UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA

FACULTATE DE ECONOMIE ŞI DE ADMINISTRAREA AFACERILOR

REFERAT - DREPT CONTABIL

Legea contabilităţii nr. 82/1991
Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din
18/06/2008
Articolul 1.

Profesor:
Conferenţiar Univ. Dr.
Bunget Ovidiu Constantin

Masterand:
Mosoni Anita
ECEA, anul I, grupa 2

1
 Introducere

Doctrina contabilă universală reprezintă apomajul dreptului contabil modern.

Dreptul contabil cuprinde totalitatea regulilor şi a normelor contabile care
reglementează sistemul contabil al unei naţiuni.
Acceptarea normelor contabile poate fi: forţată, volumară şi mixtă. Atunci când
normele sunt impuse prin texte legale ele devin reglementări. Acceptarea acestora este un proces
special complicat care impune un marketing abil într-un context politic.
Reunirea şi ierarhizarea tuturor, legilor, normelor, ordinelor, instrucţiunilor,
precizărilor cu privire la organizarea şi conducerea contabilităţii respectiv întocmirea situaţiilor
financiare, într-un ansamblu unitar generează un adevărat drept contabil.
Având în vedere că elaborarea regulilor contabile este simultan produsul acţiunii
politice, dar şi al unei reflecţii logice sau al unor rezultate empirice, dreptul contabil dispune de
principii proprii de evaluare şi înregistrare a evenimentelor şi tranzacţiilor precum şi de reguli
comerciale specifice.
Atunci când informaţia contabilă satisface un anumit interes public, dreptul contabil
apare ca o componentă a contabilităţii favorizând dezvoltarea funcţiei sale normative exprimând
conduita cu privire la respectarea regulilor în domeniul contabilităţii.
Contabilitatea ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, gestiunea şi controlul
utilităţilor şi resurselor unei entităţi are la bază un act normativ fundamental „Legea
contabilităţii”, din conţinutul cărei se desprind funcţiile contabilităţii între care şi funcţia
juridică. Conform acesteia contabilitatea este un eficient mijloc de probă prin care se poate
dovedi (proba) existenţa valorilor materiale şi băneşti ale unei entităţi precum şi valoarea
tranzacţiilor respectiv evenimentelor ce au avut loc într-o perioadă determinată.
Documentele justificative, registrele contabile şi situaţiile financiare ce evidenţiază
întreaga activitate a unui agent economic reprezintă referinţe de bază pentru reglementarea
răspunderilor gestionare, constituind în acelaşi timp probe concludente în justiţie pentru
soluţionarea diferitelor cazuri instrumentate de organele judiciare.
Astfel, dreptul contabil creează premisele evidenţierii caracteristicilor specifice ale
contabilităţii şi anume:
- mijloc de probă pentru evenimentele şi tranzacţiile ce au avut loc în decursul unei perioade
determinate;
- instrument de gestiune indispensabil administratorilor şi ordonatorilor de credite;

2
- sursă principală de informare a acţionarilor, asociaţilor, salariaţilor, furnizorilor, clienţilor,
creditorilor financiari, guvernului şi cetăţenilor;
- suport informaţional indispensabil pentru determinarea impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor
datorate de persoanele fizice şi juridice la bugetul statului, bugetele locale şi alte bugete.
Dacă avem în vedere autonomia dreptului contabil şi implicaţiile generate de
clarificările juridice cu privire la natura contabilităţii desprindem concluzia potrivit căreia
contabilitatea nu este o ştiinţă nici experimentală, nici ipotetico – deductivă, ci mai degrabă un
limbaj de comunicare prin intermediul căruia sunt traduse anumite informaţii în expresie
monetară (valorică) şi uneori cantitativă. Aceasta înseamnă că dreptul contabil cuprinde
contabilitatea iar această absorbţie a contabilităţii de către drept se manifestă prin forţa sa
probatorie, puterea de a informa şi autoriza comunicarea între actorii lumii afacerilor.

Sursele dreptului contabil

Raportat la celelalte ramuri de drept (civil, comercial, al muncii, etc) dreptul contabil
are specificităţile sale, propriile definiţii iar regulile îi sunt particulare şi interdependente în
raport cu alte ramuri de drept având propria jurisprudenţă şi doctrină.
Sursele dreptului contabil exprimă izvorul, obârşia, originea, domeniul sau locul de
unde se propagă sau emană informaţii referitoare la principiile ce guvernează sistemul contabil
respectiv recunoaşterea şi prezentarea evenimentelor şi tranzacţiilor în situaţiile financiare ale
entităţilor.
Sursele dreptului contabil sunt deosebit de diverse neexistând un Cod contabil aşa
cum există Codul comercial, Codul muncii sau Codul fiscal.
Cu toate acestea putem considera ca reprezentând „nucleul”, esenţa surselor dreptului
contabil „Legea contabilităţii” şi celelalte reglementări care sprijină aplicarea acesteia.
Sursele dreptului contabil pot fi grupate în două mari categorii:
- surse legale;
- surse jurisprudenţiale şi doctrinare.
A) Sursele legale sunt reprezentate prin acte normative emise de Parlament (legi), Guvern
(hotărâri, ordonanţe), Ministerul Finanţelor (ordine, precizări, instrucţiuni).
Sursele legale ale dreptului contabil românesc la începutul mileniului al III-lea au în
vedere în principal următoarele:
- organizarea şi conducerea contabilităţii;
- registrele de contabilitate;
3
- situaţiile financiare anuale;
- contabilitatea trezoreriei statului şi a instituţiilor publice, a societăţilor bancare şi de asigurări;
- organizarea şi efectuarea inventarierii;
- consolidarea conturilor;
- contabilitatea operaţiunilor de leasing;
- întocmirea şi utilizarea formularelor comune şi speciale privind activitatea financiar –
contabilă;
- constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale;
- reglementări relative şi colaterale la infracţiunile la Legea contabilităţii, etc.
Sursele legale ale dreptului contabil românesc evidenţiază diversitatea problematicilor
acoperite şi în mod deosebit direcţia clară de evoluţie spre armonizare în care s-au înscris
acţiunile întreprinse chiar dacă s-au constatat numeroase inconsecvenţe, excese şi instabilitate
specifice perioadei de tranziţie la economia de piaţă.
B). Sursele jurisprudenţiale şi doctrinare sunt reprezentate prin:
- jurisprudenţă;
- doctrina contabilă internaţională.

Obiectul dreptului contabil

Sorgintea (originea) dreptului privat cu cele două diviziuni ale sale dreptul civil şi cel
comercial s-a cristalizat odată cu apariţia normelor juridice scrise, care reglementează pe de o
parte raporturile juridice dintre persoane (dreptul civil) iar pe de altă parte faptele de comerţ
(dreptul comercial).
Codul comercial la începuturile sale defineşte comerţul ca activitate economică
specifică care implică o reglementare juridică specială.
Existenţa unui drept comercial distinct de dreptul civil este relevată de tendinţa care se
manifestă în legătură cu economia de piaţă respectiv formarea unor diviziuni de specialitate în
dreptul privat care să reprezinte o diversificare a materiei juridice pe segmente de activităţi bine
definite cum sunt: industrie, agricultură, comerţ, servicii, finanţe contabilitate, etc.
Putem considera că dreptul economic românesc s-a format pe locul vid, apărut ca
urmare a căderii în desmet a Codului Comercial în perioada comunistă ca o consecinţă a
planificării economice, a creării legislaţiei financiare, bancare, fiscale şi contabile prin care s-au
consacrat norme juridice specifice cu un pronunţat caracter particular. Toate acestea au

4
determinat eliminarea de facto din circuitul juridic a dreptului comercial, în favoarea dreptului
economic.
După anul 1989 când Codul comercial a reintrat în drepturile fireşti, dreptul comercial
a revenit în prim plan odată cu dezvoltarea elementelor specifice referitoare la organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale, industriilor bancare, de asigurare reasigurare şi nu în
ultimul rând a elementelor de drept fiscal şi contabil.
Dreptul contabil la fel ca cel comercial şi fiscal este un drept autonom, deoarece
derivă din reglementările şi regulile specifice contabilităţii şi profesioniştilor din acest domeniu
de activitate ceea ce-i conferă individualizarea obiectului său de studiu.
Astfel principiile contabile instituite prin reglementări specifice inclusiv „Legea
contabilităţii” reflectă drepturi, obligaţii şi rezultate obţinute la sfârşitul exerciţiului sau în alte
situaţii prevăzute de lege.
Se consideră că formează obiectul dreptului contabil următoarele:
- întocmirea documentelor justificative pentru evenimentele şi tranzacţiile ce au avut loc în
decursul perioadei;
- înregistrarea cronologică şi sistematică a operaţiunilor economico – financiare în contabilitate;
- inventarierea şi evaluarea activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii;
- întocmirea, verificarea, certificarea şi auditarea situaţiilor financiare anuale;
- publicarea şi păstrarea informaţiilor din situaţiile financiare anuale.
Reglementările juridice în domeniul contabilităţii se caracterizează prin:
- sfera de aplicare respectiv: societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, instituţiile
naţionale de cercetare – dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice şi fizice
care au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie;
- stabilirea expresă a răspunderilor privind organizarea şi conducerea contabilităţii;
- reglementarea statutului profesioniştilor în domeniul contabilităţii respectiv a experţilor
contabili, auditorilor financiari şi contabililor autorizaţi;
- definirea expresă a contravenţiilor şi infracţiunilor în domeniul contabilităţii.

5
 Cadrul legal

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
ART. 1. -
(1) Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele
naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au
obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară,
potrivit prezentei legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.
(2) Instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scop patrimonial,
precum şi persoanele fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venituri au, de asemenea,
obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi,
după caz, contabilitatea de gestiune.
(3) Subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor
prevăzute la alin. (1) şi (2), cu sediul sau domiciliul în România, precum şi subunităţile fără
personalitate juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în
străinătate au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi.

6
 Definiţii şi interpretări

Persoană fizică
Întreprinzător, persoană fizică care organizează o între-sindere economică în cadrul
căreia activitatea economică se lesfăşoară în mod organizat, permanent şi sistematic, combi-iând
resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, nijloace logistice şi informaţie, pe riscul
întreprinzătorului; în tcest sens noţiunea de întreprindere individuală trebuie nţeleasă ca
întreprindere economică, fără personalitate a ridică, organizată de o persoană fizică autorizată să
desfătare orice formă de activitate economică permisă de lege, blosind în principal forţa sa, de
muncă.
Necesitatea delimitării întreprinzătorului persoană fizică, ie alte categorii de persoane
ce săvârşesc acte (fapte) de comerţ tezultă din cel puţin trei reglementări, şi anume:
- din Codul comercial român, potrivit căruia „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ,
având comerţul ca o profesie obişnuită şi societăţile comerciale" (art.7), din care desprindem
dihotomia comerciant persoană fizică / comerciant persoană juridică;
- din Legea nr. 26/1990, cu modificările şi completările ulterioare, privind Registrul Comerţului,
potrivit căreia „comercianţii sunt persoanele fizice şi asociaţiile familiale care efectuează în mod
obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale,
regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial, grupurile europene de
interes economic cu caracter comercial şi organizaţiile cooperatiste" (art. 1 alin.2), din care
distingem, pe de o parte, comerciantul persoană fizică, pe de altă parte entităţile comerciale
cu/fără personalitate juridică; - Ordonanţa de Urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale, conform căreia, persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în
România în următoarele variante: ,,a) individual şi independent, ca persoane fizice auto-m
rizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi -rdffitxdndividuale; c) ca membrii ai unei
întreprinderi fami-,atn liale" (art. 4); distingem astfel întreprinzătorul persoană fizică ce
desfăşoară activitate singur, ca persoană autorizată sau ca titular ai unei întreprinderi individuale
(entitate organizată de un întreprinzător persoană fizică, fără personalitate juridică) şi în fine, ca
membru ai unei întreprinderi familiale. Pentru că relevantăjuridic, indiferent de enumerarea dată
de actele normative de mai înainte, ni se pare personalitatea juridică sau lipsa acesteia,
activitatea economică desfăşurată de întreprinzătorul persoană - fizică, trebuie comparată cu
activitatea întreprinderii familiale, dar şi cu cea a unei societăţi comerciale.

7
 Între cele trei categorii de comercianţi (persoană fizică, întreprindere familială şi
societăţi comerciale) se pot stabili următoarele asemănări:
- au ca obiect de activitate obişnuită exercitarea cu titlu de profesie, a uneia dintre activităţile
enumerate de art. 3 C.com., considerate acte (fapte) obiective de comerţ;
- au ca scop obţinerea de profit (au caracter lucrativ), spre deosebire de asociaţie/fundaţie care
nu urmăresc obţinerea de profit (non-profit);
- dobândirea calităţii de comerciant este legată de procedura înmatriculării la Registrul
Comerţului;
- se cer anumite condiţii legate de capacitatea juridică (atât cea de folosinţă cât şi cea de
exerciţiu);
- pentru datoriile comerciale răspunderea juridică are o anumită întindere (legată de capacitatea
de exerciţiu);
- există obligaţia obţinerii unor autorizaţii specifice.
Statutul juridic al persoanei fizice autorizate
Persoana fizică autorizată beneficiată de anumite drepturi şi are obligaţii, care,
împreună, formează conţinutul statutului juridic al persoanei fizice autorizate.
Cele mai importante obligaţii ale persoanei fizice autorizate sunt:
- înmatricularea în Registrul Comerţului; întocmirea registrelor comerciale.

Persoană juridică
Pentru dreptul civil persoana juridică este un subiect colectiv de drept, adică un
colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi
obligaţii civile.
Cât despre terminologie, este de menţionat faptul că, noţiunea de persoană juridică s-
a născut în cadrul dreptului privat, în general al celui civil, dar ea este utilizată şi în alte ramuri
de drept. În prezent denumirea de persoană juridică este legală în sensul că este utilizată de lege
(Decret nr. 31/1954).
După stat, principalele persoane juridice sunt organele de stat:
1) Organele puterii legislative cu calitate de persoană juridică sunt cele două camere ale
Parlamentului: Adunarea Deputaţilor şi Senatul;
2) Organele puterii executive cu calitate de persoană juridică sunt:
-Preşedintele Republicii;
- Guvernul României;
- Ministerele şi alte organe centrate ale administraţiei de stat;
8
- Consiliile locale şi prefecturile;
- Organele locale de specialitate ale administraţiei de stat.
3) Organele puterii judecătoreşti cu calitate de persoană juridică sunt: instanţele judecătoreşti
(Curtea Supremă, Curţile de Apel, Tribunalele Judeţene – de menţionat că Judecătoriile nu sunt
persoane juridice) cât şi organele procuraturii.
Alte persoane juridice de stat:
- agenţii economici de stat
- cooperativele şi uniunile acestora;
- partidele politice şi organizaţiile obsteşti
- societăţile comerciale;
- asociaţiile şi fundaţiile;
- cultele religioase.
Criterii de clasificare şi categoriile corespunzatoare de persoane juridice
-după forma dreptului de proprietate:
1. persoană juridică de stat;
2. persoană juridică privată;
3. persoană juridică cooperatistă;
4. persoană juridică mixtă.
-după naţionalitatea lor:
1. persoană juridică romană;
2. persoană juridică straină;
-după sediul lor:
1. cu sediul în România
2. cu sediul în străinătate.
-după corelaţia dintre ele:
1. persoane juridice principale;
2. persoane juridice anexe
-după regimul juridic aplicabil:
1. persoană juridică de drept public;
2. persoană juridică de drept privat;
-după natura scopului lor:
1.persoană juridică cu scop patrimonial;
2. persoană juridică cu scop nepatrimonial.

9
 Asociere, fără personalitate juridică - orice asociere în participaţiune, grup de
interes economic, societate civilă sau altă entitate care nu este o persoană impozabilă distinctă,
în înţelesul impozitului pe venit şi pe profit, conform normelor emise în aplicare;
Societate comercială: grupare de persoane constituită pe baza unui contract de
societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun
anumite bunuri, pentru exercitare unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi iîmpărţirii
beneficiilor rezultate.
Formele societăţii comerciale:
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îmbracă una din
următoarele forme juridice:
a) societatea în nume colectiv este aceea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
b) societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitata şi solidara a asociaţilor comanditaţi; asociaţii
comanditari răspund numai până la concurenta aportului lor;
c) societatea pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni, iar
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita
aportului lor;
d) societatea în comandiăa pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditati; asociaţii comanditati răspund numai până la concurenta
aportului lor;
e) societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărui obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.
Clasificarea societăţilor comerciale:
Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza
cunoaşterii şi încrederii reciproce a calităţilor personale ale asociaţilor. Fac parte din această
categorie : societatea în nume colectiv şi societatea în comandita simpla.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de
nevoile acoperirii capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor.
Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investita de asociat. Intră în această categorie:
societatea pe acţiuni şi societatea în comandita pe acţiuni.

10
 Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din aceste categorii.
Această formă de societate împrumută unele caractere, atât de la societăţile de persoane, cât şi de
la societăţile de capitaluri.
Ca şi în cazul societăţilor de persoane, constituirea societăţii cu răspundere limitată se
bazează pe încrederea şi calităţile asociaţilor. Acest fapt reclamă limitarea numărului asociaţilor
(maximum 50 de asociaţi), precum şi condiţii restrictive privind transmiterea părţilor sociale. În ce
priveşte răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii, asociaţii răspund numai în limita
aportului lor, ca şi în cazul societăţilor de capitaluri.
Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi în care asociaţii
au o răspundere limitată
Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită în raport de forma
juridică a societăţii.
In societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
societăţii.
In societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund până la
concurenta aportului lor.
In privinţa societăţii în comandita simplă sau pe acţiuni răspunderea asociaţilor este
diferită: asociaţii comanditati răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari numai în limita
aportului lor.
Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni
După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale
se clasifică în două categorii: societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes şi
societăţi în care capitalul social se împarte în acţiuni.
Capitalul social se divide în părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi
societăţii în comandita simplă, precum şi cazul societăţii cu răspundere limitată (părţi sociale).
Capitalul social este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în
comandita pe acţiuni.
Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea titluri
Societăţi care emit titluri de valoare pot fi societatea pe acţiuni, societatea în comandita
pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
In cea de a două categorie sunt cuprinse societatea în nume colectiv şi societatea în
comandita simpla.
Titlurile de valoare au un element comun: ele materializează dreptul asociaţilor asupra
unei fracţiuni din capitalul social. Între aceste titluri de valoare exista o deosebire esenţială:
11
acţiunile fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile, iar certificatele de părţi sociale nu
sunt titluri negociabile, ci titluri de legitimare.
Societăţi cu capital românesc şi societăţi cu participare străină
Societăţile cu capital românesc sunt societăţile în care asociaţii sunt cetăţeni români ori
persoane juridice de naţionalitate română.
Societăţile cu capital străin sunt societăţile care se constituie cu capital integral străin
sau în asociere cu persoane fizice sau juridice romane.
Entitate publică
Autoritatea publică, instituţia publică, regia autonomă, compania/societatea naţională,
societatea comercială la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar majoritar
şi care are personalitate juridică;.
Instituţiile publice reprezintă deci unităţile publice prin intermediul cărora statul îşi
exercită şi îndeplineşte funcţiile şi serviciile sale în domeniul economic, social-cultural, de
apărare, ordine publică, administrativ etc. Ele pot fi de importanţă centrală, ca de exemplu:
Parlamentul, Preşedinţia României, Guvernul, ministerele şi alte instituţii ale administraţiei
centrale autonome şi locale. Instituţiile publice locale cuprinzând autorităţile unităţilor
administrativ-teritoriale, consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, instituţiile
publice şi serviciile publice cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a
activităţii acestora.
Ca sistem de finanţare, instituţiile publice pot fi:
- finanţate integral din venituri bugetare, situaţie în care veniturile pe care le realizează au
obligaţia să le verse, în totalitate, la bugetul din care sunt finanţate;
- finanţate din mijloace extrabugetare (venituri proprii), cu completare din fonduri bugetare,
sub forma subvenţiilor sau transferurilor bugetare (bugetul de stat sau bugetele locale). În
această situaţie, veniturile proprii pe care le realizează instituţiile în cauză se reţin pentru
autofinanţare, iar cele nefolosite la sfârşitul anului se repartizează pentru anul următor..
- finanţate integral din mijloace extrabugetare, situaţie în care de asemenea soldul acestora de
la sfârşitul perioadei se reportează pentru exerciţiul financiar următor;
- finanţate integral din fonduri speciale. Soldul acestora de la sfârşitul perioadei se reportează,
de asemenea, pentru exerciţiul financiar următor;
În acest context, instituţiile publice au caracteristici prin care se deosebesc de persoanele juridice
patrimoniale, şi mai ales de agenţii economici astfel:

12
a) Sunt organisme prin intermediul cărora statul îşi exercită rolul, atribuţiile şi funcţiile sale în
domeniul administrativ, social-cultural, apărare, ordine publică, siguranţă naţională, justiţie,
asistenţă socială şi economic;
b) Sunt organisme care în general nu desfăşoară activităţi productive, prin care să realizeze
bunuri materiale, ele produc utilităţi sociale, administrative, justiţie, ordine publică, apărare.
Numai întâmplător, subunităţi ale acestora pot realiza şi produce utilităţi şi servicii de natură
economică, situaţie în care însă acestea se supun regulilor şi principiilor după care funcţionează
finanţele private privind finanţarea, şi a corelaţiei bugetul de stat a agenţilor economici.
c) În funcţie de modul lor de finanţare – integral din resurse bugetare sau parţial, integral din
mijloace bugetare sau fonduri speciale – veniturile proprii ale acestora se varsă integral la
bugetul din care sunt finanţate sau se reportează pentru anul următor.
d) În general nu au indicatori de rentabilitate şi eficienţă economică, dar li se pot calcula
indicatori de eficienţă socială, educaţională, de cultură etc. Întrucât, însă contravaloarea
mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar se trece pe cheltuieli la procurarea acestora,
indicatorii de eficienţă care se calculează sunt deformaţi în mare măsură.
e) Instituţiile publice nu calculează şi înregistrează uzura obiectelor de inventar sau amortizarea
mijloacelor fixe în mod treptat, ci o singură dată, la procurarea lor.
f) Îşi finanţează activitatea pe baza bugetelor de venituri şi cheltuieli sau numai pe baza
bugetelor de cheltuieli.

Clasificarea instituţiilor publice

I. După importanţa activităţii şi subordonarea acestora, instituţiile publice sunt grupate

în:
1) instituţii ale administraţiei publice centrale;
2) instituţii ale administraţiei publice locale.
1) Instituţiile administraţiei publice centrale cuprind: Preşedinţia României,
Parlamentul, Guvernul, ministerele şi celelalte autorităţi centrale de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi instituţiile teritoriale din subordonarea lor.
2) Instituţiile administraţiei publice locale cuprind: instituţiile administraţiei publice
locale, formate din unităţile administrativ teritoriale, şi cuprind comunele, oraşele şi judeţele,
precum şi unităţile publice subordonate acestora.
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe
sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi în condiţiile legii.
13
Serviciile publice descentralizate ale ministerelor la nivel judeţean cuprind, ca de exemplu:
- Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice;
- Inspectoratele Şcolare Judeţene şi al municipiului Bucureşti;
- Direcţiile Judeţene de Muncă şi Solidaritate Socială;
- Direcţiile Judeţene Sanitare;
- Consiliul Judeţean de Cultură etc.
II. În conformitate cu reglementările româneşti, instituţiile publice se împart în:
- instituţii ierarhic superioare, ai căror conducători au calitatea de ordonatori principali de
credite;
- instituţii subordonate, ai căror conducători au calitatea de ordonatori secundari şi terţiari de
credite.
III. Din punct de vedere al statului juridic instituţiile publice se pot clasifica în:
1) instituţii publice cu personalitate juridică;
2) instituţii publice fără personalitate juridică.
1) Instituţiile publice cu personalitate juridică sunt acelea ai căror conducători au calitatea de
ordonatori de credite, calitate în care au drept de decizie în angajarea şi efectuarea de cheltuieli.
2) Instituţiile publice fără personalitate juridică sunt acelea ai căror conducători nu au calitatea
de ordonatori de credite, calitate în care aceştia pot efectua cheltuieli numai în limita sumelor
efectiv virate de ordonatorul său de credite în subconturi deschise pe numele lor, şi care
reprezintă de obicei plăţi de salarii şi alte cheltuieli asimilate acestora, precum şi un volum
restrâns de alte cheltuieli, cum sunt cele legate dse întreţinerea şi funcţionarea instituţiei în
cauză.

Principalele forme de organizare contabilă

Pilonul principal pe care se sprijină economia este întreprinderea, firma, compania,
societatea comercială.
Contabilitatea întreprinderii (firmei, companiei) se organizează la nivelul
întreprinderilor care produc bunuri, execută lucrări, prestează servicii, dar și al instituțiilor,
băncilor, societăților de asigurare și, în general, al oricărei persoane juridice, evident, în forme
complexe sau simplificate, în funcție de mărimea și profilul operatorului. În consecință, oicare
ar fi acestea, contabilitatea modernă este organizată în așa numitul dublu circuit, sau mai exact,
pe două paliere, adică:

14
- contabilitatea financiară presupune urmărirea, controlul și prezentarea fidelă a patrimoniului,
în ansamblu și pe structură, a situației financiare și rezultatului exercițiului, prin intermediul
documentelor de sinteză, în scopul furnizării informațiilor necesare elaborării deciziilor
economice. Are un caracter unitar pentru toți agenții economici, se organizează pe baza unor
norme elaborate de autorități.
- contabilitatea internă de gestiune (numită și managerială) are ca scop urmărirea analitică a
gestiunii interne a unității, calcularea costurilor de producție, stabilirea rentabilității pe produse,
lucrări, servicii, întocmirea bugetelor pe feluri de activități, furnizarea de informații necesare în
procesul decizional. Sistemul unic de contabilitate, cu ambele sale paliere, prezintă
particularități semnificative în functie de sfera de activitate la care se referă, astfel că trebuie să
mai facem distincția între :
- contabilitatea operatorilor economici, denumită și « cadrul contabil general » sau « pilonul
principal » aplicabil de societățile comerciale de orice fel, mici întreprinzători, mari companii și
oricine desfasoară o activitate lucrativă (având și derivații distincte, specifice societăților
financiar-bancare și societățile de asigurare-reasigurare);
- contabilitatea organizațiilor non-profit/non-guvernamentale, inclusiv asociații și fundații ;
- contabilitatea instituțiilor publice este organizată la nivelul instituțiilor și administrației
publice, unităților publice autonome persoane juridice din învățământ, sănătate, apărare, cultură
și artă etc. și urmărește execuția de casă a bugetului statului, bugetelor locale, bugetului
asigurărilor sociale de stat, gestiunea datoriilor publice și alte operații financiare specifice
sectorului neproductiv.
- contabilitatea națională este organizată la nivelul economiei naționale și prezintă sintetic
activitatea economică a unei națiuni urmărind evoluția indicatorilor macroeconomici,
modificările în structura de ramură și teritorială a economiei, mărimea și structura avuției
naționale, relațiile financiare și fluxurile monetare. Contabilitatea națională se obține pe alte
căi decât prelucrarea documentelor justificative, apelându-se la statistică, serii matematice,
centralizări și consolidări de situații financiare ale entităților juridice și multe alte proceduri,
toate însă respectând regulile contabile.
România - teritoriul de stat al României, inclusiv marea sa teritorială şi spaţiul aerian
de deasupra teritoriului şi mării teritoriale, asupra cărora România îşi exercită suveranitatea,
precum şi zona contiguă, platoul continental şi zona economică exclusivă, asupra cărora
România îşi exercită drepturile suverane şi jurisdicţia în conformitate cu legislaţia sa şi potrivit
normelor şi principiilor dreptului internaţional;

15
 Interpretare

Contabilitatea în sensul legii este o activitate specializată în măsurarea, evaluarea,

cunoaşterea, gestiuneaşi controlul activelor, datoriilorşi capitalurilor proprii, a rezultatelor obţinute din
activitatea persoanelor juridice şi fizice.
Dreptul contabil este acea ramură a dreptului care studiază normele juridice privind relaţiile
care iau naştere în legătură cu organizarea activităţii de contabilitate de către entităţile patrimoniale.
Aceste norme reglementează probleme cum ar fi:
1) conţinutul contractului de prestări servicii contabile sau al contractului de muncă al personalului
din departamentul contabil;
2) raporturile legate de situaţiile financiare pe care le întocmeşte entitatea patrimonială;
3) modul de realizare a funcţiei contabile a firmei moderne;
4) relaţiile dintre entităţile patrimonialeşi autorităţile publice cu putere de reglementare contabilă (în
România, Ministerul Finanţelor Publice);
5) inventarierea parimoniului;
6) gestiunea activelor entităţii patrimonialeşi regimul lor de amortizare;
7) reevaluarea patrimoniului entităţilor patrimoniale;
8) organizareaşi funcţionarea organismelor profesionale la care participă personalul din contabilitate.
Raportul dintre dreptul contabil şi contabilitate
Pornind de la definirea dreptului contabilşi a contabilităţii apare nevoia precizării
raportului dintre ele. Sintetic, putem spune că între contabilitateşi dreptul contabil este raportul dintre
fondşi formă. Contabilitatea reprezintă fondul de relaţii economice obiective pe care dreptul contabil
le îmbracă în forma riguroasă impusă de normele juridice ale momentului. Fără existenţa
contabilităţii ca ramură aştiinţei economice nu ar fi putut să apară dreptul contabil ca ramură de
drept de sine stătătoare.
Entităţi la nivelul cărora se organizează contabilitatea :
Funcţia contabilă are un conţinut adaptat la nivelul diferitelor tipuri de agregare a
entităţilor patrimoniale:
a) Grupurile de firme (sau de societăţi comerciale), numite şi holdinguri. La nivelul acestora se
întocmesc: situaţii financiare consolidate; balanţă de verificare consolidată.
16
b) Persoanele juridice independente:
• agenţi economici: regiile autonome şi companiile naţionale; societăţile agricole; societăţile
comerciale, indiferent de natura capitalului;
• persoane juridice non-profit.
La acest nivel se întocmesc: situaţii financiare anuale sau bilanţ (contabil)-la 6 luni;
balanţă de verificare proprie (lunar până pe data de 25 a lunii următoare celei de calcul). De
asemenea, la acest nivel se păstrează registrele contabile obligatorii.
c)Sucursala este o subunitate, de regulă, fără personalitate juridică. La acest nivel se întocmeşte
balanţă de verificare (nu se întocmeşte bilanţ). Poate să aibă sau nu cod fiscal propriu, eventual cu
acordul organului fiscal.
d) Subunităţile organizatorice poartă denumiri precum: punct de lucru, birou, reprezentanţă. Punctele
de lucru se organizează de obicei caşi centre de cost, de profit, de venit, de responsabilitate. Această
poziţie o pot avea, în cadrul unei entităţi patrimoniale, un departament, o divizie, direcţie, secţie etc.
La acest nivel se organizează calculaţie de cost.
Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor se organizează potrivit particularităţilor
proprii ale fiecărei persoane juridice.
Există reglementări fiscale sau de altă natură ce impun în anumite situaţii un anumit nivel
la care trebuie organizată calculaţia costurilor.
e) Persoanele fizice independente autorizate să facă acteşi fapte de comerţ folosesc contabilitate în
partidă simplă conform normelor legale.
Izvoare juridice pentru contabilitate şi drept contabil :
Contabilitatea, dreptul contabilşi expertiza contabilă au o serie de izvoare juridice
specifice:
1. Legea Contabilităţii (lege cadru) nr. 82 / 1991, republicată.
2. Legislaţia privind organizarea profesiilorşi a activităţilor implicate în actul contabil. În cadrul
acestora există: activitatea contabililor autorizaţi; activitatea contabililor ca angajaţi conform Codului
Muncii; activitatea de audit financiar.
3. Legislaţia privind regimul amortizării capitalului imobilizat în active corporaleşi necorporale.
4. Regimul juridic al inventarierii. În cadrul firmei, Decizia pentru organizarea inventarierii are forţă
juridică în calitate de act intern.
5. Regimul juridic al evaluăriişi reevaluării patrimoniului.
6. Clasificareaşi duratele normale de funcţionare a activelor fixe.
7. Regimul juridic al formularelor tipizate pe economie, inclusiv al celor cu regim special.

17
8. Regimul juridic al verificăriişi certificării bilanţuluişi al prestărilor de servicii în domeniul
contabilităţii. Un loc special este ocupat de Ordinele Ministerului Finanţelor Publice 94/2001şi
306/2002.
9. Legi fiscale speciale sau generale privind condiţiile speciale de deductibilitate a amortizării, tipuri
de amortizare etc.
10. Regimul juridic al anumitor operaţii comerciale speciale, (de exemplu, operaţiile de leasing).
11. Regimul juridic al sistemului informaţionalşi al raportărilor obligatorii financiar-contabile,
inclusiv privind compensările.
12. Regimul juridic al contabilităţii în partidă simplă în aplicarea impozitului pe venitul global sau în
alte situaţii specificate de lege.
Reforma în domeniul contabilitatii începuta în anul 1991 prin adoptarea Legii
contabilitatii, continuata prin H.G. 704/2003, este consolidata odata cu adoptarea OMFP
403/1999 înlocuit apoi cu OMFP 94/2001 si OMFP 306/2002 prin care se promoveaza
armonizarea cu Directivele europene (a -IV-a si a VIIa) si Standardele Internationale de
Contabilitate.
Contabilitatea a aparut din nevoia de a răspunde în plan informaţional şi decizional la
problema gestiunii valorilor economice separate pe entităţi patrimoniale. Pentru ţara noastră se
delimitează ca entităţii patrimoniale, regiile autonome, societăţiile comerciale, instituţiile
publice, unităţiile cooperatiste, asociaţiile şi celelalte persoane fizice şi juridice care desfăşoară
activităţi comerciale.
Întreprinderile au obligaţia să conducă contabilitate proprie deoarece aceasta are rolul
de înregistrare, stocare, prelucrare şi transmitere a datelor referitoare la întreprindere. Astfel
contabilitatea devine un sistem de informare privind înterprinderea, datele furnizate de aceasta
satisfac necesităţiile informaţionale ale diverşilor utilizatori pentru luarea deciziilor economice.
Contabilitatea proprie este foarte importantă, deoarece aceasta poate oferii informaţii
atât viitorilor clienţi care vor să investească, cât şi persoanelor din cadrul societăţii care doresc
să fie informate în permananeţă despre situaţia financiară a societăţii.
Modul de organizare a contabilităţii firmei, în două circuite informaţionale autonome
sau doar într-unul singur, a dus la conturarea a două concepte: monismul contabil şi dualismul
contabil.
Monistul contabil presupune existenţa unui singur circuit de informaţii contabile, deci
o singură contabilitate, atât pentru funcţiile interne cât şi pentru cele exterioare.
Dualistul contabil presupune separarea celor două categorii de informaţii prin
organizarea a două circuite contabile şi condiţiile de mediu economic, social, juridic şi politic.
18
România a adoptat conceptul dualist de organizare a sistemului informaţional contabil, sistem
care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1994.
Din punct de vedere teoretic şi metodologic, noul sistem adoptat s-a perfecţionat
continu prin normele naţionale ale Directivei IV şi VII ale Comunităţii Economice Europene şi
al standardelor internaţionale de contabilitate.
Sistemul adoptat în România fiind unul dualist se bazează pe concepţia organizării
contabilităţii pe două paliere intercorelate:
- contabilitatea financiară sau generală
- contabilitatea de gestiune
Legea contabilităţii nr. 82/1991 modifică şi completează O.G. nr. 64/2001 defineşte
contabilitatea financiară în următoarea manieră:
,,ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute...ea trebuie să asigure
înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu
privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru
cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi sau potenţiali, creditori
financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile guvernamentale şi alţi utilizatori.
Contabilitatea financiara are rolul de a inregistra in mod curent tranzactiile
intreprinderii cu mediul ei extern, pentru ca periodic sa determine situatia financiara cat si
rezultatul operatiilor efectuate.
Informatiile contabilitatii financiare au un caracter retrospectiv, sintetizand imaginea
intreprinderii la finele unui exercitiu financiar comparativ cu situatia acesteia la inceputul
exercitiului. Datele privind pozitia financiara a unei intreprinderii sunt oferite de bilant, cele
privind rezultatul, de contul de profit si pierdere, iar informatiile privind modificarea pozitiei
financiare prin intermediul unor situatii distincte.
Obiectuvul final al contabilităţii financiare este de a elabora situaţii financiare anuale.
Informaţiile cuprinse în situaţiile financiare se fac publice pentru a satisface
necesităţiile de informare ale unei sfere largi de utilizatori, pentru ca aceştia în cunoştiinţa de
cauză să poată lua decizii economice.
Cea de-a doua componentă a sistemului informaţional-contabil este contabilitatea de
gestiune care este orientată în special către utilizatorii interni responsabili la diferite nivele de
gestionare a resurselor întreprinderii.
Contabilitatea de gestiune furnizeaza informaţiile necesare aprecierii eficienţei
economice a întreprinderii fiind orientată în special spre calcularea şi controlul costurilor, iar
19
rezultatele prelucrării informaţiilor nu pot fi divulgate în afara colectivului de conducere, datele
sale sunt strict secrete pentru terţi.
Deşii contabilitatea de gestiune este obligatorie, aceasta beneficiaza de o liberatate
separată în ceea ce priveşte posibilitatea de adaptare de către fiecare întreprindere, în funcţie de
specificul activităţii şi de nevoile de informare în vederea actului decizional.
Contabilitatea de gestiune are ca finalitate furnizarea informaţiilor necesare luării
deciziilor de către manageri având în fond 2 scopuri:
- calcularea costurilor
- influenţarea comportamentului celor care pot acţiona asupra costurilor
Organizarea si conducerea contabilităţii se realizează de regulă în compartimente
distincte, conduse de către directorul economic, contabilul şef sau altă persoană împuternicită să
îndeplinească această funcţie.
Evoluţia contabilităţii de gestiune s-a făcut în paralel cu metodele de management şi
contabilităţii de gestiune i se cer tot mai multe analize ale datelor financiare, referitoare la:
- creşterea calităţii produselor şi serviciilor firmei
- reducerea timpului necesar pentru proiectarea, crearea şi livrarea produselor şi serviciilor
- satisfacerea totală a clienţilor
Contabilitatea de gestiune trebuie să furnizeze date legate de cantitatea de rebuturi,
costurile de prelucrare a produselor necorespunzătoare calitativ, costul reparaţiilor în perioada
de garanţie, etc
Pentru persoanele juridice la care contablilitatea nu este organizată în compartimente
separate, fie din lipsa de personal de specialitate, fie datorită volumului relativ modest de
operaţiuni ale firmei, acestea pot încheia contracte de prestări servicii cu persoane juridice
autorizate sau cu persoane fizice care au calitatea de expert contabil, respectiv de contabil
autorizat. Este necesar ca aceste persoane să aibă studii economice superioare şi răspund
împreună cu personalul din subordine de organizarea şi conducerea contabilităţii.
Compartimentele de contabilitate trebuie să deţină un program specific pentru
înregistrarea datelor contabile şi realizarea situaţiilor contabile. Orice operaţiune economico-
financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza
înregistrarilor cronologice şi sistematice în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document
justificativ.
../../Angiutza/Sintact 2.0/cache/Legislatie/temp/00080603.HTML - #Documentele
justificative care stau la baza înregistrarilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor

20
care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după
caz.
Întreprinderile mari şi mijlocii îşi vor organiza activitatea în asşa manieră încât funcţia
contabilă să se realizeze în cadrul unor compartimente proprii ale întreprinderii.
O parte dintre IMM precum şi microîntreprinderile vor opta pentru externalizarea
funcţiei contabile apelând la serviciile unor societăţi comerciale de expertiză contabilă şi audit
financiar.
Acest lucru va permite acestor întreprinderi:
- să nu investească prea mult în echipamente informatice şi în produse de program
- să îmbunătăţească calitatea lucrărilor contabile, bugetare şi financiare
- întocmirea situaţiilor financiare în condiţii mult ameliorate
Contabilitatea instituţiilor publice constituie contabilitatea care asigură evidenţierea
tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi referitoare la fondurile publice. Ea evaluează obligaţiile
contribuabililor, evidenţiază încasările din aceste obligaţii şi determină diferenţele din obligaţiile
neonorate, precum şi responsabilitatea ordonatorilor de credite privind efectuarea plăţilor din
fondurile publice.
Organizarea acesteia este obligatorie pentru toate autoritaţile publice, comunităţile
teritoriale, instituţiile publice naţionale şi locale.
Regulile contabilităţii publice au ca obiect determinarea obligaţiilor şi
responsabilităţilor ordonatorilor de credite publice, ale ordonatorilor de venituri publice şi
contabililor publici.”
Această definiţie dă regulilor contabilităţii publice un contur juridic, tehnic şi cuprinde
în cadrul său obligaţiile şi responsabilităţile, atât ale contabililor publici, cât şi ale ordonatorilor.
Deşi contabilitatea sectorului public se organizează pe baza unor planuri de conturi
distincte, cu particularităţi, atât în ceea ce priveşte structura conturilor, cât şi funcţionarea
acestora, la baza contabilităţii publice stau reguli şi norme comune cu cele ale contabilităţii
generale.
Ca şi în cazul contabilităţii generale (financiare), contabilitatea publică trebuie să asigure
o imagine fidelă, cu privire la situaţia execuţiei bugetului general consolidat, a informaţiilor
necesare pentru necesităţile proprii ale instituţiilor publice, cât şi în ceea ce priveşte furnizarea
acestora către organele în drept, cu prerogative în materie. În acest sens, contabilitatea publică
trebuie să respecte, cu bună credinţă, regulile şi normele unitare, general valabile, ale
contabilităţii generale, precum şi principiile acesteia, şi anume:

21
- principiul prudenţei, care nu admite subevaluarea veniturilor şi supraevaluarea cheltuielilor,
atât în procesul de întocmire a bugetelor, cât şi în cel de execuţie mai ales.
Acest principiu în contabilitatea publică trebuie să se manifeste mai ales în
ceea ce priveşte corecta evaluare şi înregistrare a drepturilor bugetare pe care le au instituţiile
publice.
- principiul permanenţei metodelor, care impune continuitatea regulilor şi normelor privind
modul de evaluare a veniturilor şi criteriile de stabilire a creditelor bugetare, asigurându-se
comparabilitatea în timp a informaţiilor cu privire la structura bugetelor;
- principiul continuităţii activităţii, care, în cazul contabilităţii publice, determină existenţa ei
atât timp cât va exista sectorul public, iar acesta va exista atâta timp cât va exista organizarea
statală. În această direcţie am putea menţiona, eventual, despre o dezvoltare a atribuţiilor
contabilităţii publice, odată cu expansiunea sectorului public, ale cărui cheltuieli publice, a
raportului dintre acestea şi produsul intern brut, a crescut în ultimul secol de aproape cinci ori;
- principiul independenţei exerciţiului, care determină începerea execuţiei bugetare la o anumită
data, încheierea ei la o altă dată precisă şi, în consecinţă, a neadmiterii ca în acestă perioadă să se
înregistreze venituri şi să se efectueze cheltuieli care aparţin altor exerciţii.
Contabilitatea publică, şi în primul rând cea a instituţiilor publice, se aseamană în
multe privinţe cu contabilitatea generală, asemănare determinată mai ales de regulile şi
principiile contabilităţii în general, dar are multe şi esenţiale deosebiri determinate de specificul
funcţionării conturilor instituţiilor publice în ceea ce priveşte modul cum acestea evidenţiază
constituirea veniturilor publice şi efectuării cheltuielilor, dar mai ales a modului lor de închidere
la sfârşitul exerciţiului financiar-bugetar.

22
 Bibliografie

1. Legea contabilităţii nr. 82/1991,Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din
18/06/2008
2. DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
3.Colasse B – Contabilitatea generală, Ed. Moldova, Iaşi, 1995
4. Emil Necşulescu şi alţii – Drept contabil, Editura Tribuna Economică 1998
5. Aurelian-Virgil Băluţă, Contabilitate. Manual pentru jurişti, oameni de afaceri, administratori, manageri,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
6. Mircea Boulescu, Contabilitateşi expertiză contabilă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2000.
7. www.vikipedia.ro
8. www.cabinetexpert.ro
9. www.contabilii.ro
10. Legea 571/2003 coroborată cu HG 44/2004 privind Codul fiscal cu normele metodologice
de aplicare
11.Legea 31/1990, Legea societăţilor comerciale (actualizare 2010)

23