UNIVERSITATEA "AL. I.

CUZA"
FACULTATEA DE FILOSOFIE
SECŢIA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

ASISTENŢA SOCIALĂ A COPILULUI

ABANDONAT

COORDONATOR:
Lect. Ştefan Cojocaru
STUDENT: Şchiop Cristian
 CUPRINS

Argument

CAPITOLUL I

COPILUL ABANDONAT
1.1 Clasificări conceptuale
1.2 Nevoile copilului. Familie şi afectivitate
1.3 Separarea copiilor de părinţi. Forme de separare
1.4 Efectele abandonului asupra copilului
1.5 Factori generatori de abandon
1.6 Evoluţia abandonului în România în perioada de tranziţie. Cauze 1.7
Prevenirea abandonului
1.8 Legislaţie. Extrase
1.9 Măsuri de protecţie a copilului aflat în dificultate/abandonat

CAPITOLUL II

MĂSURILE DE PROTECŢIE A COPILULUI ABANDONAT

2.1. Protecţia copilului prin tutelă şi curatelă
2.2. Protecţia copilului prin încredinţare
2.3. Plasamentul familial
2.4. Instituţiile pentru copii
2.5. Centrul Maternal
2.6. Adopţia

CAPITOLUL III

COPILUL SEPARAT DE FAMILIE. REPERE

2
CAPITOLUL IV

REPERE METODOLOGICE

Studiul de caz numărul 1

Studiul de caz numărul 2
Studiul de caz numărul 3
Studiul de caz numărul 4
Studiul de caz numărul 5

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3
 Argument

Situaţia socio-economică din România a dus la creşterea

numărului de familii (şi în consecinţă, de copii) aflaţi în diferite categorii
de risc: riscul de a fi abandonaţi în instituţii sau pur şi simplu pe stradă,
riscul de a fi încredinţaţi pe perioade nedeterminate unor instituţii,
riscul de a fi abuzaţi de propria familie sau de alte persoane, de a
deveni delincvenţi sau victime ale violenţei şi abuzurilor; într-un cuvânt,
riscul de a nu creşte într-un mediu familial bazat pe dragoste şi suport
pentru dezvoltare.
Tocmai de aceea copilului trebuie să i se asigure o protecţie
specială împotriva factorilor agresivi ai mediului, asistentul social având
un rol important în această direcţie.
Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze ce înseamnă
abandonul pentru un copil, care sunt efectele lipsei unui mediu familial
adecvat precum şi alternativele de protecţie a unui copil aflat într-o
astfel de situaţie.
Bunăstarea viitoare a colectivităţii depinde în mod fundamental de
calitatea stării de sănătate, de gradul de educaţie şi profilul socio-moral
al generaţiilor tinere. Din acest punct de vedere copiii sunt un bun
social, sunt percepuţi ca fiind cea mai importantă resursă a oricărei
societăţi din moment ce ei reprezintă chiar viitorul acelei societăţi.
Investitia in viitor reprezinta in primul rand investitia in copii.
Premisele dezvoltării personale armonioase sunt puse masiv şi, în
multe privinţe definitiv în perioada copilăriei. Tonusul moral, orientarea
socială responsabilă, bunăstarea subiectivă, atitudinea constructivă,
asumarea valorilor morale- toate îşi au originea în copilărie.
Părinţii sunt asociaţi cu dragoste, afecţiune, confort. Cei mai mulţi
părinţi îşi îndeplinesc rolul de părinţi cu succes. Există însă şi situaţii în
care părinţii nu pot sau nu vor să-şi asume această responsabilitate,
ceea ce face ca evoluţia copilului spre viaţa adultă să fie pusă sub
semnul întrebării. În cazurile în care responsabilitatea familiei nu
funcţionează aceasta este preluată de colectivitate (locală, judeţeană,

4
naţională - statuI asumându-şi aici un angajament fundamental) prin
serviciul de Asistenţă Socială.
Dacă nu e posibil ca un copil să fie îngrijit în propria sa familie,
atunci ordinea opţiuniilor ar trebui să ţină cont de importanţa creşterii şi
dezvoltălrii copiilor într-un mediu care să fie permanent şi să răspundă
intereselor sale superioare: adopţie sau plasament permanent). Alte
alternative ca plasament pe termen scurt şi mediu şi plasarea în
instituţii constituie soluţii temporare până la găsirea unora permanente.
Trebuie precizat faptul că în România a avut loc o schimbare de
concepţie privind protecţia copilului printr-o orientare pentru prevenirea
abandonului i ajutorarea familiilor cu risc crescut.
În toată această "ofensivă" de ocrotire a copiilor abandonaţi sau
aflaţi în risc de abandon, un cuvânt adesea greu de spus îl au asistenţii
sociali. O profesie care conferă multe răspunderi, dar şi multe
satisfacţii. Între acestea, contribuţia pe care şi-o aduc zi de zi, pentru
înlesnirea aflării unei familii (mediu familial) pentru orice copil. Copilul
devine astfel o investiţie vitală pentru societatea actuală, care are
nevoie de forţă de muncă înalt calificată, dar şi de membrii liberi,
conştienţi şi responsabili, capabili să-şi construiască propria viaţă.

5
 Capitolul I

COPILUL ABANDONAT

6
 1.1. ABANDON. CLARIFICARI CONCEPTUALE
Termenul de "abandon" este de origine franceză. Conform
dicţionarului Robert Etymologique, "abandon" e un substantiv care
provine din termenul francez "bon" de origine gotică, şi care apoi s-a
transformat în vechea franceză în "abandon" semnificând " la discreţia
cuiva", "la bunul plac al unei persoane".
Le Petit Robert arată că "abandonul" e acţiunea de a renunţa, de
a părăsi, de a nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la
discreţia unor persoane.
Dicţionarul Quillet Flammarion afirmă că "abandon" semnifică a
încredinţa, a oferi ceva sau pe cineva altuia.
În concluzie, explicaţiile merg în două direcţii diferite: un sens e
cel de a încredinţa, a da, a oferi iar altul, cu conotaţii mult mai
negative, e de a părăsi, a neglija, a arunca, a renunţa. Conform
dicţionarului limbii române "a abandona" semnifică a renunţa la un bun
sau la un drept şi de asemenea, într-un sens corelat, dar independent,
mai are înţelesul de părăsire a familiei sau a copiilor.
Abandonul de familie este fapta celui care având obligaţia legală
de intreţinere faţă de o persoană, o părăseşte, o alungă sau o lasă fără
ajutor, expunând-o la suferinţe fizice sau morale, ori nu asigură, cu rea
credinţă timp de 2 luni, pensia de întreţinere stabilită pe cale
judecătorească 1 .
În limbaj juridic, se declară abandonat copilul care, în condiţiile
legii, se află în grija unei instituţii, de ocrotire socială sau medicală de
stat ori privată, sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că
părinţii, în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de
şase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea
oricăror legături între părinţi şi copil, legătura care să dovedească
existenţa unor raporturi afective normale. 2
Definiţia abandonului se situează, deci, într-un dublu registru - cel
al psihologiei şi cel al socialului. Adesea se manifestă şi o a treia
implicare, aceea a psihiatriei. Din perspectiva acesteia din urmă, A.

1
Iolanda & Nicolae Mitrofan, Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p.3
2
Legea 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii publicat în Monitorul oficial al
României la 8 iulie 1993

7
Porot 3 descrie fenomenele de tulburare psihică profundă a căror pradă
sigură este copilul abandonat.
Diferenţele conceptuale determină clarificări utile ale aspectelor şi
sursele generatoare de abandon:
1 - palierul psihic originar, influenţat prin crearea situaţiilor reale
de abandon, este cel constituit de afectivitate.
2 - producerea stărilor sau sentimentelor de abandon e
determinată de absenţa fizică sau afectivă a părintelui sau substitutului
parental.
3 - consecinţele situaţiei/sentimentul de abandon se înscrie
întotdeauna pe direcţia tulburărilor psihice ale subiectului.
Abandonul, indiferent de limba în care este exprimat, e unul dintre
cuvintele cu cea mai întunecată rezonanţă.

3
A. Porot, Manuel Alphabetique de psyhiatrie, Paris , PUF, 1975

8
 1.2. NEVOILE COPILULUI
Trebuinţele comune ale tuturor copiilor nu diferă în mod
fundamental de cele ale lumii adulte. Ele acoperă toate aspectele
activităţii umane. Acestea sunt trebuinţe materiale, afective, morale,
intelectuale, culturale şi spirituale.
Copilul este o parte dintr-un întreg începând de la venirea sa pe
lume. Totuşi, condiţia de copilărie se caracterizează prin precaritatea
sa: copilul depinde de adulţi pentru satisfacerea nevoilor sale:
- nevoi fizice, care includ: căldură, hrană adecvată, odihnă, aer,
apă, protecţie în faţa pericolelor;
-nevoia de afecţiune şi ataşament, care include o persoană de
care să se poată ataşa, afecţiune, contact fizic, tandreţe, încurajare,
aprobare;
-respectarea individualităţii fiecărui copil, adică respectarea
caracteristicilor sale individuale, a temperamentului, a ritmului propriu
de dezvoltare;
-nevoia de securitate care implică: continuitatea îngrijirilor, un
mediu şi o rutină stabilită şi predictibilă, reguli sau limite simple şi
clare;
-stimularea potenţialului înnăscut prin încurajarea curiozităţii şi a
comportamentului explorator;
-ghidare şi control pentru a învăţa comportamente sociale, o
disciplină adecvată şi consistentă;
-independenţă în a lua propriile decizii;
-responsabilitate pentru lucruri simple la început şi apoi din ce în
ce mai complexe, pe măsură ce copilul se maturizează.
Indiferent însă de lungimea unei astfel de liste, trebuie avut în
vedere trei lucruri:
În primul rând, toate aceste nevoi sunt importante, nerespectarea
uneia putând conduce la efecte nedorite chiar dacă toate celelalte au
fost satisfăcute. De pildă, copiii care sunt bine hrăniţi dar care nu
primesc stimularea afectivă sau cognitivă de care au nevoie, sunt
afectaţi foarte grav în dezvoltarea lor. Spitz, în 1951, pe un lot de copii
neîngrijiţi de mamă dar în condiţii fizice de dezvoltare excelente, după
doi ani de urmărire a arătat scăderea Q.I. de la 124 la 45 iar pe un lot

9
de copii crescuţi de mamă, deşi în condiţii fizice precare, a arătat
creşterea progresivă a Q.I. la 105.
În al doilea rând există o anume "constelaţie" a acestor nevoi,
proprie fiecărui copil. De exemplu, unii copii au nevoie de mai multă
stimulare etc.
Şi, în fine, acest set de nevoi se modifică pe măsură ce copilul
creşte, putând fi altul în diferite momente ale vieţii copilului.
În orice caz, factorul fundamental pentru toţi oamenii este familia
cu toate părţile ei bune şi rele de care au parte copiii în decursul
creşterii lor.

1.2.1. Familie şi afectivitate

"Dacă s-a spus că în afecţiune sălăşluiesc marile succese ale
omenirii, iar în lipsa afecţiunii marile ei eşecuri, afirmaţia s-a referit la
faptul că sensibilitatea lumii începe în copilărie, prin familie şi se
impune apoi ca cel mai fidel geniu al fiecarui om". (Baudelaire ) 4
Experienţa istorică de până acum a arătat că familia reprezintă
mediul cel mai prielnic creşterii şi dezvoltării copilului. Ea oferă mediul
uman cu orientarea constantă cea mai ridicată pentru asigurarea
bunăstării copilului, creând nu numai condiţiile materiale, dar şi pe cele
psiho-afective şi sociale necesare dezvoltării şi formării copilului pentru
viaţa matură. Nici o altă "instituţie" umană nu s-a dovedit atât de
adecvată pentru creşterea şi dezvoltarea unui copil.
Părinţii sunt asociaţi cu dragoste, afecţiune, prietenie, securitate
şi confort. Cei mai mulţi părinţi îşi îndeplinesc rolul de părinte cu
succes asigurând un mediu proprice dezvoltării copiilor, prin adoptarea
modului lor de viaţă şi a comportamentului în funcţie de nevoile
copilului, pe care le consideră prioritare (în luarea deciziilor în cadrul
familiei). Există însă şi situaţii în care părinţii nu pot sau nu vor să-şi
asume această responsabilitate.
Studiile lui Bowlby au evidenţiat nevoia puternică a oricărui copil
pentru stabilirea unor legături profunde de ataşament cu persoanele
adulte (cu părinţii, în lipsa acestora, cu bunicii, cu aIte rude, vecini,

4
Gheorghe Scripcaru, Tandeusz Pirozynski, Petru Boişteanu, Ataşamentul şi proiecţia sa comportamentală,
Editura PsihOmnia, Iaşi, 1998, p.12

10
educatori) precum şi rolul fundamental al imaginii pe care şi-o fac copiii
despre aceste persoane.
În lipsa unei asemenea imagini puternice/normale şi în lipsa unui
ataşament adcvat, dezvoltarea copilului este periclitată iar evoluţia lui
spre o viaţă de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. 5
Pe bună dreptate se poate spune că un copil privat de afecţiune
maternă pierde peste jumătate din şansele sale de reuşită în viaţă.
Copiii crescuţi fără dragoste, deci lipsiţi de ataşamentul afectiv
normal sunt de regulă pasivi, indiferenţi, incapabili să cunoască sau să
exploreze lumea. Ei vor demonstra o capacitate limitată de a dezvolta
relaţii personale cu alţii, mai ales adulţi; vor evita relaţiile permanente.
Viaţa lor va fi caracterizată de un şir de relaţii trecătoare. Vor ridica
multe pretenţii asupra lor. Tragedia vieţii lor de adulţi va fi ca, în
absenţa dragostei, nu vor simţi nici un fel de animaţie, de exemplu :
bucurie, umor, vină, în situaţii care presupun acest tip de reacţie. Nu
sunt capabili să se critice pe ei înşişi, au foarte puţin control asupra
comportării lor, etc.

Simptomele comune copiilor care au probleme de ataşament 6

1.Dezvoltarea Nu manifestă anxietate normală după un comportament agresiv
conştiinţei sau brutal (crud); nu manifestă vinovăţie pentru incălcarea
legilor sau regulilor; proiectează vina asupra altora.
2.Controlul Manifestă un control slab, depinde de alţii pentru a-l avea;
impulsivităţii manifestă lipsă de prevedere (imprudenţă ); are o concentrare
slabă a atenţiei.
3.Auto-preţuirea E incapabil să obţină satisfacţia din sarcinile bine îndeplinite;
se consideră pe sine însuşi ca fiind nedemn (neinteresant), se
consideră pe sine a fi incapabil să se schimbe; are dificultăţi în
a se distra; prezintă manifestări de auto-rănir e.
4.Interacţiunea Îi lipseşte încrederea în ceilalţi; solicită afecţiune, dar îi
interpersonală lipseşte profunzimea în relaţii; are dificultăţi în a primi şi a
dărui afecţiune; manifestă dependenţă ostilă; are nevoie să
domine în toate situaţiile; are maturitate socială diminuată;
manifestă contact vizual diminuat (evită privirea
interlocutorului); manifestă atractivitate şi prietenie

5
Vasile Miftode, Fundamente ale asistenţei Sociale, Editura Eminescu,1999, p.212
6
B. Bradford, O. Chirilă, M. Popescu, N. Neguţu, M. Tobias, L. Costache, Instruire şi proceduri pentru asistenţii
maternali. Manual, Holt International Children’s Servicies, România, 1999, pp.63-64

11
 superficială faţă de străini.
5.Sentimentele Au probleme în a-şi recunoaşte propriile sentimente, au
dificultăţi în a-şi exprima sentimentele în sens adecvat, mai
ales, furia, tristeţea şi frustrarea, are dificultăţi în a recunoaşte
sentimentele altora.
6.Problemele Are probleme cu noţiunile de cauză şi efect, are probleme cu
cognitive gândirea logică pare să confunde procesele de gândire; are
dificultăţi de gândire în avans; au dificultăţi cu gândirea
abstractă.
7.Probleme de Poate să aibă dificultăţi cu procesarea auditivă; poate să aibă
dezvoltare dificultăţi în a se exprima bine pe sine verbal.

Dimpotrivă, atunci când există un ataşament puternic, se

formează oameni stabili din punct de vedere psiho-emoţional, rezistenţi
în faţa încercărilor vieţii şi, în plan socioglobal, competenţi în raport cu
obligaţiile status-ului profesional şi ale poziţiei sociale ocupate.

Ataşament sigur
Biruie teama şi neliniştea

Şi-a atins întregul său potenţial Dezvoltă relaţii viitoare

Gândeşte logic
Copil Face faţă stress-ului şi frustării

Şi-a dezvoltat conştiinţa E încrezător în sine

Şi-a dezvoltat interesul de cooperare cu ceilalţi oameni

În concluzie, familia are aptitudinea maximă de a face copilul

fericit sau nefericit, funcţie de capacitatea sau incapacitatea sa de a
oferi afecţiune acestuia.
1.3. SEPARAREA COPIILOR DE PĂRINŢI
Nu putem vorbi de abandon fără a vorbi de separare. În sine,
abandon înseamnă separare.

12
 Separarea este despărţirea copilului, pentru o perioadă de timp
sau definitiv, de persoanele de care s-a ataşat. Despărţirile sau
separările frecvente şi neaşteptate de adulţii cu care s-a obişnuit nu
trec neobservate de către copil, chiar dacă acesta este mai mic de un
an. Uneori se vorbeşte despre separare ca fiind chiar un "act
chirurgical". Reacţia la separarea de persoane cu care s-a obişnuit nu
este întotdeauna imediată. După o perioadă mai lungă sau mai scurtă
de aparenta bunăstare, unii copii pot prezenta diferite tulburări,
derulate de obicei în trei faze:
1. Faza de protest: imediat după despărţire copilul protestează
viguros, este foarte plângăreţ şi exigent agăţându-se de orice persoană
care intră în contact cu el.
2. Faza de disperare: plânsetele copilului se transformă treptat în
gemete, acesta îşi pierde pofta de mâncare, scade în greutate şi
stagnează în dezvoltare.
3. Faza de detaşare: copilul îşi pierde interesul pentru persoanele
din jur, se retrage în sine, expresia feţei devine rigidă, se îmbolnăveşte
frecvent, întârzierea în dezvoltare devine generală se instalează o stare
de depresie.
Despărţirea este dureroasă şi pentru un copil mai mare cât şi
pentru unii dintre adulţi (care-şi abandonează copiii sau îi internează în
instituţii). Dar, în timp ce adultul poate înţelege atunci când i se explica
ce se întâmplă cu el, copilul mic, care nu dispune încă de un limbaj
care să-i permită să înţeleagă, este complet neajutorat în faţa unei
astfel de situaţii.
Sunt necesare câteva diferenţieri între separarea de durată scurtă
faţă de cea pe termen lung.
Separarea temporară este echivalentă cu un stress, copiii
resimţind-o ca pe o senzaţie de insecuritate şi anxietate.
Circumstanţele în care a survenit separarea sunt extrem de importante.
Tulburările emoţionale şi comportamentale sunt mai probabile de
exemplu în cazul desfacerii unei căsătorii (divorţ) decât atunci când
copilul este internat într-un spital alături de mama sau atunci când deşi
mama nu e internată cu copilul, menţine contacte dese în timpul
spitalizării.

13
 Pierderea reală, mai mult decât simbolică a ambilor părinţi sau
numai a mamei, survenită în timpul dezvoltării copilului, constituie un
traumatism psihic sever, cu implicaţii imediate sau tardive asupra
dezvoltării intrapsihice. În fond, separarea de părinte pe termen lung se
realizează fie prin decesul acestuia, fie prin separarea faptică, aşa cum
se întamplă în cazul copiilor abandonaţi, fie prin separarea continuă de
părinte şi ar trebui să se soldeze cu aceleaşi consecinţe.
Uneori, separarea îndelungată de părinte nu este patogenică, dar
poate constitui focarul în jurul căruia se organizează latent elementele
patologice.
În cazul unui divorţ, pierderea reprezintă una dintre cele mai
dificile "sarcini" cu care trebuie să se confrunte copilul: pierderea
părintelui cu care nu mai locuieşte, pierderea sentimentului de
securitate sau de afecţiune din partea unuia dintre părinţi cu care nu
mai are contacte zilnice, pierderi la nivel emoţional şi fizic.
Întrucât în toate cazurile prezentate mai sus copilul se confruntă
cu o "pierdere" este utilă cunoaşterea fazelor specifice adaptării la
piedere (teoria pierderii 7 ) :

Neîncredere, şoc, negare, inerţie Căutare

Acţiune
Nelinişte
Depresie, amintiri triste Vinovăţie
Dacă
Mânie aş fi… Reglare

Reabilitare Neîncredere

Şoc, negare, inerţie Acceptare

Integrare. Vindecare

-a învăţa să te obişnuieşti cu situaţia

-a-ţi aduce aminte cu plăcere de…

1.3.1. Forme de separare a copilului de familie

7
Mariana Spânu, Introducere în Asistenţa Socială a familiei şi protecţia copilului, Editura Tehnică,
Chişinău, 1998, p.116

14
 Abandonul generează o traumă profundă cu consecinţe extrem de
grave pentru intreaga viaţă. Nu e întâmplător faptul că unul dintre
indicatorii cei mai importanţi ai calităţii condiţiilor de viaţă ale copilului
este riscul de a fi abandonat.
Între situaţia copilului care trăieşte în familie ca şi abandonul
consemnat legal există anumite forme intermediare de separare a
copilului de familie :
A. Părăsirea definitivă a copilului cu sau fără declaraţie
formală de abandon în maternităţi, leagăne, spitale, case de
copii sau, pur şi simplu, în gări şi pe stradă.
B. Încredinţarea copilului pe o perioadă nedeterminată unor
instituţii, rude, fără a exista o decizie clară la caracterul
provizoriu sau definitoriu al separării.
C. Neglijarea cronică a copilului, lăsându-l să stea în stradă,
să fugă din familie, să-şi obţină singur cele necesare.

A. Părăsirea definitivă a copilului

E vorba de existenţa situaţiei de abandon ca stare de fapt. Copilul
e părăsit întrucât părinţii nu vor să-şi asume responsabilitatea creşterii
lor.
Abandonarea copilului reprezintă forma limitată şi definitivă a
separării copilului de părinţii lui. În acest caz copiii sunt abandonaţi
explicit prin voinţa părintelui (părinţilor) din motive ce ţin strict de modul
în care aceştia îşi înţeleg existenţa: alcoolism, prostituţie declarată sau
nu, imaturitate a persoanei cu efecte evidente asupra modului de
exercitare a calităţii de părinte (neglijenţă, respingere), dorinţa egoistă
de a se bucura de confortul unei vieţi de familie refăcute, delincvenţă,
parazitism, prejudecăţi sociale (care le fac pe mamele foarte tinere să-
şi părăsească copilul), etc.
Întrucât marea majoritate a copiilor abandonaţi se recrutează din
proporţia copiilor mici (0-3 ani) sunt necesare câteva informaţii în
legătură cu abandonarea copiilor în maternităţi. În 1997 s-a desfăşurat
un studiu multicentric 8 cuprinzând maternităţile din Braşov, Craiova,
Iaşi, Ploieşti, Oradea, Sibiu şi Bucureşti. Studiul a arătat că din totalul

8
Dâmbeanu şi colab., 2001: 39-51

15
de 23.900 copii incluşi în centru, au fost abandonaţi 387 (o rată a
abandonului de 1,61%).

Studiul multicentric realizat în maternităţi:

Maternitatea Nr. nou- Nr. Rata
născuţi abandonaţi abandonului
Braşov 3229 62 1.77
Craiova 3123 73 2.34
Iaşi 3881 29 0.75
Ploieşti 2655 30 1.13
Oradea 3298 35 1.06
Sibiu 2295 37 1.61
Maternitatea 2197 59 2.29
Panait Sârbu
Bucureşti
Maternitatea 1612 33 2.05
Filantropia
Bucureşti
Maternitatea 1 700 29 1.71
Sf. Pantelimon
Bucureşti
Total 23 900 387 1.61

Tot în urma acestui studiu s-a realizat un profil al mamei cu risc

de abandon:
1. Starea civilă a mamei - din 387 de cazuri de copii abandonaţi
312 proveneau din afara căsătoriei faţă de 75 care proveneau din
farmilii legal constituite;

STAREA CIVILĂ TOTAL 15-19 20-24 25-29 30-34 35-39

ANI ANI ANI ANI ANI
Căsătorită 75 7 15 28 14 11
Necăsătorită 312 100 103 65 29 15
Total 387 107 118 93 43 26

2. Vârsta mamei la naştere - copiii care prezintă cel mai mare risc
de a fi abandonaţi se înregistrează, de regulă, la mamele sub 20 ani.

16
 3. Nivelul scazut de instruire al mamei - femeile cu instrucţie
medie şi cu studii superioare abandonează mai rar decât cele cu studii
elementare sau fără studii.
4. Comportamentul mamelor care au intentia de a abandona copii.
Acestea se împart în două categorii :
a) Femeile care au o atitudine defensivă, de autoprotecţie
încercând să nege existenţa copilului sau să creeze o bază
afectivă cu copilul. Se cred neînţelese de societate, victime
ale unor conjuncturi nefericite şi privesc abandonul ca unica
soluţie.
b) Femei care consideră ca situaţia lor economică nu le
permite să ofere copilului condiţii decente de trai, afirmând
că abandonul este în interesul copilului.

Copilul cu risc de abandon în maternitate

Grupe de copii la care riscul de abandon în maternitate este mai
mare:
1. Greutatea de naştere
- 10,03 % copii cu greutate sub 1 500 g
- 4,06 % copii cu greutatea cuprinsă între 1 501-250
- 1,24 % greutate peste 2 500 g
2. Rangul copilului - în cazul romilor se abandonează
preferenţial copiii de rangul III şi IV, în timp ce cuplurile
neapaţinând acestei etnii abandonează de obicei copiii de
rangul I si II.

B. Încredinţarea copilului pe o perioadă nedeterminată unor instituţii

E vorba de situaţia în care familia nu adoptă explicit o decizie de
abandon definitiv. E nevoie să se distingă cu claritate situaţia în care o
asemenea încredinţare este făcută sub presiunea unor condiţii de viaţă
excepţionale, şi în care familia îşi exprimă cu claritate starea de
temporalitate, menţinând relaâiile cu copilul, de situaâiile în care familia
se dezinteresează de copil şi nu cultivă relaţii normale cu acesta.
Aceste situaţii, în experienţa ultimilor ani din România, duc în cele mai

17
multe cazuri, până la urmă la abandon. E o situaţie incertă i
traumatizantă, care după lungi perioade se transformă, într-un abandon
efectiv-quasiabandon (semiabandon).
În acest sens, în studiul său, Mircea Alexin Teodor 9 propune
următorul model explicativ :
Familiile româneşti folosesc ca măsură de protecţie atât a
bunăstării proprii, cât şi a bunăstării viitoare a copilului nou-născut
internarea într-o instituţie de ocrotire unde se consideră că existenţa îi
va fi asigurată prin subsidii bugetare. Această măsură de protecţie, deşi
neobişnuită în tradiţia românească, nu este recunoscută ca o forma de
abandon, ci doar ca o încredinţare temporară a copilului şi a sarcinilor
părinteşti considerate ca depăşind capacităţile actuale ale familiei, unei
instituţii abilitate. Din păcate, abandonul, deşi nu îmbracă forma legală
a declarării lui formale sau a decăderii din drepturile părinteşti, se
produce totuşi se produce prin rarefierea legăturilor, prin contacte tot
mai rare, alimentate de credinţa ca minorilor din instituţie are cine să le
poarte de grijă şi ca părinţii trebuie să acţioneze pentru a asigura
existenţa celor din lumea de afară, neprotejată.

Abandonul-act voit al părinţilor

Faptul că abandonul e determinat în cea mai mare parte de voinţa
şi decizia proprie a părinţilor e uşor de măsurat: e vorba de referina la
contactele pe care familia, rudele le mai păstreză cu copilul plasat în
instituţia de ocrotire. Organizaţia "Ocrotiţi copiii" menţionează în
raportul său din 1993 1 0 că, în cadrul lotului studiat, numai 14% dintre
copiii din casele de copii sunt vizitaţi de părinţi, 65% sunt de fapt
abandonaţi neavând nici un contact cu părinţii. Abia 20% dintre copii
sunt vizitaţi de părinţi sau de rude o data la 4 luni ori chiar mai rar.
Acelaşi raport constată slăbirea continuă a legăturilor dintre familie şi
copil pe măsură ce acesta creşte, în sensul răririi treptate a vizitelor.
O cercetare făcută de Comitetul Naţional UNICEF, publicată în
1994 găseşte că, din lotul studiat, 76% dintre subiecţii instituţionalizaţi

9
Mircea Alexiu Teodor, Contribuţii la studierea profilului social al părinţilor care îşi încredinţează copii
ocrotirii de tip instituţional, în Revista de Cercetări Sociale, anul 6, iunie, ½, 1999, p.135
10
Causes of Abandonment of Roumanian Children, European Community Departament of Humanitarian
Assistance for Romania, Ocrotiţi copiii, Bucharest, January, 1993

18
declară că nu au fost vizitaţi nici de părinţi şi nici de vreo altă rudă,
aproximativ 9% sunt vizitaţi de taţi, 9,8% de alte rude şi doar 5% sunt
vizitaţi de mamele lor. Aceste vizite nu sunt mai dese ca una pe lună şi
de multe ori chiar mai rare. 1 1
Datorită faptului că nu există, în cea mai mare parte, cauze de
forţă majoră care să împiedice părinţii să menţină o legatură (chiar şi
sporadică) cu copilul plasat în instituţii (ex.: părinte aflat în detenţie,
handicap fizic, boaIă psihică) comportamentul parental negativ nu poate
fi explicat decât prin propria personalitate.
Trăsătura comună părinţilor care-şi abandonează copiii este, în
afara unei mizerii socio-culturale frecvente, o imaturitate şi instabilitate
marcantă.

C. Neglijarea cronică copilului

Neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite
asigurarea nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor,
punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoţională, cognitivă şi
socială.
Neglijarea mai este definită ca reprezentând condiţiile în care
persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie prin
neglijare deosebită, permite copilului să experimenteze suferinţe care
pot fi evitate şi/sau nu reuşesc să asigure una sau mai multe condiţii
care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor fizice, intelectuale
şi emoţionale ale unei persoane.
a) Carenţe de creştere şi dezvoltare: neasigurarea de către părinţi
a necesarului zilnic de vitamine şi substanţe nutritive în raţia copilului.
Cauzele care conduc la aceasta sunt: neglijarea - părinţii cu probleme
psihice, în stări depresive sau care şi-au piedut locul de muncă, părinţi
cu probleme maritale sau care consumă alcool sau droguri nu pregătesc
hrana corespunzătoare copiilor lor, sărăcia - lipsa fondurilor financiare
conduce la lipsa hranei.
b) Neglijarea educaţională: permite absenteismul - este
considerată formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra

11
V. Radulian, M. ligan, L. Tasica, Deviant Bhavior in Minor. Causal and Generating structures. Prevention
and Control, Unicef, Romanian Committee ISE, Bucharest, 1996

19
problemei şi nu a luat nici o măsură; neînscrierea copilului într-o formă
de învăţământ - omiterea înscrierii într-o formă de educaţie adecvată
nivelului copilului; ignorarea nevoilor speciale de educaţie refuzarea
acordării serviciilor educaţionale recomandate, sau neglijarea obţinerii
tratamentului pentru o dificultate de învăţare diagnosticată a copilului
sau a nevoilor speciale de educaţie fără un motiv rezonabil. Neglijarea
este considerată şi situaţia în care copilului i se permit practici contrare
interesului său (privitul la TV timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecventă a
scuzelor pentru nefrecventarea şcolii.
c) Neglijarea fizică: neasigurarea de către părinte a condiţiilor
decente de trai şi neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în
perioada când este dependent de părinte, neasigurarea măsurilor de
supraveghere şi protecţie, neglijarea îmbrăcăminţii adecvate, neglijarea
realizării unor amenajări pentru siguranţa condiţiilor de locuit.
d) Neglijarea medicală: lipsa de interes a părintelui faţă de
sănătatea copilului, comportament neglijent al părintelui faţă de copilul
bolnav şi faţă de tratamentul prescris, neasigurarea medicaţiei,
neprezentarea la medic.
e) Neglijarea emoţională: îngrijirea şi afecţiunea inadecvată -
neglijarea evidentă a nevoii copilului de afecţiune, sprijin emoţional,
atenţie; abuz cronic sau violenţă domestică în prezenţa copilului sau
faţă de copil; permiterea abuzului de drog/alcool de către părinţi;
refuzarea îngrijirii psihologice - refuzarea permiterii tratamentului
necesar şi disponibil pentru problemele emoţionale sau de
comportament ale copilului în acord cu recomandările unui profesionist;
întârzierea în îngrijirea psihologică – neasigurarea tratamentului
necesar pentru o problemă emoţională sau de comportament a copilului
(ex.: depresie cronică, tentativă de sinucidere); restricţii exagerate
evidente, aşteptări nepotrivite faţă de vârsta copilului sau nivelului de
dezvoltare, etc.
Toate aceste tipuri de neglijări (prezentate mai sus) sunt prezente
în comportamentul părinţilor care-şi abandonează copiii, dar şi în a
celor care, deşi nu-şi abandonează copiii efectiv, îi trimit pe stradă sau
sunt sunt dezinteresaţi de aceştia.

20
 1.4. EFECTELE ABANDONULUI ASUPRA COPILULUI
Nu putem vorbi de efecte ale abandonului fără să vorbim de
efectele instituţionalizării asupra copiilor, dat fiind că acest fenomen din
urma era răspunsul preferat la situaţia de abandon (a copilului) în
regimul socialist. Copilul abandonat era, deci, şi cel instituţionalizat, cu
toate că legislaţia prevedea şi celelalte posibilităţi (adopţie, plasament,
încredinţare) care ar fi putut diminua cu mult efectele negative ale
abandonului (asupra copilului).

21
 Acceptarea psihologică a copilului în familie şi relaţii normale cu
mama, asigură cadrul dezvoltării biologice şi psihice a copilului.
Deteriorarea sau destrămarea acestor relaţii în condiţiile desertismului
familial, abandonului real sau simulat, generează starea de frustare cu
consecinţe severe asupra dezvoltării copilului.
Separarea mamei de copil îl frustrează pe acesta de satisfacerea
trebuinţelor primare de alimentaţie, tandreţe comunicare în ambianţa
normală de acceptare psihologică a copilului determinând dezechilibrul
biologic şi psihic, numit de G. Gueux "sindromul carenţei materne".
Aceasta constituie una dintre cauzele crizei de adaptare a copilului prin
internarea în leagăn manifestate prin anorexie (negativism alimentar) şi
refuzul comunicării (închidere în sine, apatie). Vulnerabilitatea copilului
se accentuează în condiţiile deplasării acestuia dintr-o secţie în alta şi
a schimbării personalului şi se manifestă prin distrofie, nervozitate,
sensibilitate la îmbolnăviri.
Pentru copilul abandonat cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani s-a
constatat: sărăcia repertoriului motric, cognitiv şi socio-afectiv,
motricitate defectuoasă, mers întârziat, limbaj sărac, dificultăţi de
înţelegere, stări afective preponderent negative cu manifestări
stridente, deprinderi de igienă automatizate cu întârziere.
Trebuinţele afective ale copiilor fiind mai mari decât posibilităţile
de satisfacere a lor declanşează o stare de nervozitate colectivă
marcate de crize de afect (plâns şi furie, agresivitate şi
autoagresivitate), atitudini revendicative (gelozie, pasivitate, regresii
comportamentale - suptul degetului, legănatul), refuzul comunicării.
Pentru copilul preşcolar (3-6 ani) internarea din familie în centrul
de plasament preşcolari crează fondul altei "crize de adaptare"
manifestate prin tulburări digestive şi respiratorii, anorexie, hiporexie
sau bulimie (foame nervoasă fără senzaţie de saţietate), irascibilitate,
necomunicare. Ca şi în cazul vârstei anterioare există un retard al
dezvoltării motrice, intelectuale şi afective.
La aproximativ 5-6 ani se conturează raportarea la familia de
provenienţă (atitudinea faţă de părinţi) care constituie o altă cauză a
retardului şi a progreselor lente ale dezvoltării copilului. Vizita părinţilor
în instituţii poate reprezenta un stimulent în învăţare, în dispoziţia de a

22
se juca şi de a comunica cu ceilalţi (copii şi adulţi). Când părinţii nu-şi
respectă promisiunea (de a reveni în instituţii) copiii manifestă "căderi
psihice" cu repercursiuni negative asupra activităţii de învăţare.
De la această vârstă se sesizează starea de deprimare afectivă şi
se structurează "sentimentul de a fi al nimănui".
Copilul ajuns la vârsta şcolară mică (6-11 ani) se va confrunta iar
cu "criza de adaptare" prin transferul în instituţia de copii şcolari având
ca manifestări: închiderea în sine, neîncrederea în sine, reticenţă în
comunicare, dezinteresul pentru învăţare, apatia. Şcolarizarea, pe acest
fond, devine un moment stresant. Din cauza întârzierilor de dezvoltare
biologică şi psihică, a deficienţei maturizării psihosociale rezultatele
şcolare sunt slabe şi mediocre.
Proveniţi din familia cu carenţe moral-educaţionale, copiii au fost
în general nesupravegheaţi şi neglijaţi, preocupaţi de conflictele
familiale, ceea ce explica parţial manifestările de indisciplină.
Sub aspectul socializării se manifestă dificultăţi de încadrare în
colective (de relaţionare cu ceilalţi copii).
Alte efecte ar fi:
-contact vizual deficitar;
-interiorizare;
-minimalizarea valorii personale -hiperactivitate,
comportament dificil, agresiv;
-afecţiune nediscriminată -lipsa cunoaşterii de sine;
-dezvoltarea unor complexe de inferioritate;
-uniformizarea comportamentelor;
-iniţierea unor sentimente negative;
-subdezvoltarea capacităţii de viaţă independentă.
Etiologia retardului psihomotor şi socio-afectiv al copilului
abandonat 1 2

Handicap primar iniţial Handicap secundar

Fa ct o ri Ca ren ţ ă af ect ivă S t re s d e Ca re n te le med iu lu i

e re do - co la t e ra li ma te rn ă su b so licit a re so cio - ed u ca ţ ion a l

12
Octavian Pop, Copilul abandonat, Editura Ando Tours, Timişoara, 1998, pp. 19-20

23
 Potenţial biopsihic nativ
afectat

Exemplu:
Factori eredocolaterali: - părinţi alcoolici
- părinţi bolnavi neuropsihici
- traumatisme - prenatale
- postnatale (ale copiilor)
Mediul de subsolicitare care prin instabilitate devine stress de
subsolicitare : - monotonia programului;
- relaţia afectivă instabilă copil-substitut matern;
- colectivitate nestimulată a copiilor în primii ani de viaţă;
Carenţele mediului socio-educaţional:
- restricţiile programului şi ale vieţii în colectivitate;
- privare de stimuli, informaţii;
- lipsa de tact, răbdare a personalului.

Personalitatea copilului abandonat. Cine e copilul abandonat ?

Conştientizarea venirii în centrul de plasament (instituţii) este
traumatizantă pentru copii după cum a reieşit din răspunsurile obţinute
în urma aplicării testului. Completarea frazelor:
"Am fost adus aici pentru că mi-au murit părinţii... pentru că
părinţii mei sunt despărţiţi... pentru că mama nu ne poate ţine pe toţi...
pentru că nu am pe nimeni..."
Prin intermediul probelor proiective: testul «Completarea
frazelor», testul «Povestirea dupa imagine», testul «Desenul familiei» şi
al convorbirilor s-a constatat că preocuparea pentru familia de
provenienţă este o dominantă frustrantă, una dintre cauzele
generatoare ale dezechilibrului biopsihic al copiilor, cu consecinţe
severe asupra adaptării şi integrării lor sociale. Dominanta preocupării

24
pentru familia de provenienţă se exprimă prin atitudini tensionate,
suferinţe, revendicări după cum reiese de mai jos:
"... vreau să plec acasă... vreau ca mama să vină mai des pe la
mine.. . tata este iar la închisoare...dacă mama nu ar fi murit, nu aş fi
fost aşa de singur...ce rău este că nu ai părinţi...mama a plecat şi nu s-
a mai întors... fraţii mei stau acasă, pe mine mă ţine aici."
Testul «Desenul familiei» a permis exprimarea atitudinilor copiilor
faţă de familie prin imagine, linie, culoare. Unele desene au exprimat
ambienţa armonioasă a unei familii imaginare (prin care se exprimă
dorinţa şi aspiraţia la confort, la realizarea printr-o viaţă proprie de
familie). Alţii s-au auto-prezentat în afara familiei, dovedind atitudini de
ostilitate faţă de familie, refuzul sentimentului de apartenenţă sau
absenţa lui. Copiii din familiile "problemă" au reflectat în desenele lor
neînţelegerile familiale şi tendinţa de evadare în spaţii extrafamiliale.
Aşadar, raportarea la familie este o dominantă frustrantă,
traumatizantă (conştientizată la şcolari) generatoare de atitudini
negative: resemnare, ostilitate, revendicare agresivă. Frustrarea de
ambianţa de intimitate a familiei este una din cauzele întârzierii în
dezvoltarea biopsihică şi socială dificultăţilor de adaptare şi integrare în
colectivul de copii din instituţiile de ocrotire, grădiniţe şi şcoli.
Trebuie precizat următorul fapt: chiar dacă prin acţiune
judecătorească cel care a comis fapta de abandon de familie îşi reia
obligaţiile, asta nu înseamnă că, automat, şi celelalte efecte cum sunt
cele de natură psihotraumatizantă, sunt total şi definitiv înlăturate.
Odată abandonat, se instalează teama de abandon.

1.5. FACTORI GENERATORI DE ABANDON (CAUZE)

Recent, un raport al organizaţiei Equilibre-Roumanie 1 3 a studiat
situaţia grupului familial cu referire strictă la abandonarea copiilor de
către părinţi: 40% dintre copii sunt părăsiţi în maternitate iar 25% sunt
abandonaţi în diferite alte locuri, părinţii fiind necunoscuţi; 30% sunt
aduşi în instituţii prin intermediul serviciilor sociale locale, ca urmare a

13
Causes of Abandomment of Romanian Children, European Community Departament of Humanitarian
Assistance for Romania, Ocrotiti Copiii, Bucureşti, January, 1993 apud Magdalena Dumitrana, Copilul
instituţionalizat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pp. 9-10

25
incapacităţii părinţilor de a se îngriji de ei; 5% dintre copii sunt orfani,
având unul sau ambii părinţi decedaţi.
Dat fiind numărul mare de copii abandonaţi e necesar să se
clarifice factorii care au influenţat şi influenţează acest fenomen.
Mai întâi, trebuie precizat faptul că raportul întocmit de John
Bowlby, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (în 1951), a
constituit punctul de pornire al unui uriaş val de conştientizare
comunitară în ceea ce priveşte situaţia copiilor abandonaţi 1 4 . E adevărat
însă ca în cealaltă parte a lumii unde se găsea România, existenţa
umană era cu totul diferită. Revenind la Bowlby, acesta găseşte trei
grupuri principale de motive:
- situaţii de urgenţă;
- condiţia grupului familial natural;
- ajutorul acordat de rude.
Bazat pe aceste date şi reorganizându-le cu referinţă la familie,
Bowlby identifică alte trei cauze care, acţionând în principal asupra
grupului familial, sunt furnizoare potenţiale de copii deprivaţi. 1 5
1. Familia naturală neorganizată, ilegitimitate;
2. Familia naturală organizată şi intactă, dar care nu
funcţionează efectiv: condiţii economice ducând la şomajul
susţinătorului familiei şi, consecutiv, la sărăcie; boala
cronică sau incapacitate a unui părinte, instabilitate ori
psihopatie a unui părinte.
3. Familia naturală dezorganizată şi, deci, nefuncţională:
calamitate socialărăzboi, foamete, etc.; decesul unuia dintre
părinţi, boala necesitând spitalizarea unuia dintre părinţi,
unul dintre părinţi aflaţi în detenţie ; dezertarea unuia sau a
ambilor părinţi, separare sau divorţ între părinţi, absenţa
tatălui impusă de un loc de muncă depărtat, mama lucrează
lipsind întreaga zi.

14
Bowlby, J. Matternal Care and Mental Health, Geneva: W.H.O., 1952 apud Magdalena Dumitrana, Copilul
instituţionalizat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pp. 9-10
15
idem, pp. 7-8

26
 Un studiu 1 6 foarte recent având ca temă fenomenul
instituţionalizării copiilor, a relevat drept factori consideraţi ca
generatori de abandon următoarele :
1. Decesul unuia dintre părinţi (sau a ambilor). Din dosarele
copiilor internaţi a reieşit că sunt mai frecvente cazurile de abandon
după decesul mamei decât după cel al tatălui, mai ales dacă vârsta
copilului este mică. Mamele rămase văduve încredinţează copiii
instituţiei numai în situaţii disperate: şomaj, pierderea locuinţei,
îmbolnăviri. Taţii rămaşi văduvi, mai ales dacă există copii de vârsta
mică ce necesită îngrijire permanentă, îi încredinţează cu mai multă
uşurinţă instituţiilor.
2. Divorţul. Acesta, de regulă, este precedat de neînţelegeri,
conflicte care se răsfrâng negativ asupra copiilor. Principalul efect al
acestui climat tensionat este neglijarea copiilor. Uneori divorţul are
efecte benefice pentru copii prin eliminarea sursei conflictului, a
tensiunilor -se reechilibrează viaţa de familie). Dar adesea copiii sunt
"împărţiţi" între cei doi parteneri (şi de regulă unul dintre ei îi
abandonează apoi instituţiei).
3. Situaţia familială precară. Adică, mame singure sau care
convieţuiesc cu parteneri întâmplători, în cazul în care aceste mame, de
obicei tinere, sunt lipsite de suport social şi sursă de subzistenţă, sau
dacă nu simt responsabilitate şi ataşament faţă de copilul de obicei
nou-născut, atunci recurg la abandon. În cazul lor, acesta îmbracă
forme tipice: părăsirea copilului mic în spitale de copii sau a sugarului
în maternitate.
4. Situaţia materială precară. Aceasta e exprimată în ineficienţa
sau absenţa veniturilor, număr mare de copii în familie, condiţii
necorespunzătoare de locuit. Ceea ce se poate remarca e că nu toate
familiile sărace îşi abandonează copiii. Acest factor e dublat, de obicei,
în cazul abandonului cu alţi factori răspunzători de scăderea
responsabilităţii (familii cu înclinatie spre parazitism social,
promiscuitatea relaţiilor de familie, afecţiunile psihice,
consum/dependenţă de alcool, droguri, delicvenţă).

16
Mircea Alexiu Teodor, art. cit., în "Revista de Cercetări Sociale" pp. 139-140

27
 5. Boli cronice somato-fiziologice sau psihice. Acestea crează o
stare de tensiune din cauza imposibilităţii respectării obligaţiilor vieţii
de familie. Mai ales când mama e bolnavă, tatăl nu-şi asumă de obicei
răspunderea îngrijirii copiilor. Dacă vârsta lor e mică atunci ei sunt mai
expuşi abandonului (la o vârsta mai mare ca de ex. pre- şi adolescenţa
copiii pot deveni un sprijin şi riscul de abandon e mai scăzut).
6. Alti factori responsabili de producerea abandonului: prezenţa
unui exemplu de abandon în viaţa sau familia unuia din parteneri sau în
anturajul acestora. Astfel, "imitaţia socială" (Gabriel Tarde) poate
funcţiona în acest caz, părinţii fiind la curent cu beneficiile şi riscurile
acestui act de obicei sancţionat de morala publică.
7. Lipsa suportului social din partea familiei lărgite sau a
comunităţii în cazul familiei imigrate din alte zone, de obicei mai
sărace, şi venite în căutarea unei vieţi mai bune. Fiind în general
respinşi de comunitate, ei ajung să-şi dezvolte comportamentele
anomice şi nu ţin de obicei seama de sancţionarea din partea moralei
publice a actului de abandon al propriilor copii.
Trebuie remarcat că aceti factori nu acţionează decât rareori
separat, de obicei fiind asociaţi câte 2,3 sau 4 pentru producerea
conduitei de abandon a copiilor.

1.6. EVOLUŢIA ABANDONULUI ÎN ROMÂNIA IN PERIOADA DE

TRANZIŢIE. CAUZE
Dacă acest fenomen îşi găsea explicaţia în perioada 1966-1990
când politica pronatalistă a regimului comunist, manifestată prin
interzicerea dramatică a oricăror măsuri de planificare familială, a

28
condus la apariţia multor copii nedoriţi, mult mai puţin explicabil apare
acest fenomen în perioada de după decembrie 1989.
Primele măsuri luate de autorităţi au fost liberalizarea avorturilor şi
a măsurilor contraceptive, extinderea concediului de maternitate până
la împlinirea de către copil a vârstei de doi ani. Astfel, riscul sarcinilor
neprevăzute şi al copiilor nedoriţi (neplanificaţi) părea să nu mai existe,
mai ales că au intervenit şi alţi factori pe parcursul câtorva ani: adopţia
naţională şi internaţională (care se realiza la cote ridicate), ideile de
dezinsituţionalizare, alternative la instituţionalizare, ONG-uri cu sprijin
internaţional, etc. şi totuşi, după o oarecare scădere în primii 2 ani
postrevoluţionari ('90,'91), presiunea internărilor în instituţii a devenit
majoră, egalând şi chiar întrecând numărul semnalat în perioada
anterioară.
Datele dintr-un experiment în 5 judete, în perioada februarie-
septembrie 1995, aratând că numărul de intrări în instituţiile pentru
copii depăşeşte pe cel al ieşirilor cu 10%: 1.659 copii au fost plasaţi în
instituţii şi 1.493 au părăsit instituţiile.
Explicaia e atribuită unui complex de factori:
- liberalizarea relaţiilor dintre sexe (libertinaj);
- vârsta la primul contact sexual;
- rata divorţurilor (proporţia familiilor monoparentale creşte);
- condiţii economice precare, etc.
În legătură cu cel din urmă factor, profesorul Cătălin Zamfir 1 7
afirmă că apariţia celui de-al doilea copil în familie creşte în mod
decisiv ansele ca familia respectivă să se situeze sub pragul sărăciei.
Cauzele creşterii abandonului în perioada de tranziţie 1 8 sunt:
1. Explozia sărăciei din anii 1991-1994 şi, complementar,
continuarea procesului de dezagregare socială în unele dintre
segmentele cele mai sărace. Multe familii au fost lovite de sărăcie, fapt
care le-a motivat să abandoneze, definitiv sau temporar, copiii în
instituţii. Lipsa de locuinţe şi locuinţele extrem de precare reprezintă
doi factori adesea esenţiali în creşterea fenomenului de abandon.
17
Cătălin Zamfir, Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995, pp. 121-
122
18
Pentru o societate centrată pe copil, Raport realizat de lnstitutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, coordonator,
Cătălin Zamfir, Editura Alternative, Bucureşti, iunie, 1997, pp.89-91

29
Explozia unor noi posibilităţi de câştig cu potenţial destructiv pentru
familie-munca ilegală în străinătate, prostituţia - au agravat
procesul de dezagregare socială în acest segment de populaţie.
2. Accesibilitatea scăzută la mijloacele de planificare familială.
Unele segmente ale populaţiei au un acces limitat la mijloacele
contraceptive atât datorită costului, cât şi al accesului deficitar
informaţional şi organizaţional. Sistemul de planificare familială s-a
adresat şi se adresează în cea mai mare măsură clasei mijlocii şi
extrem de puţin segmentelor care au nevoie de aceasta în mod efectiv.
3. Inerţia atitudinii de abandon faţă de planificarea familială.
Studiile au arătat că nu atât tradiţia cât lipsa controlului asupra propriei
vieţi este explicaţia menţinerii unei natalităţi practic necontrolate în
anumite segmente marginale ale colectivităţii.
4. Creşterea ponderii mamelor foarte tinere, cele mai multe
necăsătorite şi care nu doresc copilul.
5. Menţinerea sistemului care încurajează plasarea provizorie a
copiilor în instituţii, care se poate transforma în abandon. lntroducerea
extrem de uşoară a copilului în instituţii, urmată de o separare
progresivă de familie e o cauză importantă a abandonului. Astfel, deşi
în realitate aceşti copii au o familie, ei devin efectiv orfani.
6. Lipsa unor servicii pentru mamele cu copii: creşe, grădiniţe,
sau costul ridicat al taxelor pentru acestea şi inexistenţa unor reţele de
asistenţă medicală de ocrotire care să ofere suport medical continuu.
7. Lipsa serviciilor de asistenţă socială care să acţioneze în
punctele cheie ale procesului abandonului: prevenirea abandonului,
reintegrarea în familie a copiilor plasaţi temporar în instituţii, adopţia
sau plasamentul familial pentru copii abandonaţi, suportul pentru o
planificare familială responsabilă, eficace şi accesibilă.
8. Legislaţia actuală privind abandonul copiilor. Sistemul juridic e
deficitar în sprijinirea familiilor pentru evitarea abandonului copiilor şi
găsirea unor alternative prin care copiii să nu mai fie abandonaţi de
către părinţi.

30
 1.7. PREVENlREA ABANDONULUI
Efortul realizat pentru prevenirea abandonului şi oferirea de
condiţii adecvate de viaţă a fost marcat de lipsa completă a unei
strategii globale, blocaje instituţionale şi incongruenţă.
Atât experienţa internaţională, cât şi studiile întreprinse în ţara
noastră demonstrează că instituţionalizarea copiilor este mult mai
costisitoare decât menţinerea copiilor în familia sa naturală sau în

31
familiile substitut. Cu toate acestea, prevenirea abandonului şi în mod
special a instituţionalizării se află la începutul său în România.
Experienţa celor 7 judeţe 1 9 în care s-au înfiinţat centre de
protecţie a familiilor cu copii sugerează că marile probleme nu sunt
strict economice, ci foarte adesea sociale şi psihologice. Printr-o
activitate de asistenţă socială codificată s-a reuşit, în condiţii materiale
adesea extrem de grele, să se evite instituţionalizarea, să se producă
reluarea de către familii a copiilor instituţionalizaţi şi chiar adopţia
naţională sau plasamentul familial pentru unii copii.
În ceea ce priveşte instituţionalizarea medicală, UNICEF şi unele
ONG-uri au încurajat umanizarea spitalelor, adică încurajarea mamelor
de a sta împreună cu copiii în perioade critice, pentru minimizarea
perioadei de spitalizare. Acestea au dat rezultate pozitive mai ales ca
exemplaritate. Angajarea de asistenţi sociali în maternităţi a demonstrat
ca activitatea lor e extrem de eficientă în prevenirea abandonului.
Există, de asemenea, în cadrul sectorului non-profit apărut în ţara
noastră după 1989, organizaţii neguvernamentale care oferă asistenţă
financiară şi materială, servicii de consiliere şi informaţii unui număr
limitat de copii şi familii în nevoie din diferite localităţi, în funcţie de
amplasarea acestor organizaţii şi de fondurile de care dispun.
În diferitele sale forme, separarea copilului (mic) de familie
continuă să fie un fenomen pentru a cărei combatere se face încă puţin
în mod sistematic.
În acest sens este necesară stimularea formelor alternative la
instituţionalizare. Un prim pas în acest sens o reprezintă:
1. Clarificarea statului juridic pentru copiii quasiabandonaţi.
Există în momentul de faţă foarte mulţi copii părăsiţi în instituţii fără a
avea un statut clar. Lipsa acestei clarificări împiedică procedura de
găsire pentru aceşti copii a unei soluţii de perspectivă.
2. Încredinţarea şi plasamentul familial. Acestea ocupă o pondere
încă destul de mică. În cea mai mare parte a lor, situaţiile de plasament
familial şi încredinţare reprezintă forme preadopţionale sau încredinţări
pentru diferite perioade familiilor înrudite.

Iniţiate şi finanţate de organizaţia britanică The Romanian Orphanage Trust, 6 dintre ele fiind preluate ulterior
19

de Consiliile Judeţene respective - Arad, Bacău, Braşov, Cluj, Iaşi, Timiş

32
 3. Adopţia. Deşi reprezintă cea mai bună soluţie pentru copilul
abandonat este utilizată încă mult sub posibilităţi.
Dezvoltarea unui sistem de servicii sociale înalt profesionalizate
care să realizeze asemenea activităţi complexe este factorul cheie în
obţinerea unor succese notabile în acţiunea de prevenire a
abandonului, respectiv a întregului sistem de sprijin pentru copilul
separat de familie.

1.8. LEGISLAŢIE - EXTRASE

1. Legea 47/1993 2 0 cu privire la declararea judecătorească a
abandonului de copii
Legea 47/1993 ajută parţial rezolvarea problemelor copiilor
abandonaţi, având şi limite. De exemplu, ea specifică perioade de
minim 6 luni în care părinţii s-au dezinteresat în mod vădit de copil.
"Prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a oricăror legături

20
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 153 din 8 iulie 1993

33
între părinţi şi copil, legături care să dovedească existenţa unor
raporturi părinteşti normale." În realitate există mai multe situaţii a
căror rezolvare nu e specificată în această lege şi care impiedică
clarificarea situaţiei copilului. De exemplu :
- părinţii nu-şi pot vizita copilul pentru că nu au posibilităţi
financiare, deşi ar dori;
- părinţii, deşi au posibilităţi materiale, nu doresc întoarcerea
copilului în familie, vizitând copilul din instituţie la intervale foarte mari
(doar pentru a menţine dreptul de părinţi);
- părinţii care nu şi-au vizitat niciodată copilul sau care I-au vizitat
de prea puţine ori.
Atunci când se doreste declararea abandonului, aceste categorii de
părinţi se opun din răsputeri (pur şi simplu pentru faptul că declanşează
sentimente de pierdere a unui drept). Conform legii, acest copil nu
poate fi declarat abandonat, el riscând să rămână în instituţie până la
împlinirea vârstei de 18 ani.
O alta problemă este aceea a copiilor abandonaţi în maternităţi,
despre care se ştie chiar de la naştere că sunt abandonaţi, deoarece
mamele lor fug imediat după naştere, fără să fi declarat adresa reală
unde locuiesc. Conform legii privind declararea judecatorească a
abandonului, trebuie aşteptat 6 luni pentru a putea declara abandonat
un astfel de copil.
În acest timp, copilul îşi formează un ataşament deficitar,
dezvoltarea sa ulterioară psihoafectivă şi socială fiind grav afectată.
Întrucât copilul nu e abandonat din punct de vedere legal, el nu poate fi
dat în plasament sau spre adopţie şi prin urmare copilul e privat de
mediul familial atât de necesar vârstei (o altă problemă pentru aceşti
copii o constituie lipsa certificatului de naştere, ceea ce îngreunează
adopţia, plasamentul/încredinţarea sau trimiterea lui la a instituţie
pentru copii).
Legea 47/1993 mai prevede faptul că "abandonul nu va fi declarat
dacă, înăuntrul perioadei de 6 luni ori în timpul judecării procesului, o
rudă până la gradul IV inclusiv cere să i se încredinţeze copilul spre
creştere şi educare, iar cererea este apreciată ca fiind în interesul

34
copilului. "Se realizează astfel integrarea/reintegrarea copilului în
familia lărgită, dacă nu e posibilă în familia de origine.
Nu în ultimul rând, într-un alt articol este menţionat că, prin acţiune
judecătorească, cel care a comis fapta de abandon îşi poate relua
exerciţiul drepturilor părinteşti dacă "au încetat împrejurările care au
condus la declararea abandonului şi dacă redarea exerciţiului acestor
drepturi este în interesul copilului". Ceea ce nu e menţionat aici e că
reluarea obligaţiilor părinteşti nu va putea înlătura definitiv efectele
psihotraumatizante pe care le-a avut abandonul efectiv asupra copilului.

2. Codul Familiei (Legea nr. 4/1993)

În Codul Familiei se normează drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă
de proprii copii precum şi responsabilităţile, competenţa materială şi
teritorială a birourilor de autoritate tutelară:
-drepturile părinteşti se exercită "exclusiv în interesul superior al
copilului" (Codul Familiei, art.1, al.4 şi art.97 al.2);
-ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor
minori (art.1, al.3 şi art.97 al.1 din Codul Familiei);
- părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori,
indiferent că sunt rezultaţi din căsătorie, din afara ei, sau din înfiere
(art.63 şi art.97, al.1 din Codul Familiei), etc.

3. Constituţia României
În articolul 44 se stabileşte obligaţia părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
Art. 45 menţionează obligaţia statului de a asigura protecţia
copilului şi de a asigura respectarea drepturilor copiilor.
4. Convenţia Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului (ONU)
Adoptată în 1989 de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite,
a fost ratificată de Guvernul României la 25 septembrie 1990.
În art. 20 se stipulează următoarele :
- un copil privat temporar sau definitiv de mediul său familial sau
căruia nu i se permite, spre binele lui, să rămână în acest mediu, este
îndreptăţit să i se acorde protecţia specială şi asistenţa oferită de stat.

35
 - statele părţi vor asigura oferirea de îngrijire alternativă pentru
un astfel de copil, în conformitate cu legislaţia lor naţionaIă. O astfel de
îngrijire trebuie să includă plasamentul în familia foster, adopţia sau,
dacă este necesar, plasamentul în instituţiile adecvate pentru ocrotirea
şi îngrijirea copiilor.

5. Codul penal
Prevede elemente legate de răspunderea părinţilor pentru modul
de exerciţiu a drepturilor şi de împlinire a îndatoririlor copilului (minor).
Dintre infracţiunile susceptibile a fi savârşite de părinţi în
contextul exercitării drepturilor părinteşti pot fi amintite :
- abandonul de familie (art.305 Cod Penal);
- relele tratamente aplicate minorului (art.306 Cod Penal), care
constau în punerea în primejdie a dezvoltării fizice, intelectuale sau
morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul
i-a fost încredinţat spre creştere şi educare;
- nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art.307
Codul Penal);
- punerea în primejdie a unei persoane aflate în neputinţa de a se
îngriji (art.315, Cod Penal)

6. Ordonan!a de urgenţă nr.26/1997 - aprobată prin legea 108/1998

privind protecţia copilului aflat în dificultate 2 1
Responsabilitatea privind protecţia şi asistenţa "copilului aflat în
dificultate" (definită în sensul conform căruia dezvoltarea sau
integritatea sa fizicăa sau moraIă sunt periclitate) revine "comunităţtii
locale" reprezentată de Comisia pentru Protecţia Copilului".
Legea prevede respectarea intereselor superioare "ale copilului
aflat în dificultate" în sensul exercitării unei influenţe benefice asupra
dezvoltării lui fizice sau morale armonioase.
Măsurile de protecţie prevăzute în această lege sunt plasamentul,
încredinţarea, plasamentul de urgenţă, încredinţarea copilului în
vederea adopţiei.

21
Publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 12.06.1997

36
 Atât măsura de încredinţare cât şi cea de plasament sunt
reevaluate "cel puţin odată la trei luni" în funcţie de interesul superior al
copilului. În cazul revenirii în familia de origine se instituie o "perioadă
de probă" (supravegheată) de minim 3 luni.
Un concept cheie este cel de mediu familial. Legea afirmă că
serviciile publice specializate sau organismele private autorizate trebuie
să asigure copilului un "mediu familial corespunzător". De fapt,
obiectivul final al tuturor măsurilor de protecţie este reintegrarea
familială a copilului (în familia proprie, în familia unor rude sau în
familia de plasament). Accentul pus pe mediul familial se centrează pe
satisfaeerea cu precădere a nevoilor emoţionale ale copiilor, fiind în
concordanţă cu teoriile moderne privind formarea legăturilor de
ataşament cu influenţa decisivă asupra formării personalităţii şi a
funcţionării normale a unei persoane în mediu social.
Inovaţia principală conţinută de lege e apariţia "părinţilor de
plasament salariaţi" care trebuie să obţină atestatul de asistent
maternal profesionist (trebuie deci să aibă o pregătire corespunzătoare
şi abilităţi care să le fie evaluate de către profesionişti). De remarcat
este că acest statut nu poate fi dobândit de rudele copilului până la
gradul IV inclusiv sau în cazurile de încredinţare în vederea adopţiei.
Aceşti părinţi de plasament sunt angajaţi cu forme legale de către
serviciile publice sau de organisme private (doar unul dintre partenerii
cuplului familial) şi primesc salariul brut lunar al asistentului social
cu pregătire medie (art.23)
Alte prevederi ale legii care încearcă să descurajeze atitudinea
lipsită de responsabilităţi a părinţilor se referă la contribuţia lunară de
întreţinere pe care aceştia trebuie să o plătească în cazul încredinţării
sau plasamentului copilului lor. În cazul în care plata acestei contribuţii
nu e posibilă, Comisia pentru Protecţia Copilului poate obliga pe părinte
să presteze o activitate neremunerată în folosul colectivităţii, pe toată
durata măsurii încredinţării sau plasamentului. Aceasta se constituie ca
o concretizare a unei alte prevederi mai generale referitoare la faptul că
autorităţile locale au obligaţia să asigure servicii de prevenire a
abandonului copiilor (art.25).

37
 Pe tot parcursul ei legea are un caracter antiinstituţional (orientată
în direcţia dezinstituţionalizării).
Centrele de plasament, Centrele de primire a copilului sunt obligate
să-şi orienteze preocupările în direcţia oferirii unui "mediu familial"
corespunzător cu necesităţile copiilor, să faciliteze contactele copiilor
cu părinţii lor biologici şi să acţioneze permanent în vederea
reîntoarcerii copilului în familia lui naturală (scop aparent contradictoriu
propriilor interese).

7. Hotărârea nr.117/1999 cu privire la condiţiile de obţinere a

atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal
profesionist 2 2
Art.l defineşte noţiunea de asistent maternal profesionist ca fiind
acea persoană fizică care asigura prin activitatea pe care o desfăşoară
la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea, necesare dezvoltării
armonioase a copilului pe care îl primeşte în plasament sau în
încredinţare.
Atestatul de asistent maternal profesionist se eliberează pentru o
perioadă de 3 ani, putând fi reînnoit, suspendat sau retras de Comisia
pentru Protecţia Copilului (art.7).
În perioada de probă, asistentul maternal profesionist e obligat să
urmeze cursurile de formare profesională organizate de angajator
(art.9).

8. Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al

adopţiei, aprobată şi completată prin legea nr. 87/1990
Adopţia se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale
copilului (art.1). Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu (art.2). Nu pot adopta decât persoanele care au
capacitatea deplină de exerciţiu şi care sunt cu cel putin 18 ani mai în
vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte (art.5).
Încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţelor
judecătoreşti (art.14).Copilul dobândeşte prin adopţie numele celui care
adoptă (art.21) Adopţia este supusă nulităţii sau desfacerii (art.22).

22
Publicată în Monitorul Oficial, p. 1, nT. 151 din 16.04.1998

38
1.9. MĂSURI DE PROTECŢIE ALE COPILULUI ABANDONAT AFLAT ÎN
DIFICULTATE
Măsurile de protecţie prevăzute sunt ierarhizate în măsuri
temporare (plasament) sau măsuri de durată mai lungă (încredinţare).
Încredinţarea e o măsură care acţionează în cazurile în care părinţii
copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, dispăruţi,

39
declaraţi morţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti şi nu a fost
instituită tutela, sau în cazul în care copilul a fost declarat abandonat
prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Plasamentul poate fi hotărât de Comisia pentru Protecţia Copilului
dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului sunt
periclitate în familie din motive independente de voinţa părinţilor, la
cererea acestora, a unuia dintre ei, sau a unei rude a copilului până la
gradul IV inclusiv. De asemenea, dacă părinţii sau unul dintre aceştia
pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a
copilului prin exercitarea în mod abuziv a obligaţiilor de părinte,
serviciul public specializat poate decide plasarea în regim de urgenţă a
copilului. Aceasta măsură mai poate fi luată şi în cazul în care copilul
este găsit lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinţi.
Atât încredinţarea cât şi plasamentul pot fi făcute:
- la o familie sau persoană (au prioritate rudele până la gradul IV
inclusiv);
-la serviciul public specializat sau către un organism privat.
Plasamentul poate fi împărţit în mai multe tipuri:
a) plasament pe termen scurt;
b) plasament pe termen mediu;
c) plasament pe termen lung.
Adopţia este măsura de protecţie prin care legături de filiaţiune şi
părinteşti se pot crea între copil şi o persoană sau un cuplu, alţii decât
părinţii de origine.
Centrele de plasament şi în consecinţă instituţionalizarea sunt de
evitat tocmai datorită cercetărilor care au scos în evidenţă efectele
negative inevitabile. În situaţiile în care aceasta măsură nu poate fi
evitată, ea rămâne o măsură luată doar în ultima instanţă. Centrele de
plasament pot reprezenta într-adevăr o măsură de protecţie a copilului
doar din perspectiva planului naţional de reformă a instituţiilor pentru
copii prin transformarea acestora în aşezăminte/centre de tip familial,
apropiate de condiţiile de viaţă ale colectivităţii, deschise spre
comunitate.
Tutela este o sarcină gratuită şi obligatorie în virtutea căreia, o
persoană, numită tutore, este chemată a exercita drepturile şi

40
îndatoririle părinteşti faţă de copilul minor, al cărui părinţi sunt decedaţi
sau în imposibilitatea permanentă de a-şi exercita atribuţiile.
Faţă de ocrotirea minorului prin părinţi şi îndeosebi când aceasta
lipseşte, alături de tutelă se poate institui alternativ provizoriu, ca
mijloc juridic subsidiar, curatela.
În ceea ce priveşte latura preventivă au început să apară şi să se
dezvolte servicii de suport pentru familiile de copii - centre de zi, centre
maternale, etc., dar şi servicii de reintegrare (e vorba de reintegrare
familială a copilului - familia proprie, familia unor rude sau în familia de
plasament).
Toate aceste măsuri privind copilul aflat în dificultate se
realizează ţinându-se cont de interesele superioare ale copilului.

41