi Circiu Victor şi Iliescu Gigi am vizitat ,, Colegiul National
Tehnologic Mătăsari,,
Atât elevii cât şi noi profesorii am rămas plăcut impresionaţi de oferta acestei
şcoli cât şi de condiţiile moderne de care beneficiazş şcoala; sperăm ca elevii
123
nostri să continue studiile la această scoală.
Toată admiraţia şi stima pentru strădania conducerii şcolii.
Prof.diriginte Circiu Victor, Gigi Iliescu

Azi, 08.05.2007 Şcoala Generală Ciuperceni, clasa a VIII-a, însoţită de

profesorul diriginte Peptan Simona a vizitat ,, Colegiul Naţional Tehnologic
Mătăsari,,
În urma acestei vizite putem spune că am rămas cu totii impresionaţi de
condiţiile moderne de care beneficiază această unitate şi nutrim speranţe ca şi
elevii scolii noastre să-şi continue studiile în acest loc.

Prof.diriginte Peptan Simona

Azi 08.05.2007 Şcoala generală Borăscu – clasa a VIII-a, însoţită de profesorul

diriginte Cojocaru Mihai, am vizitat Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari, un
liceu cu profesori foarte buni care face cinste judeţului Gorj.
Sperăm că elevii nostri care au rămas impresionaţi vor veni ca elevi la acest
liceu.
Prof.Cojocaru Mihai

Azi, 08.05.2007, am vizitat Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari, împreună

cu elevii şcolilor generale de la Negomir şi am ramas profund impresionaţi
de dotarea liceului, de modul de organizare judicioasă a procesului instructiv-
educativ, care, prin mulţimea de exponate adunate cu trudă şi migală aici,
realizează o impresionantă pagină de etnografie, inspirată din realităţile zonei.
De asemenea, responsabilul muzeului, doamna prof. Dădălău, dovedeste multă
pricepere, profesionalism şi pune mult suflet în această activitate de culegere şi
promovare a obiceiurilor şi tradiţiilor locale, muzeul fiind renumit în zonă şi
chiar în ţară.
Prof.Carcalicea Ion

Azi,08.05.2007, am vizitat Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari, împreună

cu elevii Şcolii generale Bolboşi şi am rămas încântaţi de cele ce am văzut la
prestigioasa dumneavoastră unitate de învăţământ.
De asemenea, am remarcat responsabilitatea şi devotamentul de care a dat
dovada domnul director prof. Dumitru Dădălău în managementul acestei
instituţii.
Prof. Fetiţa Octavian Servab, Gridan Gheorghe Barbu

124
 08.05.2007
Istoria reflectă ca o oglindă lungul şir de secole al vieţii omenirii, istoria
luptei sale pentru existenţă, pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile,
înfrângerile şi biruinţele sale toate.Paşind în acest muzeu e ca şi cum te-ai întoarce
în timp.
Este locul ideal unde se poate realiza pe termen lung educaţia istorică a
viitoarelor generaţii de elevi.
Toată admiraţia şi stima pentru realizarea acestui muzeu.
Şc.gen.Slivileşti, prof. Popescu Melania

Astăzi 08.05.2007 am răspuns invitaţiei domnului Director al C.N.Mătăsari,dl

Dumitru Dădălău şi am vizitat muzeul alături de liceu.Este pentru a nu stiu câta
oară cănd vizitez acest muzeu şi parcă mereu l-aş mai vizita.Rămâi profund
impresionat de eforturile făcute pentru amenajarea şi conservarea istoriei locale,o
istorie plină de greutăţile muncilor ţărăneşti.Mulţumim pentru invitaţie şi pentru
ce ne ofera !

Prof.Stuparu Victor
Şc.gen.Valea Bolboşi

Am rămas plăcut impresionată de valorile materiale,dar mai ales umane care

au dat viaţă şi suflet acestor lucruri.
«Omul sfinţeşte locul» şi doresc celor care au facut acest lucru posibil multă
putere de muncă!
9.05.2007
Şef de lucr.dr.ing STĂNILĂ SORINA

Astăzi 11 mai 2007 am venit la Mătăsari pentru a face examinarile

psihologice întregului personal al liceului şi am rămas plăcut impresionată
de valorile materiale,dar şi cele umane care sălăşluiesc şi dau viaţă întregii
«INSTITUŢII» COLEGIUL TEHNIC MĂTĂSARI .
Cred că aceste lucruri nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul şi înţelegerea,dragostea
de folclor (ex.muzeu) ale Domnului Director Dădălău.
Eu am rămas profund impresionată de decorul liceului şi de lucrurile pe care
Domnul Director le-a facut.
Este un liceu de apreciat,un liceu frumos amenajat cu mult bun gust.Referitor
125
la primirea Domnului Director cât şi la cea a personalului a fost uimitoare şi
încântătoare.
Le doresc tuturor persoanelor care lucrează în această şcoală (liceu) multă
sănătate şi putere de muncǎ.
MIEIŞOR RAMONA LOREDANA (profesor consilier)

Mă bucur mult că în ciuda trecerii vremii au mai rămas asemenea locuri rare
în care liniştea se îmbină cu frumuseţea,iar bunătatea oamenilor face inima să
înflorească şi să cânte.
Vă mulţumim că mai păstraţi adevăratul spirit român.
Cu respec Bahbanona Viorel (Republica Moldova), 19.07.2007

Cu toate că sunt din Gorj, nu am avut ocazia până acum să cunosc acest loc
;sunt impresionată.
Ţineţi-o tot aşa!!!

Ana-Maria,Motru-Gorj; 19-07-2007

Am fost impresionată de aerul tradiţional şi de modul în care aţi păstrat

tradiţionalismul românesc şi în acelaşi timp de cum faceţi pasul către modernism!
Tot respectul pentru munca minunată pe care o faceţi!
Roxana Flueraşu, Motru-Gorj, 19.07.2007

Bucada oldugumus ivin wok mutluyur.Packiyeye gok gozel mesajkala

dorewjiz.
Giler-Nilufer-Huseuir, 19.07.2007

Thank uyw se much for the tou s anseweriny my many guasteono l love
baming about aywer country
Thanks ! Sarah-Ananca

,, Multumesc,, for the hospitaliky and the opportuniki to discover

your Romania Culture thar we fau in love, kcon the people, cite an tradikional
Cultura.
Thanks ! A.Diertot, Severine France.

Paldiers’par viesmilileu, velar izvopres, Iwn Sudai !

Catvia Iuda, 19.07.2007

126
 Elevi mătăsăreni în vizită la
Parlamentul României
O delegaţie formată din 50 de elevi şi cadre didactice de la
Colegiul Tehnic Mătăsari a efectuat o vizită educaţională la Palatul
Parlamentului în data de 12 decembrie a acestui an. Această vizită a
făcut parte din programul de vizite organizate de Centrul Educaţional.
Delegaţia a fost formată din elevii care au obţinut cele mai bune rezultate în
perioada desfăşurării Sărbătorii Fiilor Jilţului şi Zilelor Liceului. La Parlamentul
României, delegaţia de la Colegiul Tehnic a fost însoţită de senatorul Ion Florescu
care i-a informat pe elevi şi profesori despre modul de funcţionare a Camerei
Deputaţilor, despre procesul de vot, despre rolul deputaţilor şi despre procesul
legislativ. La finalul turului, tinerii gorjeni au primit cadouri de la reprezentanţii
Parlamentului României. Tot în aceeaşi zi, elevii au mai vizitat fostul sediu al
„Comitetului Central”, Biblioteca Naţională, Universitatea, Teatrul Naţional şi
Banca Comercială a României.

ANA ANDREI,

Impact In Gorj, nr. 1333, marţi, 18 decembrie 2007

127
128