Sunteți pe pagina 1din 14

PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

1. instanţa de judecată (rolul activ al judecătorului, alcătuirea instanţei, incidente


procedurale referitoare la compunerea şi constituirea instanţei)
a ) rolul activ al judecătorului
Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 – 130 C. proc. civ., obligă
instanţa ca mai întâi de toate să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să
verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra tuturor
capetelor de cerere.
Principiul rolului activ al judecătorului prezintă următoarele aspecte principale:
- obligaţia judecătorului de a pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în
calitatea lor de părţi in proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea
amiabilă a procesului [art. 129 alin. (2) C.proc.civ.];
- obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, probele pe care le considera necesare şi de a
pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la
dezlegarea cauzei, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare [art. 129 alin. (4)
C.proc.civ.];
- dreptul judecătorului de a solicita părţilor explicaţii, oral sau în scris, cu privire la
situaţia de fapt şi la motivarea în drept pe care ele o invocă în susţinerea pretenţiilor sau
apărărilor;
- obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, dovezile pe care le consideră necesare pentru
soluţionarea cauzei, chiar dacă părţile se împotrivesc [art. 129 alin. (5) C.proc.civ.];
- dreptul instanţei de a prelungi termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea unor acte
de procedură (art. 103 C.proc.civ.);
- dreptul instanţei de apel de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor
administrate la prima instanţă şi de a dispune administrarea altor dovezi, în condiţiile art. 292,
dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei [art. 295 alin. (2) C.proc.civ.].
Principiul rolului activ implică şi preocuparea judecătorului pentru soluţionarea rapidă a
procesului civil.
Din cele expuse mai sus rezultă că principiul rolului activ al judecătorului se realizează
în tot cursul judecăţii, de la promovarea cererii de chemare în judecată şi până la desăvârşirea
executării silite.
Rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la diminuarea iniţiativei părţilor în procesul
civil. Judecătorul, sub pretext că promovează principiul rolului activ, nu se poate substitui
părţilor principale, modificând, de pildă natura unei acţiuni (o acţiune în revendicare în acţiune
posesorie sau invers) sau schimbând substanţa apărării pârâtului.
b) alcătuirea instanţei
- art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, instituie principiul potrivit căruia „Cauzele date,
potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se
judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă
şi de asigurări sociale".
- apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile, în complet
format din trei judecători, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel [art. 54 alin. (2) din
Legea nr. 304/2004].
- conflictele de muncă şi asigurări sociale se soluţionează, în primă instanţă, de un
complet constituit din doi judecători şi doi asistenţi judiciari [art. 55 alin. (1) din Legea nr.
304/2004].
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă cauzele de competenţa sa în complet format de
trei judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de
judecată nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi
de către preşedintele sau vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 31 alin. (2) din
Legea nr. 304/2004].
Legea nr. 304/2004 atribuie anumite cauze şi judecăţii în Secţiile Unite ale instanţei
supreme. În acest caz, va trebui să ia parte la judecată cel puţin două treimi din membrii în
funcţie ai instanţei supreme (art. 34 din Legea nr. 304/2004). În afara completelor de judecată ale
secţiilor, la instanţa supremă funcţionează şi un complet format din 9 judecători şi care este
prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei supreme, iar în lipsa acestora, de către un
preşedinte de secţie sau de un judecător desemnat în acest scop de preşedintele sau
vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ, iar
nerespectarea lor atrage după sine casarea hotărârii pronunţate.
c) incidente procedurale referitoare la compunerea şi constituirea instanţei
c.1 Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile
expres determinate de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete.
Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art. 24 C.proc.civ., text potrivit căruia
judecătorul devine incompatibil în următoarele împrejurări:
1) când a pronunţat o hotărâre într-o anumită cauză, caz în care nu mai poate lua parte la
judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs;
2) când a pronunţat o hotărâre într-o anumită cauză, situaţie în care nu mai poate judeca
aceeaşi pricină în caz de rejudecare după casare;
3) când a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.
Pentru a ne afla în prezenţa incompatibilităţii este necesar, în primele două situaţii, ca
judecătorul să fi pronunţat o hotărâre de fond în cauza respectivă. Judecătorul care a pronunţat
numai unele încheieri pregătitoare nu devine incompatibil să judece aceeaşi cauză în apel sau
recurs ori în caz de rejudecare după casare. Dacă judecătorul a rezolvat însă, printr-o încheiere,
unele aspecte litigioase ale cauzei, care prejudecă fondul, cum este cazul încheierii de admitere
în principiu a acţiunii de partaj, el devine incompatibil să mai judece acea cauză în apel, recurs
sau în caz de rejudecare după casare.
Toate cazurile de incompatibilitate se întemeiază pe o prezumţie iuris et de iure de
parţialitate a judecătorului.
Excepţia de incompatibilitate poate fi invocată de către oricare dintre părţi, de procuror
şi de instanţă din oficiu, în orice stare a procesului civil; ea poate constitui şi temeiul exercitării
căii de atac a apelului şi recursului.
Cazurile de incompatibilitate reglementate în art. 24 C.proc.civ. sunt diferite de cele
reglementate în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (art. 5-10).
Incompatibilităţile reglementate în Legea pentru organizarea judiciară vizează calitatea de
judecător, iar nu aptitudinea sa de a soluţiona o cauză civilă concretă.
c.2. Abţinerea şi recuzarea
Abţinerea şi recuzarea sunt reglementate de lege pentru protejarea părţii în anumite
cazuri în care s-ar putea presupune că judecătorul nu ar putea fi obiectiv.
Prin abţinere se înţelege aceea situaţie în care un judecător ştiind că se află într-unul din
cazurile prevăzute de lege solicită retragerea sa de la judecata unei anumite pricini. Potrivit art.
25 din Codul de procedură civilă, judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa
sa este dator să înştiinţeze pe şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii , iar conform art.26
abţinerea se propune de judecător şi se judecă potrivit normelor prevăzute de art. 30, 31 şi 32.
Prin recuzare se înţelege aceea împrejurarea în care una din părţi solicită în cazurile
determinate de lege îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite
pricini.
Cazurile pentru care se poate solicita recuzarea, precum şi cazurile pentru care
judecătorul poate formula cerere de abţinere sunt aceleaşi. Ele sunt limitativ prevăzute de lege
ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse nici prin voinţa judecătorilor şi nici la cererea părţilor.
Astfel, potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă, judecătorul poate
fi recuzat în următoarele situaţii:
1) când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii
sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;
2) când este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea
grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora
soţului uneia din aceste persoane;
3) când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin al uneia din părţi până la al patrulea
grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;
4) dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare
cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;
5) dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani
înaintea recuzării;
6) dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
7) dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă ;
8) dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;
9) dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad
inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.
Excepţii
Articolul 28 din Codul de procedură civilă prevede că nu se pot recuza judecătorii, rude
sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore sau director al unei instituţii publice sau
societăţi comerciale când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii.
Al doilea alineat al aceluiaşi articol instituie norma potrivit căreia nu se pot recuza toţi
judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia. Ultimul alineat prevede că pentru aceleaşi
motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător.
Procedura de soluţionare
a. normele care reglementează instituţia abţinerii sunt norme imperative , iar cele care
reglementează recuzarea sunt, în mare parte, norme dispozitive.
b. competenţa de a se pronunţa asupra abţinerii şi recuzării aparţine instanţei sesizate cu
pricina în care s-a pus problema abţinerii şi recuzării.
c. în alcătuirea completului de judecată nu poate intra judecătorul care s-a abţinut sau a
fost recuzat. Dacă s-au abţinut sau au fost recuzaţi mai mulţi judecători, neputându-se forma
completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară.
În situaţia prevăzută de art. 30 alin. 2 Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este competentă să rezolve un astfel de incident, aceasta fiind instanţa superioară.
d. cine propune
Abţinerea se propune de judecător imediat după ce acesta cunoaşte existenţa motivului de
recuzare şi înaintea de începerea oricărei dezbateri.
Recuzarea poate fi propusă de partea interesată, verbal sau înscris pentru fiecare
judecător în parte înainte de începerea oricărei dezbateri.
În cazul în care motivele de recuzare s-au ivit după ce dezbaterile au început, partea
interesată va trebui să propună recuzarea de îndată ce le-a cunoscut.
e. Cererea de abţinere sau recuzare se judecă în Camera de Consiliu, fără prezenţa
părţilor, ascultând pe judecătorul recuzat, în conformitate cu art. 31 alin. 1 Codul de procedură
civilă.
Proba cu interogatoriu nu poate fi administrată pentru dovedirea motivelor de recuzare.
În cursul judecării cerere de abţinere sau recuzare nu se face nici un act procedural.
Asupra cererii de abţinere sau recuzare instanţa competentă se va pronunţa printr-o
încheiere care se citeşte în şedinţă publică.
Dacă cererea de abţinere sau recuzare a fost admisă, judecătorul se retrage din completul
de judecată, urmând a fi înlocuit de un alt judecător.
Potrivit art. 34 alin. (1) Codul de procedură civilă, încheierea prin care s-a încuviinţat sau
respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de atac. De asemenea, nici încheierea prin care s-a
admis recuzarea nu este supusă vreunei căi de atac.
Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu fondul (art. 34
alin. 2 Codul de procedură civilă).
Alineatul (3) al art. 34 Codul de procedură civilă prevede că atunci când instanţa
superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile
administrate la prima instanţă.
Dispoziţiile privitoare la abţinere şi recuzare, cu excepţia prevederilor art. 24 şi 27 pct. 7
Codul de procedură civilă, se aplică şi procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor.

2. Părţile (condiţiile pentru a fi parte în proces, coparticiparea procesuală, drepturile şi


îndatoririle procesuale ale părţilor, abuzul de drept procedural, participarea terţilor la judecată,
reprezentarea părţilor în procesul civil);
a) condiţiile pentru a fi parte în proces
O persoană fizică sau juridică poate deveni parte în procesul civil dacă îndeplineşte unele
condiţii privitoare la: capacitatea procesuală de folosinţă, calitatea procesuală şi la justificarea
unui interes.
a.1. Capacitatea procesuală de folosinţă
Potrivit art. 41 C.proc.civ.: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să
fie parte în judecată". Din acest text legal rezultă, fără un echivoc oarecare, că o persoană fizică
sau juridică poate deveni parte în judecată în calitate de reclamant, pârât, intervenient etc. Prin
urmare, pentru a fi parte în procesul civil legea nu pretinde şi condiţia capacităţii procesuale de
exerciţiu.
- Capacitatea procesuală de folosinţă nu este altceva decât un aspect al capacităţii civile.
Decretul nr. 31/1954, în art. 5 alin. (2), defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea
unei persoane „de a avea drepturi şi obligaţii". Iar o atare capacitate este recunoscută în mod
nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o însuşire esenţială şi inerentă persoanei
fizice, fapt pentru care se dobândeşte odată cu naşterea şi încetează la moartea acesteia sau la
data morţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În privinţa persoanelor juridice capacitatea de folosinţă este determinată de finalitatea
pentru care au fost autorizate să fiinţeze.
Capacitatea procesuală de folosinţă este însă în toate cazurile mai redusă decât cea civilă,
ea fiind circumstanţiată numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane.
- Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de a fi parte în procesul civil. Codul de
procedură civilă nu prevede în mod expres sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
însă, aceasta nu poate fi decât respingerea acţiunii, întrucât persoana în cauză nu are folosinţa
unui drept
- Distincţia dintre capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de
exerciţiu.
Prevederile art. 41 şi art. 42 C.proc.civ. fac distincţie între capacitatea procesuală de
folosinţă (capacitatea de a fi parte) şi capacitatea procesuală de exerciţiu (capacitatea de a sta în
judecată). Aceasta din urmă constituie numai o cerinţă necesară pentru exercitarea acţiunii civile.
a.2. Calitatea procesuală
Condiţia calităţii procesuale nu este reglementată expres în legislaţia noastră. Cu toate
acestea ea constituie un principiu curent acceptat în doctrină şi jurisprudenţă.
1.Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi
persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie (calitate procesuală
activă), precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana celui obligat în
raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).
2.Sarcina justificării calităţii procesuale, active şi pasive, aparţine neîndoielnic persoanei
care sesizează instanţa cu o pretenţie, adică reclamantului.
3. Conţinutul calităţii procesuale se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept
care conferă unei persoane posibilitatea de a participa la activitatea judiciară.
4. Transmisiunea calităţii procesuale
Din punct de vedere al modului de transmitere, poate avea loc în temeiul legii
(transmisiune legală: succesiune şi al reorganizare persoane juridice) sau în baza acordului de
voinţă al părţilor (convenţională: cesiunea de creanţă , preluarea datoriilor, vânzarea bunului
litigios).
Din punct de vedere al întinderii transmisiunii, poate avea un caracter universal, cu titlu
universal ori cu titlu particular. Aceste considerente prezintă importanţă şi pe plan procesual.
Astfel, beneficiarul unei transmisiuni universale poate deveni parte în orice proces al autorului
său, în timp ce beneficiarul unei transmisiuni cu titlu particular poate deveni parte doar în
procesul care se referă la obiectul respectiv
5. Excepţia lipsei calităţii procesuale constituie o excepţie de fond, absolută şi
peremtorie care poate fi invocată în tot cursul procesului civil. Excepţia lipsei calităţii procesuale
nu este reglementată în actualul Cod de procedură civilă. Acesta reglementează, în art. 161, doar
excepţia lipsei calităţii de reprezentant al uneia dintre părţi. Cu toate acestea, majoritatea
doctrinei şi a jurisprudenţei apreciază că admiterea excepţiei la care ne referim are ca urmare
respingerea acţiunii.
Respingerea acţiunii nu împiedică însă promovarea unei noi cereri introductive de
instanţă de către persoana fizică sau juridică care posedă legitimare procesuală activă.
a.3. Justificarea unui interes
Codul de procedură civilă nu prevede, în mod expres, interesul ca o condiţie generală
pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul civil.
Literatura de specialitate şi practica judiciară sunt unanime în a recunoaşte că interesul
trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe : să fie legitim (să fie în legătură cu pretenţia
formulată); să fie născut şi actual (să existe în momentul în care se exercită acţiunea); să fie
personal şi direct (folosul practic să fie al celui care promovează acţiunea)
Excepţia lipsei de interes constituie o excepţie de fond, absolută şi peremtorie care poate
fi invocată în tot cursul procesului civil. Admiterea excepţiei la care ne referim are ca urmare
respingerea acţiunii, după caz : ca prematur introdusă (interesul nu este născut) sau ca lipsită de
interes (în celelalte cazuri).

b) coparticiparea procesuală
1. Noţiunea de coparticipare procesuală
Legislaţia noastră procesuală permite ca mai multe persoane să fie reclamante sau pârâte
în cadrul unui proces civil. Tocmai situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi
reclamanţi şi pârâţi poartă denumirea de coparticipare sau litisconsorţiu procesual.
2. Formele coparticipării procesuale
Coparticiparea procesuală poate fi clasificată după multiple criterii. Reţinem în
continuare doar câteva dintre cele mai importante:
a) după poziţia părţilor, coparticiparea procesuală poate fi activă, pasivă sau mixtă.
- activă - atunci când mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaşi cerere, un
singur pârât.
- pasivă - atunci când un singur reclamant îşi îndreaptă pretenţiile sale împotriva mai
multor pârâţi şi printr-o singură cerere de chemare în judecată.
- litisconsorţiu mixt - dacă mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaşi
cerere, pe mai mulţi pârâţi.
b) după momentul în care se formează se distinge între coparticiparea procesuală
iniţială şi coparticiparea procesuală ulterioară.
- iniţială, în sensul că ea se formează o dată cu promovarea cererii de chemare în
judecată.
- ulterioară atunci când se formează pe parcursul desfăşurării activităţii judiciare. Este
cazul introducerii unor terţe persoane în procesul civil.
c) în funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa, coparticiparea procesuală poate fi
facultativă sau necesară.
În dreptul nostru principiul este acela al coparticipării procesuale facultative.
Caracterul facultativ al coparticipării rezultă din prevederile art. 47 C.proc.civ. Potrivit acestui
text: „Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un
drept sau o obligaţie comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză".
Există însă şi situaţii în care coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Este
cazul proceselor privitoare la sistarea stării de indiviziune. În aceste litigii trebuie să participe
toţi coproprietarii, întrucât în caz contrar partajul este nul (art. 797 C.civ.).
2. Efectele coparticipării procesuale
a. Principiul independenţei procesuale - potrivit art. 48 C.proc.civ.: „Actele de
procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi
celorlalţi". Acest principiu este aplicabil însă numai în cazul litisconsorţiului facultativ. Aceasta
semnifică că un reclamant sau pârât nu poate, fără un mandat expres, să-1 reprezinte în faţa
instanţei pe celălalt copărtaş procesual.
b. excepţia de la principiul independenţei procesuale este - regula dependenţei
procesuale a coparticipanţilor - în acest sens art. 48 alin. (2) C.proc.civ. dispune că atunci când
„prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind
asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei
sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură
folosesc şi celorlalţi".

c) drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor,


I. Drepturile procesuale ale părţilor
Drepturile procesuale ale părţilor sunt susceptibile de a fi clasificate în: drepturi comune
ale reclamantului şi pârâtului, drepturi procesuale ale reclamantului şi drepturi procesuale ale
pârâtului.
a. Cele mai importante drepturi procesuale comune reclamantului şi pârâtului se referă
la:
1) dreptul la apărare;
2) dreptul de a participa la dezbaterile judiciare;
3) dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor;
4) dreptul părţilor de a pune capăt litigiului dintre ele printr-o tranzacţie;
5) dreptul de a exercita căile legale de atac;
6) dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, în
procesul civil reclamantului îi sunt recunoscute în exclusivitate anumite drepturi procesuale.
b. Principalele drepturi procesuale ale reclamantului vizează:
1) dreptul de a-şi întregi sau modifica cererea de chemare în judecată;
2) dreptul de a renunţa la acţiune sau la dreptul subiectiv dedus în judecată.
c. Pârâtului îi sunt recunoscute în exclusivitate următoarele drepturi procesuale:
1) dreptul de a invoca pretenţii printr-o cerere reconvenţională;
2) dreptul de a recunoaşte pretenţiile pârâtului;
3) dreptul de a-1 indica pe adevăratul titular al dreptului în cazul acţiunilor reale
imobiliare.
II . Obligaţiile procesuale ale părţilor
În cadrul procesului civil obligaţiile părţilor sunt, în principiu, comune reclamantului şi
pârâtului. Printre cele mai importante obligaţii ale părţilor menţionăm:
1. obligaţia de a exercita drepturile procedurale cu bună-credinţă,
2. obligaţia părţii care a pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecată;
3. obligaţia de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate.
III. Îndatoririle procesuale ale părţilor
- îndatorirea de a urmări, în condiţiile legii, desfăşurarea şi finalizarea procesului;
- obligaţia de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite
de lege sau de judecător;
- obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările.
Dintre aceste obligaţii procesuale una dintre cele mai importante este cea privitoare la
exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procedurale. Potrivit art. 723 alin. (1) C.proc.civ.:
„Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia
au fost recunoscute de lege".
d) abuzul de drept procedural
În materie procedurală singura limită în exercitarea drepturilor procedurale o constituie
abuzul de drept. Structural abuzul de drept procesual este constituit din două elemente: un
element subiectiv - reaua-credinţă - şi un element obiectiv - deturnarea dreptului de la
finalitatea sa legală.
Principala sancţiune procedurală a exercitării abuzive a drepturilor o constituie
obligarea autorului abuzului la plata unor despăgubiri faţă de partea vătămată. în acest sens art.
723 alin. (2) C.proc.civ. dispune că: „Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv
răspunde pentru pagubele pricinuite".
Uneori legea prevede şi posibilitatea obligării părţii la plata unei amenzi, în afara
obligării acesteia la despăgubiri. Obligarea la despăgubiri are esenţialmente un caracter
reparatoriu, în timp ce obligarea la plata unei amenzi are un caracter exclusiv sancţionatoriu. De
aceea, amenda urmează să fie achitată de autorul abuzului de drept faţă de stat.
e) participarea terţelor persoane în procesul civil
1. Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil
Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil sunt reglementate amănunţit în
art. 49-66 C.proc.civ. Aceste dispoziţii legale consacră următoarele forme de participare ale
terţilor la activitatea judiciară:
- intervenţia (art. 49-56 C.proc.civ.);
- chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ.);
- chemarea în garanţie (art. 60-63 C.proc.civ.);
- arătarea titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ.).
2. Intervenţia în procesul civil
Codul de procedură civilă consacră două forme ale intervenţiei în procesul civil:
- intervenţia în interes propriu (principală)
- intervenţia în interesul uneia dintre părţi (accesorie)
2.1. Intervenţia principală - potrivit art. 49 alin. (2) C.proc.civ.: „Intervenţia este în
interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său".
Condiţiile intervenţiei principale.
- terţul trebuie să afirme în justiţie un drept subiectiv sau o situaţie juridică ocrotită de
lege.
- în privinţa formei, art. 50 alin. (1) C.proc.civ. conţine o precizare importantă. Potrivit
acestui text „cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru
cererea de chemare în judecată".
Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei principale.
În doctrină şi jurisprudenţă se consideră că intervenţia principală poate fi folosită în orice
materie.
Procedura intervenţiei principale.
Potrivit art. 50 alin. (2) C.proc.civ. intervenţia principală „se poate face numai în faţa
primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor".
Regula enunţată comportă şi o excepţie, anume prevăzută de lege. Astfel, potrivit art. 50
alin. (3) C.proc.civ. cu acordul părţilor intervenţia principală se poate face şi în instanţa de
apel.
Din punct de vedere procesual intervenţia principală se soluţionează în două faze:
admiterea în principiu şi soluţionarea cererii.
- încuviinţarea în principiu se poate dispune de către instanţa sesizată numai după
„ascultarea părţilor şi a celui care intervine" (art. 52 C.proc.civ.).
Asupra încuviinţării în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate
fi atacată decât odată cu fondul [art. 52 alin. (2) C.proc.civ.]. Părţile împotriva cărora se
îndreaptă cererea de intervenţie principală au posibilitatea de a depune întâmpinare [art. 52 alin.
(3) C.proc.civ.].
Potrivit art. 53 C.proc.civ., intervenientul „va lua procedura în starea în care se află în
momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel
care intervine". Dispoziţia procedurală citată trebuie înţeleasă în sensul că actele de procedură
îndeplinite anterior admiterii în principiu nu se mai repetă şi faţă de intervenient. Aceasta
înseamnă că intervenientul nu va mai putea invoca excepţiile relative ivite anterior admiterii în
principiu a intervenţiei; în schimb, terţul intervenient va putea invoca în tot cursul procedurii
orice excepţii de ordine publică.
- soluţionarea cererii - din momentul admiterii în principiu a intervenţiei, terţul
devine parte în procesul civil. În această calitate terţul intervenient va avea, în principiu,
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru părţile principale.
Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală (art. 55
C.proc.civ.), instanţa pronunţând o singură hotărâre asupra ambelor cereri. Dacă intervenţia
principală determină întârzierea judecăţii instanţa poate dispune disjungerea ei de cererea
principală.
2.2. Intervenţia accesorie - potrivit art. 49 alin. (3) C.proc.civ., intervenţia „este în
interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia".
Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei accesorii. Doctrina şi jurisprudenţa consideră în
mod constant că intervenţia accesorie este admisibilă în orice materie, întrucât nicio dispoziţie
procedurală nu o limitează în mod expres.
Procedura intervenţiei accesorii.
Intervenţia accesorie se înfăţişează, din punct de vedere al formei, ca o simplă cerere, iar
nu ca o acţiune de sine stătătoare.
Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa
instanţei de recurs (art. 51 C.proc.civ.).
După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie instanţa va proceda la comu-
nicarea acesteia părţilor principale. Împotriva cererii de intervenţie accesorie partea interesată
poate depune întâmpinare.
Intervenţia accesorie se judecă o dată cu cererea principală. Instanţa nu are însă
posibilitatea de a dispune disjungerea intervenţiei accesorii de cererea principală, într-adevăr,
intervenţia accesorie nu ar putea forma obiectul unei judecăţii distincte.
Asupra cererii de intervenţie accesorie instanţa trebuie să se pronunţe chiar în dispozitivul
hotărârii.
3. Chemarea în judecată a altor persoane
3.1. Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată în art. 57-59 C.proc.civ.
Potrivit art. 57 C.proc.civ.: „Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care
ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul".
3.2. Condiţiile chemării în judecată a altor persoane.
Chemarea în judecată a altor persoane poate fi exercitată cu respectarea tuturor
condiţiilor necesare pentru participarea terţelor persoane la activitatea judiciară.
Legea - art. 57 C.proc.civ - impune însă şi o condiţie particulară deosebit de importantă,
anume aceea ca terţul introdus în proces să poată pretinde „aceleaşi drepturi ca şi reclamantul".
În baza acestor dispoziţii legale pot fi introduse în proces terţe persoane numai în calitate de
reclamante, nu şi de pârâte.
Din punct de vedere al formei, legea procesuală se limitează la precizarea potrivit căreia
cererea de chemare în judecată a altor persoane „va fi motivată şi se va comunica atât celui
chemat, cât şi părţii potrivnice" [art. 57 alin. (4) C.proc.civ.].
3.3. Procedura chemării în judecată a altor persoane.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa primei
instanţe.
Reclamantul poate formula cererea de introducere a terţului în proces până cel mai târziu
la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar pârâtul o dată cu întâmpinarea sau cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare. Nerespectarea termenelor menţionate atrage sancţiunea judecării
separate a cererilor, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună (art. 135
C.proc.civ.).
După înregistrarea cererii instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului şi părţii
potrivnice. Odată cu cererea vor fi comunicate terţului şi copii după cererea principală, după
întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane se judecă o dată cu cererea principală.
Efecte procesuale
- un prim efect este acela al dobândirii de către terţ a calităţii de intervenient în interes
propriu. Prin urmare, terţul va avea, în cazul analizat, în principiu, aceleaşi drepturi ca şi
intervenientul principal.
- hotărârea îi va fi opozabilă
- potrivit art. 59 C.proc.civ. în ipoteza în care „pârâtul chemat în judecată pentru o datorie
bănească recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va stabili
judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma datorată". Prin urmare, în
prezenţa condiţiilor evocate de textul citat pârâtul urmează să fie scos din cauză. Scoaterea din
cauză a pârâtului se dispune de către instanţă printr-o încheiere. Procesul va continua numai
între reclamant şi cel chemat în judecată în temeiul art. 57 C.proc.civ.
4.Chemarea în garanţie
4.1. Chemarea în garanţie este reglementată în art. 60-63 C.proc.civ. Potrivit art. 60
C.proc.civ.: „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se
îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Prin urmare, chemarea în garanţie poate fi definită ca acea formă de participare a
terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia din părţi posibilitatea de a solicita
introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în
ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.
4.2. Condiţiile chemării în garanţie.
Chemarea în garanţie se poate realiza fie pe cale principală, adică într-un proces distinct,
fie pe cale incidenţă.
Chemarea în garanţie trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în
judecată.
Sub aspectul formei cererii de chemare în garanţie, art. 61 C.proc.civ. se limitează la
precizarea potrivit căreia „cererea va fi făcută în condiţiile de formă prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată".
4.3. Domeniul de aplicabilitate al chemării în garanţie.
Dispoziţiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea chemării în garanţie doar la
anumite materii.
De cele mai multe ori, chemarea în garanţie este folosită în materie contractuală. Situaţia este pe
deplin explicabilă, întrucât obligaţia de despăgubire este cuprinsă de drept în contractele de
vânzare cumpărare.
4.4. Procedura chemării în garanţie.
Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant „până la închiderea
dezbaterilor, înaintea primei instanţe" [art. 61 alin. (2) C.proc.civ.], iar de către pârât odată cu
întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, dacă întâmpinarea nu este obligatorie
[art. 61 alin. (1) C.proc.civ.].
După depunerea cererii de chemare în garanţie, instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului
(art. 62 C.proc.civ.); instanţa va statornici şi termenul în care întâmpinarea urmează să fie
depusă. în mod evident întâmpinarea poate fi depusă de către terţul introdus în cauză.
La cererea de chemare în garanţie se vor alătura atâtea exemplare câţi pârâţi sunt plus
un exemplar pentru instanţă. De asemenea, la cerere, se vor alătura şi copii de pe înscrisurile de
care înţelege să se servească cel garantat. Odată cu cererea de chemare în garanţie, trebuie să se
comunice terţului şi o copie după cererea de chemare în judecată.
Terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală independentă. Un atribut special
este recunoscut terţului în legătură cu posibilitatea atragerii altor persoane în proces. Astfel,
potrivit art. 60 alin. (2) C.proc.civ. cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să cheme în
garanţie în aceleaşi condiţii o altă persoană. Acest text are, astfel cum s-a precizat deja în
literatura de specialitate, semnificaţia de a limita chemările în garanţie în lanţ, împrejurare ce ar
putea conduce la tergiversarea nejustificată a judecăţilor.
Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă
chemarea în garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea celor
două cereri spre a fi soluţionate în mod separat.
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa asupra chemării în garanţie sunt dependente de
caracterul incident al acesteia faţă de cererea principală.
O cerere de chemare în garanţie promovată pe cale incidenţă urmează să fie respinsă
atunci când acţiunea principală a fost şi ea respinsă.
5. Arătarea titularului dreptului
5.1. Potrivit art. 64 C.proc.civ.: „Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care
exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia
deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un
drept real asupra lucrului".
5.2. Condiţiile arătării titularului dreptului. În afara condiţiilor comune tuturor
formelor de participare a terţilor la activitatea judiciară cererea pentru arătarea titularului
dreptului trebuie să întrunească şi unele cerinţe specifice. Aceste cerinţe pot fi desprinse chiar
din dispoziţiile art. 64 C.proc.civ. şi se referă la:
a) formularea cererii de către pârâtul care deţine cu titlu precar un bun sau care exercită
un drept asupra lucrului respectiv;
b) acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real asupra lucrului.
5.3 Procedura arătării titularului dreptului.
Cererea privind arătarea titularului dreptului se depune de către pârât o dată cu
întâmpinarea. Legea nu cuprinde precizări privitoare la forma cererii; ea se referă doar la simpla
formalitate a motivării cererii (art. 65 C.proc.civ.).
După primirea cererii, instanţa va lua măsuri pentru comunicarea ei terţului arătat ca
titular al dreptului. La citaţie se va alătura şi o copie după cererea de chemare în judecată şi
după înscrisurile de la dosar.
Terţul arătat ca titular al dreptului are şi posibilitatea de a formula întâmpinare împotriva
cererii de introducere a sa în proces. Prin întâmpinare, terţul ar avea chiar posibilitatea de a se
apăra în sensul că nu este titularul dreptului dedus în judecată. Formularea întâmpinării ar fi utilă
după părerea noastră şi în cazul substituirii procesuale a pârâtului. într-o asemenea împrejurare,
terţul va dobândi calitatea de pârât, iar în această calitate îşi va formula apărarea faţă de
reclamant.
Cererea privind indicarea titularului dreptului nu se soluţionează întotdeauna împreună
cu cererea principală. Avem în vedere tocmai ipoteza scoaterii din cauză a pârâtului, când se va
soluţiona în continuare doar cererea privind arătarea titularului dreptului.
5.4. Efecte procedurale
- art. 66 C.proc.civ. precizează că „dacă cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile
pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată". Prin
urmare, în condiţiile determinate de textul citat, introducerea terţului în proces produce efectul
scoaterii din cauză a pârâtului. Acordul reclamantului este necesar pentru a se respecta
principiul disponibilităţii procesuale.
- dacă cel arătat ca titular al dreptului nu se înfăţişează sau înfăţişându-se tăgăduieşte
arătările pârâtului, art. 66 C.proc.civ. se limitează la precizarea că „se vor aplica dispoziţiile art.
58". La rândul său, acest din urmă text, dispune că: „Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea
de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă.
f) reprezentarea părţilor în procesul civil
1. Noţiunea şi formele reprezentării
Reprezentarea - situaţia în care o persoană numită reprezentant îndeplineşte acte
procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul civil.
Legislaţia noastră procesuală cunoaşte două forme principale ale reprezentării judiciare:
reprezentarea legală sau necesară şi reprezentarea convenţională sau voluntară.
Reprezentarea legală operează doar în cazurile anume determinate de lege.
Reprezentarea voluntară se produce în temeiul unui acord de voinţă al părţilor, adică în temeiul
unui mandat..
2. Reprezentarea legală a părţilor în procesul civil
Reprezentarea judiciară legală are loc în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de
exerciţiu, în cazul persoanelor juridice, precum şi în alte împrejurări expres prevăzute de lege.
Astfel, potrivit legii, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani vor fi reprezentaţi în
procesul civil de părinţii lor, iar în lipsa lor de tutorele desemnat de autoritatea tutelară.
În situaţia în care o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi
există urgenţă, la cererea părţii interesate, va fi numit un curator special cu sarcina de a-1
reprezenta pe cel lipsit de capacitate; funcţia curatorului va înceta la data desemnării unui
reprezentant legal. într-un mod similar se va proceda şi în ipoteza constatării unui conflict de
interese între reprezentant şi persoana reprezentată [art. 44 alin. (1) C.proc.civ.]. În mod
corespunzător se procedează şi în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă.
Persoanele juridice sunt reprezentate în justiţie prin organele lor de conducere. Potrivit
art. 35 din Decretul nr. 31/1954 persoana juridică „îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale".
3. Reprezentarea judiciară convenţională
3.1. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice
Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor fizice ia naştere în temeiul unei
convenţii de mandat, între partea litigantă şi un terţ care acceptă să o reprezinte pe aceasta în
proces.
Excepţii - legea nu permite reprezentarea judiciară convenţională în îndeplinirea unor
acte procedurale:
- în cazul chemării lor la interogatoriu (art. 218-219 C.proc.civ.).
- în procesele de divorţ şi în faţa instanţelor de fond părţile trebuie să se înfăţişeze în
persoană, afară numai dacă unul dintre soţi: (art. 614 C.proc.civ.).
- execută o pedeapsă privativă de libertate,
- este împiedicat de o boală gravă,
- este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate.
în toate aceste din urmă situaţii, părţile se vor putea înfăţişa în instanţă printr-un
mandatar.
Întinderea reprezentării
Regula - În temeiul mandatului de reprezentare în justiţie mandatarul poate îndeplini, în
principiu, toate actele procedurale pe care le implică soluţionarea procesului civil. Acest lucru
rezultă neîndoielnic din chiar art. 68 alin. (3) C.proc.civ., text care precizează că: „Mandatul este
presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această
privinţă". Acelaşi text subliniază în continuare şi ideea evocată anterior, anume că mandatul
„poate fi restrâns numai la anumite acte sau pentru anumită instanţă". Principiul înscris în art. 68
alin. (3) C.proc.civ. este consacrat în mod corespunzător şi în art. 93 alin. (4) din Statutul
profesiei de avocat.
Excepţii
- mandatarul nu poate face acte de dispoziţie, cum sunt renunţările la judecată, renunţările
la drept, încheierea unei tranzacţii etc. Pentru îndeplinirea unor asemenea acte, mandatarul are
nevoie de o procură specială în acest scop [art. 69 alin. (1) C.proc.civ.].
- atunci când mandatarul nu este avocat, el nu va putea pune concluzii decât printr-un
profesionist al dreptului, respectiv printr-un avocat [art. 68 alin. (4) C.proc.civ.], cu următoarele
excepţii :
- consilierul juridic care, potrivit legii, reprezintă partea [art.68 alin.4].
- doctorii sau licenţiaţii în drept dar numai atunci când aceştia sunt mandatari în
cauzele soţului sau rudelor până la gradul patru inclusiv [art. 68 alin. (5) C.proc.civ.].
- la judecătorii când partea este reprezentată prin soţ sau o rudă până la al
patrulea grad inclusiv [art. 68 alin. (6) C.proc.civ.].
Mandatul de reprezentare
a. caracteristici
Mandatul de reprezentare în justiţie este un mandat special în raport cu mandatul de
administrare sau cu orice mandat având un caracter general. Datorită acestui fapt, art. 67 alin. (2)
C.proc.civ. precizează că: „Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe
mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume". Aşadar, mandatul de reprezentare în justiţie
nu poate fi presupus dat şi în cazul unei procuri generale. De la această regulă chiar art. 67 alin.
(3) C.proc.civ. face o excepţie. Astfel, potrivit acestui text: „Dacă cel care a dat procură generală
nu are domiciliu şi nici reşedinţa în ţară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de
reprezentare în judecată se presupune dat".
b. forma
Codul de procedură civilă cuprinde şi câteva reguli generale privitoare la forma procurii
de reprezentare în justiţie. Potrivit art. 68 alin. (1) C.proc.civ.: „Procura pentru exerciţiul
dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub
semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată
potrivit legii avocaţilor".
Mandatul de reprezentare poate fi dat şi verbal în faţa instanţei de judecată. în acest caz,
declaraţia făcută de parte va fi consemnată în încheierea de şedinţă [art. 68 alin. (2) C.proc.civ.].
c. Încetarea mandatului
Mandatul de reprezentare în justiţie nu încetează nici prin moartea celui care 1-a dat şi
nici prin pierderea de către acesta a capacităţii de exerciţiu. Potrivit art. 71 C.proc.civ., mandatul
de reprezentare în justiţie dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori sau de către
reprezentantul legal al celui devenit incapabil.
Potrivit art. 72 C.proc.civ., mandatarul poate renunţa la împuternicirea de reprezentare în
judecată ipoteză în care el va fi ţinut să încunoştinţeze atât pe mandant cât şi instanţa cu cel puţin
15 zile înaintea termenului de înfăţişare sau de împlinirea termenelor prevăzute de lege pentru
exercitarea căilor de atac.
Renunţarea sau retragerea mandatului nu este însă opozabilă părţii adverse decât de la
data comunicării acesteia, cu excepţia cazului în care renunţarea sau retragerea a avut loc în
şedinţă de judecată, în prezenţa acelei părţi (art. 72 C.proc.civ.).
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant este o excepţie dilatorie. Într-adevăr, legea acordă
instanţei facultatea de a stabili un termen pentru împlinirea unei atare deficienţe procedurale;
doar dacă această lipsă nu este acoperită până la termenul acordat se va proceda la anularea
cererii.
Nejustificarea calităţii de reprezentant conduce la anularea cererii. Această sancţiune este
prevăzută în mod expres în art. 161 C.proc.civ.
3.2. Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice
Cadrul juridic al reprezentării persoanelor juridice este cuprins în Legea nr. 514/2003.
Acest act normativ determină modul de exercitare a profesiei, condiţiile de admitere în profesie
şi statutul consilierilor juridici.
Legea determină sfera persoanelor fizice şi juridice a căror interese pot fi apărate de
consilierii juridici, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 514/2003. Dispoziţiile art. 1 din Legea nr.
514/2003 cuprind o formulare largă, care permite folosirea serviciilor consilierilor juridici de
către stat, de autorităţile şi instituţiile publice, precum şi de către orice alte persoane juridice de
drept public sau de drept privat.
Consilierii juridici au atribuţii de consultanţă şi reprezentarea autorităţii sau instituţiei
publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă.
Consultanţa este destinată să contribuie la lămurirea tuturor problemelor juridice cu care
se confruntă organele de conducere ale autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice.
Reprezentarea autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice la care este angajat consilierul
juridic se materializează în îndeplinirea unor acte juridice în numele şi interesul acesteia.
Unele acte de dispoziţie pot fi îndeplinite de către consilierii juridici numai în temeiul
unei delegaţii date anume în acest scop.
Consilierii juridici trebuie să-şi dovedească calitatea lor de reprezentanţi în faţa
organelor jurisdicţionale de orice fel şi chiar şi în faţa altor instituţii sau autorităţi ori persoane
juridice. în materie procedurală o atare exigenţă este impusă, sub sancţiunea nulităţii, de
dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 2 şi art. 133 C.proc.civ. Justificarea calităţii de reprezentant
trebuie făcută însă indiferent de poziţia procesuală activă sau pasivă pe care o are în proces
persoana juridică reprezentată. în concret, consilierul juridic va trebui să-şi justifice calitatea de
reprezentant cu delegaţia semnată de şeful autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice respective.
3. formele participării procurorului în procesul civil.
Participarea procurorului la activitatea judiciară ca parte principală se concretizează în
promovarea acţiunii civile, intervenţia sa într-un proces declanşat deja între părţile principale şi
exercitarea căilor de atac.
1. Promovarea acţiunii civile
Dispoziţiile art. 45 C.proc.civ. acordă legitimare activă procurorului. Astfel, potrivit
acestui text de lege ,,Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.”
Dreptul la acţiune al procurorului se particularizează prin faptul că acesta nu are căderea
de a face tranzacţii sau de a renunţa la dreptul subiectiv dedus judecăţii, atare prerogative fiind
recunoscute de lege numai părţilor principale.
Textul analizat legitimează exerciţiul acţiunii civile de către procuror şi în anumite
situaţii expres determinate de lege. De data aceasta, pentru promovarea acţiunii civile de către
procuror, este necesar un text expres care să legitimeze exerciţiul unei atare acţiuni. În afara
acestor situaţii, procurorul nu poate aprecia asupra necesităţii sau oportunităţii exercitării acţiunii
civile.
Promovarea acţiunii civile de către procuror nu restrânge prerogativele procesuale
inerente calităţii de parte principală. Tocmai de aceea art. 45 alin. (2) C.proc.civ. dispune că
titularul dreptului se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute de articolele 246, 247 şi 271-273
din acest cod. Procurorul s-ar putea opune, în condiţiile actualei reglementări, doar în mod
excepţional la actele de dispoziţie ale părţilor.
2. Intervenţia procurorului în procesul civil
A doua formă de participare a procurorului la activitatea judiciară este desemnată în
literatura de specialitate şi prin termenul „intervenţie". Folosirea acestei formule nu ne poate
conduce însă la identificarea intervenţiei procurorului în procesul civil cu intervenţia
reglementată în art. 49 C.proc.civ.
a. intervenţia facultativă
Art. 45 alin. (3) C.proc.civ.,se referă la posibilitatea procurorului de a pune concluzii în
orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea
ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
b. intervenţia obligatorie
Art. 45 alin. (4) C.proc.civ., arată că ,,în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi
punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii.”
Cazurile de participare obligatorie a procurorului în procesul civil sunt relativ reduse. Cu
titlu de exemplu menţionăm:
- participarea la soluţionarea contravenţiilor privind încălcarea unor norme de
convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, în acele cazuri în care contravenientul este reţinut,
arestat sau minor [art. 13 alin. (2) din Legea nr. 61/1990];
- participarea la punerea sau ridicarea interdicţiei (art. 32 şi 35 din Decretul nr. 32/1954);
- participarea la judecarea cererilor privind declararea dispariţiei sau a morţii (art. 36 din
Decretul nr. 32/1954);
- participarea procurorului la soluţionarea cererilor de expropriere [art. 23 alin. (1) din
Legea nr. 33/1994],
- participarea procurorului la soluţionarea cererilor de înregistrare a partidelor politice
[art. 20 alin. (1) din Legea partidelor politice, nr. 14/2003] etc.
In toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie,
nerespectarea normei care impune o atare intervenţie determină nulitatea hotărârii pronunţate de
către instanţă.
3. Exercitarea căilor de atac de către procuror
Dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac este consacrat în mod expres în art.
45 alin. (4) C.proc.civ. Din analiza acestor dispoziţii legale nu rezultă nicio limitare în ceea ce
priveşte dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac. Astfel, art. 45 alin. (4) C.proc.civ.,
se referă la posibilitatea exercitării căilor de atac „împotriva oricăror hotărâri".
Deosebit de semnificative sunt şi noile dispoziţii ale art.68 din Legea nr. 304/2004.
Potrivit acestui text: „Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale".
Legea are în vedere dreptul procurorului de a exercita, la fel ca părţile principale, calea de
atac a apelului şi recursului.
Uneori însă legea noastră procesuală instituie condiţii speciale pentru exercitarea căilor
de atac pentru procuror.
Aşa este cazul termenului de apel care, spre deosebire de dreptul comun, pentru procuror
curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care a participat la soluţionarea cauzei,
când termenul curge de la comunicare [art. 284 alin. (4) C.proc.civ.].
Procurorul poate exercita de asemenea şi căile extraordinare de atac: revizuirea şi
contestaţia în anulare.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi este
recunoscută legitimarea procesuală şi în ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare de atac a
recursului în interesul legii.
4. Participarea procurorului la activitatea de executare silită
Dreptul procurorului de a participa în această fază a procesului civil este statornicit tot în
art. 45 alin. (4) C.proc.civ. Modul de redactare a acestui text ar putea conduce, astfel cum s-a
observat deja, la opinii diferite. Într-adevăr, art. 45 se referă doar la posibilitatea de a cere, în
condiţiile legii, punerea în executare a hotărârii. De aici s-ar putea trage concluzia că procurorul
poate solicita doar declanşarea executării silite, dar nu poate participa la alte activităţi procesuale
specifice executării silite. O asemenea limitare nu rezultă din nicio dispoziţie a legii.
Dreptul procurorului de a solicita punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti este
restrâns, conform art. 45 alin. (5) C.proc.civ.3 numai la punerea în executare a hotărârilor
pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute în alin. (1), adică minori, ale persoane puse sub
interdicţie şi dispăruţi.

S-ar putea să vă placă și