ROMANI
John A. Witmer
INTRODUCERE
Această scrisoare este cel mai concludent
exemplu al stilului epistolar, nu numai pentru
lucrările pauline şi pentru Noul Testament, ci
şi pentru întreaga literatură antică. Se află
întotdeauna în fruntea listei scrierilor apos­
tolului Pavel, deşi nu a fost prima compusă.
Acest fapt este o dovadă a importanţei lucră­
rii, atât în ceea ce priveşte tema cât şi conţinu­
tul. Mai poate fi şi un indiciu al semnificaţiei
locului în care se aflau destinatarii scrisorii,
capitala imperială, Roma. în plus, o legătură
posibilă poate fi stabilită cu Faptele Aposto­
lilor, care se încheie cu Pavel în Roma, astfel
încât epistola lui către Romani urmează în
mod normal în ordinea cărţilor Bibliei.
Autorul. Aproape nimeni nu neagă faptul că
Pavel este autorul acestei scrisori. Chiar şi
ereticii antici au recunoscut că Romani a fost
scrisă de Pavel. La fel au procedat şi criticii
moderni radicali germani (secolul XIX şi
d u p ă ) , care au negat m u l t e alte fapte ale
Scripturii. Desigur, Pavel s-a identificat pe
sine după nume (1:1), dar acest lucru nu este
o garanţie a acceptării faptului că el este
autorul, pentru că aşa a procedat în toate scri­
sorile lui, printre care se află epistole despre
care se susţine că nu au fost scrise de el. Pavel
se referă la el însuşi cu numele o singură
dată, spre deosebire de multe alte epistole ale
sale; dar un număr de alte detalii interne con­
firmă faptul că Pavel este autorul. El susţine
că este din seminţia lui Beniamin ( M * l | cf.
Fii. 3:5). El a trimis salutări Priscilei şi lui
Aquila (Rom. 16:3), pe care i-a întâlnit în
Corint ( F a p t e 18:2-3) şi i-a lăsat în Efes
( F a p t e 18:18-19) în a d o u a sa c ă l ă t o r i e
misionară. Pavel s-a referit la călătoria lui la
Ierusalim cu darul făcut din dragoste de bise­
ricile din Macedonia şi Ahaia (Rom. 15:25-
27), fapte confirmate în cartea Faptele Apos­
tolilor (19:21; 20:1-5; 21:15, 17-19) şi în
epistolele către Corinteni (1 Cor. 16:1-5;
2 Cor. 8:1-12; 9:1-5). De asemenea, Pavel a
vorbit în mai multe rânduri de intenţia lui de
a vizita Roma (Rom. 1:10-13, 15; 15:22-32),
fapt confirmat tot în Faptele Apostolilor
(19:21). Aceste aspecte care coincid între
Romani şi Faptele Apostolilor confirmă fap­
tul că Pavel este autorul acestei scrisori.
Unitatea. Acceptarea unităţii şi integrităţii
epistolei către Romani este însă o altă proble­
mă. Mai mulţi critici, începând cu Marcion şi
continuând cu cei din prezent, cred că din
epistolă nu fac parte capitolele 15 şi 16, sau
părţi din ele. Capitolul 16 este cel mai atacat,
în parte din cauza salutării adresate Priscilei
şi lui Aquila (v. 3), pentru că ultimul lucru pe
care-1 aflăm despre ei este că s-au stabilit în
Efes (Fapte 18:19, 26). Dar cuplul a locuit
înainte în Italia (Fapte 18:2) şi a plecat de
acolo numai din cauza unui decret imperial,
întoarcerea lor la Roma atunci când situaţia a
permis este plauzibilă. Cele mai importante
manuscrise greceşti susţin unitatea epistolei,
o poziţie adoptată de majoritatea covârşitoare
a cercetătorilor.
Destinatarii. Există totuşi o întrebare legiti­
mă legată de identitatea destinatarilor acestei
scrisori. Pavel o adresează „tuturor care sun­
teţi prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma,
chemaţi să fiţi sfinţi" (Rom. 1:7), nu „bise­
ricii din Roma". Este evident faptul că exista
o biserică în Roma, pentru că Pavel a trimis
salutări bisericii care se întâlnea în casa lui
Aquila şi a Priscilei (16:5). Probabil că exis­
tau mai multe biserici în Roma şi poate că
acesta este motivul pentru care Pavel adre­
sează epistola celor „sfinţi" şi nu „bisericii".
Ce erau aceşti credincioşi din Roma,
evrei sau neevrei? Răspunsul este că făceau
parte din ambele grupuri etnice. Aquila, de
exemplu, era evreu (Fapte 18:2), la fel ca
Andronic, lunia si Ierodion, toţi trei rude cu
Pavel (Rom. 16:7, 11). Conform lui Iosif
Flavius şi a altora, în Roma se afla o comuni­
tate mare de evrei (cf. Fapte 28:17-28). Dar
Roma era o cetate a neevreilor, capitala unui
mare imperiu în care evreii, credincioşi şi
necredincioşi, formau doar o mică minoritate.
Pe lângă acest fapt, deşi Pavel nu a pierdut
nici o ocazie de a mărturisi evanghelia
427
Romani
evreilor şi de a lucra printre ei, chemarea lui
din partea lui Dumnezeu a fost să fie „apostol
al Neamurilor" (Rom. 11:13; cf. 15:16). Deci
putem trage concluzia că majoritatea citito­
rilor săi era formată din neevrei.
Această concluzie este confirmată şi de
dovezile interne ale e p i s t o l e i . Pavel s-a
adresat direct evreilor (2:17) şi s-a inclus pe
sine însuşi în grupul creştinilor evrei atunci
când a vorbit despre „strămoşul nostru
Avraam" (4:1; respectiv „tatăl", v. 12). Pe de
altă parte, Pavel s-a adresat direct neevreilor:
„V-o spun vouă, Neamurilor" (11:13). Şi alte
pasaje arată că neevreii creştini formau un
grup între cititorii lui Pavel (11:17-31; 15:14-
16). De fapt, din versetele 1:5, 13 putem
deduce că Pavel a considerat că în comuni­
tatea creştină din Roma predominau neevreii.
Deoarece apostolul Pavel nu vizitase
încă Roma, cum a ajuns credinţa creştină în
oraş? Se pare că nici un alt apostol nu a ajuns
la Roma, în lumina scopului declarat al lui
Pavel despre lucrarea sa de pionierat şi de
pătrundere în teritorii unde evanghelia nu
fusese vestită încă (15:20). Un aspect semni­
ficativ este că Petru nu se afla atunci în
Roma, pentru că Pavel nu i-a adresat nici o
salutare, o greşeală regretabilă dacă Petru ar
fi fost acolo.
Poate că un răspuns parţial la întrebarea
înfiinţării bisericii din R o m a este dat de
prezenţa unor „oaspeţi din R o m a " (Fapte
2:10) în mulţimea care a fost martoră la mi­
nunea Cincizecimii şi a auzit predica lui
Petru. Probabil că unii dintre aceştia s-au
numărat printre cei 3.000 de convertiţi din
acea zi care s-au întors la Roma credincioşi
în Isus Hristos, începând să îşi propage cre­
dinţa. Alţi credincioşi s-au dus la Roma în
anii de după Cincizecime, pentru că Roma
era un magnet care atrăgea oameni din tot
imperiul, fie pentru afaceri, fie din alte mo­
tive. Aquila şi Priscila sunt exemple edifica­
toare, înainte ei au locuit în Italia (Fapte
18:2) şi tară îndoială că s-au întors imediat
ce situaţia le-a permis. Fivi (Rom. 16:1-2),
probabil curiera acestei scrisori, este un alt
exemplu. Ea nu s-a dus la Roma în primul
rând pentru a duce scrisoarea lui Pavel; a dus
scrisoarea pentru că a mers la Roma. De fapt,
c ă l ă t o r i a p l a n i f i c a t ă a Fiviei la R o m a a
reprezentat ocazia pentru care Pavel a scris
această scrisoare. Omeneşte vorbind, Pavel a
folosit ocazia aceasta pentru a transmite un
mesaj unor creştini de care era foarte intere­
sat şi pe care a dorit să-i viziteze cât mai
curând posibil.
428
La fel cum absenţa salutării lui Petru
către Pavel în capitolul 16 este o dovadă
Petru nu se afla în Roma în acea perioad
numeroasele salutări trimise unor oameni
(sunt menţionate 28 de persoane, plus ma
multe grupuri) dovedesc impactul lucrării lu
Pavel asupra întăririi şi dezvoltării biseric
din Roma. Mulţi dintre credincioşii de acolc
erau convertiţii sau asociaţii lui Pavel din alt
părţi ale imperiului. Drept rezultat, apostoli:
avea un interes justificat faţă de comunitate
creştină din Roma. El a considerat biserica <
acolo ca o biserică a lui, aşa cum mărturiseşti
această scrisoare.
Locul şi data. Cu toate că Pavel nu a me
ţionat niciodată oraşul, este evident faptul
el a scris această scrisoare din Corint, Cheii
crea (16:1) fiind portul de est al oraşului.
Epistola a fost scrisă la sfârşitul celei de
treia călătorii misionare a lui Pavel, în timpu
celor „trei luni" cât s-a aflat în Grecia (Fapti
20:3), cu puţin timp înainte de întoarcerea :
la Ierusalim cu darul bisericilor din Mace
donia şi Ahaia pentru credincioşii săraci
acolo (Rom. 15:26). După plecarea din Cc
rint, Pavel a fost în Filipi, unde a petrecu
Pastele şi sărbătoarea Azimilor (Fapte 20:6)
dorind să ajungă la Ierusalim până la Cinci­
zecime (Fapte 20:16). Deci, epistola a fos
scrisă la sfârşitul iernii sau începutul primă
verii în anul 57 sau 58 d.Hr.
S c o p u r i l e . Deşi călătoria Fiviei la Roma
(Rom. 16:2) a fost fără îndoială ocazia ser
erii de către Pavel a acestei epistole, el a av
câteva obiective în scrierea ei. Cel mai evi­
dent a fost anunţarea planurilor sale de a vizitj
Roma, după întoarcerea Sa la Ierusalim (15:24;
28-29; Fapte 19:21) şi pregătirea comunităţii
creştine de acolo pentru venirea sa. Credic
cioşii din Roma se aflau în inima şi în rugă
ciunile lui Pavel de mult timp (Rom. 1:9-10),
iar dorinţa lui de a-i vizita şi de a lucra prin­
tre ei, neîmplinită încă, se apropia de îm­
plinire (1:11-15; 15:22-23, 29, 32). Astfel
Pavel a dorit să-i informeze despre planurile
sale, pentru ca ei să aştepte împlinirea lor ş
să se roage pentru acest lucru (15:30-32).
Un al doilea scop pe care 1-a avut Pave
în scrierea epistolei a fost să facă o prezentare
completă şi detaliată a mesajului evanghelie
pe care îl proclama. Pavel avea o dorinţă vie
„să vestesc Evanghelia vouă celor din Roma'
(1:15) şi scopul lui era ca ei să cunoasc;
această evanghelie. Drept rezultat, în aceasta
scrisoare Pavel a îndeplinit dorinţa lui Iuda

de a scrie „despre mântuirea noastră de
obşte" (Iuda 3). Poate că Iuda a fost împiedi­
cat să facă acest lucru pentru că Pavel 1-a
făcut deja, fiindcă Romani este în mod evi­
dent o prezentare completă şi logică a pla­
nului Dumnezeirii Trinitare de mântuire a
fiinţelor umane, de la începutul lui, odată cu
condamnarea omului în păcatul său până la
desăvârşirea lui în eternitatea pe care oamenii
o vor împărtăşi cu Dumnezeu, asemănători
chipului Fiului lui Dumnezeu, Domnul Isus
Hristos.
Al treilea scop al scrierii epistolei nu este
la fel de evident ca şi primele două. Acest
scop are legătură cu tensiunile create între
creştinii evrei şi neevrei din comunitatea din
Roma şi cu un posibil conflict dintre ei. Pavel
a fost urmărit cu înverşunare în lucrarea sa de
către iudaizatori, care au venit după el din
oraş în oraş şi au căutat să-i îndepărteze pe
convertiţii săi de libertatea evangheliei (Gal.
5:1). Epistola către Galateni este răspunsul
clasic, chiar dacă nu singurul, al lui Pavel
pentru iudaizatori. Atacurile lor împotriva lui
Pavel au ajuns până la violenţe fizice în vre­
mea scrierii Epistolei către Romani (Fapte
20:3). Indiferent dacă iudaizatorii au ajuns
sau nu înaintea lui Pavel la Roma, proble­
mele dintre evrei şi neevrei se regăsesc pre­
tutindeni în această epistolă. Pavel nu a luat
partea nici unui grup, dar a luat în conside­
rare aspectele caracteristice fiecăruia. Pe de
o parte, el a subliniat prioritatea istorică şi
cronologică a evreilor — „întâi a Iudeului,
apoi a Grecului" (Rom. 1:16; cf. 2:9-10). De
asemenea, a vorbit despre avantajele „Iude­
ului" (3:1-2; 9:4-5). Pe de altă parte, el a
arătat că, „deoarece Dumnezeu este u n u l "
(3:30), El este atât Dumnezeul neevreilor cât
şi al evreilor (3:29). Drept rezultat, „toţi, fie
Iudei, fie Greci, sunt sub păcat" (3:9) şi toţi
sunt mântuiţi la fel prin credinţa în Domnul
Isus Hristos şi în jertfa Lui răscumpărătoare
şi ispăşitoare. Mai mult, pentru a aduce cre­
dincioşii neevrei în planul Său de mântuire,
extinzându-Şi harul tuturor fiinţelor umane,
Dumnezeu a oprit temporar programul Său
special cu Israelul ca naţiune aleasă, pentru că
poporul, atât prin conducătorii săi cât şi în
mod colectiv, a respins prin necredinţă pe
Fiul lui^Dumnezeu, nerecunoscându-L drept
Mesia. în această perioadă Dumnezeu con­
tinuă să aibă „o rămăşiţă datorită unei alegeri
prin h a r " (11:5), „ p â n ă va intra n u m ă r u l
deplin al Neamurilor" (11:25) şi Dumnezeu
îşi va relua planul şi îşi va împlini promisiu­
nile tăcute Israelului ca popor.
Romani
L e g a t ă de t e n s i u n e a d i n t r e e v r e i şi
neevrei care apare în toată epistola este şi o
concepţie ce apare în surdină, dar foarte bine
definită, care pune la îndoială bunătatea,
înţelepciunea şi dreptatea lui Dumnezeu aşa
cum apar ele în planul Său de mântuire.
Acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu nu sunt
exprimate în cuvinte, dar sunt implicite.
Drept rezultat, această epistolă către Romani
este mai mult decât o expunere a evangheliei
„harului lui Dumnezeu" predicată de Pavel
(Fapte 20:24), este o prezentare a planului
lui Dumnezeu de mântuire a tuturor fiinţelor
umane prin har, prin credinţă. Este o teodicie,
o apologie a lui Dumnezeu, o apărare şi o jus­
tificare a naturii lui Dumnezeuşi a planului
Său de mântuire a oamenilor. îl prezintă pe
Dumnezeu astfel încât El „să fie neprihănit şi
totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede
în Isus" (Rom. 3:26). Epistola se laudă cu
„adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui
Dumnezeu" (11:33) şi le spune oamenilor:
„Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oame­
nii să fie găsiţi mincinoşi" (3:4).
Tema. Tema lucrării provine din cele trei
scopuri ale lui Pavel în s c r i e r e a acestei
epistole (mai ales ultimele două scopuri). în
termenii cei mai simpli şi mai generali, tema
epistolei este „Evanghelia" (1:16). Mai spe­
c i f i c , e s t e „o n e p r i h ă n i r e pe c a r e o dă
Dumnezeu" care este „descoperită" în aceas­
tă evanghelie şi este înţeleasă şi însuşită
„prin credinţă şi care duce la credinţă" (1:17).
Această „neprihănire pe care o dă Dumne­
zeu" este în primul rând neprihănirea pe care
o are Dumnezeu însuşi şi o manifestă în toate
acţiunile Sale; în al doilea rând, este nepri­
h ă n i r e a pe care o dă D u m n e z e u fiinţelor
umane prin har, prin credinţă. Această nepri­
hănire este atât o poziţie neprihănită acordată
înaintea lui Dumnezeu (justificarea) cât şi o
trăire neprihănită dăruită şi un mod de viaţă
care se transformă progresiv, acest ultim
aspect datorându-se Duhului Sfânt al lui
Dumnezeu care regenerează pe credincios şi
locuieşte în el (regenerare şi sfinţire). Modul
de viaţă ajunge la nivelul lui maxim şi devine
conform cu poziţia nouă a omului (glorifi­
carea) atunci când un c r e d i n c i o s în Isus
H r i s t o s , prin m o a r t e şi î n v i e r e , sau prin
înălţarea la ceruri — „înfierea, adică răs­
cumpărarea trupului nostru" (8:23) — stă în
prezenţa lui Dumnezeu fiind „asemenea chi­
pului Fiului Său" (8:29). Planul lui Dum­
nezeu de mântuire nu va da greş pentru că
este lucrarea Lui şi „Acela care a început în
429
Romani
voi această bună lucrare o va isprăvi până în
ziua lui Isus Hristos" (Fii. 1:6).
STRUCTURA CĂRŢII
I. Aspecte introductive (1:1-17)
A. Salutări epistolare (1:1-7)
B. Stabilirea relaţiei (1:8-15)
C. Tema principală (1:16-17)
II. Neprihănirea lui Dumnezeu descoperită
în condamnare (1:18-3:20)
A. Condamnarea umanităţii păgâne
(1:18-32)
1. Motivele condamnării (1:18-23)
2. Rezultatele condamnării
(1:24-32)
B. Condamnarea conform standardelor
divine (2:1-16)
1. Adevărul (2:1-4)
2. Imparţialitatea (2:5-11)
3. Isus Hristos (2:12-16)
C. Condamnarea evreilor necredincioşi
(2:17-3:8)
1. Condamnarea din cauza
ipocriziei lor (2:17-24)
2. Condamnarea din cauza
încrederii lor în ritualuri
(2:25-29)
3. Condamnarea din cauza
necredinţei lor (3:1-8)
D. Condamnarea tuturor fiinţelor
umane (3:9-20)
1. Toţi sunt sub păcat (3:9-18)
2. Toti sunt conştienţi de păcat
(3:19-20)
III. Neprihănirea lui Dumnezeu descoperită
în justificare (3:21-5:21)
A. Neprihănirea acordată explicată
(3:21-31)
B. Neprihănirea acordată exemplificată
(cap. 4)
1. Prin credinţă, nu prin fapte
(4:1-8)
2. Prin credinţă, nu prin ritualuri
(4:9-12)
3. Prin credinţă, nu prin Lege
(4:13-17)
4. Prin credinţă în promisiunea lui
Dumnezeu (4:18-25)
C. Bucuria neprihănirii acordate
(5:1-11)
D. Contrastul neprihănirii acordate
(5:12-21)
IV. Neprihănirea lui Dumnezeu descoperită
în sfinţire (cap. 6-8)
430
A. Baza sfinţirii (6:1-4)
B. Atitudinile pentru sfinţire (6:5-23)
1. Socotirea (6:5-11)
2. Supunerea (6:12-14)
3. Slujirea (6:15-23)
C. Conflictul sfinţirii (cap. 7)
1. Credinciosul şi Legea (7:1-6)
2. Legea şi păcatul (7:7-13)
3. Credinciosul şi păcatul
(7:14-25)
D. Puterea pentru sfinţire (8:1-17)
E. Scopul sfinţirii (8:18-27)
F. Certitudinea sfinţirii (8:28-39)
V. Neprihănirea lui Dumnezeu descoperită
în alegerea suverană (cap. 9-11)
A. Enunţarea alegerii suverane a lui
Dumnezeu (9:1-29)
1. Privilegiile Israelului (9:1-5)
2. Exemplificarea alegerii (9:6-18
3. Explicarea alegerii (9:19-29)
B. Aplicarea alegerii suverane a lui
Dumnezeu (9:30-10:21)
1. Poticnirea Israelului (9:30-10:4
2. Oferta plină de har a lui
Dumnezeu (10:5-15)
3. Respingerea Israelului
(10:16-21)
C. Alegerea suverană a lui Dumnezeu
împlinită (cap. 11)
1. în alegerea harului (11:1-10)
2. în neevrei (11:11-24)
3. în mântuirea Israelului
(11:25-32)
4. Pentru gloria şi lauda lui
Dumnezeu (11:33-36)
VI. Neprihănirea lui Dumnezeu descoperită
într-o trăire transformată (12:1-15:13)
A. Consacrarea fundamentală (12:1-2)
B. în lucrarea creştină (12:3-8)
C. în relaţii sociale (12:9-21)
D. Prin raportarea la autoritate (13:1-7
E. în lumina viitorului (13:8-14)
F. în raporturile cu alti creştini
(14:1-15:13)
1. Fără judecată (14:1-12)
2. Fără motive de poticnire
(14:13-23)
3. Urmând exemplul lui Hristos
(15:1-13)
VII. Comentarii finale (15:14-16:27)
A. Planuri personale (15:14-33)
B. Salutări personale (16:1-16)
C. Ultimele cuvinte (16:17-27)
 I n t r o d u c e r i l e e p i s t o l e l o r lui P a v e l
Epistola Titlurile lui Pavel Tovarăşii lui Destinatarii Salutările
Pavel
Romani Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie Vouă, tuturor care sunteţi prea iubiţi ai lui Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl
apostol, pus deoparte ca să vestească Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.
Evanghelia lui Dumnezeu.
—

1 Corinteni Pavel, chemat să fie apostol al lui Isus
Hristos, prin voia lui Dumnezeu.
2 Corinteni Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia
lui Dumnezeu
Galateni Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un
om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu
Tatăl, care L-a înviat din morţi,
fratele {nostru, N1V Către biserica lui Dumnezeu care este în Corint, Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl
— n.tr.) Sosten către cei ce au fost sfinţiţi... şi către toţi cei ce nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.
cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos
fratele (nostru, Către Biserica lui Dumnezeu care este în Co­ Har şi pace vouă de la Dumnezeu,
NIV) Timotei rint şi către toţi sfinţii, care sunt în toată Ahaia. Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus
Hristos!
toţi fraţii care Către Bisericile Galatiei Har şi pace vouă de la Dumnezeu
sunt împreună cu Tatăl, şi de la Domnul nostru Isus
mine, Hristos!

Efeseni Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia — Către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl
lui Dumnezeu, Hristos Isus nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.

Filipeni Pavel... robi ai lui Isus Hristos, Timotei Către toţi sfinţii în Hristos Isus, care sunt în Har vouă şi pace de la Dumnezeu,
Filipi Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus
Hristos!
Coloseni Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia Timotei fratele Către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl
lui Dumnezeu (nostru, MV) care sunt în Colose nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.

1 Tesaloniceni Pavel Silvan şi Timotei Către Biserica Tesalonicenilor, care este in Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl
Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.
Către Biserica Tesalonicenilor, care este în Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl
2 Tesaloniceni Pavel Silvan şi Timotei
Dumnezeu, Tatăl nostru, şi în Domnul Isus nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.
Hristos

1 Tiraotei Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin porun­ — Către Timotei, adevăratul meu copil în Har, îndurare şi pace de la Dumne­
ca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a credinţă zeu, Tatăl nostru, şi de la Hristos
Domnului Isus Hristos, nădejdea noastră, Isus, Domnul nostru!

2 Timotei Pavel, apostol al lui Hristos Isus, prin voia — Către Timotei, copilul meu prea iubit Har, îndurare şi pace de la
lui Dumnezeu, după făgăduinţa vieţii care Dumnezeu Tatăl, şi de la Hristos Isus,
este în Hristos Isus, Domnul nostru!

Tit Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui — Către Tit, adevăratul meu copil în credinţa Har şi pace de la Dumnezeu Tatăl, şi
Isus Hristos noastră a amândorora de la Isus Hristos, Mântuitorul nostru!

Filimon Pavel, întemniţat al lui Isus Hristos fratele (nostru, Către prea iubitul Filimon, tovarăşul nostru de Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl
NIV) Timotei lucru, către sora Apfia şi către Arhip, tovară­ nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!
şul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta
Romani 1:1-15
COMENTARIU
I. A s p e c t e introductive (1:1-17)
A. Salutări epistolare (1:1-7)
Forma uzuală de începere a scrisorilor
în antichitate includea: (a) numele şi iden­
tificarea autorului, (b) numele şi identifica­
rea destinatarului şi (c) un cuvânt de salut.
Pavel a respectat această formă în Epistola sa
către Romani, chiar dacă a făcut o digresiune
destul de lungă pornind de la cuvântul
„Evanghelia". Aceeaşi formă este folosită în
toate epistolele Noului Testament, mai puţin
Evrei şi 1 Ioan. (Vezi tabelul „Introducerile
epistolelor lui Pavel".)
1:1. Pavel, s-a identificat mai întâi pe
sine însuşi drept rob al lui Isus Hristos.
„Rob" (doulos) înseamnă sclav, un om care
este proprietatea altui om. Pavel a purtat cu
bucurie acest titlu (Gal. 1:10; Tit 1:1), con­
form imaginii unui sclav din Vechiul Testa­
ment care se dăruieşte pe viaţă stăpânului său
din dragoste (Ex. 21:2-6).
Pavel s-a mai identificat şi drept apostol
— un om trimis cu o autoritate delegată (cf.
Mat. 10:1-2) — o poziţie la care el a fost
chemat. (Lit., în gr. „un apostol chemat".)
Această chemare era de la Dumnezeu (Fapte
9:15; Gal. 1:1), chiar dacă a fost recunoscută
de oameni (Gal. 2:7-9). A fi chemat înseam­
nă a fi pus deoparte (de la aphorizo; cf.
Fapte 13:2) pentru „a vesti" Evanghelia lui
Dumnezeu, mesajul veştii bune de la Dum­
nezeu în centrul căruia se afla „Fiul Său"
(Rom. 1:3, 9), pe care Pavel avea o „dorinţă
vie" să îl vestească (v. 15) fără ruşine (v. 16).
Această punere deoparte nu 1-a împiedicat pe
Pavel să lucreze la confecţionarea corturilor
pentru a se întreţine pe sine şi pe tovarăşii săi
(Fapte 20:34; 1 Tes. 2:9; 2 Tes. 3:8), nici să
se amestece în voie în toate straturile socie­
tăţii păgâne. Era o punere deoparte pentru
ceva — un angajament şi o dedicare — nu
era o izolare de lume, aşa cum procedau
fariseii. (Interesant este faptul că „fariseu"
înseamnă „cel separat" în sensul de a fi izolat
şi segregat.)
1:2. E x p r e s i a S f i n t e l e S c r i p t u r i se
referă în mod evident la Vechiul Testament
şi apare numai aici în Noul Testament (în
2 Tim. 3:15 se folosesc alte cuvinte gr. pen­
tru „Sfintele Scripturi"). Pavel nu a citat nici
unul din proorocii prin care Dumnezeu făgă­
duise evanghelia, dar folosirea textului din
Isaia 53:7-8 de către Filip în discuţia cu
432
famenul etiopian este un exemplu foarte bua
(Fapte 8:30-35; cf. Luca 24:25-27, 45-47).
1:3-4. Vestea bună a lui Dumnezeu este
despre Fiul Său, identificat drept Isus Hris­
tos, Domnul nostru. Acest lucru afirmă că
divinitatea lui Hristos este un element funda­
mental al persoanei Sale şi este anterioara
întrupării Sale, deoarece identificarea Lui co
linia genealogică a lui David este definită de
verbul „a ajuns să fie", traducerea literală a
participiului genomenou, tradus prin „năs­
cut". Dar El a fost şi om în cel mai deplaj
sens al cuvântului, aşa cum arată legătura
Lui cu David şi învierea dintre cei morţi,
învierea a dovedit cu putere că este Fiul Iui
Dumnezeu, pentru că a validat afirmaţiile
Sale că este divin şi prezicerile Sale că va
învia din morţi (Ioan 2:18-22; Mat. 16:21).
Afirmarea divinităţii Sale a fost făcută prin
(lit., „conform cu") duhul sfinţeniei. Acesta
este Duhul Sfânt şi nu, aşa cum susţin unii,
spiritul uman al lui Hristos.
1:5-7. Lucrarea lui Pavel primită de la
Isus s-a desfăşurat printre toate Neamurile,
inclusiv romanii cărora Pavel li se adresează
nu ca unei biserici, ci ca unor credincioşi
individuali. Pavel a fost agentul uman (prin
Hristos el a primit h a r u l şi apostolia, ie.,
„harul apostoliei"; cf. 12:3; 15:15), dar che­
marea (chemarea lui Dumnezeu la mântuire:
cf. 8:28, 30) a venit din partea Domnului ş.
i-a pus deoparte pe cititori ca să fie „sfinţi".
Expresia ascultarea credinţei este un alt
exemplu că aceste două lucruri se află foarte
des împreună (cf. 15:18, NIV; 16:26; de
asemenea 1 Pet. 1:2, NIV). La fel cum Pavel
a fost un apostol „chemat" şi credincioşii din
Roma au fost chemaţi să fie ai lui Isus
Hristos (lit., „chemaţi ai lui Isus Hristos") şi
chemaţi să fie sfinţi (lit., „chemaţi sfinţi").
Salutările lui Pavel, la fel ca în toate epis­
tolele sale, exprimă dorinţa ca ei să se bucure
de har şi pace din partea lui Dumnezeu.
B. Stabilirea relaţiei (1:8-15)
1:8-15. Pavel şi-a făcut obiceiul de a-şi
începe epistolele cu un cuvânt de mulţumire
adresat Dumnezeului lui, cu o rugăciune
specificări cu un mesaj personal pentru des­
tinatari, în cazul romanilor, el se bucura de
credinţa lor care era vestită în toată lumea,
o hiperbolă care înseamnă întreg Imperiul
Roman. în mijlocirile lui constante pentru ei
(v. 9-10) a apărut şi cererea unei vizite pro­
iectate, o dorinţă a inimii avută de mult timp
si care a ajuns în cele din urmă în planul
de lucru al lui Pavel (v. 10; cf. 15:23-24).

în cadrul acestei vizite ei vor avea foloase
laolaltă; dorinţa lui de a lucra printre ei a
avut trei scopuri: (a) să-i întărească pe romani
(1:11); să vă dau vreun dar duhovnicesc
înseamnă fie a-şi exercita propriul dar spiri­
tual în folosul lor, fie a aduce asupra lor favo­
ruri spirituale, adică binecuvântări); (b) să vadă
printre ei roade spirituale (să culeg vreun
rod, v. 13) şi, la rândul lui, (c) să fie întărit de
ei (v. 12). în acest sens, lucrarea lui Pavel la
Roma urma să fie aceeaşi ca şi în celelalte
centre ale imperiului.
Ca rezultat al „apostoliei" sale (v. 5) pen­
tru neevrei, Pavel se simţea dator (lit., „sunt
un datornic") faţă de întreaga rasă umană ca
să proclame vestea bună a lui Dumnezeu (v.
14-15). Cuvântul tradus prin Barbarilor se
referă la toate celelalte fiinţe umane care nu
erau greci, bineînţeles din punctul de vedere
al Grecilor (cf. Col. 3:11). Corespondentul
acestui cuvânt este neînvăţaţi (anoetois; cf.
Tit 3:3, COR., „fără minte") din următoarea
pereche, care are sensul de „lipsiţi de cultură".
Sentimentul datoriei faţă de lumea neevreiască
a născut în Pavel o mare dorinţă, (Rom. 1:15,
am o vie dorinţă) de a evangheliza, inclusiv
în Roma, capitala imperiului.
C. Tema principală (1:16-17)
1:16. Dorinţa vie a lui Pavel de a evan­
gheliza mai provenea şi din evaluarea mesa­
jului său, Evanghelia. (Este a patra oară când
Pavel foloseşte cuvântul „Evanghelie" în ver­
setele introductive: v. 1,9, 15-17.) Mulţi con­
sideră că aceasta este tema epistolei, lucru
adevărat într-un sens. Pavel a proclamat cu
bucurie evanghelia, considerându-o panaceul
lui Dumnezeu pentru nevoia spirituală a ome­
nirii. El a considerat evanghelia drept puterea
infinită (dynamis, „capacitate spirituală") a lui
Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care
crede, indiferent de rasă. El a recunoscut totuşi
prioritatea Iudeului, fapt exprimat de cuvân­
tul întâi, despre care există suficiente dovezi
textuale că face parte din acest text şi care nu
este nici o îndoială că apare şi în 2:9-10.
Pentru că evreii erau poporul ales al lui
Dumnezeu (Rom. 11:1), pentru că lor li s-a
încredinţat revelaţia lui Dumnezeu (3:2) şi
pentru că sunt poporul din care a venit
Hristos (9:5), ei beneficiază de un privilegiu
exprimat din punct de vedere istoric drept o
prioritate cronologică. Aşa cum a afirmat
Domnul Isus:: „Mântuirea vine de la Iudei"
(Ioan 4:22). în lucrarea sa, Pavel i-a căutat
mai întâi pe evrei în toate oraşele în care
Romani 1:16-17
ajungea (Fapte 13:5, 14; 14:1; 17:2, 10, 17;
18:4, 19; 19:8). De trei ori reacţia lui în faţa
respingerii mesajului său a fost întoarcerea
către neevrei (Fapte 13:46; 18:6; 28:25-28;
cf. comentariilor de la Ef. 1:12). Vestirea evan­
gheliei astăzi trebuie să fie adresată şi evre­
ilor, dar întâietatea lor a fost deja realizată.
1:17. Tema epistolei este exprimată de
cuvintele: în ea este descoperită o neprihă­
nire pe care o dă Dumnezeu. în greacă apare
genitivul subiectiv („o neprihănire a lui Dum­
nezeu", NIV — n.tr.) care arată că neprihă­
nirea este oferită de Dumnezeu oamenilor pe
baza şi ca rezultat al credinţei în evanghelie
(cf. 3:22) (Expresia prin credinţă şi care
duce la credinţă este traducerea cuvintelor
gr. ek pisteos eis pistin, lit., „din credinţă
referitor la credinţă".) O astfel de neprihănire
este imposibil de obţinut prin eforturi umane.
Această neprihănire nu este atributul perso­
nal al lui Dumnezeu, dar, pentru că „o dă"
Dumnezeu, este conformă naturii şi standar­
dului Său. Lui Robertson îi face plăcere să o
numească „o neprihănire de felul lui Dumne­
zeu" (A.T. Robertson, Word Pictures in the
New Testament. Nashville: Broadman Press,
1943,4:327). Acolo unde există un răspuns
prin credinţă, această neprihănire este atribu­
ită de Dumnezeu prin justificare şi împărţită
în mod progresiv prin regenerare şi sfinţire,
punctul culminant fiind glorificarea, atunci
când poziţia şi starea vor deveni identice.
Cuvintele „neprihănire" şi „a justifica", chiar
dacă nu au legătură în limba română, sunt
legate în greacă. „Neprihănire" este dikaio-
syne şi „a justifica" este dikaioo. Pavel a
folosit de multe ori substantivul în epistolele
sale, inclusiv de 28 de ori în Romani (1:17;
3:21-22, 25-26; 4:3, 5-6, 9, 11, 13, 22; 5:17,
21; 6:13, 16, 18-20; 8:10; 9:30; 10:3-6 [de
două ori în v. 3], 10; 14:17). Pavel a folosit
şi verbul grecesc de c i n c i s p r e z e c e ori în
Romani (2:13; 3:4, 20, 24, 26, 28, 30; 4:2, 5;
5:1, 9; 6:7; 8:30 [de două ori], 33). A justi­
fica pe cineva înseamnă a-1 declara din punct
de vedere judiciar (legal) neprihănit (drept).
„A fi socotit neprihănit" este traducerea NIV
(şi COR.) a lui dikaioo din 2:13 şi 3:20, iar în
6:7 traducerea este „izbăvit".
Cuvintele care încheie versetul 1:17:
„Cel neprihănit va trăi prin c r e d i n ţ ă "
reprezintă un citat din Habacuc 2:4, verset
citat şi în Galateni 3:11 şi Evrei 10:38. Drept
rezultat al credinţei (cf. „crede" din v. 16)
în Hristos, o persoană este declarată „nepri­
hănită" (cf. 3:22) şi i se dă viaţa veşnică. Ce
minunată lucrare a lui Dumnezeu!
433
Romani 1:18-20
II. N e p r i h ă n i r e a lui D u m n e z e u
descoperită î n c o n d a m n a r e
(1:18-3:20)
Primul pas în revelarea neprihănirii pe
care o dă Dumnezeu oamenilor prin credinţă
este prezentarea nevoii lor, pentru că ei se află
sub judecata lui Dumnezeu. Rasa umană este
condamnată înaintea lui Dumnezeu şi este
lipsită de orice posibilitate şi speranţă fără
harul lui Dumnezeu.
A. Condamnarea umanităţii păgâne
(1:18-32)
Acest pasaj ia în considerare rasa umană
înainte de chemarea lui Avraam şi înteme­
ierea unui popor deosebit al lui Dumnezeu.
Această situaţie a continuat să existe în lumea
păgână a neevreilor care au rămas deosebiţi
de evrei.
1. MOTIVELE CONDAMNĂRII (1:18-23)
Dumnezeu nu condamnă niciodată în
mod nejustificat. Aici sunt arătate trei motive
ale judecăţii Lui împotriva lumii păgâne.
a. Suprimarea adevărului lui Dumnezeu (1:18)
1:18. Această propoziţie prezintă tema
întregului pasaj care urmează. în plus, se
află în contrast cu versetul 17. Mânia lui
Dumnezeu se manifestă permanent (verbul
se descopere este la prez. în gr.), fapt ce
exprimă atât neprihănirea personală a lui
Dumnezeu (care şi ea este „descoperită",
gr. v. 17), cât şi opoziţia Lui faţă de starea
de păcat a oamenilor. Din acest motiv oa­
menii au nevoie ca acea „neprihănire pe care
o dă Dumnezeu" (v. 17) să fie descoperită
permanent. Mânia lui Dumnezeu este îndrep­
tată î m p o t r i v a oricărei necinstiri a lui
D u m n e z e u (asebeian, „ l i p s a r e v e r e n ţ e i
potrivite faţă de Dumnezeu") şi împotriva
oricărei nelegiuiri (adikian, „lipsa nepri­
hănirii") a oamenilor, nu împotriva oame­
n i l o r înşişi. ( M â n i a lui D u m n e z e u va fi
descoperită şi în viitor; cf. 2:5.) Dumnezeu
urăşte păcatul şi-1 judecă, dar îi iubeşte pe
păcătoşi şi doreşte mântuirea lor.
Refuzul de a-I acorda lui Dumnezeu ceea
ce este de drept a Lui va duce în mod
inevitabil la refuzul de a-i trata în mod co­
respunzător pe oameni, care sunt creaţi de
Dumnezeu după chipul Lui. D i m p o t r i v ă ,
oamenii (în purtarea lor păcătoasă faţă de
ceilalţi) înăduşe (katechonton, lit., „a ţine
jos") adevărul (cf. 1:25; 2:8) atât despre
434
Dumnezeu cât şi despre om. Oamenii au ade
vărul lui Dumnezeu, dar îl suprimă, refuzând
să-1 ia în considerare. Aceşti oameni răi pro­
cedează astfel în nelegiuirea lor (en adikia)
Această suprimare a adevărului este primul
motiv al lui Pavel pentru a justifica con
damnarea lumii păgâne de către Dumnezeu.
b. Ignorarea revelaţiei lui Dumnezeu
(1:19-20)
Conform acestor versete, cunoaşterea lui
Dumnezeu se află la dispoziţia tuturor.
Această cunoaştere este numită revelaţie ge
nerală, pentru că este văzută în natură, este
accesibilă întregii rase umane şi nu este sote
riologică, nu arată mântuirea înfăptuită de
Hristos.
1:19. Pavel spune despre conţinutul
cunoaşterii lui Dumnezeu că este descoperit
(phaneron), adică vizibil sau clar. Acest lucru
este adevărat pentru că le-a fost arătat de
Dumnezeu (ephanerosen, verbul care deter­
mină substantivul phaneron). Unii cercetători
preferă traducerea în ei (COR., dar în NIV
„lor"), susţinând că versetul 19 vorbeşte
despre cunoaşterea lui Dumnezeu din interi
orul omului prin conştiinţă şi cunoaştere reli
gioasă. Este de preferat însă poziţia care
susţine că versetul 19 afirmă existenţa reve
laţiei naturale, iar versetul 20 explică acest
proces. O dovadă a acestei poziţii este expre
sia de la începutul versetului 20: „în adevăr'
care arată că există o legătură între aceste
versete.
1:20. Expresia „ce se poate cunoaşte
despre Dumnezeu" (v. 19) este definită acum
prin cuvintele: însuşirile nevăzute ale Lui
identificate prin puterea Lui veşnică şi
dumnezeirea Lui. D e o a r e c e „Dumnezeu
este Duh" (Ioan 4:24), toate calităţile Sale
sunt invizibile ochiului fizic şi pot fi înţelese
numai când te uiţi cu băgare de seamă la
ele în lucrurile făcute de El. Dumnezeul
care există prin Sine însuşi este Creatorul
tuturor lucrurilor şi, din acest motiv, de la
facerea lumii, „însuşirile nevăzute ale Lui'
se văd lămurit. Poate că Pavel a vrut să facă
un joc de cuvinte între substantivul tradus
prin „însuşirile nevăzute" (aorata) şi verbul
tradus prin „se văd lămurit" (kathoratai) da
torită rădăcinii lor comune din greacă. Atât
verbul „se văd lămurit" cât şi participiul „te
uiţi cu băgare de seamă" („fiind înţelese"
GBV, NIV) se află la timpul prezent, fapt ce
subliniază natura continuă a acţiunii. Cuvân
tul theiotes, tradus prin „dumnezeirea", apare
numai aici în Noul Testament şi cuprinde

însuşirile care îl fac pe D u m n e z e u Dum­
nezeu. Creaţiunea, pe care oamenii o văd,
descoperă caracterul invizibil al lui Dum­
nezeu — Divinitatea atotputernică. Aceste
versete pot fi asemănate cu textul din Psalmul
19:1-6.
Concluzia lui Pavel după prezentarea
existenţei revelaţiei naturale este importantă:
oamenii nu se pot desvinovăţi. Mărturia
despre Dumnezeu din natură este atât de clară
şi de constantă, încât ignorarea ei este impo­
sibil de justificat. Condamnarea lor nu se
bazează pe respingerea lui Hristos despre
care nu au auzit, ci pe păcatul lor împotriva
luminii pe care o au.
c. Pervertirea gloriei lui Dumnezeu
(1:21-23)
1:21. Acest motiv al lui Dumnezeu de
a condamna lumea păgână se întemeiază
pe cel anterior, la fel cum acesta, la rândul
lui, s-a întemeiat pe primul motiv. Relaţia
poate fi stabilită, datorită folosirii aceluiaşi
c u v â n t de l e g ă t u r ă în g r e a c ă (dioti) la
începutul versetelor 19 şi 2 1 , tradus prin
fiindcă. S u p r i m a r e a a d e v ă r u l u i de către
oameni se vede prin respingerea dovezilor
clare despre Dumnezeu, Creatorul suveran, şi
prin pervertirea cunoaşterii despre divinitate,
prin transformarea ei în idolatrie.
E x p r e s i a m ă c a r că au c u n o s c u t pe
Dumnezeu se referă la o cunoaştere experi­
mentală a lui Dumnezeu, aşa cum au avut
Adam şi Eva atât înainte cât şi după căderea
în păcat. Cât de mult timp a persistat această
cunoaştere înainte de a fi pervertită nu se ştie,
dar Dumnezeu a fost cunoscut de oameni.
Din cauza acestui fapt acţiunile oamenilor
sunt cu atât mai condamnabile. în mod nor­
mal, cunoaşterea lui Dumnezeu ar trebui să
ducă la onorarea Lui, dar aceşti oameni nu
L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au
mulţumit. Au abandonat exact scopul pentru
care Dumnezeu i-a creat: să-L glorifice pe El
ca Persoană şi să-I mulţumească pentru
lucrările Sale. Din cauza acestei rebeliuni
intenţionate împotriva lui Dumnezeu nu este
de mirare că oamenii s-au dedat la gândiri
deşarte (emataidthesan, lit., „gânduri fără
valoare, tară scop"; cf. Ef. 4:17), şi inima lor
fără pricepere (asynetos, „nebuni din punct
de vedere moral"; cf. Rom. 1:31) s-a întu­
necat (cf. Ef. 4:18). Atunci când adevărul
este respins, capacitatea de a recunoaşte şi a
accepta adevărul se pierde în timp.
1:22-23. Când Sursa adevărată a înţelep­
ciunii este respinsă (cf. Ps. 111:10), afirmaţia
Romani 1:21-25
oamenilor că sunt înţelepţi este o laudă
neîntemeiată. Oamenii au înnebunit
(emoranthesan, lit., „au devenit stupizi") în
mod progresiv, o realitate demonstrată prin
închinarea înaintea unor zei şi idoli având
formă de oameni şi d o b i t o a c e (cf. R o m .
1:25). Aspectul cel mai ironic al refuzului
umanităţii de a se închina Dumnezelui ade­
vărat este nebunia sau stupiditatea idolatriei
prezentate în Isaia 44:9-20. Refuzul omului
de a-L recunoaşte şi de a-L glorifica pe
Dumnezeu duce tot mai jos: în primul rând,
un mod de a gândi lipsit de orice valoare;
apoi lipsa cunoaşterii morale; iar, în final,
nebunia religioasă (văzută în închinarea
înaintea idolilor).
2. REZULTATELE CONDAMNĂRII
(1:24-32)
într-un sens real, rezultatele condamnării
de către Dumnezeu a umanităţii rebele nu
sunt nimic altceva decât consecinţele natu­
rale ale suprimării adevărului, ignorării reve­
laţiei şi pervertirii gloriei lui Dumnezeu.
Totuşi, Dumnezeu a făcut mai mult decât să
lase natura să-şi urmeze cursul. Dumnezeu a
hotărât să-i lase (verbul folosit de trei ori „i-a
lăsat" [v. 24, 26, 28] este paredoken, „i-a
abandonat") pe oameni pradă unui mod de
viaţă caracterizat prin păcate, care merită
m â n i a lui D u m n e z e u şi c o n d a m n a r e a la
moarte (v. 32).
a. Lăsaţi pradă imoralităţii (v. 24)
1:24. Un aspect al depravării omenirii (în
care Dumnezeu a lăsat-o în mod deliberat să
cadă) este cel al necurăţiei. Frecvenţa legă­
turilor sexuale dintre oameni necăsătoriţi,
schimbarea soţiilor în timpul actelor sexuale
de grup, orgiile de astăzi, toate sunt dovezi
ale rezultatului abandonării de către Dum­
nezeu a oamenilor în aceste păcate. Relaţiile
sexuale din cadrul căsătoriei sunt un dar sfânt
al lui D u m n e z e u , dar a c e s t e r e l a ţ i i sunt
„necurate" în afara căsătoriei şi oamenii îşi
necinstesc singuri trupurile practicându-le
împotriva intenţiilor lui Dumnezeu.
1:25. Acest verset repetă într-un sens
adevărul versetului 23, dar mai adaugă ceva
la el. Adevărul lui Dumnezeu nu este numai
adevărul despre Dumnezeu, ci şi adevărul lui
Dumnezeu despre toate lucrurile, inclusiv
despre omenire. Acest adevăr este că oamenii
sunt creaturile lui Dumnezeu şi îşi pot găsi
adevărata împlinire numai în închinarea şi
s l u j i r e a cu a s c u l t a r e a lui D u m n e z e u ,
435
Romani 1:26-2:1
„Creatorul" (GBV) lor. Pe de altă parte, o
minciună (lit., „minciuna") spune că făptura
— angelică (Is. 14:13-14; Ioan 8:44) sau
umană (Gen. 3:4-5) — poate exista indepen­
dent de Dumnezeu, se poate îngriji singură
de toate nevoile ei, se poate conduce singură
şi se poate împlini singură. Omenirea a făcut
din ea însăşi un dumnezeu în locul adevă­
ratului D u m n e z e u . D e o a r e c e D u m n e z e u
Creatorul este binecuvântat în veci (spre
deosebire de creaturi care nu merită închi­
narea), Pavel a adăugat Amin. Acest cuvânt
este transliterarea atât în greacă cât şi în
engleză (ca şi în română — n.tr.) a cuvântu­
lui ebraic care înseamnă „aşa să fie". Fiind o
afirmaţie, nu o dorinţă, cuvântul confirmă
ceea ce s-a spus anterior (cf. comentariilor de
la 2 Cor. 1:20).
b. Lăsaţi pradă perversiunilor sexuale
(1:26-27)
1:26-27. De asemenea, Dumnezeu i-a
lăsat în voia unor patimi scârboase. Aceste
patimi sunt, aşa cum reiese din text, relaţii
homosexuale, în loc de heterosexuale, practi­
cate de ambele sexe. Femeile... au schimbat
(în mod deliberat) întrebuinţarea firească
(relaţii cu bărbaţi în cadrul căsătoriei) a lor
într-una care este împotriva firii (relaţii cu
alte femei). Acesta este al doilea „schimb" pe
care oamenii neregeneraţi l-au făcut (cf. v.
25). Bărbaţii... s-au aprins în poftele (ore-
xei, „pofte sexuale", folosit numai aici în NT
şi diferit de cuvântul obişnuit pentru patimi
din v. 26) lor.
Cuvintele traduse prin femeile şi băr­
baţii din aceste versete sunt cuvintele care
arată sexul: „femele" şi „masculi". Homo­
sexualii contemporani insistă că aceste
versete afirmă că este o perversiune pentru
un mascul heterosexual sau pentru o femelă
heterosexuală să se angajeze în relaţii ho­
mosexuale, dar nu este o perversiune pentru
un homosexual mascul sau femelă să facă
acest lucru, pentru că aceasta este preferinţa
naturală a persoanei respective. Este o exe­
geză forţată şi fără dovezi biblice. Singura
relaţie sexuală naturală recunoscută de
Biblie este cea heterosexuală (Gen. 2:21-24;
Mat. 19:4-6) din cadrul căsătoriei. Toate
relaţiile homosexuale reprezintă rătăcirea
( „ p e r v e r t i r e a " , N I V ) lor de la p l a n u l lui
Dumnezeu şi sunt din acest motiv condam­
nate de El. Aceste lucruri scârboase au în
ele î n s e l e s ă m â n ţ a p e d e p s i r i i lor (plata
cuvenită).
436
c. Lăsaţi pradă unui mod de viaţă
depravat (1:28-32)
1:28. Răzvrătirea umanităţii păgâne a
mai însemnat şi alungarea lui Dumnezeu din
cunoştinţa (epignosei, „cunoaştere deplină")
lor. într-un sens, ei l-au scos pe Dumnezeu
din mintea lor. Judecata corespunzătoare a lui
Dumnezeu a fost că El i-a lăsat (cf. v. 24, 26)
în voia minţii lor blestemate (adokimon.
„condamnată, dezaprobată"), care s-a ma­
n i f e s t a t p r i n l u c r u r i n e î n g ă d u i t e (lit.,
„nepotrivite, indecente", un cuvânt din ter­
minologia stoică).
1:29-31. Vidul mintal produs prin alun­
garea lui D u m n e z e u a ajuns „plin" (timp
perf. înseamnă umplere completă) de patru
f o r m e a c t i v e ale p ă c a t u l u i : n e l e g i u i r e
(adikia, cf. v. 18), curvie (poneria), lăcomie
şi răutate (în NIV şi în GBV nu apare „vicle­
nie" decât în a doua parte, tradus de GBV
prin viclenie — n.tr.). Aceste patru forme ale
păcatului se manifestă la rândul lor în 17
feluri de răutate. Primele două, pizmă şi
ucidere, sună foarte asemănător în greacă:
phthonou şi phonou. De asemenea, cele patru
vicii din versetul 31 (cinci în COR., neîndu­
plecaţi şi fără milă exprimând probabil
acelaşi viciu — n.tr.) încep toate cu litera gre­
cească alfa („a").
1:32. Aceste practici rele devin un mod
de viaţă pentru oamenii care le fac („conti­
nuă să le facă", NIV; timpul prez. înseamnă
c ă e s t e v o r b a d e a c ţ i u n i c o n t i n u e sau
obişnuite) într-o atitudine de sfidare deschisă
împotriva lui Dumnezeu, sfidare agravată de
(a) cunoaşterea deplină {epignontes; cf. v. 28)
a faptului că pentru asemenea lucruri sunt
vrednici de moarte şi (b) încurajarea altora
să ducă acelaşi mod de viaţă. Această
răzvrătire extremă a omenirii împotriva lui
Dumnezeu merită pe deplin condamnarea lui
Dumnezeu.
B. Condamnarea conform standardelor
divine (2:1-16)
1. ADEVĂRUL (2:1-4)
2:1. Orice generalizare, cum a fost cea
anterioară în care întreaga umanitate păgână
a fost condamnată (1:18-32), are şi excepţii
de la regulă. Este e v i d e n t faptul că unii
păgâni aveau standarde etice înalte, un mod
de viaţă moral şi condamnau depravarea atât
de răspândită a contemporanilor lor. în plus,
evreii aveau o poziţie morală aflată în totală
contradicţie cu lumea păgână din jurul lor şi
îi condamnau fără menajamente pe neevrei.

Ambele grupuri de moralişti ar fi putut trage
concluzia că nu îi priveşte condamnarea lui
Dumnezeu datorită modului lor superior de
viaţă. Dar Pavel susţine că şi ei sunt con­
damnaţi din cauză că „fac" aceleaşi lucruri
pentru care îi judecau pe ceilalţi.
Aşa dar, afirmă Pavel, prin faptul că
judeci pe altul, te osândeşti singur. Fiecare
om din rasa umană s-a întors de la Dumnezeu
şi comite păcate, chiar dacă există diferenţe
în frecvenţă, răspândire şi grad. Pe lângă
aceasta, întreaga rasă umană, mai ales păgâ­
nii morali şi evreii, sunt condamnaţi înaintea
lui Dumnezeu (şi nu se pot desvinovăţi [cf.
1:20]) pentru că judecata lui Dumnezeu se
bazează pe trei standarde divine — adevărul
(2:2_-4), imparţialitatea (v. 5-11) şi Isus Hris­
tos însuşi (v. 12-16) — standarde absolute şi
infinite, care îi condamnă pe toţi oamenii.
2:2-3. Primul standard divin al judecăţii
este adevărul. Dumnezeu nu este numit nici­
unde în Scriptură „Adevărul" aşa cum este
numit „Duh" (Ioan 4:24), „Lumină" (1 Ioan
1:5) şi „Dragoste" (1 Ioan 4:8, 16), cu toate
că Isus S-a numit pe Sine însuşi „Adevărul"
( I o a n 14:6). D a r D u m n e z e u e s t e n u m i t
„Dumnezeule adevărate" (Ps. 31:5) şi „Dum­
nezeul adevărului" (Is. 65:16). Adevărul —
adevărul absolut, infinit — este fără îndoială
unul dintre atributele esenţiale ale lui Dumne­
zeu. Din acest motiv, atunci când se spune că
judecata lui Dumnezeu pronunţată împotri­
va oamenilor este potrivită cu (lit., „confor­
mă") „adevărul", acest lucru înseamnă că
nimeni nu poate scăpa. Nici un om nu se
poate „dezvinovăţi" (Rom. 2:1) şi nimeni nu
poate „scăpa". Un om poate fi moral şi ar
putea chiar să-i judece pe contemporanii săi,
că s-au scufundat cu totul într-un mod de
viaţă depravat, dar totuşi este j u d e c a t de
Dumnezeu pentru că face şi el astfel de
lucruri (cf. v. 1).
2:4. Neaplicând imediat pedeapsa Sa
divină împotriva umanităţii păcătoase, Dum­
nezeu îşi arată bogăţiile bunătăţii {chrestote-
tos, „bunăvoinţă în acţiune", folosit în legă­
tură cu Dumnezeu şi în 11:22; Ef. 2:7; Tit
3:4) îngăduinţei si îndelungei Lui răbdări
(cf. Fapte 14:16; 17:30; Rom. 3:25). Scopul
lui Dumnezeu este să-i îndrepte pe oameni
spre pocăinţă — o întoarcere la El — prin
bunătatea Sa. (Acest cuvânt tradus „bună­
tate" este chrestos, un sinonim al lui chres-
totetos, tradus tot „bunătate", folosit mai
înainte în acest verset.) Ambele cuvinte
înseamnă „ceea ce este de dorit sau potrivit
pentru o nevoie". Chrestos este folosit în
Romani 2:2-11
legătură cu Dumnezeu în Luca 6:35 şi în
1 Petru 2:3 şi în legătură cu oamenii în Efe-
seni 4:32. Nerecunoscând (GBV; lit., „fiind
ignoranţi în privinţa") scopurile lui Dumne­
zeu, oamenii au arătat „dispreţ" (kataphro-
neis, „a crede nedemn") pentru atributele şi
acţiunile lui Dumnezeu (cf. „înăduşe adevă­
rul", Rom. 1:18). Oamenii au avut cunoştinţă
despre Fiinţa lui Dumnezeu prin revelaţia
naturală (1:19-21, 28), dar nu au cunoscut
scopul bunătăţii Sale.
2. IMPARŢIALITATEA (2:5-11)
2:5-6. De ce ignoră oamenii intenţia lui
Dumnezeu de a fi bun (v. 4)? De ce o dis­
preţuiesc? Cauza este împietrirea (lit., „duri­
tate", „rigiditate", skleroteta, de unde provine
cuvântul „scleroză") inimii... care nu vrea
să se pocăiască. De aceea mânia lui Dum­
nezeu se acumulează ca într-un mare rezer­
vor până în ziua... dreptei Sale judecăţi,
în acea zi Dumnezeu va răsplăti fiecăruia
după faptele lui (citat din Ps. 62:12 şi Prov.
24:12). Judecata lui Dumnezeu se va întemeia
pe standardul adevărului (Rom. 2:2) şi va fi
imparţială.
2:7-11. Dumnezeu va da viaţa veşnică
celor ce, prin stăruinţa în bine, caută (tim­
pul prez. „continuă să caute") slava, cinstea
şi nemurirea. Pe de altă parte, El va da
mânie şi urgie celor ce... se împotrivesc
(lit., „continuă să nu asculte") adevărului şi
ascultă (timpul prez. „continuă să asculte")
de nelegiuire (adikia, „nedreptate, lipsa
neprihănirii"; cf. 1:18). Fiecare om care face
răul (continuă să-1 producă) va primi necaz
şi strâmtorare, în timp ce oricine face
(„continuă să lucreze") binele va primi slavă,
cinste (cf. „slava, cinstea" din 2:7) şi pace.
Această recompensă dreaptă a lui Dumnezeu
nu ţine seama de apartenenţa etnică şi de nici
un alt considerent în afara faptelor fiecărui
om.
Modul obişnuit de comportare, bun sau
rău, al unui om arată starea inimii sale. Viaţa
veşnică nu este recompensa unei vieţi bune;
acest lucru ar contrazice multe alte pasaje din
Scriptură care afirmă cu toată claritatea că
mântuirea nu este prin fapte, ci depinde în
totalitate de harul lui Dumnezeu pentru cei
care cred (ex., Rom. 6:23; 10:9-10; 11:6; Ef.
2:8-9; Tit 3:5). Faptele bune ale unui om
arată că inima lui este regenerată. O astfel de
persoană, răscumpărată de Dumnezeu, are
viaţă eternă. Dar şi opusul este adevărat: o
persoană care continuă să facă răul şi să res­
pingă adevărul arată că este neregenerată şi,
437
Romani 2:12-16
din această cauză, va face obiectul mâniei lui
Dumnezeu.
Afirmaţia: întâi peste Iudeu, apoi peste
Grec nu înseamnă că evreii se bucură de o
atenţie specială. Dimpotrivă, datorită stan­
dardului imparţialităţii lui Dumnezeu (înain­
tea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa
omului), ea se referă la faptul că Dumnezeu
se ocupă de întreaga rasă umană.
Expresia: „ziua... dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu" (Rom. 2:5), analizată fără a ţine
seama şi de alte texte, ar putea fi considerată
o dovadă a concepţiei că va exista o singură
judecată generală a întregii umanităţi. Cu
toate acestea, Scriptura nu susţine un astfel de
concept. Această expresie trebuie interpretată
împreună cu alte pasaje care arată clar că vor
exista mai multe judecăţi ale mai multor
grupuri şi în perioade diferite (cf. judecata
Israelului la a doua venire a lui Hristos, Ez.
2 0 : 3 2 - 3 8 ; j u d e c a t a n e e v r e i l o r la a d o u a
venire a lui Hristos, Mat. 25:31-46; judecata
din fala marelui tron alb, Apoc. 20:11-15).
Ideea principală a acestui pasaj este faptul că
Dumnezeu îi va judeca pe toţi oamenii, fără a
se menţiona detalii în legătură cu cei care vor
fi judecaţi şi când vor fi judecaţi.
3. ISUS HRISTOS (2:12-16)
2:12. Imparţialitatea lui Dumnezeu la
judecată se mai vede şi din faptul că îi va
trata pe oameni conform dispensaţiei în care
au trăit. „Legea a fost dat prin Moise" (Ioan
1:17), lucru care marchează începutul dispen­
saţiei Legii. Legea a fost dată poporului ales
al lui Dumnezeu, Israelul, iar neevreii au fost
consideraţi în afara Legii. De aceea Pavel
spune: Toţi (lit., „atât de mulţi câţi") cei ce au
păcătuit fără lege, vor pieri fără lege.
Neevreii care păcătuiesc vor pieri, dar Legea
lui Moise nu va fi folosită drept standard al
judecării lor. Pe de altă parte, evreii care au
păcătuit având (lit., „în sfera") lege, vor fi
judecaţi d u p ă lege. Neevreii nu sunt scutiţi
de judecata lui Dumnezeu, dar nu vor fi jude­
caţi conform standardului (Legea mozaică)
care nu le-a fost dat.
2:13. Citirea Legii făcea parte din fiecare
serviciu de la sinagogă, deci evreii erau cei ce
aud Legea. Cu toate acestea, a fi evreu şi a
auzi Legea nu însemna în mod automat a fi
considerat „neprihănit". Cei ce vor fi socotiţi
neprihăniţi (o acţiune juridică, tradusă de
obicei prin „îndreptăţiţi", de ex., în 3:24 —
GBV — sau „justificaţi", NIV; vezi comen­
tariile de la Rom. 1:17 despre „a justifica")
sunt cei ce împlinesc legea (lit., „împlinitorii
438
Legii"). Iacov susţine acelaşi lucru (Iac. 1:22-
25). De asemenea (cf. comentariilor de la
Rom. 2:7-10), Dumnezeu nu dă viaţa eternă
sau justificarea celor care fac fapte bune, ci
celor care cred (au încredere) în El şi au un
mod de viaţă care arată că inimile lor au fost
regenerate.
2:14-15. Evreii dispreţuiau Neamurile,
în parte pentru că n-au revelaţia voii lui
Dumnezeu din lege (a lui Moise). Totuşi, aşa
cum a arătat Pavel, există neevrei care fac din
fire lucrurile Legii. Aceste persoane arată că
Legea nu poate fi găsită numai pe table de
piatră şi că nu este inclusă numai în scrierile
lui Moise; ea mai este imprimată şi în inimi­
le lor şi este reflectată de faptele, conştiinţele
şi gândurile lor. Legea dată Israelului este în
realitate numai o prezentare specifică a cerin­
ţelor morale şi spirituale ale lui Dumnezeu
pentru fiecare om. Neevreii care duc o viaţă
morală dovedesc prin faptele lor că lucrarea
Legii este scrisă în inimile lor. Acest fapt
este confirmat de cugetul lor, acea facultate a
fiinţelor umane de a-şi evalua propriile fapte,
împreună cu gândurile lor, care fie îi acuză,
fie îi absolvă de păcat. Din acest motiv Pavel
spune că aceşti neevrei îsi sunt singuri lege
(v. 14).
Conştiinţa este o parte importantă a na­
turii umane, dar nu este un indicator absolut
al binelui. Conştiinţa poate fi „bună" (Fapte
23:1; 1 Tim. 1:5, 19; Evr. 13:18; GBV) şi
„curată" (Fapte 24:16 — „cuget curat", COR.
— 1 Tim. 3:19; 2 Tim. 1:3), dar poate fi si
„rea" (Evr. 10:22, GBV), „necurată" (Tit
1:15, GBV — adjectivul apare la plural,
n.tr.), „slabă" (1 Cor. 8:7, 10, 12, GBV), iar
unii oameni sunt „însemnaţi cu fierul roş" în
conştiinţa lor (1 Tim. 4:2). Toţi oamenii tre­
buie să se încreadă în Domnul Isus Hristos,
pentru ca „sângele lui H r i s t o s " să le facă
curat „cugetul" (Evr. 9:14).
2:16. Textul grecesc al acestui verset
începe prin: în ziua. Cuvintele: Şi faptul
acesta se va vedea nu apar în greacă, dar
au fost adăugate pentru a lega acest verset
de ideea principală a acestui paragraf (v.
5-13), judecata dreaptă a lui Dumnezeu (v. 5).
De fapt, versetele 14-15 prezintă o idee
menţionată în paranteze (aşa cum sunt cele
două versete în NIV). Această idee a prove­
nit din versetul 13 şi se bazează pe preju­
decata evreilor faţă de neevrei. Certitudinea
judecăţii este subliniată de cuvintele: Dum­
nezeu va judeca (lit., „Dumnezeu judecă").
Agentul judecăţii divine este Isus Hristos
(cf. Ioan 5:22, 27; Fapte 17:31). Această

judecată se va ocupa de lucrurile ascunse
ale oamenilor, le va descoperi şi va dovedi
că judecata lui Dumnezeu este dreaptă (cf.
1 Cor. 4:5). Nu Evanghelia lui Pavel este
standardul judecăţii lui Dumnezeu. Ideea este
că judecata dreaptă a lui Dumnezeu este un
element esenţial al evangheliei predicate de
Pavel şi un motiv al încrederii în răscumpă­
rarea completă a lui Isus.
în acest paragraf (2:1-16) Dumnezeu este
considerat Creatorul-Suveranul universului,
care controlează comportarea morală a cre­
aturilor umane. Standardele absolute ale lui
Dumnezeu sunt cunoscute. Dumnezeu îi pe­
depseşte pe cei răi şi îi răsplăteşte pe cei
drepţi în mod imparţial conform faptelor lor,
care arată care este starea inimilor lor.
Deoarece nici o fiinţă umană — cu excepţia
lui Isus H r i s t o s — nu p o a t e fi d e c l a r a t ă
neprihănită (justificată) de către Dumnezeu
pe baza meritelor proprii, fiecare om este
condamnat de Dumnezeu. în acest punct al
prezentării lui Pavel, modul prin care o per­
soană îşi poate asigura o poziţie dreaptă
înaintea lui Dumnezeu nu a fost încă pre­
zentat. Ideea principală a paragrafului este
dreptatea judecăţii lui Dumnezeu, lucru care
duce la concluzia că nimeni nu poate fi
declarat drept de către Dumnezeu pe baza
meritelor proprii.
C. Condamnarea evreilor necredincioşi
(2:17-3:8)
1. CONDAMNAREA DIN CAUZA
IPOCRIZIEI LOR (2:17-24)
2:17-20. Fără îndoială că Pavel s-a gân­
dit atât la evrei cât şi la neevreii cu o viaţă
morală atunci când a spus: „tu, care judeci pe
altul" (v. 1). Dar acolo nu s-a referit la ei
identificându-i concret aşa cum o face aici:
Tu, care te numeşti Iudeu. în greacă această
propoziţie este o propoziţie condiţională de
primă categorie în care afirmaţia condiţională
este considerată adevărată. Pavel s-a adresat
unor oameni care erau numiţi pe drept cuvânt
evrei şi care, de fapt, se lăudau cu acest
nume. Acest lucru este urmat de o listă de opt
trăsături morale şi religioase prin care evreii
se lăudau că le sunt superiori neevreilor, toate
aceste caracteristici fiind introduse de pronu­
mele relativ „care" („dacă", NIV, v. 17-2la).
Verbele folosite în a c e a s t ă listă sunt
toate la prezent sau au forţa prezentului, lucru
care subliniază caracterul repetitiv al acţiunii:
(1) E v r e i i se „ r e z e m a u " pe o L e g e ; îşi
puneau încrederea în faptul că Dumnezeu
Romani 2:17-24
le-a încredinţat-o lor. (2) Evreii se „laudă" cu
D u m n e z e u l lor, a d i c ă în l e g ă m â n t u l pe
care-1 aveau cu Dumnezeu. Drept rezultat al
acestor două lucruri, (3) evreii „cunosc" voia
Lui (ştiau care sunt dorinţele şi planurile
lui Dumnezeu) şi (4) „fac" deosebire (doki-
mazeis, „a testa şi a accepta lucrurile care au
trecut testul") între lucruri (diapheronla,
„lucrurile care sunt diferite şi, ca rezultat,
sunt foarte bune"; acelaşi cuvânt gr. apare în
Fii. 1:10, fiind tradus prin „lucruri alese").
Evreii erau preocupaţi de standardele spiri­
tuale superioare. Evreii au aceste calităţi pen­
tru că (5) sunt „învăţaţi" (lit., „sunt învăţaţi")
de Lege. Lecţiile de catiheză primite în tine­
reţe şi citirea regulată a Legii în sinagogi le
asigură evreilor o instruire continuă.
Cu toate că verbul următor (Rom. 2:19)
continuă structura condiţională de categoria
întâia începută în versetul 17, el marchează
totuşi o tranziţie în structura logică a pasaju­
lui. Este timpul perfect al unui verb care
înseamnă „a căuta să convingi" şi care în­
seamnă la perfect „a crede". (6) Mulţi evrei
sunt „convinşi" (GBV) şi, ca urmare, cred
anumite lucruri despre ei înşişi prin raportare
la neevrei. Pavel e n u m e r a patru astfel de
lucruri: eşti călăuza orbilor, lumina celor ce
sunt în întuneric, povăţuitorul (paideuten,
„cel care disciplinează, un instructor") celor
fără minte, învăţătorul celor neştiutori.
(7) Această convingere a evreilor se baza pe
faptul că aveau în Lege... dreptarul (mor-
phosin, „forma, asemănarea"; folosit în NT
numai aici şi în 2 Tim. 3:5) cunoştinţei
depline şi al adevărului (şi în gr. ambele
substantive sunt articulate).
2:21-24. Fără î n d o i a l ă că în t i m p ce
enumera caracteristicile prin care evreii se
deosebeau de ceilalţi o a m e n i , Pavel ar fi
primit numai încuviinţări din partea citito­
rilor săi evrei. Evreii se lăudau cu statutul lor
spiritual special, deosebit de al neevreilor.
Apostolul rezumă acum toate aceste deose­
biri în cuvintele (8) tu deci, care înveţi pe
alţii. Apoi Pavel pune întrebarea: pe tine
însuţi nu te înveţi? Această întrebare este
urmată de o serie de întrebări legate de lu­
cruri interzise de Lege: „furtul", „comiterea
adulterului" (GBV), atitudinea faţă de idoli,
evreul (în Rom. 2:17-27, apare „tu", singu­
larul) făcându-se vinovat de comiterea tutu­
ror acestor lucruri pe care îi învăţa pe alţii
să nu le facă. Pavel îl acuză pe evreu de
ipocrizie: Tu, care te făleşti („te lauzi"; cf.
v. 17) cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu
prin călcarea acestei Legi? Evreul cinstit ar
439
Romani 2:25-3:2
fi trebuit să răspundă întrebărilor lui Pavel,
recunoscându-şi vinovăţia şi ipocrizia. Pavel
nu condamna această ipocrizie a evreilor pe
baza autorităţii sale proprii; el a citat chiar
din Scriptura lor (sfârşitul versetului Is. 52:5
din LXX). Ipocrizia lor II dezonora pe
Dumnezeu; de asemenea Dumnezeu era hulit
între Neamuri din această cauză. „De ce
să-L onorăm pe Dumnezeu, ar fi putut argu­
menta neevreii, când poporul Său ales nu-L
urmează?"
2. CONDAMNAREA DIN CAUZA
ÎNCREDERII LOR ÎN RITUALURI
(2:25-29)
Evreii nu credeau numai în Legea lui
Moise, aşa cum arată paragraful anterior (v.
17-24), ci, de asemenea, şi în circumcizie,
semnul relaţiei lor speciale cu Dumnezeu, pe
baza unui legământ. Dar Pavel susţine că
încrederea numai în ritual era fără însemnă­
t a t e ş i c o n s t i t u i a t e m e i u l j u d e c ă ţ i i lui
Dumnezeu.
2:25-27. Tăierea împrejur, negreşit,
este de folos, dacă împlineşti Legea. Dim­
potrivă, dacă tu calci Legea (ceea ce era
adevărat), tăierea ta împrejur ajunge netă-
iere împrejur. în limba greacă a doua parte
a versetului 25 este interesantă: „Dacă tu eşti
un călcător al Legii, atunci tăierea ta împrejur
a devenit numai o tăiere a prepuţului." Cu
alte cuvinte, un evreu care încălca Legea era
exact la fel ca un neevreu care încălca Legea;
ritualul evreiesc al circumciziei nu mai în­
semna nimic.
Şi situaţia inversă este adevărată. Dacă
deci, cel netăiat împrejur (lit., „dacă pre-
puţul", un cuvânt folosit de evrei ca un nume
înjositor pentru neevrei; cf. comentariilor de
la v. 25) păzeşte (phyllase, „a păzi", de unde
şi „a respecta" sau „a împlini"; cf. 1 Tim.
5:21) poruncile Legii (lucru pe care unii
neevrei îl făceau), netăierea lui împrejur nu
i se va socoti ea ca o tăiere împrejur? Pavel
trage concluzia că un neevreu care împli­
neşte Legea îl judecă pe un evreu care, cu
toate că are slova Legii şi tăierea împrejur,
este un călcător al Legii. Un neevreu care
împlineşte cerinţele Legii, chiar dacă nu cu­
noaşte Legea (Rom. 2:14) este în ochii lui
Dumnezeu la fel ca un evreu tăiat împrejur.
Această idee era revoluţionară pentru evreii
care se considerau cu mult superiori nee­
vreilor (cf. v. 17-21).
2:28-29. Aceste versete reprezintă con­
cluzia întregului pasaj care începe la versetul
440
17. A fi un adevărat Iudeu nu se dovedeşte
prin lucrurile dinafară sau exterioare (cum
sunt purtarea filacteriilor, zeciuiala sau cir-
cumcizia). Adevărata tăiere împrejur nu
este ritualul exterior în sine. Dimpotrivă, un
evreu adevărat este cel care dovedeşte acest
lucru înăuntru, şi adevărata tăiere împrejur
este aceea a inimii, în duh. NIV traduce
cuvintele greceşti „în duh" prin „în Duh", ca
şi cum s-ar referi la Duhul Sfânt. Totuşi este
mai bine să interpretăm acest verset în sensul
că tăierea împrejur a inimii împlineşte „spiri­
tul" Legii lui Dumnezeu, nemulţumindu-se
doar cu o împlinire exterioară a Legii. Unii
evrei respectau regulile exterioare ale Legii,
dar inimile lor nu erau drepte înaintea lui
Dumnezeu (Is. 29:13). O inimă tăiată împre­
jur este „separată" de lume şi devotată lui
Dumnezeu. Adevăratul evreu primeşte lauda
nu de la oameni (ca fariseii), ci de la Dum­
nezeu, care vede n a t u r a i n t e r i o a r ă a oa­
menilor (cf. Mat. 6:4, 6) şi ştie ce se află în
inimile lor (cf. Evr. 4:12).
3. CONDAMNAREA DIN CAUZA
NECREDINŢEI LOR (3:1-8)
3 : 1 - 2 . O c a r a c t e r i s t i c ă a stilului lui
Pavel, mai ales în această Epistolă către
Romani, este de a pune o întrebare evidentă
care s-ar fi născut în mintea cititorilor săi în
urma prezentării sale şi de a răspunde la ea.
Reacţia normală în faţa materialului anterior
(2:17-29) este: Care este, deci, întâietatea
{perrison, „surplusul") Iudeului? Aceeaşi
întrebare cu alte cuvinte este: care este folo­
sul (opheleia, „avantajul") tăierii împrejur?
Prima întrebare provine din cuvintele lui
Pavel din 2:17-24, iar a doua din cuvintele
sale din 2:25-29. Răspunsul lui Pavel este
imediat şi direct: Oricum, sunt mari. El nu a
afirmat că faptul de a fi evreu sau de a fi tăiat
împrejur nu reprezenta nici un câştig.
Prin expresia: mai întâi de toate, Pavel
îşi manifestă intenţia de a enumera mai multe
lucruri, cu toate că el se referă la unul singur.
El a procedat în acest mod şi în alte locuri
(1:18; 1 Cor. 11:18). în acest caz, elementul
pe care 1-a prezentat este cel mai important şi,
într-un sens, cuprinde orice alt avantaj s-ar
mai putea menţiona. Evreilor le-au fost
încredinţate (timpul trecut al verbului din gr.
poate fi tradus prin „le erau încredinţate")
cuvintele (logia, pl. lui logos, „cuvânt" sau
„afirmaţie") lui Dumnezeu. Acest lucru se
poate referi la întregul Vechi Testament, dar
aici el include probabil numai promisiunile şi

poruncile lui Dumnezeu. Dar, în pofida po­
ziţiei lor privilegiate, evreii nu au putut trăi
conform standardelor lui Dumnezeu.
3:3-4. Faptul că principalul avantaj al
evreilor era că „le-au fost încredinţate cuvin­
tele lui Dumnezeu" ridică o altă întrebare. Şi
ce are a face dacă unii n-au crezut? Verbul
tradus prin „n-au crezut" mai înseamnă şi „a
fi n e c r e d i n c i o s " . A c e a s t ă t r a d u c e r e este
preferabilă pentru că acelaşi verb este tradus
prin „încredinţate" în versetul 2. Este ade­
vărat faptul că unii evrei nu au crezut promi­
siunile lui Dumnezeu, dar la fel de adevărat
este şi faptul că unii evrei nu au fost credin­
cioşi lucrului care le-a fost încredinţat.
Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui
Dumnezeu? Răspunsul lui Pavel în faţa aces­
tei posibilităţi este: Nicidecum {me genoito,
„să nu fie asa", o exclamaţie frecvent întâl­
nită la Pavel; cf. v. 6, 31;' 6:1, 15; 7:7, 13;
11:1, 11.). Deşi unii evrei nu au crezut sau au
fost necredincioşi (fapt dovedit de modul lor
de viaţă păcătos prezentat în 2:21-23, 35),
Dumnezeu rămâne credincios Cuvântului
Său (cf. Deut. 7:9; 1 Cor. 1:9; Evr. 10:23;
11:11; 1 Pet. 4:19). Acest concept al credin-
cioşiei Iui Dumnezeu în ciuda necredinţei
I s r a e l u l u i este d e z v o l t a t m a i pe larg în
Romani 9-11.
Pavel a c o n t i n u a t : D u m n e z e u să fie
găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi
mincinoşi. Aceste cuvinte înseamnă: „Dum­
nezeu să continue să fie adevărat, chiar dacă
fiecare om devine un m i n c i n o s . " Această
idee este preluată din Psalmul 116:11. Ca o
dovadă suplimentară, Pavel a citat Psalmul
51:4.
3:5-6. Apostolul şi-a continuat argu­
mentaţia prin alte întrebări. Prima este: dacă
nelegiuirea evreilor nu a făcut decât să subli­
nieze neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom
zice? Se poate trage concluzia că Dumnezeu
este nedrept când îşi arată m â n i a faţă de
evrei? Pavel a intercalat imediat cuvintele:
Vorbesc în felul o a m e n i l o r şi a răspuns:
Nicidecum! (me genoito, acelaşi răspuns ca
în v. 4; cf. v. 31). Dacă Dumnezeu ar fi în­
tr-adevăr nedrept în judecarea evreilor necre­
dincioşi, atunci cum va judeca El lumea?
Bineînţeles că acest lucru este imposibil. în
concluzie, pentru că Dumnezeu va judeca
lumea (cf. 2:5), El nu va fi nedrept în mani­
festarea mâniei Sale fată de evreii vinovaţi
(cf. 2:11).
3:7-8. A doua întrebare este: dacă prin
lipsa de credinţă a cuiva adevărul lui Dum­
nezeu străluceşte, cum poate Dumnezeu
Romani 3:3-9
să-1 judece cu dreptate ca păcătos? Cu alte
cuvinte, dacă păcatul îi aduce beneficii lui
Dumnezeu, de ce se întoarce El să-i judece
pe păcătoşi pentru păcatul lor? Pavel a pus
aceste două întrebări, care sunt exemple ale
cazuisticii oamenilor nemântuiţi, pentru că
unii dintre oponenţii săi îl acuzau pe nedrept
că el ridică aceste probleme şi le proclamă
ca fiind adevărate: Şi de ce să nu facem răul
(lit., „lucruri rele") ca să vină bine (lit., „lu­
cruri bune") din el? Apostolul nu a răspuns
acestor acuzaţii. I-a lăsat pe aceşti oameni în
mâna lui Dumnezeu şi s-a mulţumit să spună:
Osânda (krima, „judecata") acestor oameni
este dreaptă. Totuşi, mai târziu a discutat o
întrebare similară (6:1). A sugera, aşa cum
fac aceste două întrebări (3:5, 7), că Dumne­
zeu este nedrept în condamnarea păcatului
însemnă a blasfemia însăşi natura lui Dumne­
zeu. Aceste persoane care pun la îndoială
dreptatea judecăţii lui Dumnezeu sunt ele
însele condamnate!
D. Condamnarea tuturor fantelor umane
(3:9-20)
în acest paragraf Pavel încheie nu numai
discuţia sa despre condamnarea evreilor, ci
şi discuţia despre manifestarea dreptăţii lui
Dumnezeu prin condamnarea rasei umane
păcătoase.
1. TOŢI SUNT SUB PĂCAT (3:9-18)
3:9. Pavel a întrebat: Ce urmează a-
tunci? şi Suntem noi mai buni decât ei?
Sensul exact al acestui verb grecesc, proe-
chometha (folosit numai aici în NT), este
dificil de determinat. Cel mai bine este să
considerăm că această întrebare ar fi fost
pusă de cititorii evrei cărora le-a scris Pavel
şi ar trebui tradusă: „Suntem noi preferaţi?"
Atât materialul precedent cât şi răspunsul lui
Pavel (Nicidecum) acordă sprijin acestei
soluţii. „Nicidecum" înseamnă literal „în nici
un caz". Nu este expresia caracteristică a lui
Pavel, me genoito, folosită în versetul 3, 6 şi
31, precum şi în alte părţi. Evreii au avantaje
faţă de neevrei (2:17-20a; 3:1-2), dar Dum­
nezeu nu îi tratează preferenţial.
Ca o dovadă a faptului că evreii nu au o
poziţie preferenţială, Pavel afirmă că mai
înainte i-a acuzat pe toţi, fie Iudei, fie Greci
că sunt sub păcat, adică se află sub puterea
şi controlul păcatului şi sub condamnarea
care rezultă de aici (cf. 1:18; 2:5). Ordinea în
care au fost acuzate aceste două grupuri a
fost: mai întâi neevreii (1:18-2:16) şi apoi
evreii (cap. 2). Această ordine este inversată
441
Romani 3:10-20
aici pentru că Pavel a discutat mai înainte
despre evrei.
3:10-12. Pentru a-şi justifica acuzaţia
că toţi se află „sub păcat", Pavel a citat în
versetele 10-18 din şase pasaje ale Vechiului
Testament. Romani 3:10-12, preluat din
Psalmul 14:1-3, arată că nici un om (nu există
excepţie de la această stare) nu este nepri­
hănit (cf. Rom. 1:18, 29-31), nu îl înţelege
pe Dumnezeu (cf. 1:18b, 28), nici nu-L
caută (lit., „a c ă u t a cu tot d i n a d i n s u l " ) .
Pasajul mai arată că toţi s-au abătut de la
El (cf. 2:5; Is. 53:5), au ajuns nişte netreb­
nici (de la achreioo, „devenit tară valoare",
folosit numai aici în NT) şi nu fac binele
(chrestoteta, „bunătate" sau „bunăvoinţă în
acţiune"; cf. 2 Cor. 6:6; Gal. 5:22: şi comen­
tariile de la Rom. 2:4). Fără Duhul Sfânt care
vine să locuiască în ei, oamenii nu pot mani­
festa această roadă a Duhului (Gal. 5:22). Nu
au o capacitate interioară spirituală prin care
în mod normal şi automat să manifeste bună­
tatea adevărată faţă de alţii. Dimpotrivă,
păcatul îi determină să fie egoişti şi egocen­
trici.
Aceste şapte expresii acuzatoare se
încheie prin cuvintele: nici unul măcar, care
apar şi în Romani 3:10. Această repetiţie su­
bliniază adevărul că nu se poate găsi nici o
singură excepţie (bineînţeles, în afara Fiului
lui Dumnezeu) în rasa umană.
Deşi Pavel nu a c i t a t P s a l m u l 14:2:
„Domnul se uită de la înălţimea cerurilor
peste fiii oamenilor", acest verset este impor­
tant pentru că lucrurile care urmează în acel
psalm sunt consecinţa condamnării omenirii
de către Dumnezeu.
3:13-18. Aceste versete prezintă infamia
şi răutatea diverselor părţi ale corpului ome­
nesc, lucru care arată în mod figurativ că
fiecare parte a corpului contribuie la con­
damnarea unei persoane. în ordinea lor aceste
citate sunt luate din Psalmul 5:9 (Rom.
3:13a); Psalmul 140:3 (Rom. 3:13b); Psalmul
10:7 (Rom. 3:14); Isaia 59:7-8 (Rom. 3:15-
17); şi Psalmul 36:1 (Rom. 3:18). Ele se
referă la trei acţiuni: vorbirea (Gâtlejul...
limbile... buze... gura; v. 13-14), purtarea
(picioarele; v. 15-17) şi vederea (ochilor;
v. 18). Modul lor de a vorbi este corupt
( m o r m â n t deschis; cf. Iac. 3:6), necinstit
(ca să înşele; cf. Ps. 36:3), dăunător (venin
de aspidă; cf. Iac. 3:8) şi hulitor (plină de
blestem şi de a m ă r ă c i u n e ; cf. Iac. 3:9-10).
întâi vorbesc despre păcat apoi trec la
comiterea lui, ajungând repede chiar şi la
ucidere (cf. Prov. 1:11-12, 15-16). Rezultatul
442
este că ei şi alţii sunt distruşi material
spiritual, au o stare mizerabilă şi nu cunosc
c a l e a p ă c i i (cf. Is. 57:21). Pavel rezumă
toate aceste lucruri prin cuvintele: frica
Dumnezeu nu este înaintea lor. Teama
Dumnezeu (i.e., venerarea Lui prin închinare,
încredere, ascultare şi slujire) este trăsătura
esenţială a unei persoane evlavioase (cf. Iov
28:28; Prov. 1:7; 9:10; Ecl. 12:13). Deci, pen­
tru un evreu a nu se teme de Dumnezeu
reprezenta culmea păcatului şi a nebuniei. In
aceste versete (Rom. 3:10-18) Pavel nu le-a
mai lăsat cititorilor evrei nici un temei
baza căruia să spună că afirmaţia lui că e
sunt păcătoşi contrazice Vechiul Testament.
2. TOŢI SUNT CONŞTIENŢI DE PĂCAT
(3:19-20)
3:19-20. Pavel şi-a încheiat prezentarea
cu o ultimă afirmaţie adresată evreilor referi
toare la scopul şi lucrarea Legii. El s-a inel
şi pe sine însuşi în grupul cititorilor săi evrei
spunând: Ştim însă. Principiul este evident:
poruncile Legii se adresează celor ce sunt
sub Lege. Legea nu era un talisman, şi evreii
nu puteau să o asculte sau să o ignore după
dorinţa lor; ei se aflau „sub" Lege şi răspun­
deau în faţa lui Dumnezeu de acest lucru
(cf. evreii şi neevreii aflându-se „sub păcat",
v. 9). Lucrarea Legii a avut scopul ca orice
gură să fie astupată (lit., „oprită") şi toată
lumea să fie găsită vinovată (lit., „să devină
r e s p o n s a b i l ă " ) î n a i n t e a Iui D u m n e z e u .
Nimeni nu poate invoca în apărarea lui faptul
că nu se află sub păcat. Legea scoate în evi­
denţă standardele lui Dumnezeu şi arată că
oamenii sunt incapabili să trăiască la nivelul
lor.
în cele din urmă, Legea nu este calea
prin care cineva va fi socotit neprihănit (jus­
tificat) înaintea Lui (cf. 3:28). Nu acesta a
fost scopul ei (Fapte 13:39; Gal. 2:16; 3:11).
Dimpotrivă, p r i n Lege vine c u n o ş t i n ţ a
deplină a păcatului (cf. Rom. 5:20; 7:7-13).
Legea mozaică este instrumentul con­
damnării, nu al justificării.
III. N e p r i h ă n i r e a lui D u m n e z e u
descoperită în justificare
(3:21-5:21)
Prin condamnarea de către Dumnezeu a
întregii rase umane, propria Lui neprihănire
personală şi infinită a fost descoperită, îm­
preună cu faptul că nici o fiinţă umană — cu
excepţia Domnului Isus Hristos — nu a fost
şi nici nu va fi c a p a b i l ă să se r i d i c e la

înălţimea standardului lui Dumnezeu şi să
fie acceptată de El pe baza meritelor proprii.
Acum, în a doua secţiune importantă a
Epistolei către Romani, Pavel discută despre
„neprihănirea acordată" oamenilor de către
Dumnezeu prin Isus prin actul justificării.
Justificarea este declararea juridică a nepri­
hănirii ca rezultat al atribuirii neprihănirii lui
Hristos credincioşilor, asigurată de harul lui
Dumnezeu şi însuşită prin credinţă.
A. Neprihănirea acordată explicată
(3:21-31)
3:21. Prin cuvintele: D a r a c u m Pavel
face un mare contrast al acestui material cu
cel precedent. Cu puţin înainte, el a afirmat:
„Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea
Lui [Dumnezeu] prin faptele Legii" (v. 20).
Acum această afirmaţie este urmată de o alta:
fără lege (în gr. această expresie ocupă prima
poziţie în propoziţie, fapt ce îi subliniază im­
portanţa) s-a a r ă t a t (a fost făcută evidentă) o
neprihănire pe care o dă Dumnezeu. în esen­
ţă, aceste cuvinte sunt o repetare a celor spuse
în 1:17a. Dar acum Pavel adaugă: despre ea
mărturisesc Legea şi proorocii. Ceea ce spune
acum Pavel despre neprihănirea lui Dumne­
zeu nu este străin de Vechiul Testament.
„Legea şi proorocii" este o expresie folosită
deseori pentru a d e s e m n a întregul Vechi
Testament (vezi referinţele de la Mat. 5:17),
Legea referindu-se la primele cinci cărţi şi
proorocii la celelalte cărţi. Pavel a ilustrat
acest adevăr în R o m a n i 4 folosind Legea
(Avraam: Gen. 15:6; Rom. 4:1-3, 9-23) şi
proorocii (David: Ps. 32:1-2; Rom. 4:4-8).
3:22. Prima parte a acestui verset nu este
o propoziţie nouă în greacă (cum este în NIV
— n.tr.); este o propoziţie apoziţională şi
poate fi tradusă „o neprihănire d a t ă de
Dumnezeu prin credinţă. Aceste cuvinte
i-au adus aminte lui Pavel din nou de insis­
tenţa evreilor că au un statut special înaintea
lui Dumnezeu. Drept rezultat, el a adăugat:
Nu este nici o deosebire (cf. 10:12), cuvinte
introduse în greacă prin cuvântul „deoarece"
pentru a le lega de afirmaţia precedentă.
Toate privilegiile anterioare ale evreilor nu
mai există în această Epocă în care Dum­
nezeu oferă un statut de neprihănit înaintea
Lui tuturor oamenilor păcătoşi numai pe baza
credinţei în Hristos. Fiindcă toţi sunt „sub
păcat" (3:9), mântuirea este „pentru toţi" fără
discriminare.
3:23. Pavel a arătat că nu există nici o
„deosebire" între ^fiinţele umane pentru că
toţi au păcătuit. în greacă, literal este „toţi
Romani 3:21-24
păcătuiau" (pantes hemarton). Aceleaşi două
cuvinte greceşti sunt folosite şi în versetul
5:12 (cf. comentariilor de la acel verset).
Pentru că întreaga rasă umană era scufundată
în păcat împreună cu Adam, toţi (evrei sau
neevrei) sunt păcătoşi. Este imposibil să spui
că există o „deosebire", că privilegiile evre­
ilor (2:12-21; 3:1) îi scuteau de condamnarea
lui Dumnezeu.
Nu numai că toţi au păcătuit, ci şi toţi
sunt lipsiţi. în greacă este un singur verb la
timpul prezent, fapt ce arată o acţiune conti­
nuă. Deci se poate traduce: „continuă să fie
lipsiţi". Faptul evident este că, fiind păcă­
toasă, nici o fiinţă umană nu poate satisface
slava lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu
este splendoarea Sa, manifestarea exterioară
a a t r i b u t e l o r Sale. D u m n e z e u d o r e ş t e ca
oamenii să împărtăşească această splendoare,
ca ei să ajungă ca El, adică ca Hristos (cf.
„slavă" în 5:2; 2 Cor. 3:18; Col. 1:27; 2 Tes.
2:14). Dar păcatul îi împiedică pe oameni să
aibă parte de această slavă.
3:24. Din cauza păcatului omului, Dum­
nezeu a intervenit acordând neprihănirea Sa,
pentru că toţi care cred sunt socotiţi nepri­
hăniţi (timpul prez. poate fi tradus prin „con­
tinuă să fie socotiţi neprihăniţi", i.e., fiecare
om este justificat atunci când crede). „Socotiţi
neprihăniţi" (dikaioo) este un termen juridic
care înseamnă „declarat neprihănit" (nu „fă­
cut neprihănit"; cf. Deut. 25:1). Vezi comen­
tariile de la Romani 1:17 despre folosirea
frecventă a acestui verb de către Pavel şi
despre substantivul înrudit „neprihănire".
Justificarea de către Dumnezeu a celor
care cred este acordată fără plată (dorean,
„ca un dar gratuit"), p r i n h a r u l Său. Dum­
nezeu justifică prin harul Său, favoarea Sa
nemeritată. Cuvântul har este de asemenea un
cuvânt favorit al lui Pavel, pe care el îl
foloseşte de 24 de ori în Romani (în gr.), dar
Dumnezeu nu declară o persoană neprihănită
fără un temei obiectiv, fără să se ocupe de
păcatul ei. Acest temei este r ă s c u m p ă r a r e a ,
care este în Hristos Isus. Cuvântul grec pen­
tru „răscumpărare" este apolytrosis, care pro­
vine din lytron, „plata unei răscumpărări".
Apolytrosis este folosit de 10 ori în Noul
Testament (Luca 21:28, GBV; Rom. 3:24;
8:23; 1 Cor. 1:30; Ef. 1:7, 14; 4:30; Col. 1:14;
Evr. 9:15). (Vezi tabelul „Cuvintele din Noul
Testament ce denotă răscumpărarea" de la
Mar. 10:45.) Moartea lui Hristos de pe crucea
Calvarului a fost preţul plăţii pentru păcatul
uman care a asigurat eliberarea din robia lui
Satan şi a păcatului a fiecărei persoane care
443
Romani 3:25a-30
crede în promisiunea lui Dumnezeu de a ierta
şi de a mântui.
3:25a. Pe El, pe Hristos, Dumnezeu L-a
r â n d u i t . . . să fie... o jertfă de ispăşire.
Cuvântul grecesc pentru „jertfa de ispăşire"
este hilasterion. Acest substantiv este folosit
în Noul Testament numai în Evrei 9:5 unde
este tradus „scaunul îndurării" (COR. marg.
şi GBV) chivotului legământului. Pe acest
capac era stropit s â n g e l e ţapului în Ziua
Ispăşirii pentru a acoperi (a ispăşi) păcatele
Israelului (Lev. 16:15) şi a-L satisface pe
Dumnezeu pentru încă un an. Moartea lui
Isus este sacrificiul suprem care a satisfăcut
complet cerinţele lui Dumnezeu pentru
oamenii păcătoşi, îndepărtând astfel mânia
Lui de la cei care cred. (Verbul hilaskomai,
„a satisface printr-un sacrificiu, a împăca",
este folosit în Luca 18:13 [„ai milă"] şi în
Evr. 2:17 [„să facă ispăşire"]. Iar substantivul
înrudit, hilasmos, .jertfă de ispăşire", apare
în 1 Ioan 2:2; 4:10.)
Hristos, Jertfa de ispăşire a lui Dumne­
zeu pentru păcat a fost „rânduit" (lit., „ară­
tat", „făcut c u n o s c u t " ) spre deosebire de
capacul ispăşirii din Cortul întâlnirii care era
ascuns vederii. Această lucrare a lui Hristos
este prin credinţa în sângele Lui (cf. Rom.
5:9). Ea este însuşită prin credinţă (3:22).
Prin moartea lui Isus şi prin vărsarea sângelui
Său pedeapsa pentru păcat a fost plătită şi
Dumnezeu a fost satisfăcut sau împăcat.
Expresia „în (sau prin) sângele Lui" probabil
că determină expresia „jertfă de ispăşire", nu
„ p r i n c r e d i n ţ ă " . Un c r e d i n c i o s c r e d e în
Hristos, nu în sângele Lui ca atare.
3:25b-26. Scopul lui Dumnezeu în
moartea lui Hristos a fost să-Şi a r a t e nepri­
hănirea Lui (i.e., neprihănirea juridică a lui
Dumnezeu, dikaiosynes; cf. comentariilor de
la 1:17); căci trecuse cu vederea păcatele
d i n a i n t e (Fapte 17:30), î n v r e m e a î n d e -
lungei r ă b d ă r i a lui Dumnezeu (anoche, „a
reţine, a amâna"). De ce nu a pedepsit întot­
deauna Dumnezeu păcatul în trecut? înseam­
nă acest lucru că, până la urmă, Dumnezeu nu
este neprihănit? Pavel a spus mai înainte că
Dumnezeu este îndelung răbdător pentru că
doreşte ca oamenii să se pocăiască (Rom.
2:4). Aici se spune că Dumnezeu este înde­
lung răbdător pentru că anticipează soluţia
pentru iertarea păcatelor prin moartea lui Isus
Hristos. Această răbdare a fost o dovadă a
harului Său (cf. Fapte 14:16; 17:30), nu a
nedreptăţii Sale.
Pavel insistă atât de mult pentru ca ne­
prihănirea lui Dumnezeu să fie recunoscută
444
încât (Rom. 3:26) el a repetat (din v. 25)
cuvintele: să-Şi a r a t e neprihănirea (dikaio­
synes, „neprihănirea, dreptatea") Lui. Scopul
lui Dumnezeu în moartea răscumpărătoare şi
ispăşitoare a lui Isus Hristos a fost să fie
(văzut) neprihănit (dikaion, „drept") şi să
socotească n e p r i h ă n i t (dikaiounta, „Cel
care declară drept") pe cel ce crede în Isus.
Dilema divină a lui Dumnezeu a fost cum
să-Şi satisfacă propria neprihănire şi cerinţele
ei pentru oamenii păcătoşi şi, în acelaşi timp.
cum să-Şi arate harul, dragostea şi îndurarea
Sa prin aducerea la Sine a creaturilor rebele
şi înstrăinate. Soluţia a fost sacrificiul lui
Isus Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, şi
acceptarea prin credinţă a acestei jertfe de
către păcătoşii individuali. Moartea lui Hris­
tos a satisfăcut neprihănirea lui Dumnezeu (El
este drept pentru că păcatul „a fost plătit") şi
I-a permis lui Dumnezeu să-1 declare nepri­
hănit pe fiecare păcătos.
3:27-28. După ce a explicat neprihănirea
asigurată de Dumnezeu păcătoşilor, Pavel a
luat în considerare cinci întrebări (în gr.) pe
care a anticipat că le pot avea cititorii săi.
Două întrebări se află în versetul 27, două în
versetul 29 şi cealaltă în versetul 31. Prima
este: Unde este, deci, pricina de laudă?
Cum să se laude evreii cu poziţia lor specială
(2:17-20, 23)? Răspunsul lui Pavel este tăios:
S-a dus (a fost complet eliminată).
Deoarece justificarea este prin har (3:24)
prin credinţă (v. 22. 25-26), lauda cu reali­
zările (faptele) este imposibilă. Acest lucru a
dus la a doua întrebare: Prin ce fel de lege?
(Aici „lege" înseamnă în gr. „principiu".) A
faptelor? (lit. „prin fapte"). Răspunsul lui
Pavel a fost: Nu (lit., „nicidecum"); ci prin
legea credinţei. Faptele (i.e., respectarea
Legii) nu reprezintă un motiv de laudă pentru
că Legea nu poate justifica. Nu a fost dată în
acest scop (cf. v. 20). Apoi apostolul a făcut
un rezumat: P e n t r u că noi credem (verbul
logizometha, „a considera", conţine aici ideea
de concluzie definitivă) că omul este socotit
neprihănit (justificat) prin credinţă (cf. v.
22, 25-27), fără faptele Legii.
3:29-30. Următoarele două întrebări se
ocupă de acelaşi aspect al caracterului dis­
tinctiv al evreilor, dar dintr-un unghi diferit.
Pentru că neevreii se închină dumnezeilor
falşi prin idoli, evreii au tras concluzia că
I e h o v a , D u m n e z e u l viu şi a d e v ă r a t (Ier.
10:10) era n u m a i D u m n e z e u l I u d e i l o r .
Acest lucru era adevărat în^ sensul că evreii
erau singurul popor care îl recunoştea pe
Iehova şi I se închina (cu excepţia câtorva

prozeliţi neevrei care s-au alăturat iudais­
mului). Dar, în realitate, Iehova, fiind Cre­
atorul şi Suveranul tuturor oamenilor, este
Dumnezeul tuturor oamenilor. î n a i n t e ca
Dumnezeu să-1 cheme pe Avraam şi pe
descendenţii lui din Israel să fie poporul Său
ales (Deut. 7:6), Dumnezeu s-a ocupat de
toate popoarele în mod egal. Chiar şi după
alegerea Israelului ca poporul Său deosebit,
Dumnezeu a afirmat clar (ex., în cartea lui
Iona) că El este Dumnezeu... şi al Nea­
murilor la fel ca al evreilor. Acum, pentru
că nu există nici o diferenţă între oameni,
deoarece toţi sunt păcătoşi (Rom. 3:23) şi
pentru că temelia mântuirii a fost asigurată
de m o a r t e a jertfitoare a lui Isus Hristos,
Dumnezeu îi tratează în mod egal pe toţi pe
această bază. Astfel, Dumnezeu este unul
singur (sau „Dumnezeu este unul"). Fără
îndoială că Pavel s-a gândit la „Shema" lui
Israel: „Ascultă, Israele! Domnul [Iehova],
Dumnezeul ['Elohîm] nostru, este singurul
Domn [Iehova]1' (Deut. 6:4). Acest Dumne­
zeu unic, Stăpân atât peste evrei cât şi peste
neevrei, va socoti neprihăniţi pe toţi cei care
vin la El, indiferent de poporul din care
provin (pe cei tăiaţi împrejur şi pe cei
netăiaţi împrejur), prin îndeplinirea acele­
iaşi condiţii: prin credinţă.
3:31. Ultima întrebare este: Deci, prin
credinţă desfiinţăm noi Legea? Pavel
r ă s p u n d e în stilul lui c a r a c t e r i s t i c : Nici­
d e c u m (me genoito, „ s ă nu fie a ş a " ; cf.
comentariilor de la v. 4) şi apoi a explicat:
Dimpotrivă, noi întărim Legea. Scopul
Legii mozaice este împlinit, şi locul ei în
planul general al lui Dumnezeu este realizat
atunci când îl conduce pe un om la credinţa în
Isus Hristos (cf. v. 20; Gal. 3:23-35). Pavel a
afirmat în mod repetat că mântuirea este prin
credinţă, nu prin faptele Legii. El a scris
cuvântul „credinţă" de opt ori în Romani
3:22-31! (Vezi v. 22, 25-28, 30 [de două ori]
şi 31.)
B. Neprihănirea acordată exemplificată
(cap. 4)
Apostolul Pavel a afirmat faptul că
Dumnezeu îi declară neprihăniţi pe oameni pe
baza principiului credinţei, nu a faptelor.
Dacă această poziţie este adevărată, atunci el
trebuia să o dovedească cu exemple din trecut.
El a tăcut acest lucru vorbind despre Avraam,
patriarhul Israelului (cf. Ioan 8:39) şi despre
David (cf. comentariilor despre „Legea şi
proorocii", Rom. 3:21).
Romani 3:31-4:8
1. PRIN CREDINŢĂ, NU PRIN FAPTE
(4:1-8)
4:1. Pavel abordează exemplul lui Avra­
am cu prima din cele şase ocazii când
foloseşte întrebarea: Ce vom zice (6:1; 7:7;
8:31; 9:14, 30). El s-a referit la Avraam ca la
strămoşul nostru („strămoşul" este folosit
numai aici în NT). Fără îndoială că scopul lui
a fost să facă deosebire între calitatea lui
Avraam de strămoş fizic şi cea de părinte
spiritual, menţionată mai târziu în 4:11-12,
16. Deci, ce a căpătat, prin puterea lui,
Avraam? Ce lecţie puteau învăţa cititorii lui
Pavel din relatarea biblică a experienţei lui
Avraam?
4:2-3. Rabinii învăţau că Avraam a rea­
lizat un surplus de merite prin faptele sale,
care a ajuns la dispoziţia descendenţilor săi.
Pavel a construit pe această idee şi a fost de
acord că, presupunând că a fost socotit
neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude
(cf. a se lăuda din 2:17, 23; 3:27). Dar, a in­
sistat Pavel, el se putea lăuda numai în faţa
altor oameni, nu înaintea lui Dumnezeu.
Chiar dacă un om şi-ar putea realiza nepri­
hănirea lui mărginită prin fapte — deşi acest
lucru era imposibil — el nu s-ar putea lăuda
în prezenţa lui Dumnezeu. Apoi Pavel s-a
referit la o autoritate pe care o recunoşteau
cititorii săi şi a întrebat: Căci ce zice Scrip­
tura? El a citat Geneza 15:6, care spune
despre credinţa lui Avraam în Dumnezeu şi în
promisiunea Sa că i s-a socotit ca nepri­
hănire. Pentru că el a crezut, Dumnezeu i-a
atribuit neprihănire („a credita, a pune în
seama cuiva", elogisthe, de la logizomai, este
un termen contabil). Pavel a citat acest verset
şi înainte (Gal. 3:6).
4:4-5. Apoi apostolul a discutat despre
semnificaţia acestui citat din Scriptură. El
a arătat că plata unui lucrător este ceea ce
i se cuvine, pentru că a câştigat-o, şi nu i
se dă ca un har. Dimpotrivă, un om care nu
lucrează, dar crede (aceste verbe sunt la
prez.) în Dumnezeu, Cel ce socoteşte pe
păcătos (asebe, „neevlavios, rău"; cf. 5:6)
neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este
socotită ca neprihănire (cf. 4:3). Avraam
a fost asemenea acestui din urmă om, aşa
cum a afirmat Scriptura. El a fost socotit
neprihănit nu pentru că a avut fapte, ci pentru
că s-a încrezut în Dumnezeu.
4:6-8. Acest fapt despre Avraam a fost
adevărat, de asemenea, şi despre David,
Pavel citând din Psalmul 32:1-2 despre
m o d u l plin de har în care D u m n e z e u s-a
purtat cu David. Un om, ca David, pe care
445
Romani 4:9-15
Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte nepri­
hănit, este binecuvântat. Păcatele acestui om
sunt iertate şi acoperite. în loc ca păcatul
lui să fie pus pe seama lui (logisetai),
Dumnezeu pune pe seama lui neprihănirea.
2. PRIN CREDINŢĂ, NU PRIN
RITUALURI (4:9-12)
4:9-10. Pavel ridică din nou problema
poziţiei speciale a evreilor (cf. 2:17-2la;
3:1-2). Modul în care este pusă întrebarea
în greacă sugerează răspunsul: Fericirea
aceasta este pentru cei netăiaţi împrejur
(neevreii) ca şi pentru cei tăiaţi împrejur
(evreii). Dar ca să răspundă Pavel apelează
iarăşi la exemplul lui Avraam. A repetat
declaraţia plină de autoritate scripturală că
Avraam a fost declarat neprihănit prin cre­
dinţa lui. Apoi Pavel a pus întrebarea dacă
justificarea lui Avraam a avut loc după sau
înainte de tăierea lui împrejur. Răspunzând
la propria lui întrebare, Pavel afirmă: Nu
când era tăiat împrejur, ci când era netă­
iat împrejur. (în gr. este lit., „nu în tăiere
împrejur, ci în netăiere împrejur".) Vârsta lui
Avraam când a fost socotit neprihănit (Gen.
15:6) nu este precizată. Mai târziu însă, când
Agar i 1-a născut pe Ismael, el avea 86 de ani
(Gen. 16:16). După aceasta Dumnezeu i-a dat
lui Avraam instrucţiunea să îndeplinească
ritualul circumciziei în cazul tuturor descen­
d e n ţ i l o r săi de sex m a s c u l i n ca semn al
legământului lui Dumnezeu cu el; acest lucru
s-a întâmplat când Avraam avea 99 de ani
(Gen. 17:24). Deci, circumcizia lui Avraam a
avut loc la mai bine de 13 ani după justifi­
carea sa prin credinţă.
4:11-12. Deci, susţine Pavel, tăierea îm­
prejur, ca semn, a fost o pecete a adevărului
că a fost socotit neprihănit datorită faptului că
avea credinţă, când era netăiat împrejur
(lit., „în netăiere împrejur"). Circumcizia, ca
„semn" sau „pecete" a fost o dovadă exte­
rioară a justificării pe care Avraam a primit-o
mai înainte. Scopul lui Dumnezeu a fost ca
Avraam să fie tatăl tuturor celor care cred
şi sunt astfel justificaţi. în acest grup se
includ atât cei necircumcişi (neevreii) cât şi
cei tăiaţi împrejur (evreii). Evreii trebuie să
facă mai mult decât să fie tăiaţi împrejur
pentru a fi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu.
Ei trebuie să „calce" pe urmele credinţei, la
fel ca Avraam (cf. 2:28-29). în concluzie,
ritualul circumciziei, pe care se bazau mulţi
evrei ca să fie mântuiţi, nu contribuie în nici
un fel la obţinerea unui statut deosebit îna­
intea lui Dumnezeu. Nu le conferă o poziţie
446
specială înaintea Lui, pentru că ei trebuie să
fie declaraţi neprihăniţi pe baza credinţei în
Dumnezeu.
3. PRIN CREDINŢĂ, NU PRIN LEGE
(4:13-17)
4:13. Evreii mai considerau şi Legea
m o z a i c ă , o r e v e l a ţ i e a s t a n d a r d e l o r lui
Dumnezeu pentru comportamentul uman,
drept temei al statutului lor deosebit înaintea
lui Dumnezeu. Din acest motiv Pavel se
ocupă acum de acest subiect, declarând:
făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei
lui, că va moşteni lumea n-a fost făcută pe
temeiul Legii („n-a" este subliniat de poziţia
lui de la începutul propoziţiei din gr.).
Promisiunea lui Dumnezeu din Geneza
12:1-3 a p r e c e d a t d a r e a Legii cu câteva
secole (cf. Gal. 3:17). Expresia „va moşteni
lumea" se referă probabil la „toate familiile
pământului" (Gen. 12:3), „toate neamurile
pământului" (Gen. 18:18; 22:18), deoarece
toată lumea este binecuvântată prin Avraam
şi descendenţii săi. Astfel el este „tatăl" lor şi
ei sunt moştenitorii săi. Aceste promisiuni ale
b i n e c u v â n t ă r i i s u n t făcute c e l o r c ă r o r a
Dumnezeu le-a atribuit „neprihănirea", afir­
maţie la care Pavel adaugă încă o dată
condiţia: prin credinţă. Credincioşii din toa­
te timpurile aparţin „seminţei" lui Avraam,
pentru că ei se bucură de aceeaşi binecu­
vântare spirituală (justificarea) de care s-a
bucurat el (Gal. 3:29). (Cu toate acestea,
Dumnezeu nu a abrogat promisiunile făcute
lui Avraam referitoare la descendenţii săi
fizici care sunt credincioşi, poporul Israel
regenerat, referitoare la m o ş t e n i r e a ţării
[Gen. 15:18-21; 22:17]. Aceste promisiuni
sunt încă valabile; ele vor fi împlinite în
Mileniu.)
4:14-15. Aşa cum a explicat Pavel, dacă
evreii ar fi putut deveni moştenitori prin fap­
tul că se ţin de Lege, atunci credinţa este
zadarnică (kekenotai, „a fost tăcută goală";
conform substantivului kenos, „gol, fără con­
ţinut", tradus tot prin „zadarnică" în 1 Cor.
15:10, 58). De asemenea, făgăduinţa este
nimicită (katergetai, „a fost făcută inva­
lidă"). Motivul pentru care acest lucru este
adevărat este că Legea aduce mânie (lit.,
„Legea continuă să producă mânie") drept
consecinţă a neascultării. Nimeni nu poate
respecta în totalitate Legea; de aceea
Dumnezeu, în mânia Sa împotriva păcatului,
îi judecă pe cei care nu ascultă.
Apoi Pavel a enunţat un principiu gene­
ral care are legătură cu acest lucru: şi unde

nu este o lege, acolo nu este nici călcare de
lege. O persoană poate continua să păcătu-
iască prin faptele lui, dar dacă nu există o
poruncă care le interzice, faptele lui nu au
caracterul unei încălcări a legii, o neres-
pectare a unei interdicţii (cf. Rom. 5:13).
4:16. Apoi Pavel trage concluzia. De
aceea (lit., „Având în vedere acest lucru")
m o ş t e n i t o r i sunt cei ce se fac prin (ek,
„din") credinţă, ca să fie prin (kata, „con­
form standardului") har. Răspunsul plin de
credinţă în faţa promisiunii lui Dumnezeu
nu este meritoriu, pentru că promisiunea
provine din harul Său, înclinaţia Sa de a
acorda favoare celor care merită mânia Sa.
Exercitarea credinţei de către om este pur şi
simplu reacţia necesară a încrederii în
Dumnezeu şi în promisiunea Sa. Deoarece
credinţa şi harul merg mână în mână, şi
deoarece promisiunea este prin har, promi­
siunea poate fi primită numai prin credinţă,
nu prin Lege.
Un alt motiv pentru care promisiunea
este prin credinţă este pentru ca să fie che-
zăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam:
nu numai pentru evrei (cei care sunt sub
Lege), ci şi pentru toţi care au credinţa lui
Avraam în Dumnezeu. Dacă promisiunea ar
fi fost împlinită pentru cei care respectă
Legea, atunci nici un neevreu (dar şi nici un
evreu) nu ar putea fi mântuit! Dar acest lucru
este imposibil, pentru că Avraam este tatăl
nostru al tuturor, adică al celor care cred
(cf. „nostru" din v. 1; de asemenea cf. Gal.
3:29).
4:17. Acum Pavel îşi susţine concluzia
din versetul 16 prin autoritatea Scripturii,
citând promisiunea legământului făcută de
D u m n e z e u din G e n e z a 1 7 : 5 . F a p t u l c ă
oamenii credincioşi din epoca Bisericii sunt
identificaţi cu Avraam şi legământul lui
Dumnezeu cu el nu înseamnă că promisiunile
fizice şi temporale făcute lui Avraam şi
descendenţilor săi fizici sunt fie spirituali­
zate, fie abrogate. Acest fapt înseamnă doar
că legământul lui Dumnezeu şi reacţia plină
de credinţă a lui Avraam faţă de el au atât
dimensiuni spirituale cât şi aspecte fizice
şi temporale (cf. comentariilor de la Rom.
4:13). Citatul este de fapt o paranteză. Din
acest motiv ultima parte a versetului 17 are
legătură cu sfârşitul versetului 16: „Avraam,
tatăl nostru al tuturor..." înaintea lui Dum­
nezeu. Dumnezeu înviază morţii şi... chea­
mă lucrurile care nu sunt (lit., „lucrurile
nonexistente") ca şi cum ar fi (lit., „ca şi cum
ar exista").
Romani 4:16-21
Identificarea lui Dumnezeu în acest mod
se referă evident la promisiunea lui Dum­
nezeu din Geneza 17, care urmează afirmaţiei
citate mai sus că Avraam şi Sara vor avea un
fiu al promisiunii atunci când Avraam avea
100 de ani şi Sara 90 (Gen. 17:17, 19; 18:10;
21:5; cf. Rom. 4:19). Faptul că el va fi stră­
moşul multor popoare părea imposibil la
vârsta lui şi a Sarei când nu mai puteau avea
copii.
4. PRIN CREDINŢĂ ÎN PROMISIUNEA
LUI DUMNEZEU (4:18-25)
4:18. Deşi din punct de vedere omenesc
nu exista speranţa naşterii unui copil, bătrâ­
nul patriarh a crezut Cuvântul lui Dumnezeu,
împotriva oricărei nădejdi, el a crezut.
Dumnezeu a onorat credinţa sa şi el a ajuns
tatăl (strămoşul) multor neamuri. Acest
lucru a fost conform promisiunii lui Dum­
nezeu: Asa va fi sămânţa ta (un citat din
Gen. 15:5).
4:19. Versetele 19-21 afirmă acelaşi
lucru ca şi p r i m a p a r t e a v e r s e t u l u i 18,
oferind detalii specifice despre speranţa lui
Avraam. Avraam, fiindcă n-a fost slab în
credinţă... nu s-a uitat (lit., „nu a luat în
considerare cu atenţie") la trupul său, care
era (unele ms. gr. adaugă cuvântul „deja")
îmbătrânit, o referire la vârsta înaintată a
patriarhului (Gen. 17:17; 21:5). De aseme­
nea, Avraam nu a luat în considerare faptul că
Sara nu mai putea să aibă copii. Ea nu
putea concepe un copil, lucru demonstrat de
întreaga lor viaţă împreună (cf. Gen. 16:1-2;
18:11), şi cu atât mai valabil la vârsta ei de 90
de ani (Gen. 17:17).
4:20-21. în ciuda situaţiei imposibile din
punct de vedere uman, Avraam nu s-a îndoit
de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necre­
dinţă, „îndoit" (diekrithe) înseamnă „a fi
dezbinat" (trad. la fel în Iac. 1:6). Patriarhul
s-a întărit prin credinţa lui (lit., „a fost
umplut de putere [enedynamothe, din endy-
namoo] prin intermediul credinţei"). Dum­
nezeu, răspunzând credinţei lui Avraam, i-a
dat putere fizică lui şi Sarei să nască copilul
promisiunii. De asemenea, el a dat slavă lui
Dumnezeu, adică L-a lăudat pe Dumnezeu
ridicând în slavă atributele Sale sau vorbind
cu glas tare despre ele. Avraam a fost pe
deplin încredinţat că El ce făgăduieşte,
poate (dynatos, „capacitate spirituală") să şi
împlinească. Câtă încredere în Dumnezeu a
avut acest strămoş spiritual! „Nădăjduind
împotriva oricărei nădejdi" (Rom. 4:18); nu a
fost slab în credinţă în ciuda dificultăţilor de
447
Romani 4:22-5:2
netrecut (v. 19); modul lui de a gândi nu a
fost dezbinat din cauza necredinţei (v. 20a);
a fost umplut de putere prin credinţă (v. 20b);
şi a fost pe deplin încredinţat că Dumnezeu
are capacitatea de a face ceea ce a spus (v. 21).
4 : 2 2 . Pavel a î n c h e i a t e x e m p l u l lui
Avraam spunând: De a c e e a (dio kai, „din
acest motiv de asemenea") credinţa aceasta
„i-a fost socotită ca n e p r i h ă n i r e " . Credinţa
lui Avraam în Dumnezeu şi în promisiunea lui
Dumnezeu pentru el a fost condiţia pe care
t r e b u i a să o î n d e p l i n e a s c ă el p e n t r u ca
Dumnezeu să-1 justifice pe Avraam, pentru ca
Dumnezeu să-1 declare pe Avraam drept
înaintea lui. Nu este surprinzător faptul că
Dumnezeu a c o n s i d e r a t a c e a s t ă c r e d i n ţ ă
neprihănire!
4:23-24. Versetele 23-25 aplică adevărul
despre justificare şi exemplificarea lui prin
Avraam cititorilor apostolului — începând de
la credincioşii din Roma care au fost primii
cititori ai acestei scrisori până la oamenii de
astăzi. Faptul că Avraam a primit declaraţia
divină a neprihănirii nu numai p e n t r u el este
scris... ci este scris şi p e n t r u noi, cărora,
de asemenea, ne va fi socotită credinţa drept
neprihănire. Cu toate acestea, acest act al jus­
tificării nu este pentru toţi. Este rezervat
nouă celor ce credem în Cel ce a înviat
din morţi (cf. 6.4; 8:11) pe Isus Hristos,
D o m n u l n o s t r u . Pavel a r e p e t a t în acest
capitol faptul că lui Avraam şi altor cre­
dincioşi li s-a atribuit neprihănirea datorită
credinţei (4:3; 5-6, 9-11, 23-24).
4:25. Menţionarea Domnului Isus 1-a
determinat pe Pavel să afirme din nou locul
centra] al Mântuitorului în planul lui Dum­
nezeu de asigurare a neprihănirii oamenilor
păcătoşi prin har prin intermediul credinţei.
Atât moartea lui Hristos cât şi învierea Sa
sunt esenţiale pentru actul justificării. El a
fost dat (de Dumnezeu Tatăl; cf. 8:32) din
p r i c i n a f ă r ă d e l e g i l o r n o a s t r e (lit., „din
cauza [dia cu acuzativ] fărădelegilor" [para-
ptomata, „paşi falşi"]; cf. 5:15, 17, 20; Ef.
2:1]). Aceste cuvinte conţin esenţa mesajului
din Isaia 53:12 (cf. Is. 5 3 : 4 - 6 ) , deşi nu
reprezintă un citat exact. De asemenea, el a
înviat din pricină („datorită faptului [dia cu
acuzativ]) că am fost socotiţi neprihăniţi.
Moartea lui Hristos ca Mielul de jertfă al
lui Dumnezeu (cf. Ioan 1:29) a avut scopul
plătirii preţului răscumpărării pentru păcatele
tuturor oamenilor (Rom. 3:24) astfel încât
Dumnezeu să-i poată ierta pe toţi cei care
răspund prin credinţă soluţiei Sale. învierea
lui Hristos a fost dovada (sau demonstrarea şi
448
justificarea) acceptării de către Dumnezeu a
sacrificiului lui Isus (cf. 1:4). Datorită faptu­
lui că El este viu, Dumnezeu poate să atribuie
fiecărui om care răspunde prin credinţă aces­
tei oferte neprihănirea.
Pavel a prezentat în capitolul 4 mai multe
motive incontestabile pentru care justificarea
este prin credinţă: (1) Pentru că justificarea
este un dar, ea nu poate fi câştigată prin fapte
(v. 1-8). (2) Pentru că Avraam a fost socotit
neprihănit înainte de a se tăia împrejur, cir­
cumcizia nu are nici o legătură cu justificarea
(v. 9-12). (3) Pentru că Avraam a fost justifi­
cat cu mai multe secole înainte de Lege, jus­
tificarea nu se întemeiază pe Lege (v. 13-17).
(4) Avraam a fost justificat datorită credinţei
lui în Dumnezeu, nu datorită faptelor sale (v.
18-25).
C. Bucuria neprihănirii acordate (5:1-11)
5:1. Apostolul se ocupă acum de rezul­
tatele experimentate (fapt sugerat de cuvântul
de legătură oun, tradus deci) de credincioşii
justificaţi — declaraţi neprihăniţi de Dum­
nezeu — pe baza credinţei (cf. 3:21-4:25).
Construcţia participială fiindcă suntem so­
cotiţi neprihăniţi (cf. 5:9) prin credinţă se
referă la o acţiune precedentă acţiunii din
propoziţia principală avem pace (echomen)
cu Dumnezeu. Această propoziţie este în
unele dintre manuscrisele greceşti importante
„să avem pace (echomen) cu Dumnezeu."
Este o construcţie de preferat. Dacă este aşa,
sensul este: „Să continuăm să avem (în sen­
sul de a ne bucura de) pace cu Dumnezeu."
Pacea a fost făcută de Dumnezeu prin Dom­
nul nostru Isus Hristos (cf. Ef. 2:14a), fapt
demonstrat de justificarea lui Dumnezeu. Un
credincios nu este responsabil să aibă pace în
sensul de a o obţine, ci în sensul de a se bucu­
ra de ea.
5:2. Domnului Isus, pe lângă faptul că
este Agentul datorită căruia credinciosul se
bucură de pace cu Dumnezeu, îi mai dato­
r ă m f a p t u l că, p r i n c r e d i n ţ ă , a m i n t r a t
(prosagogen, „privilegiul apropierii" de o
persoană de rang înalt; mai este folosit numai
în Ef. 2:18; 3:12) în această stare de har, în
care suntem. Cu toate că expresia „prin cre­
dinţă" nu se găseşte în cele mai bune ma­
nuscrise greceşti, ea r e p r e z i n t ă mijlocul
uman de acces. Credincioşii în Hristos se află
în sfera harului lui Dumnezeu (cf. „ h a r " în
Rom. 3:24) pentru că Hristos i-a adus în acea
poziţie. El este mijlocul lor de acces.
în textul grecesc, p r o p o z i ţ i a şi ne
b u c u r ă m în nădejdea slavei lui Dumnezeu

este coordonată cu propoziţia „avem pace"
(5:1). Ca şi această propoziţie, ea poate fi
tradusă: „Să continuăm să ne bucurăm."
Datorită lui Hristos, creştinii aşteaptă cu
bucurie timpul când vor avea parte de gloria
lui Hristos, spre deosebire de starea de acum,
lipsiţi de ea (3:23). în acest sens, El este
„nădejdea slavei" (Col. 1:27; cf. Rom. 8:17-
30; 2 Cor. 4:17; Col. 3:4; 2 Tes. 2:14; Evr.
2:10; 1 Pet. 5:1, 10). Această perspectivă este
cu siguranţă un motiv de bucurie şi chiar de
laudă! (Kauchometha, „bucurăm" este lit., „a
se lăuda" sau „a exulta", aici într-un sens pur;
acest cuvânt gr. mai este folosit şi în Rom.
5:3, 11, unde este trad. „bucurăm").
5:3-4. Credincioşii se pot bucura de
pacea cu Dumnezeu care a fost obţinută şi de
viitorul glorios în prezenţa lui Dumnezeu
care îi aşteaptă. Dar cum trebuie să reacţi­
oneze faţă de experienţele vieţii care sunt de
multe ori adverse şi dificile? Ei trebuie să se
bucure în necazurile lor. Cuvântul bucurăm
este kauchometha, acelaşi cuvânt ca şi în
versetul 2. „ N e c a z u r i l e " este t r a d u c e r e a
cuvântului thlipsesin, „nenorociri, suferinţe,
presiuni". Iacov scrie un lucru asemănător:
„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când
treceţi prin felurite încercări" (Iac. 1:2). Este
vorba de mai mult decât rezistenţa stoică în
faţa necazurilor, chiar dacă rezistenţa sau
perseverenţa este primul rezultat al unei
reacţii în lanţ în faţa necazurilor. Este o
bucurie spirituală în necazuri datorită faptului
că ştim (din oida, „a ştii prin intuiţie sau
p e r c e p ţ i e " ) că r e z u l t a t u l final al acestei
reacţii în lanţ (care începe cu necazul) este
nădejdea. Necazul aduce răbdare (hypo-
monen, „statornicie", capacitatea de a rezista
în faţa dificultăţilor fără a ceda; cf. Rom.
15:5-6; Iac. 1:3-4). Numai un credincios care
s-a confruntat cu necazurile poate să îşi dez­
volte statornicia. La rândul ei, aceasta duce la
biruinţă în încercare (dokimen [dovadă]
conţine aici ideea de „caracter dovedit"; NIV
traduce „caracter" — n.tr.), al cărei rezultat
este speranţa. în timp ce suferă, credincioşii
îşi dezvoltă statornicia; această trăsătură le
întăreşte c a r a c t e r u l ; iar un c a r a c t e r tare,
încercat, duce la speranţa (i.e., încrederea)
că Dumnezeu îi va scoate biruitori.
5:5. Nădejdea unui creştin, deoarece în
centrul ei se află Dumnezeu şi promisiunile
Sale, nu înşală. „înşală" înseamnă aici „ex­
pus ruşinii din cauza dezamăgirii" în privinţa
promisiunilor neîmplinite. Această afirmaţie
despre speranţa în Dumnezeu reflectă
Psalmul 25:3, 20-21 (cf. Ps. 22:5; Rom. 9:33;
Romani 5:3-8
1 Pet. 2:6). Motivul p e n t r u care această
speranţă (rezultatul final al necazului) nu
dezamăgeşte este că dragostea lui Dum­
nezeu a fost turnată în inimile noastre.
Dragostea lui Dumnezeu, atât de abundentă
în inimile credincioşilor (cf. 1 Ioan 4:8, 16),
îi încurajează în speranţa lor. Şi această
dragoste este turnată prin (mai bine „prin
intermediul", dia cu genitivul) Duhul Sfânt,
care ne-a fost dat. Duhul Sfânt este Agentul
care îi manifestă unui credincios dragostea
lui Dumnezeu, adică dragostea lui Dumnezeu
pentru el. Realitatea dragostei lui Dumnezeu
în inima unui credincios îi dă siguranţa, chiar
garanţia, că speranţa credinciosului în
Dumnezeu şi în promisiunea gloriei Sale nu
este plasată greşit şi că este exclusă neîm-
plinirea ei. Această lucrare a Duhului este
legată de prezenţa Lui în credincioşi ca
pecete a lui Dumnezeu (Ef. 4:30) şi ca prima
rată sau avans a moştenirii din glorie (2 Cor.
1:21-22; Ef. 1:13-14), Mai târziu Pavel a
scris că Duhul Sfânt însuşi a fost turnat în
credincioşi (Tit 3:6). Fiecare credincios are
Duhul lui Hristos (Rom. 8:9) în sensul că El
este locuit de Duhul Sfânt (cf. 1 Ioan 3:24;
4:13).
5:6-8. După ce a vorbit despre turnarea
dragostei lui Dumnezeu, Pavel a prezentat
acum caracterul dragostei lui Dumnezeu,
care explică de ce turnarea dragostei îi asi­
gură pe credincioşi de veridicitatea speranţei
lor. Dumnezeu Şi-a demonstrat dragostea
p r i n m o a r t e a F i u l u i S ă u , Isus H r i s t o s .
Această demonstrare a avut loc în primul
rând la vremea cuvenită (cf. Gal. 4:4). în al
doilea rând, a avut loc pe când eram noi
încă fără putere (asthenon, „fără putere,
s l a b i " ; cf. I o a n 5:5). în al t r e i l e a r â n d ,
moartea Lui a fost pentru (hyper) cei nele­
giuiţi (asebon, „neevlavios, rău"; cf. Rom.
4 : 5 ) . Este e v i d e n t faptul că m o a r t e a lui
Hristos a fost substitutivă, o moarte în locul
altora. Prepoziţia grecească hyper înseamnă
de multe ori „în numele lui", dar uneori
înseamnă „în locul lui", sensul de aici. Acest
lucru este dovedit de afirmaţia din 5:7, care
conţine de asemenea cuvântul hyper. Un om
dispus să moară pentru un om neprihănit
sau pentru binefăcătorul lui se oferă pe sine
însuşi să ia locul acelui om neprihănit sau
binefăcătorului său pentru ca acesta să con­
tinue să trăiască. Este expresia cea mai înaltă
a dragostei şi d e v o t a m e n t u l u i u m a n . Dar
dragostea lui Dumnezeu se deosebeşte de
dragostea umană atât în privinţa naturii cât şi
a nivelului, pentru că Dumnezeu îşi arată
449
Romani 5:9-12
(„continuă să îşi arate") dragostea faţă de
noi prin faptul că, pe când e r a m noi încă
păcătoşi, Hristos a m u r i t p e n t r u noi (hy­
per, „în locul nostru"). Chiar dacă este posi­
bil ca să existe oameni care să fie dispuşi să
moară pentru a salva vieţile unor oameni
buni, deşi acest lucru se întâmplă rar, Hristos
a făcut mult mai mult decât atât. El a murit în
locul celor fără putere („slabi", v. 6), nele­
giuiţi (v. 6; 4:5), păcătoşi (5:8) şi chiar vrăj­
maşi! (v. 10).
5:9-11. Participiul tradus prin suntem
socotiţi neprihăniţi leagă aceste versete de
argumentul de la începutul capitolului (cf.
v. 1). Totuşi, legătura apropiată este cu textul
precedent (v. 6-8). Dumnezeu Şi-a dovedit
dragostea prin moartea lui Hristos în locul
oamenilor „pe când eram noi încă păcătoşi".
Datorită credinţei păcătosului (v. 1) în sacri­
ficiul lui Hristos de pe cruce, Dumnezeu 1-a
declarat neprihănit. Este evident faptul că
acest om declarat de curând neprihănit nu va
fi uitat de dragostea lui Dumnezeu, care a fost
turnată din belşug în inima lui. Deoarece
dilema divină a justificării (3:26) a fost rezol­
vată prin sângele vărsat al lui Isus (3:25),
este sigur că Isus H r i s t o s va a v e a grijă
ca păcătoşii justificaţi să fie m â n t u i ţ i . . . de
mânia lui Dumnezeu. Credincioşii nu vor fi
niciodată condamnaţi la Iad (Ioan 5:24; Rom.
8:1) şi nici nu vor fi supuşi mâniei lui
Dumnezeu din Necazul cel Mare (1 Tes. 1:10;
5:9).
Adevărul acesta este repetat aici cu alte
cuvinte (Rom. 5:10). împăcarea, a treia mare
realizare a morţii jertfitoare a lui Isus de pe
Calvar, este prezentată (de asemenea v. 11).
Acest măreţ triumvirat — răscumpărarea
(3:24; 1 Cor' 1:30; Gal. 3:13; Ef. 1:7); ispă­
şirea (Rom. 3:25; 1 Ioan 2:2; 4:10 [,jertfa de
ispăşire", COR.]); împăcarea (Rom. 5:10-11;
2 Cor. 5:18-20; Col. 1:21-22) — a fost reali­
zat numai de Dumnezeu, prin moartea lui Isus
Hristos. Răscumpărarea are legătură cu păca­
tul (Rom. 3:24), ispăşirea (sau satisfacerea)
are legătură cu Dumnezeu (3:25) şi împă­
carea este pentru oameni (cf. am fost împă­
caţi), împăcarea este îndepărtarea duşmăniei
care există între oameni şi Dumnezeu (cf.
„vrăjmaşi" în 5:10; Col. 1:21). Reconcilierea
este baza restabilirii comuniunii dintre oameni
şi Dumnezeu (cf. 2 Cor. 5:20-21).
Dacă (Rom. 5:10) se poate traduce prin
„deoarece"; cuvântul presupune că împăcarea
prin moartea Fiului Său este adevărată. în
plus, reconcilierea a fost făcută atunci când
e r a m vrăjmaşi cu Dumnezeu (lit., „fiind
450
duşmani"). Deoarece reconcilierea a fost
realizată prin moartea lui Isus, cu siguranţă
că viaţa Lui poate asigura mântuirea finală
şi completă a credincioşilor. „Viaţa Lui" este
viaţa Lui prezentă (nu viaţa Lui pe pământ)
în care El mijloceşte (Evr. 7:25) pentru cre­
dincioşi. El a murit pentru duşmanii Săi; cu
s i g u r a n ţ ă că îi va m â n t u i pe foştii Lu
duşmani, care au acum comuniune cu El
Deoarece creştinii, cei împăcaţi cu Dumne
zeu, împărtăşesc viaţa lui Hristos, ei vor fi
mântuiţi. Nu numai mântuirea viitoare este
asigurată, ci ne şi b u c u r ă m în Dumnezeu
(„ne şi lăudăm [kauchomenoi] în Dumne
zeu") aici şi acum. Acesta este lucrul pe care
Pavel i-a îndemnat deja pe credincioşi să îl
facă (Rom. 5:1-3). Siguranţa şi garanţia
tuturor acestor lucruri este faptul că prin..
Hristos... am căpătat împăcarea. Pentru că
Dumnezeu a împăcat cu Sine însuşi duşmani
păcătoşi, ei trebuie să se bucure de pace cu
El.
D. Contrastul neprihănirii acordate
(5:12-21)
5:12. Pavel a încheiat de prezentat mo
dalitatea prin care Dumnezeu a revelat şi a
aplicat oamenilor neprihănirea acordată de El
pe baza morţii jertfitoare a lui Isus Hristos
primită prin credinţă. Mai rămâne un lucru de
făcut — prezentarea în paralel a deosebirilor
dintre lucrarea lui Isus Hristos (şi rezultatele
ei: justificarea şi împăcarea) şi lucrarea altui
om, Adam (şi rezultatele ei: păcatul şi
moartea). Pavel a început prin a spune: De
aceea (lit., „din această cauză"; cf. 4:16) şi a
trecut la comparaţie prin cuvintele d u p ă
cum; dar a devenit preocupat de alte lucruri
şi nu s-a mai întors la comparaţie decât în
5:15. Pavel a explicat că printr-un singur
om a intrat (eiselthen, „a pătrunde") păca­
tul în lume, şi, conform avertismentului lui
Dumnezeu (cf. Gen. 2:16-17), prin păcat a
i n t r a t m o a r t e a . Pedeapsa lui Dumnezeu
pentru păcat a fost moartea spirituală şi fizică
(cf. Rom. 6:23; 7:13) iar Adam şi Eva, împre­
ună cu descendenţii lor, le-au experimentat
pe ambele. Dar în 5:12-21 se are în vedere
moartea fizică, fiind o experienţă exterioară,
vizibilă. Pavel concluzionează: şi astfel moar­
tea a trecut asupra t u t u r o r oamenilor. „A
trecut" este dielthen, literal „trecută prin" sau
„răspândită prin". Eiselthen, „a intrat" (prima
propoziţie din verset) înseamnă că păcatul
a trecut pe uşa din faţă a lumii (prin inter­
mediul păcatului lui Adam), iar dielthen, „a
trecut" înseamnă că moartea a pătruns în

întreaga rasă umană ca un abur care pătrunde
în toate camerele unei case. Cauza răspândirii
păcatului la toţi este, a explicat Pavel, că toţi
au păcătuit.
Timpul trecut din greacă (aorist) apare la
toate trei verbele din acest verset. Deci se
consideră că întreaga rasă umană a păcătuit în
actul unic al păcatului lui Adam (cf. „toţi au
păcătuit", de asemenea timpul trecut în gr. în
3:23). Teologii au prezentat două modalităţi
de a explica participarea rasei umane la
păcatul lui Adam: „concepţia reprezentati­
vă", în care Adam este „capul" rasei şi con­
cepţia seminală sau naturală. (Alţii spun că
oamenii doar îl imită pe Adam, că el a dat
rasei umane un exemplu rău. Dar acest lucru
nu explică corect 5:12.)
Concepţia reprezentativă îl consideră pe
Adam, primul om, ca reprezentant al rasei
umane care a provenit din el. Ca reprezentant
al tuturor oamenilor, păcatul lui Adam a fost
considerat de Dumnezeu păcatul tuturor
oamenilor şi pedeapsa lui cu moartea a fost
dată juridic tuturor oamenilor.
C o n c e p ţ i a n a t u r a l ă , pe de altă p a r t e ,
susţine că întreaga rasă umană a fost din
punct de vedere seminal şi fizic în Adam,
primul om. Ca rezultat, Dumnezeu a consi­
derat că toţi oamenii au participat la păcatul
c o m i s de A d a m şi astfel t o ţ i au p r i m i t
pedeapsa lui. Ch ia r şi a d e p ţ i i c o n c e p ţ i e i
reprezentative trebuie să recunoască adevărul
că Adam este capul natural al rasei umane din
punct de vedere fizic; problema este relaţia
spirituală. Dovezile biblice susţin concepţia
naturală. Când a vorbit despre superioritatea
preoţiei lui Melhisedec asupra preoţiei lui
Aaron, autorul Epistolei către Evrei susţine că
Levi, conducătorul seminţiei preoţeşti, „care
ia zeciuială, a plătit zeciuială, ca să zicem
aşa, prin Avraam, căci era încă în coapsele
strămoşului său, când a întâmpinat Melhi­
sedec pe Avraam" (Evr. 7:9-10).
5:13. Deşi păcatul a intrat în experienţa
umană prin actul păcătuirii lui Adam (la care
a participat seminal întreaga rasă umană), el
s-a manifestat în mod repetat în faptele oame­
nilor (cf. Gen. 6:5-7, 11-13) din momentul
intrării sale „până" (nu înainte, ca în COR. şi
NIV) la Lege. Cu toate acestea, aşa cum a
spus deja Pavel, „unde nu este o lege, acolo
nu este nici o călcare de lege" (Rom. 4:15).
Acest lucru nu înseamnă că păcatul nu a exi­
stat înainte de existenţa Legii. înseamnă că
păcatul nu are caracterul unei încălcări a
Legii şi de aceea nu este ţinut în seamă (lit.,
„imputat, considerat") ca atare.
Romani 5:13-15
5:14. Faptul că păcatul a existat totuşi
în perioada de la Adam până la Lege este do­
vedit de adevărul că moartea a domnit de la
Adam p â n ă la Moise. Moartea a domnit asu­
pra oamenilor care nu au încălcat o poruncă,
aşa cum s-a făcut Adam vinovat de o călcare
de lege (cf. „moartea a domnit", v. 17 şi „pă­
catul a stăpânit dând moartea", v. 21). Adam
a încălcat o poruncă specifică a lui Dumne­
zeu (Gen. 2:17) şi a comis o fărădelege, lucru
pe care descendenţii săi nu l-au făcut atunci
când au păcătuit până când au fost primite
alte p o r u n c i s p e c i f i c e de la D u m n e z e u .
Totuşi toţi descendenţii lui Adam au păcătuit
împreună cu Adam (Rom. 5:12) şi de aceea
moartea a stăpânit (cf. Gen. 5:5, 8, 11, 14,17,
20, 27, 31). Pentru că moartea a fost prezen­
tă, acest lucru dovedeşte că toţi au păcătuit în
Adam (cf. comentariilor de la Rom. 5:12).
M e n ţ i o n a r e a lui A d a m pe n u m e (cf.
„printr-un singur om", v. 12) 1-a determinat
pe Pavel să se refere iarăşi la el, care este o
icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să
vină. între Adam şi Isus Hristos există un
paralelism ca şi conducători ai grupurilor de
fiinţe umane (cf. 1 Cor. 15:45-49), dar para­
lelismul este mai mult un contrast decât o
comparaţie.
5:15. Elementele paralelismului dintre
Adam şi Hristos (început de Pavel în v. 12
prin c u v i n t e l e „ d u p ă c u m " ) sunt date în
versetele 15-17. Apostolul a arătat clar carac­
terul contrastant al paralelismului, spunând:
Dar cu darul fără plată (charisma, „dar al
harului") nu este ca şi cu greşala. Ceea ce
Hristos „dăruieşte" este deosebit de ceea ce a
făcut Adam, „greşeala" (sau „fărădelegea",
NIV; — n.tr. — paraptoma, „pas fals", men­
ţionat şi în 4 : 2 5 ; 5:16-18, 20). Aspectul
esenţial al primului element al contrastului
este gradul: cu mult mai mult. Greşeala
unuia singur a adus moartea fizică peste
mulţi, în acest caz întreaga rasă umană până
acum, cu două excepţii, Enoh şi Ilie. Prin
contrast, harul lui Dumnezeu şi d a r u l (viz.
neprihănirea, aşa cum se afirmă în v. 17;
cf. v. 16) pe care ni 1-a făcut h a r u l acesta
într-un singur om, adică în Isus Hristos,
s-au dat din belşug celor mulţi. Dacă acest
„mulţi" este identic cu primul „mulţi" (cei
mulţi care au murit, ceea ce este posibil, dar
nu cerut de text) şi se referă la întreaga rasă
umană, atunci „harul lui Dumnezeu şi darul"
primit prin „harul acesta" se află din belşug
în sensul că se îndreaptă şi se află la dispo­
ziţia tuturor oamenilor, dar aceasta nu în­
seamnă că este primit de toţi.
451
Romani 5:16-19
5:16. Aici Pavel a prezentat al doilea ele­
ment al paralelismului contrastant; diferenţa
este în cazul acesta caracterul celor două
elemente. El a început subliniind contrastul:
Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel
unul care a păcătuit. Literal, textul grecesc
este: „De asemenea nu ca printr-unul care a
păcătuit este darul." Este evident că lipseşte
din text substantivul paralel p e n t r u sub­
stantivul „darul". Unii sugerează că acest
substantiv ar fi J u d e c a t a " din textul care
u r m e a z ă ; alţii cred că este f ă r ă d e l e g e a ,
moartea sau osândirea. Este mai bine să-1
lăsăm nedefinit aşa cum este în textul grecesc
şi să traducem prin „rezultatul" (aşa cum este
în NIV)'a ceea ce s-a întâmplat.
Pavel a continuat: judecata venită de
la unul (i.e., Adam), a a d u s o s â n d a . Dum­
nezeu a pronunţat o judecată (krimă) asupra
lui Adam şi el (şi întreaga rasă umană) a
primit osânda (katakrima, „pedeapsa"; kata-
krima apare în alte părţi numai în v. 18 şi în
8:1). Dar, prin contrast, d a r u l fără plată
(charisma, „darul harului", i.e., neprihănirea,
5:17; cf. v. 15) venit în u r m a multor greşeli
a adus o h o t ă r â r e de iertare (dikaioma,
„o declaraţie de neprihănire", folosit şi în
1:32; 2:26;'5:18; 8:4). Harul lui Dumnezeu,
aşa cum Pavel a afirmat în repetate rânduri,
începând în 3:24, este temeiul în baza căruia
o persoană este justificată, declarată nepri­
hănită. Şi acest lucru s-a întâmplat în ciuda
„multor greşeli" (paraptomaton; cf. 5:15, 17-
18, 20). Un om (Adam) a încălcat (v. 15)
p o r u n c a lui D u m n e z e u şi de a t u n c i toţi
î n c a l c ă în m o d r e p e t a t i n s t r u c ţ i u n i l e lui
Dumnezeu.
5:17. Al treilea element al paralelismului
contrastant (cf. v. 15-16) le combină pe cele
două precedente şi se referă atât la diferenţa
de grad (cu mult mai mult; cf. v. 15) cât şi
de caracter („moartea" şi „viaţa"; cf. v. 16).
Condiţia din prima parte a versetului pre­
supune că afirmaţia este adevărată: dacă deci
(deoarece), p r i n greşeala u n u i a singur,
moartea a domnit (cf. v. 20) prin el. Acest
fapt este confirmat de versetele 12 şi 14.
Moartea este un tiran, dominând oamenii şi
aducându-i sub teroarea şi forţa ei (cf. Evr.
2:15).
De asemenea este adevărat şi rezultatul
că cei ce primesc, în toată plinătatea, harul
şi darul neprihănirii (cf. Rom. 5:15), vor
domni în viaţă prin acel unul singur, care
este Isus Hristos! Domnul Isus este Agentul
prin care oamenii primesc toate lucrurile
dăruite de Dumnezeu. în timp ce moartea
452
domneşte ca un tiran peste toţi, credincioşii în
Hristos, care primesc harul lui Dumnezeu,
domnesc în viaţă. într-un caz oamenii mor ca
victime ale unui stăpân nemilos; în celălalt
caz devin ei înşişi conducători (cf. Apoc. 1:6)
a căror împărăţie este una a vieţii! Expresia
„cei ce primesc" harul şi darul lui Dumnezeu
subliniază adevărul că lucrurile pregătite
pentru toţi prin moartea jertfitoare a lui
Hristos şi oferite tuturor de Dumnezeu tre­
buie însuşite în mod individual prin credinţă
pentru a deveni eficiente (cf. „primit" din
Ioan 1:12).
5:18-19. Pavel îşi încheie în aceste ver­
sete paralelismul între Adam şi Hristos
început în versetul 12 şi contrastele dintre ei
din versetele 15-17. Pavel a redus contrastul
la cea mai scurtă afirmaţie posibilă. Astfel,
deci, d u p ă cum printr-o singură greşală
(paraptomatos, „pas fals"; cf. v. 15-17, 20),
a venit o osândă (katakrima, „pedeapsă"; cf.
v. 16), care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa,
printr-o singură h o t ă r â r e de iertare a venit
pentru toţi oamenii o h o t ă r â r e de nepri­
hănire care dă viaţa. „O singură hotărâre de
iertare" (lit., gr. „o singură acţiune nepri­
hănită") se referă la moartea lui Hristos pe
cruce. O singură greşeală (păcatul lui Adam)
este în antiteză cu o singură acţiune nepri­
hănită (sacrificiul lui Hristos). Rezultatul
păcatului lui Adam (toţi se află sub con­
damnarea lui Dumnezeu) este în antiteză cu
rezultatul lucrării lui Hristos (justificarea
oferită tuturor). Unul a adus moartea; celălalt
aduce viaţa. Din nou, expresia „toţi oamenii"
din prima jumătate a frazei include întreaga
rasă umană (cf. „tuturor oamenilor" din v. 12
şi „cei m u l ţ i " din prima jumătate a v. 15).
Această înseamnă că expresia „toţi oamenii"
din a doua jumătate a versetului trebuie să
aibă acelaşi sens (cf. „celor mulţi" din a doua
jumătate a v. 15; „cei mulţi" din a doua jumă­
tate a versetului 19). Soluţia oferită prin acţi­
unea neprihănită este deci potenţială şi a fost
pusă la dispoziţia întregii rase umane ca ofer­
tă şi oportunitate aplicată numai celor „ce
primesc" (v. 17).
Aceeaşi concluzie este prezentată cu alte
cuvinte în versetul 19, u n d e acţiunea lui
Adam este numită neascultarea unui singur
om, iar moartea jertfitoare a lui Isus Hristos
este numită ascultarea unui singur om. Ca
rezultat, cei mulţi (cf. primelor jumătăţi ale
v. 15 şi 18) au fost făcuţi (lit., „rămân con­
stituiţi ca") păcătoşi (cf. 11:32). în a doua
jumătate a versetului din 5:19 cei mulţi
înseamnă „cei ce primesc" (v. 17; cf. „mulţi"

în a doua jumătate a v. 15). Ei nu sunt doar
declaraţi neprihăniţi (verbul dikaioo nu este
folosit aici), ci vor fi făcuţi neprihăniţi prin
procesul sfinţirii, culminând cu glorificarea
lor în prezenţa lui Dumnezeu. Cuvântul
„făcuţi" (de la kathistemi) înseamnă „rămân
constituiţi ca", acelaşi verb folosit în prima
jumătate a versetului 19 în expresia: „au fost
făcuţi păcătoşi".
5:20-21. întrebarea care mai rămâne de
discutat este: Care este locul Legii mozaice în
această problemă şi de ce? Pavel a explicat:
Legea a venit ca să se înmulţească („să
existe din abundenţă") greşala (paraptoma,
cf. v. 15-19). Cuvântul „înmulţească" trebuie
tradus „a juca un rol pe lângă", pentru că este
traducerea verbului pareiselthen. Două verbe
asemănătoare, eiselthen şi dielthen, au fost
folosite în versetul 12. Galateni 2:4 este sin­
gurul loc din Noul Testament unde mai este
folosit verbul grecesc care înseamnă „a juca
un rol pe lângă".
Este afirmaţia din Romani 5:20a un scop
sau un rezultat? Venirea Legii mozaice (aces­
ta este sensul evident în lumina v. 13-14) a
dus într-adevăr la rezultatul înmulţirii „gre­
şelilor" (fărădelegilor, consecinţa oricărei
legi), dar (tot în lumina v. 13-14 şi a v. 4:15)
v e n i r e a L e g i i m o z a i c e a a v u t loc „ c a "
(scopul) păcatele tot mai numeroase să fie
recunoscute ca fărădelegi.
Rezultatul a fost că u n d e s-a înmulţit
(lit., „a existat din a b u n d e n ţ ă ; cf. 5:20)
păcatul, acolo h a r u l s-a înmulţit („din
abundenţă la superlativ"; cf. „s-a dat din
belşug" din v. 15) şi mai mult. Ce contrast!
Oricât de mare devine păcatul uman, harul lui
Dumnezeu este mult mai mare şi îl depăşeşte
din abundenţă. Nu este surprinzător faptul că
Pavel a scris că harul lui Dumnezeu este „de
ajuns" (2 Cor. 12:9). Scopul lui Dumnezeu
(hina, pentru ca, introduce o propoziţie de
scop) este ca harul să stăpânească d â n d
neprihănirea („prin dreptate", GBV, NIV —
n.tr. — neprihănirea lui Hristos oferită oame­
nilor), ca să dea viaţa veşnică, prin Isus
Hristos, Domnul nostru. Pavel vorbeşte din
nou despre stăpânire în contextul vieţii. în
versetul 17 cei care primesc darul lui Dum­
nezeu „vor domni în viaţă" prin Hristos. Aici
harul lui Dumnezeu este personificat afir-
mându-se că domneşte şi aduce viaţa eternă.
Ajungând aici cu expunerea sa, Pavel nu
numai că a arătat cum neprihănirea pregătită
de Dumnezeu este revelată prin justificare,
ci a şi anticipat cum va fi ea revelată prin
regenerare şi sfinţire.
Romani 5:20-6:4
IV. N e p r i h ă n i r e a lui D u m n e z e u
descoperită în sfinţire ( c a p . 6-8)
Neprihănirea asigurată de Dumnezeu
înseamnă mai mult decât a-i declara nepri­
hăniţi pe credincioşi pe baza credinţei.
Primul indiciu al acestui adevăr în Romani
este în 5:5: „dragostea lui Dumnezeu a fost
turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt
care ne-a fost dat." Prezenţa Duhului Sfânt în
credincioşi şi reproducerea în ei a unui atribut
al lui Dumnezeu (dragostea Sa) vorbesc de
naturile şi vieţile lor noi. Acest nou tip de
viaţă, cu lucrarea de sfinţire a Duhului Sfânt,
este discutat acum pe larg de Pavel în capi­
tolele 6-8.
A. Baza sfinţirii (6:1-4)
6:1-2. întrebările care deschid această
secţiune necesită reflecţie. O reflectare la
soluţia neprihănirii acordate prin har de către
Dumnezeu prin Isus Hristos trebuie să ducă la
l ă u d a r e a lui D u m n e z e u . Dar î n v ă ţ ă t u r a
despre justificarea oamenilor păcătoşi de
către Dumnezeu ( 3 : 2 1 - 5 : 2 1 ) , şi mai ales
afirmaţia din 5:20, i-a determinat pe unii
să sugereze ideea exprimată de Pavel prin
întrebarea: Să p ă c ă t u i m m e r e u , ca să se
înmulţească harul? Poate că unii au tras
concluzia că, datorită înmulţirii harului „şi
mai mult" atunci când păcatul se înmulţeşte,
credincioşii ar trebui să păcătuiască mai mult
pentru a avea parte de mai mult har! Apos­
tolul a exprimat această idee numai pentru
a o r e s p i n g e cu v e h e m e n ţ ă : N i c i d e c u m !
(me genoito; cf. comentariilor de la 3:4).
Belşugul harului lui Dumnezeu nu are în nici
un caz scopul să încurajeze păcatul.
Apoi Pavel a explicat de ce nu putem
gândi aşa. Faptul este că noi, creştinii, am
m u r i t faţă de păcat (cf. 6:7, 11). Timpul tre­
cut aorist din greacă tradus prin „am murit"
sugerează un moment concret când a avut loc
această acţiune, la mântuire. Moartea, fizică
sau spirituală, înseamnă separare, nu extinc­
ţie (cf. v. 6-7, 14). M o a r t e a faţă de păcat
înseamnă separare faţă de puterea păcatului,
nu extincţia păcatului. A fi mort faţă de păcat
înseamnă „a fi eliberat de păcat" (v. 18, 22).
Acest lucru fiind adevărat, Pavel a întrebat:
cum să mai trăim în păcat? In mod evident,
credincioşii nu pot trăi în păcat, dacă au
murit faţă de el.
6:3-4. Pavel a explicat cu mai m u l t e
detalii temeiul spiritual al afirmaţiei sale
introduse destul de abrupt: „am murit faţă de
păcat" (v. 2). Fie că romanii creştini au ştiut,
453
Romani
C o n t r a s t e între A d a m si H r i s t o s în R o m a n i 5 : 1 5 - 2 1
Un om (Adam)
v. 15 Greşeala unui singur om-* mulţi
au murit
v. 16 Unul (Adam) -* judecata
şi osânda
v. 17 Prin greşeala
unui singur om -» moartea a domnit
v. 18 O singură greşeală -> osândă
pentru toţi
oamenii
v. 19 Neascultarea unui singur om
-> mulţi s-au constituit drept
păcătoşi
v. 21 Păcatul a stăpânit dând (în) moartea
-» = a dus sau a avut ca rezultat
fie că nu, faptul este că toţi câţi am fost
botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în
moartea Lui. Problema este dacă aici Pavel
s-a gândit la botezul în Duhul (1 Cor. 12:13)
sau la botezul în apă. Unii obiectează faţă de
ideea că Romani 6:3 se referă la botezul în
Duhul pentru că expresia folosită în acest
verset este „botezaţi în Hristos", în timp ce în
1 Corinteni 12:13 este vorba de botezarea de
către Duhul, adică aşezarea credinciosului în
trupul lui Hristos. Desigur că ambele sensuri
sunt adevărate: credinciosul este „botezat"
(aşezat) în Hristos şi de asemenea în trupul
lui Hristos, ambele operaţiuni fiind efectuate
de Duhul Sfânt.
Alţii consideră că Romani 6:3 se referă la
botezul în apă, dar problema este că se su­
gerează astfel că botezul mântuieşte. Totuşi
Noul Testament neagă cu consecvenţă ideea
regenerării prin botez, prezentând botezul
drept atestarea publică a unei lucrări spiri­
tuale realizate deja (cf. ex., Fapte 10:44-48;
16:29-33). Realitatea spirituală de care a vor­
bit Pavel este aceea că prin credinţă credin­
cioşii sunt „botezaţi (aşezaţi) în Hristos" şi
astfel sunt uniţi şi identificaţi cu El. Această
realitate spirituală este apoi exemplificată şi
454
U n o m (Hristos)
Harul într-un singur om -> harul şi darul
(neprihănirea)
s-a dat celor
mulţi
Multor greşeli -» dar -* justificare
Prin unul singur,
Isus Hristos -» credincioşii vor
domni în viaţă
O singură hotărâre de iertare -»
hotărâre de neprihănire pentru toţi oamenii
Ascultarea unui singur om -*
cei mulţi sunt constituiţi drept neprihăniţi
Harul să stăpânească ca să dea viaţă
veşnică
arătată prin botezul credinciosului în apă.
Un botez (în apă) este imaginea vizibilă a
adevărului spiritual al celuilalt botez (identi­
ficarea cu Hristos; cf. Gal. 3:27, „botezaţi
pentru Hristos... îmbrăcat cu Hristos".
Această concepţie este susţinută de afir­
maţia: Noi deci, prin botezul în moartea
Lui, am fost îngropaţi î m p r e u n ă cu El.
îngroparea lui Hristos a arătat că El a murit
cu adevărat (cf. 1 Cor. 15:3-4). „îngroparea"
creştinilor cu Hristos arată că au murit cu
adevărat împreună cu El faţă de modul păcă­
tos de viaţă din trecut. Scopul identificării lor
cu Hristos în moartea şi îngroparea Lui este
ca, după cum Hristos a înviat din morţi (cf.
Rom. 4:24; 8:11), prin slava (un sinonim al
puterii lui Dumnezeu; cf. Ef. 1:19; Col. 2:12)
Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă
(lit., „tot aşa în noutatea vieţii trebuie să
umblăm şi noi"). Cuvântul grecesc „noutate"
(kainoteti) vorbeşte despre^ o viaţă care are un
caracter nou sau proaspăt. învierea lui Isus nu
a fost doar o resuscitare; a fost o nouă formă
de viaţă. Vieţile spirituale ale credincioşilor
în Isus au în acelaşi mod un caracter nou,
proaspăt. De asemenea, identificarea unui
credincios cu Isus Hristos în învierea Sa, pe

lângă faptul că reprezintă începutul unei vieţi
spirituale acum, mai este şi garanţia învierii
fizice.
Această lucrare realizată de Dumnezeu la
mântuire de identificare a credinciosului cu
moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos —
separându-1 astfel de puterea păcatului şi
dăruindu-i o viaţă cu un caracter nou — este
baza lucrării continue de sfinţire a Duhului
Sfânt.
B. Atitudinile pentru sfinţire (6:5-23)
Sfinţirea începe cu regenerarea, implan­
tarea vieţii spirituale în credincios. Din acel
punct de pornire, sfinţirea este lucrarea lui
Dumnezeu de separare progresivă a credin­
ciosului de păcat, de apropiere a lui de El şi
de transformare a tuturor experienţelor vieţii
lui în sfinţenie şi puritate. Procesul de sfinţire
al credinciosului nu se încheie niciodată atât
timp cât el se află pe pământ în trupul său
muritor. Va atinge punctul culminat la glorifi­
care atunci când credinciosul prin moarte şi
înviere sau prin Răpire va sta în prezenţa lui
Dumnezeu „asemenea chipului Fiului Său"
(8:29). Identificarea unui credincios cu Isus
Hristos prin credinţă este atât temeiul cât
şi scopul sfinţirii. Procesul aplicării acestei
identificări în experienţele zilnice pentru
sfinţirea progresivă necesită totuşi trei atitu­
dini şi acţiuni din partea credinciosului. Pavel
discută aceste lucruri în 6:5-23.
1. SOCOTIREA (6:5-11)
Prima atitudine pentru sfinţire cerută din
partea credincioşilor este să se „socotească"
(imper. prez. „să continue să se socotească")
pe ei înşişi morţi faţă de păcat, dar vii pentru
Dumnezeu în Hristos Isus (v. 11). Dar a fi
capabil să consideri că un lucru este adevărat
depinde de cunoaşterea unor lucruri şi de
încrederea în ele. Lucrurile care trebuie
cunoscute şi în care trebuie să avem încredere
sunt prezentate în versetele 5-10.
6:5-7. Prima propoziţie trebuie tradusă:
„Pentru că (nu dacă) am devenit una cu El
printr-o moarte a s e m ă n ă t o a r e cu a L u i " ,
fiindcă se p r e s u p u n e că p r o p o z i ţ i a este
adevărată şi este a d e v ă r a t ă . Ea confirmă
veridicitatea propoziţiei următoare, care pro­
mite că cei credincioşi sunt u n a cu Hristos
printr-o înviere a s e m ă n ă t o a r e cu a Lui.
Rezultatul este că ştim (ginoskontes sugerea­
ză cunoaşterea empirică sau obţinută prin
reflecţie, nu cunoaşterea intuitivă, sensul lui
eidotes din v. 9) că omul nostru cel vechi a
fost r ă s t i g n i t î m p r e u n ă c u E l . L i t e r a l ,
Romani 6:5-11
ultima parte a acestei propoziţii este: „omul
nostru vechi a fost răstignit împreună", evi­
dent cu Hristos. „Omul vechi" al credincio­
sului este omul aşa cum a fost din punct de
vedere spiritual înainte de a crede în Hristos,
atunci când era încă sub păcat (3:9), fără pu­
tere şi nelegiuit (5:6), păcătos (5:8) şi duşman
cu Dumnezeu (5:10). („Omul vechi" nu se
referă la natura păcătoasă ca atare. Biblia nu
susţine că natura păcătoasă a fost eradicată la
mântuire şi nici că va fi eradicată în această
viaţă.)
„Omul vechi" a fost „răstignit" împreună
cu Hristos (cf. „botezaţi în moartea Lui", 6:3
şi a fost făcut „una cu El, printr-o moarte
asemănătoare cu a Lui", v. 5) p e n t r u ca tru­
pul păcatului să fie desbrăcat de puterea
lui. Expresia „trupul păcatului" nu înseamnă
că un trup uman este păcătos prin el însuşi.
Ea înseamnă că trupul fizic al omului este
controlat sau condus de păcat (cf. comentari­
ilor despre „trupul de moarte" de la 7:24).
Aceasta era starea fiecărui credincios înainte
de convertirea lui. Dar acum prin mântuire
puterea de dominaţie a păcatului a fost
înfrântă; păcatul este „desbrăcat de puterea
lui", este făcut ineficient (katargethe; tradus
„să nimicească" în 1 Cor. 1:28).
Afirmaţia următoare (6:_6b-7) explică de
fapt prima afirmaţie (v. 6a). în starea lui nere­
generată, un credincios era robul păcatului.
Dar „omul vechi" a fost răstignit (identificat)
cu Hristos şi acesta este temeiul eliberării din
sclavia p ă c a t u l u i . C ă c i cine a m u r i t , de
drept, este izbăvit de păcat. Cuvintele „este
izbăvit de păcat" sunt o traducere liberă a
cuvântului dedikaiotai, literal, „a fost justifi­
cat sau declarat neprihănit". Timpul trecut al
verbului (în gr.; n.tr.) prezintă o acţiune tre­
cută sau care are efect continuu sau forţă în
prezent. Păcatul nu mai are dreptul legal de
a-şi impune dominaţia şi controlul asupra cre­
dinciosului, pentru că acesta a murit împre­
ună cu Hristos.
6:8-11. Aceste versete repetă în mare
măsură acelaşi adevăr din versetele 5-7 şi în
acelaşi format, început cu dacă („pentru că").
Cei care L-au primit prin credinţă pe Isus
Hristos şi sunt identificaţi cu El au m u r i t
î m p r e u n ă cu Hristos (cf. v. 3, 5). Deoarece
acest lucru este adevărat, credem (timpul
prez. „continuăm să credem") că vom şi trăi
î m p r e u n ă cu El. împărtăşirea vieţii înviate
a lui Hristos începe în momentul regenerării,
dar va continua în eternitatea pe care cre­
dinciosul o va petrece cu Domnul. Din nou,
rezultatul este că ştim (eidotes, „cunoaştere
455
Romani 6:12-16
intuitivă", perceperea unui adevăr evident
[cf. v. 15], nu ginoskontes, „cunoaşterea em­
pirică sau obţinută prin reflecţie" ca în v. 6)
că învierea lui Hristos a fost o scoatere din
sfera morţii fizice pentru a intra într-o formă
spirituală de viaţă eternă. Experimentând
moartea fizică o dată şi fiind scos din dome­
niul ei prin viaţa înviată, Isus nu mai moare.
In înviere Isus Hristos a fost victorios asupra
morţii (Fapte 2:24), şi m o a r t e a nu mai are
nici o stăpânire (kyrieuei, „conduce ca un
domn"; cf. Rom. 6:14) a s u p r a Lui aşa cum
are asupra tuturor celorlalte fiinţe umane
(Ioan 10:17-18).
Pavel a rezumat discuţia aceasta spunând
că Isus în moartea Lui fizică a m u r i t p e n t r u
păcat (i.e., cu privire la păcat) odată p e n t r u
totdeauna (ephapax; cf. Evr. 7:27; 9:12;
10:10). Această expresie contrazice doctrina
şi practica aşa-numitului sacrificiu perpetuu
al lui Hristos de la mesa romano-catolică. La
polul opus, prin viaţa pe care o trăieşte,
trăieşte (timpul prez. „continuă să trăiască")
pentru Dumnezeu. Viaţa înviată este eternă
în caracter şi pentru totdeauna ca durată. Mai
mult, Dumnezeu este atât Sursa cât şi Scopul
ei. Credincioşii care sunt identificaţi cu El
prin credinţă trebuie să considere că este
adevărat şi pentru ei ceea ce este adevărat cu
privire la Isus Hristos în realitate şi în expe­
rienţă. Porunca pentru ei este: socotiţi-vă
m o r ţ i faţă de (cu privire la) p ă c a t , şi vii
pentru Dumnezeu. Pentru că sunt morţi faţă
de puterea păcatului (Rom. 6:2), ei trebuie să
recunoască faptul acesta şi să nu mai conti­
nue să trăiască în păcat. în loc de acest lucru,
ei trebuie să îşi dea seama că au viaţă nouă în
Isus Hristos; ei împărtăşesc viata Lui înviată
(cf. Ef. 2:5-6; Col. 2:12-13).
2. SUPUNEREA (6:12-14)
6:12. Atitudinea credinciosului că a mu­
rit faţă de păcat trebuie să se manifeste prin
fapte. Pavel dă porunca: Deci, păcatul să nu
mai domnească (imper. prez., „nu mai lăsaţi
păcatul să continue să domnească") aşa cum
a stăpânit înainte de mântuire. Imperativul
prezent negativ mai poate fi tradus prin: „în­
cetaţi să mai lăsaţi păcatul să domnească."
Atunci când păcatul domneşte în vieţile şi
trupurile oamenilor, ei „ascultă" de poftele
lui. Păcatul înrobeşte (v. 6), obligând omul să
se supună dorinţelor lui. Epithymia se referă
la „aspiraţii" sau „dorinţe", fie bune, fie rele,
în funcţie de cum este folosit cuvântul. Aici,
în cazul păcatului, dorinţele sunt rele. în
trupul vostru m u r i t o r înseamnă că păcatul
456
se manifestă prin acţiuni fizice în trupul
acesta. Limba greacă subliniază aici faptul că
trupul este muritor sau muribund. Poate că
acest lucru sugerează nebunia cedării în faţa
dorinţelor unui trup care este vremelnic şi în
degradare. Este într-adevăr ciudat să cedezi
unui stăpân aflat pe moarte.
6:13. Acest verset repetă de fapt porunca
din versetul 12, fiind mai specific. Să nu mai
daţi (lit., „nu mai continuaţi să prezentaţi"
sau „încetaţi să mai prezentaţi") în stăpâni­
rea păcatului mădulările voastre (cf. v. 19),
ca nişte unelte (hopla, deseori într-un con­
text militar „arme" sau „armură"; cf. 13:12;
2 Cor. 6:7; 10:4) ale n e l e g i u i r i i (adikias,
„nedreptate" în contrast cu neprihănire, drep­
tate, mai târziu în Rom. 6:13). Dimpotrivă,
într-un contrast izbitor, Pavel a poruncit:
daţi-vă (imper. aorist „prezentaţi o dată pen­
tru totdeauna"; folosit de asemenea în v. 19)
pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din
morţi cum eraţi (cf. Ioan 5:24); şi daţi lui
Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte
unelte (hopla) ale neprihănirii (dikaiosy-
nes). Un pasaj asemănător este îndemnul lui
Pavel: „Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă
vie... lui Dumnezeu" (Rom. 12:1). Deoarece
au fost odinioară morţi în păcat (cf. Ef. 2:1),
dar li s-a dat viaţă nouă (Rom. 6:11), credin­
cioşii trebuie să trăiască pentru Dumnezeu.
Trupurile lor trebuie să nu fie folosite pentru
păcat (v. 12) sau nelegiuire (v. 13), ci pentru
promovarea neprihănirii (cf. „mădularele" şi
„trupurile" 7:5, 23; 1 Cor. 6:15).
6:14. Scopul lui Dumnezeu este: păcatul
nu va mai stăpâni (kyrieusei; „nu va con­
duce ca domn"; cf. v. 9) a s u p r a voastră.
Motivul pentru care nu trebuie să se întâmple
acest lucru este că nu sunteţi sub Lege, ci
sub har. Pavel a spus deja că Legea „a venit
pentru ca să se înmulţească greşeala" (5:20)
şi în altă parte a afirmat: „puterea păcatului
este Legea" (1 Cor. 15:56). Dacă ar mai fi
încă sub Lege, le-ar fi imposibil credincio­
şilor să împiedice păcatul să-şi exercite con­
ducerea. Dar, deoarece credincioşii sunt „sub
har", acest lucru poate fi făcut urmând învă­
ţăturile lui Pavel.
3. SLUJIREA (6:15-23)
6:15-16. Menţionarea faptului că oame­
nii credincioşi se află „sub har" (v. 14) a dat
naştere unei alte idei aberante pe care apos­
tolul a respins-o. întrebarea este: Să păcă­
tuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci
sub h a r ? Timpul (trecut) aorist grecesc de
aici poate avea sensul de a comite din când în

când un păcat, prin contrast cu trăirea unei
vieţi de păcat aşa cum se spune în versetul 1.
Răspunsul lui Pavel a fost acelaşi ca mai
înainte (v. 2): Nicidecum (me genoito; cf.
comentariilor de la 3:4). Apoi el trece iarăşi
să explice de ce această idee nu poate fi
acceptată. El a întrebat: Nu ştiţi („percepeţi
intuitiv" un adevăr evident; cf. 6:9) că nu
există nici o legătură între a fi robi faţă de
păcat şi a fi robi faţă de ascultare de Dum­
nezeu? Aşa c u m a spus şi D o m n u l I s u s :
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni [...] Nu
puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona"
(Mat. 6:24; Luca 16:13). Pavel a mai arătat că
a fi rob păcatului duce la m o a r t e (cf. Rom.
6:21, 23). Nu este vorba numai de moartea
fizică şi nici chiar numai de moartea spiritu­
ală, ci de moarte în general drept consecinţă
şi simptom al păcatului (cf. Gen. 2:17). Pe
de altă parte, a fi rob ascultării (evident, de
Dumnezeu şi de e v a n g h e l i a Sa) d u c e la
neprihănire (din nou, neprihănire în sensul
general, ca echivalent al vieţii veşnice sau al
glorificării). Moartea este consecinţa normală
a păcatului (care este neascultare de Dum­
nezeu); neprihănirea este consecinţa normală
a ascultării de Dumnezeu şi a trăirii pentru El.
6:17-18. Această discuţie i-a adus aminte
apostolului Pavel de ceea ce harul lui Dum­
nezeu a realizat deja în vieţile cititorilor săi şi
a izbucnit în l a u d e . î n a i n t e să r ă s p u n d ă
evangheliei, ei au fost robi ai păcatului, dar
au ascultat... (cf. „ascultarea" din 1 Pet. 1:2)
din inimă (adică din interior şi în mod au­
tentic, nu numai în exterior) de d r e p t a r u l
î n v ă ţ ă t u r i i p e c a r e a u p r i m i t - o . Auzind
învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, ei s-au
dăruit pe ei înşişi acestor adevăruri. Acest
devotament a fost manifestat prin răspunsul
lor în faţa evangheliei şi prin botezul lor.
Rezultatul a fost că au fost izbăviţi de sub
păcat şi s-au făcut (timpul trecut în gr.) robi
ai neprihănirii (cf. Rom. 6:22). Rezultatul
acesta se referă la poziţia credincioşilor şi tre­
buie manifestat în experienţele zilnice, dar
mai demonstrează încă o dată faptul că nu
există nici o legătură cu viaţa anterioară în
păcat. Creştinii nu trebuie să cedeze păcatu­
lui, pentru că ei sunt morţi faţă de el şi nu mai
sunt sclavii lui. Este total opus planului lui
Dumnezeu ca robii neprihănirii să ajungă
înrobiţi dejtăcat!
6:19. într-un sens, scrie Pavel, nu este
corect să vorbim despre a fi „înrobiţi" nepri­
hănirii şi lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu
nu-şi ţine c o p i i i în r o b i e . D a r c u v â n t u l
„robie" prezintă într-un mod corespunzător
Romani 6:17-23
relaţia unei persoane neregenerate cu păcatul
şi cu Satan. Din acest motiv Pavel a folosit
„robia" pentru a prezenta prin contrast şi rela­
ţia credinciosului. înainte de a-şi dezvolta
ideea, apostolul îşi cere de fapt scuze pentru
folosirea termenului: Vorbesc omeneşte (lit.,
„vorbesc în modul omenesc"), din pricina
neputinţei firii voastre pământeşti. Proba­
bil că Pavel şi-a dat seama că percepţia spi­
rituală a cititorilor săi era mică şi astfel a
folosit termeni din experienţa umană. Apoi a
repetat de fapt ideile din versetele 16-17.
Romanii nemântuiţi îşi dăruiseră trupurile
necurăţiei şi fărădelegii (cf. 1:24-27; 6:13).
Deveniseră sclavi de bună voie! Dar Pavel
i-a îndemnat acum pe credincioşi să se dăru­
iască ei înşişi ca robi ai neprihănirii, ca să
ajungă la sfinţirea (sfinţenia perfectă, ca
rezultat final al procesului [cf. v. 22]) lor, prin
contrast cu starea lor anterioară necurată.
6:20-23. Pavel a afirmat încă o dată fap­
tul că robia păcatului şi faţă de neprihănire
se exclud reciproc (cf. v. 13, 16). Apoi a con­
tinuat arătând superioritatea robiei faţă de
neprihănire şi Dumnezeu. „ R o a d ă " (sensul
obişnuit al acestui cuvânt gr.) robiei faţă de
păcat a fost înfăptuirea unor lucruri de care
acum credinciosului îi este ruşine. Chiar mai
rău: sfârşitul acestor lucruri este moartea.
Primirea evangheliei prin credinţă şi
acceptarea lui Isus Hristos au schimbat com­
plet lucrurile pentru oameni. Ei sunt a c u m . . .
izbăviţi de păcat (cf. v. 18) şi au devenit ro­
bii lui Dumnezeu, având ca rod sfinţirea (cf.
v. 19), subiectul capitolelor 6-8. Viaţa păcă­
toasă nu aduce rod (6:21), dar m â n t u i r e a
aduce rodul unei vieţi sfinte, curate (v. 22).
în timp ce „sfârşitul" (telos) sau rezultatul
păcatului este moartea (v. 21), „sfârşitul"
mântuirii este viaţa veşnică. Apoi Pavel a
rezumat aceste aspecte contrastante. P l a t a
( c u v â n t u l gr. opsonia a î n s e m n a t iniţial
salariul unui soldat) păcatului este moartea
(aici moartea eternă, în contrast cu „viaţa
veşnică" din v. 23b). Această moarte este
separarea eternă de Dumnezeu în Iad, în care
necredincioşii vor suferi în mod conştient
pentru totdeauna (Luca 16:24-25). Aceasta
este plata pe care au câştigat-o şi o merită din
cauza păcatului lor (cf. Rom. 5:12; 7:13).
Prin contrast, darul fără plată (charisma,
„darul harului") al lui Dumnezeu este viaţa
veşnică (cf. Ioan 3:16, 36). Viaţa eternă este
un dar care nu poate fi câştigat (cf. Ef. 2:8-9;
Tit 3:5).
Pavel a scris de trei ori în acest capitol că
rezultatul păcatului este moartea (6:16, 21,
23). Dar credincioşii au fost eliberaţi de păcat
457
Romani 7:1-6
(v. 18, 22) şi nu mai sunt sclavii lui (v. 6, 20),
ci sunt „robi ai neprihănirii" (v. 16, 18-19; cf.
v. 13). Deoarece sunt vii pentru Dumnezeu (v.
11) şi au viaţă eternă (v. 23), ei trebuie să se
ofere Lui (v. 13, 19) şi să trăiască corespun­
zător, fără a permite păcatului să domnească
asupra lor (v. 6, 11-14, 22).
C. Conflictul sfinţirii (cap. 7)
Este un lucru ca un credincios să înţe­
leagă faptul că identificarea sa cu Isus Hristos
înseamnă că a murit faţă de păcat (6:2) şi să
socotească că acest lucru este adevărat (6:11).
Dar este cu totul altceva să înfrunte natura
păcatului care mai rămâne în el şi depune
eforturi de a se exprima prin gândurile şi
faptele lui. Acesta este conflictul intern sub
aspectul sfinţirii pe care îl are fiecare credin­
cios.
1. CREDINCIOSUL ŞI LEGEA (7:1 -6)
7:1-3. Versetele 1-6 se leagă de 6:14,
versetele i n t e r m e d i a r e (6:15-23) fiind o
d i g r e s i u n e d a t o r a t ă î n t r e b ă r i i din 6 : 1 5 .
Afirmaţia că un credincios identificat cu Isus
Hristos în moartea Sa nu mai este „sub Lege"
(6:14) nu ar fi trebuit să-i surprindă pe citi­
torii lui Pavel, pentru că erau oameni care
cunosc Legea. Această afirmaţie nu trebuie
restrânsă la credincioşii evrei din biserica
din Roma, pentru că neevreii cunoşteau de
asemenea principiul că Legea are stăpânire
(kyrieuei, „conduce ca domn"; cf. 6:9, 14)
asupra omului câtă vreme trăieşte el. Este
un adevăr evident, pe care Pavel îl exem­
plifică apoi prin căsătorie. Femeia m ă r i t a t ă
(lit., „femeia sub un b ă r b a t " ) este l e g a t ă
(timpul perf, „a fost legată şi rămâne legată")
prin Lege de b ă r b a t u l ei câtă vreme tră­
ieşte el. Dar dacă-i moare b ă r b a t u l (în gr. o
condiţie de categoria a treia indicând o posi­
bilitate reală), este dezlegată (timpul perf,
„a fost şi rămâne dezlegată") de legea băr­
batului ei. Ea este legată de soţul ei prin
căsătorie atât t i m p cât el t r ă i e ş t e şi este
evident că moartea lui o eliberează de acea
căsătorie.
Apoi Pavel a continuat exemplificarea,
arătând că, dacă o femeie, când îi trăieşte
b ă r b a t u l . . . se mărită (lit., „dacă vine la")
d u p ă altul, se va chema (timpul viitor, „va fi
cunoscută public drept") preacurvă. Dimpo­
trivă, dacă-i moare b ă r b a t u l ea este liberă
de acea căsătorie (cf. 7:2). Deci nu mai este
preacurvă, dacă se m ă r i t ă (lit., „chiar dacă
vine la") d u p ă altul. O văduvă care se mărită
din nou nu este vinovată de adulter.
458
7:4-6. în aceste versete Pavel a aplicat
exemplul căsătoriei la relaţia credinciosului
cu Legea. El a spus: şi voi aţi m u r i t (lit., „aţi
fost puşi în moarte", lucru adevărat şi în pri­
vinţa lui Isus) în ce priveşte Legea. La fel
cum credincioşii au „murit faţă de păcat"
(6:2) şi au „fost izbăviţi de păcat" (6:18, 22),
au murit si fată de Lege si sunt separaţi şi
eliberaţi de ea (6:14; cf. Gal. 2:19). La fel
cum o soţie nu mai este căsătorită cu soţul ei
atunci când el moare, un creştin nu mai este
sub L e g e . A c e a s t ă s e p a r a r e a fost p r i n
trupul lui Hristos, adică datorită morţii lui
Hristos pe cruce.
Drept rezultat creştinii îi aparţin altuia,
a d i c ă ai C e l u i ce a î n v i a t d i n m o r ţ i (cf.
Rom. 6:4, 9). Cuvântul „ C e l u i " se referă
desigur la Domnul Isus Hristos. într-un sens
credincioşii sunt uniţi cu El ca mireasa Lui
(Ef. 5:25). Scopul lui Dumnezeu în toate
aceste lucruri este ca să aducem roadă pen­
tru Dumnezeu (cf. Rom. 6:22; Gal. 5:22-23;
Fii. 1:11). Numai persoana care este vie spi­
ritual poate aduce roadă spirituală, adică
viaţă sfântă (cf. Ioan 15:4-5). O persoană care
este căsătorită cu Hristos poate produce pro­
genitură spirituală. Pavel a trecut de la per­
soana a doua plural (voi) la persoana întâia
plural (noastră), incluzându-se şi pe el ală­
turi de cititorii săi.
Apostolul a continuat: Căci, când tră­
iam sub firea noastră pământească (lit..
„Căci, când eram în firea pământească"; sarx
înseamnă deseori natură păcătoasă; cf. Rom.
7:18, 25), p a t i m i l e p ă c a t e l o r , a ţ â ţ a t e de
Lege, lucrau în mădularele noastre. Aceste
cuvinte îl prezintă pe un credincios înainte de
a fi mântuit (cf. 6:19). Legea prin interdicţiile
ei provoca dorinţele păcătoase, aşa cum este
explicat în 7:7-13. în acest sens, neevreii ne­
mântuiţi erau „sub" Lege. în consecinţă, nu
aduceau „roadă pentru Dumnezeu" (v. 4), ci
r o a d e p e n t r u m o a r t e . Păcatul, a afirmat
Pavel în repetate rânduri, duce la moarte
(5:15, 17, 21; 6:16, 21, 23; 7:10-11, 13; 8:2,
6, 10, 13).
Dar acum, fiind identificaţi cu Hristos.
credincioşii sunt morţi faţă de Lege. Ca o
văduvă eliberată de obligaţiile căsătoriei, şi
credincioşii au fost izbăviţi de Lege şi de
provocările ei de a păcătui. Scopul eliberării
„de Lege" este să slujim (o traducere mai
bună este „să fim robii"; cf. „robi" din 6:6, 16
[de două ori], 17-18, 20, 22) lui Dumnezeu
într-un duh nou, iar nu d u p ă vechea slovă.
Cuvântul „duh" (cu literă mică) are rolul de a
face un contrast cu documentul scris, Legea.

Deci, ideea este că oamenii credincioşi tră­
iesc nu după „vechimea" Legii, ci după „nou­
tatea" unui duh regenerat. Sau „Duh" (ca în
NIV — n.tr.) se poate referi la Duhul Sfânt,
Sursa vieţii noi. (Cf. comentariilor despre
„Duhul" de la 2 Cor. 3:6.)
2. LEGEA ŞI PĂCATUL (7:7-13)
Menţionarea Legii mozaice în discuţia
d e s p r e i d e n t i f i c a r e a u n u i c r e d i n c i o s cu
Hristos şi despre moartea faţă de păcat duce
la o întrebare despre relaţia Legii cu păcatul.
7:7-8. Legea este ceva p ă c ă t o s ? Răs­
punsul lui Pavel a fost din n o u o negaţie
vehementă: Nicidecum! (me genoito; cf.
comentariilor de la 3:4). Legea provoacă la
păcat (7:5), dar acest lucru nu înseamnă că
Legea însăşi este păcat. De fapt, Pavel va
afirma mai târziu că Legea este sfântă (v. 12)
şi spirituală (v. 14). Pavel a c o n t i n u a t să
explice că Legea a făcut păcatul cunoscut
(cf. 3:19-20). Apoi, pentru a fi concret, el a
menţionat pofta. Interdicţia Legii: Să nu
pofteşti (Ex. 20:17; Deut. 5:21) îi determină
pe oameni să poftească mai mult. Pavel ştia
că păcatul este un principiu, una din expri­
mările lui concrete fiind pofta, şi că această
cunoaştere vine prin Lege. Pavel a prezentat
cum stau lucrurile. Păcatul, ca principiu care
locuieşte în mine, a luat prilejul (lit., „a luat
startul" [aphormen, o bază pentru operaţiuni
militare sau pentru o expediţie]) şi a făcut să
se nască în mine prin p o r u n c a (cf. Rom.
7:11) tot felul de pofte. Legea nu este cauza
păcatului; principiul sau natura păcatului
dintr-un om este cauza. Dar cerinţele con­
crete ale legii stimulează principiul păcatului
să întreprindă acţiuni care încalcă poruncile
si conferă acelor acţiuni caracterul de
fărădelegi (4:15; cf. 3:20; 5:13b, 20a). Apoi
Pavel a tras concluzia: căci fără Lege,
păcatul este mort. Acest lucru nu înseamnă
că păcatul nu există fără Lege (cf. 5:13), ci că
este mai puţin activ fără Lege, p e n t r u că
Legea provoacă „patimile păcatelor" (7:5).
Este semnificativ faptul că, începând cu
versetul 7 şi continuând tot restul capitolului,
apostolul Pavel se întoarce la persoana întâia
singular, prezentându-şi propria experienţă.
Până acum el a folosit persoana a treia, a
doua şi chiar a întâia plural. Dar acum el
v o r b e ş t e d e s p r e p r o p r i a lui e x p e r i e n ţ ă ,
permiţând Duhului Sfânt să aplice adevărul
cititorilor săi.
7:9-12. Unii generalizează cuvintele:
Odinioară, fiindcă e r a m fără Lege, tră­
iam, considerând că se referă la experienţa
Romani 7:7-13
omenirii dintre căderea în păcat şi emiterea
Legii mozaice. Dar această concepţie nu se
bazează pe nimic. Este evident faptul că
apostolul a vorbit din experienţa sa personală
de copil şi poate de tânăr, înainte de cunoaş­
terea şi înţelegerea semnificaţiei complete
a poruncilor lui Dumnezeu. Afirmaţia: d a r
când a venit porunca nu se referă la emi­
terea Legii mozaice, ci la momentul când
Pavel a înţeles în mintea şi inima sa semnifi­
caţia poruncii („Să nu pofteşti") înainte de
convertire. Rezultatul a fost că păcatul, ca
principiu, şi-a făcut de cunoscut prezenţa şi
puterea (a înviat) prin faptul că p o r u n c a a
fost încălcată. în consecinţă păcatul i-a prici­
nuit lui Pavel moartea spirituală (cf. 6:23a)
sub condamnarea judecăţii Legii pe care a
încălcat-o. Porunca de a nu pofti a fost dată
pentru a-i ajuta pe oameni să înţeleagă cum
să trăiască, dar, de fapt, le-a produs moartea
din cauza păcatului din inimile umane.
Repetând prezentarea relaţiei dintre pă­
cat şi poruncă din 7:8, Pavel a afirmat că
p ă c a t u l 1-a a m ă g i t . Fără Lege principiul
păcatului era latent şi inactiv; dar, folosind
poruncile Legii, el şi-a demonstrat forţa de a
controla acţiunile oamenilor. Deci păcatul 1-a
înşelat (exepatesen, „a abate de la drumul
drept"; cf. 2 Cor. 11:3; 1 Tim. 2:14) şi 1-a
lovit cu moartea (lit., „1-a omorât"), nu fizic,
ci spiritual. Păcatul este ca un duşman per­
sonal din interior (Gen. 4:7). Legea, în loc să
fie păcat (Rom. 7:7), este sfântă, şi porunca
să nu pofteşti (care, fiind parte a Legii, repre­
zintă întregul) este sfântă, d r e a p t ă şi bună.
7:13. Apoi Pavel a luat în considerare o
altă neînţelegere posibilă în efortul său de a
prezenta clar relaţia dintre păcat şi Lege.
Luând ultima calitate menţionată a poruncii
(„bună"), el a întrebat: Atunci, un lucru b u n
mi-a dat moartea? încă o dată răspunsul său
imediat a fost negarea vehementă (Nicide­
cum, me genoito; cf. comentariilor de la 3:4),
urmată de o explicaţie. Păcatul ca principiu,
nu Legea, a devenit moartea omului (5:12).
Dar păcatul se foloseşte de poruncă, un
lucru bun, ca agent sau instrument pentru a
continua să producă moartea într-un om şi,
din această cauză, păcatul se arată afară din
cale (lit., „extrem de") de păcătos. Principiul
intern sau natura păcatului se foloseşte de
porunci concrete ale Legii lui Dumnezeu —
în parte şi ca întreg; porunca fiind „sfântă,
dreaptă şi bună" — pentru a-şi manifesta
a d e v ă r a t a n a t u r ă o p u s ă lui D u m n e z e u şi
pentru a-şi demonstra puterea din interiorul
oamenilor.
459
Romani 7:14-23
3. CREDINCIOSUL ŞI PĂCATUL
(7:14-25)
7:14. înţelegerea conflictului care apare
în procesul sfinţirii personale înseamnă a
vedea relaţia dintre un credincios şi păcatul
care locuieşte în om. în versetul 14 Pavel a
făcut tranziţia de la subiectul anterior (v. 7-
13) la cel următor. Afirmaţia: Legea este
duhovnicească (cf. v. 12) nu este numai con­
cluzia argumentelor anterioare ale lui Pavel,
ci şi un fapt recunoscut de oameni. Legea
provine de îa Dumnezeu care este Duh (Ioan
4:24) şi exprimă voia lui Dumnezeu pentru
viaţa umană. Pavel, dându-se pe sine însuşi
exemplu, spune că problema este că eu sunt
p ă m â n t e s c (sarkinos, „ c a r n a l , făcut din
carne"). în plus, el era v â n d u t rob (timpul
perf., „am fost vândut şi am rămas în acea
stare") păcatului (lit., „sub păcat"; cf. „sub
păcat" din Rom. 3:9).
Relatându-şi propria experienţă în 7:14-
25, Pavel a folosit consecvent timpul prezent,
deşi înainte a folosit imperfectul şi aoristul.
Este evident faptul că îşi prezintă conflictul
actual, de creştin, cu păcatul care locuieşte în
el şi eforturile lui continue de a-şi controla
viaţa de zi cu zi. Afirmaţia: „vândut rob păca­
tului" (sau „sub păcat") prezintă o persoană
neregenerată; dar păcatul locuieşte de aseme­
nea şi într-un credincios, care este încă supus
pedepsei păcatului sub aspectul morţii fizice.
Ca rezultat, p ă c a t u l i n t e r i o r c o n t i n u ă să
pretindă că are drept de proprietate asupra
omului, chiar şi după ce acesta a devenit
creştin.
7:15-17. La început Pavel mărturiseşte:
C ă c i nu ştiu ce fac (lit., „Ceea ce fac nu
ştiu"). El era ca un băieţel al cărui răspuns
cinstit la întrebarea de ce a făcut ceva rău a
fost: „Nu ştiu." Faptele unei persoane sunt
dictate de ceva sau de cineva din afara lui,
lucru pe care el nu îl înţelege şi nu-1 poate
explica. Pavel a continuat să prezinte impasul
în care se afla: nu fac ce vreau (lit., „Căci
ceea ce doresc, aceea nu fac", prasso), şi,
dimpotrivă, fac ce urăsc (lit, „Ceea ce urăsc,
aceea fac", poio). în acest verset nu se poate
spune pe care dintre cele d o u ă verbe din
greacă traduse prin „fac" se pune accent mai
mare (cu toate că această diferenţă este sem­
nificativă în alte locuri), pentru că ordinea
apariţiei acestor două verbe este schimbată în
versetul 19. Această afirmaţie poate fi făcută
de o persoană neregenerată în cele mai înalte
momente morale şi etice ale sale, dar poate fi
spusă şi de o persoană regenerată. Acesta nu
este un motiv să tragem concluzia că Pavel
460
nu îşi prezintă propria experienţă de credin­
cios. Pavel a spus: mărturisesc prin aceasta
că Legea este bună. Cuvântul grecesc tradus
„bună" este kalos, „frumos, nobil, excelent",
în t i m p ce în v e r s e t u l 12 c u v â n t u l este
agathe, „util, drept". Datorită acestei dovezi.
Pavel a tras concluzia: nu mai sunt eu cel ce
face lucrul acesta (lit., „nu mai produc eu
însumi lucrul acesta"; cf. v. 15) ci păcatul
care locuieşte în mine. Aceasta nu înseamnă
că Pavel evită să-şi asume responsabilitatea
personală a faptelor sale; el a vorbit despre
conflictul dintre dorinţele lui şi păcatul din el.
7:18-20. Experienţa lui Pavel 1-a convins
că „Legea este bună" (v. 16). Dar el a mai tras
concluzia: Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu
locuieşte în mine. Apoi s-a grăbit să explice
că prin expresia „în mine" s-a referit la firea
lui pământească (sarki, „carne, fire", cf. v. 5,
25). Nu este vorba de trupul fizic sau mate­
rial, ci de principiul păcatului care se mani­
festă prin mintea şi trupului omului.
Ca dovadă a acestei concluzii, Pavel a
explicat: pentru că, ce-i drept, am voinţa să
fac binele („pentru că dorinţa este prezentă în
mine" [sau „se află lângă mine"]), d a r n-am
puterea să-1 fac (lit, „dar a face binele nu
este în mine"). Apoi Pavel a repetat cu uşoare
diferenţe afirmaţia din versetul 15b, iar apoi
în versetul 20 a repetat afirmaţia din versetul
17. Pavel a recunoscut faptul că, deşi era
credincios, în el locuia păcatul, ca principiu,
care odinioară a dispus de el ca un rob şi care
şi acum se manifestă prin el determinându-1
să facă lucruri pe care nu voia să le facă şi să
nu facă lucruri pe care dorea să le facă. Este
o problemă comună tuturor credincioşilor.
7:21-23. Pavel era omul care încerca să
înveţe din e x p e r i e n ţ e l e sale, d e c i , a tras
concluzia: Găsesc... în mine legea aceasta.
Nu este vorba de Legea mozaică, desigur, ci
de un principiu dedus din experienţă. De
asemenea, în 8:2, „legea" (nomos) înseamnă
principiu. Această lege sau principiu este
realitatea permanentă că r ă u l se află într-un
om care „vrea să facă" binele. Pavel susţinea
cu tărie faptul pe care 1-a afirmat: d u p ă omul
d i n ă u n t r u îmi place Legea Iui Dumnezeu
(cf. 7:25). („Omul dinăuntru" este folosit în
NT gr. şi în 2 C o r . 4 : 1 6 şi Ef. 3 : 1 6 . )
Desfătarea în Legea lui Dumnezeu a fost şi
reacţia psalmistului, afirmată în mod repetat
în Psalmul 119 (ex., v. 16, 24, 47; cf. Ps. 1:2).
Un credincios are o natură nouă sau o capa­
citate de a iubi adevărurile spirituale, datorită
regenerării. Cu toate acestea, recunoscând
faptele experienţei sale, Pavel a spus că a

văzut o altă lege care acţionează în interiorul
lui. Această lege este principiul păcatului.
Pavel 1-a numit: „păcatul care locuieşte în mi­
ne" (v. 17, 20), „răul" care este lipit de mine
(v. 21) şi „firea pământească" (v. 5, 18, 25).
Acest principiu face p e r m a n e n t două
lucruri: se luptă împotriva legii primite de
m i n t e a credinciosului şi îl ţ i n e r o b legii
p ă c a t u l u i , c a r e e s t e î n m ă d u l a r e l e lui.
Principiul interior al păcatului duce o cam­
panie militară permanentă împotriva naturii
noi, încercând să câştige victoria şi controlul
(cf. „rob" în v. 14, 25 [NIV — n.tr.] şi „robi"
în 6:17, 19-20) asupra unui credincios şi
asupra acţiunilor lui. Natura nouă este numită
legea minţii (noos; cf. 7:25) pentru că are
capacitatea de a percepe şi a face judecăţi
morale. Mai mult, în ciuda identificării cre­
dinciosului cu moartea şi învierea lui Isus
Hristos şi a eforturilor sale de a avea atitu­
dini şi fapte care să-L onoreze pe Hristos, el
nu poate rezista prin puterea lui naturii păca­
tului din el. Dacă luptă singur va experi­
menta în mod repetat înfrângeri şi frustrări.
7:24-25. Pavel a exprimat acest senti­
ment de frustrare în exclamaţia sa: O, neno­
rocitul de mine! Este semnificativ faptul că
felul în care se prezintă Pavel pe el însuşi
face parte din imaginea lui Ioan despre bise­
rica din Laodicea — „nenorocit" (Apoc. 3:17).
Apoi apostolul a întrebat: Cine mă va izbăvi
d e a c e s t t r u p d e m o a r t e ? Pavel şi-a dat
seama că atât timp cât se află în trupul său
muritor se va confrunta cu principiul interior
al păcatului şi va avea parte de înfrângeri
dacă va lupta numai prin puterea lui. Aici el
a scris despre un „trup de moarte"; în Romani
6:6 el a scris d e s p r e „ t r u p u l p ă c a t u l u i " .
Aceste expresii înseamnă că păcatul acţi­
onează prin trupul uman al omului (cf. 6:6,
12-13, 19; 7:5, 23), aducând moarte (6:16,
2 1 , 2 3 ; 7:10-11, 13; 8:10). Răspunsul lui
Pavel la această întrebare a fost triumfal şi
imediat: Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu,
prin Isus Hristos, Domnul n o s t r u ! în răs­
punsul lui, Pavel a privit la victoria finală a
lui Isus Hristos pentru poporul Său. La fel cum
credincioşii sunt identificaţi cu El în moartea
şi învierea Lui prin credinţă aici şi acum, ei
vor fi uniţi cu Domnul lor înviat şi înălţat
pentru toată eternitatea în trupuri noi, elibe­
rate pentru totdeauna ^de prezenţa păcatului
(8:23; Fii. 3:20-21). între timp, în această
viaţă, Pavel a tras concluzia: Astfel, deci, cu
m i n t e a (noi; cf. noos din Rom. 7:23), eu
slujesc (lit., „eu slujesc ca un sclav") legii lui
D u m n e z e u ; d a r cu firea p ă m â n t e a s c ă
Romani 7:24-8:2
(sarki, „carne, trup"; cf. v. 5, 18, unde sarki,
de la sarx este tradus tot „firea pământeas­
că"), slujesc legii păcatului (cf. „vândut rob
păcatului", v. 14). în timp ce aşteaptă elibe­
rarea de prezenţa păcatului, credincioşii încă
mai trec prin conflicte între mintea lor rege­
nerată (sau natura, capacităţile lor noi) şi
natura sau capacităţile lor păcătoase.
D. Puterea pentru sfinţire (8:1-17)
8:1. Se ridică întrebarea normală: Tre­
buie să-şi petreacă un credincios toată viaţa
pe pământ frustrat de înfrângerile repetate în
faţa păcatului care locuieşte în el (7:21-25)?
Există o putere care să-i asigure victoria?
Răspunsul la prima întrebare este „nu", iar
la a doua este „da". în capitolul 8 Pavel a
p r e z e n t a t l u c r a r e a D u h u l u i Sfânt al lui
Dumnezeu care locuieşte în credincios şi este
sursa puterii divine de sfinţire şi secretul vic­
toriei spirituale în viaţa de zi cu zi. Dar mai
înainte Pavel le-a reamintit cititorilor săi că
acum, deci — pentru că eliberarea este „prin
Isus Hristos, Domnul nostru" (7:25) — nu
este nici o osândire (katakrima, „pedeapsă")
pentru cei ce sunt în Hristos Isus, ca rezul­
tat al credinţei lor şi al identificării cu El (cf.
6:13; Ioan 5:24). Ei sunt justificaţi, declaraţi
neprihăniţi, şi de aceea se află în harul Său
(Rom. 5:2) şi nu sub mânia Sa (1:18) şi au
viaţă eternă (5:17-18, 21). Hristos este sfera
siguranţei pentru toţi cei care sunt identificaţi
cu El prin credinţă. în manuscrisele greceşti
mai bune versetul 8:1 se încheie aici. Cuvin­
tele: „care nu trăiesc după îndemnurile firii
pământeşti, ci după îndemnurile Duhului" au
fost probabil transcrise din versetul 4.
8:2. în a d e v ă r (gar, „pentru că") face
legătura dintre expresia în Hristos Isus din
acest verset şi expresia identică „în Hristos
Isus" din versetul 1. Dacă 7:7-25 este măr­
turia lui Pavel despre conflictul lui ca şi cre­
dincios cu păcatul interior, atunci expresia
Duhului de viaţă se referă la Duhul Sfânt al
lui Dumnezeu, nu la spiritul noii naturi pe
care o primeşte fiecare credincios. Duhul
Sfânt este M e m b r u l D u m n e z e i r i i care îl
regenerează pe fiecare credincios (Tit 3:5) şi
îi aduce viaţă nouă (Ioan 3:5-8), viaţa înviată
a lui Hristos (Rom. 6:4, 8, 11). Romani 8:2
conţine a doua menţionare a Duhului Sfânt
după 5:5, dar El este menţionat de încă 18 ori
până la 8:27. Această lege („principiu"; cf.
7:23) m-a i z b ă v i t ( t i m p u l aorist din gr.
sugerează un singur act de eliberare la mân­
tuire) de Legea păcatului şi a morţii. Acest
principiu este numit al „păcatului şi al morţii"
461
Romani 8:3-11
pentru că păcatul, aşa cum a repetat de mai
multe ori Pavel, produce moartea (5:15, 17,
21; 6:16, 21, 23; 7:10-11, 13; 8:6, 10, 13).
F i i n d p r i n c i p i u l păcatului, el se o p u n e
Duhului; ca principiu care aduce moartea, el
este diferit de a s e m e n e a de D u h u l c a r e
dăruieşte viaţă. Pronumele tradus „m-a" este
în alte manuscrise greceşti „ne-a", iar în altele
„te-a". Diferenţa este accidentală; adevărul
afirmat se aplică fiecărui credincios.
8:3-4. Afirmând r e a l i t a t e a libertăţii,
Pavel explică apoi cum este realizată ea. El a
afirmat iarăşi imposibilitatea obţinerii elibe­
rării de păcat prin intermediul Legii (moza­
ice). Acest lucru nu înseamnă că Legea nu
avea putere în ea însăşi (aşa cum sugerează
multe traduceri), pentru că ea a fost bună
(7:12), ci înseamnă că firea p ă m â n t e a s c ă
era cauza pentru care Legea nu putea elibera
de păcat. C u v i n t e l e „firea p ă m â n t e a s c ă "
traduc cuvântul sarx (lit., „carne, trup") care
poate însemna fie depravarea păcătoasă, fie
slăbiciunea umană (cf. 7:5, 18, 25; 8:4-5, 8-9,
12-13).
Dar Dumnezeu a realizat eliberarea de
păcat t r i m i ţ â n d . . . pe însuşi Fiul Său într-o
fire a s e m ă n ă t o a r e cu a p ă c a t u l u i (lit.,
„asemănătoare cu trupul păcatului"). Isus a
fost trimis nu în firea păcătoasă, ci într-o fire
asemănătoare cu ea. Natura Lui umană a fost
protejată şi scutită de principiul interior al
păcatului care le-a chinuit pe toate celelalte
fiinţe umane de la Adam încoace (cf. Luca
1:35). De asemenea, El a fost trimis din pri­
cina păcatului (lit., „privitor sau din cauza"
fiind traducerea expresiei peri hamartia, spre
deosebire de NIV: „să fie o jertfă pentru
păcat"). Cu alte cuvinte, El a venit să facă
ceva în legătură cu păcatul. Ceea ce a tăcut El
a fost că 1-a condamnat; prin moartea Sa pe
cruce, El a osândit păcatul (katekrinen, „a
pronunţat o sentinţă juridică împotriva lui";
cf. katakrima, „pedeapsă", Rom. 8:1), deci
cei care sunt în Hristos nu sunt condamnaţi.
Scopul acestei condamnări a fost ca porunca
Legii — trăirea unei vieţi sfinte (Lev. 11:44-
45; 19:2; 20:7) — să fie împlinită în noi,
credincioşii, care t r ă i m nu d u p ă îndemnu­
rile firii pământeşti, ci d u p ă îndemnurile
Duhului. Soluţia eliberării de puterea păca­
tului este prin moartea lui Isus Hristos, dar
experimentarea ei în viaţa de zi cu zi se reali­
zează prin puterea Duhului Sfânt de a contro­
la fiinţele noastre.
8:5-8. în aceste versete Pavel a răspuns
unei întrebări implicite: Ce î n s e a m n ă să
trăieşti d u p ă îndemnurile firii pământeşti
462
şi să trăieşti după îndemnurile Duhului? El a
explicat că prima expresie înseamnă a umbla
d u p ă lucrurile firii pământeşti („gândesc la
cele ale cărnii", GBV; phronousin, timpul
prez., „continuă să se gândească sau să aspire
îa lucrurile firii pământeşti"). Un necredin­
cios este preocupat numai de interesele sale
păcătoase şi nu se gândeşte la Dumnezeu.
Exact opusul este adevărat cu privire la cei
ce trăiesc d u p ă îndemnurile Duhului. Ei
aspiră sau umblă d u p ă lucrurile Duhului.
Natura păcătoasă şi Duhul care locuieşte în
credincioşi se află în conflict (Gal. 5:17).
Dar ce deosebire există dacă un om se
gândeşte la lucrurile firii pământeşti sau ale
Duhului? Pavel explică din nou. Umblarea
(phronema, „mod de a gândi, aspiraţii"; cf.
Rom. 8:6b-7) după lucrurile firii pămân­
teşti (tes sarkos; „a cărnii, trupului") este
moarte, adică echivalentă cu moartea sau
care duce la moarte în toate formele ei (fizică
şi spirituală). Pe de altă parte, u m b l a r e a
(phronema, „ m o d de a g â n d i , a s p i r a ţ i i " )
d u p ă l u c r u r i l e D u h u l u i este v i a ţ ă (viaţa
înviată eternă) şi pace aici, imediat (5:1) şi
d i n c o l o . în 8:7-8 Pavel v o r b e ş t e n u m a i
despre lucrurile firii pământeşti (phronema
tes sarkos, „mod de a gândi, aspiraţii ale
naturii păcatului"; cf. v. 6) pentru a explica de
ce a spus (v. 6) că sfârşeşte în moarte: (1) este
vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (cf.
5:10); (2) nu se supune (timpul prez., „nu se
supune continuu") Legii lui Dumnezeu; şi
(3) nu poate să se supună. Rezultatul este:
cei ce sunt pământeşti, nu pot (timpul prez.,
„nu sunt în stare") să placă lui Dumnezeu.
Oamenii nemântuiţi trăiesc vieţi complet lip­
site de viaţă şi capacitate spirituală. Atunci,
un credincios care cedează naturii sale păcă­
toase se poartă ca si cel nemântuit (cf. 1 Cor.
3:3).
8:9-11. După ce a vorbit obiectiv despre
două tipuri de persoane, Pavel se adresează
acum direct cititorilor săi. Voi însă nu mai
sunteţi p ă m â n t e ş t i , ci duhovniceşti, dacă
(eiper, „dacă, aşa cum este cazul"; cf. v. 17)
Duhul lui Dumnezeu (lit., „Dar voi nu sun­
teţi în firea p ă m â n t e a s c ă , ci în D u h u l " )
locuieşte (timpul prez., „locuieşte continuu")
într-adevăr în voi (cf. v. 11). Duhul Sfânt
care locuieşte într-un credincios îi dă o viaţă
total diferită (2 Cor. 5:17). Dar şi aspectul
opus este adevărat: Dacă n-are cineva Du­
hul lui Hristos, nu este al Lui (lit., „acesta
nu este al Lui"). Deoarece numai Duhul Sfânt
dă viaţă spirituală, o persoană nu poate avea
o relaţie cu Hristos tară Duhul.

Schimbarea titlului din „Duhul lui Dum­
nezeu" în „Duhul lui Hristos" este un argu­
ment al dumnezeirii lui Isus Hristos. Această
afirmaţie clarifică de asemenea faptul că
prezenţa interioară a Duhului Sfânt este sem­
nul de identificare al unui credincios în Isus
Hristos (cf. 1 Ioan 3:24; 4:13). Un alt fapt
semnificativ este că Romani 8:10 pune sem­
nul egal între prezenţa interioară a lui Hristos
(Hristos este în voi) şi prezenţa interioară a
Duhului Sfânt (v. 9, 11). Acest lucru este o
dovadă în plus a doctrinei biblice a Trinităţii.
Versetul 10, la fel ca versetele 9b şi 11, este o
afirmaţie condiţională, care în greacă presu­
pune că este îndeplinită condiţia; sensul cuvân­
tului d a c ă poate fi: „din m o m e n t c e " sau
„pentru că". Drept rezultat al prezenţei inte­
rioare a lui Hristos, t r u p u l vostru, da, este
supus morţii (cf. 7:24), din pricina păcatu­
lui; d a r duhul vostru este viu, din pricina
neprihănirii. Datorită neprihănirii atribuite
de Dumnezeu, un credincios este viu din
punct de vedere spiritual. Viaţa eternă, spiri­
tuală a lui Dumnezeu este implantată prin
prezenţa interioară a Duhului Sfanţ si a lui
Isus Hristos aici şi acum, chiar dacă trupul
unui credincios este muritor.
Apoi Pavel a scris despre o promisiune
chiar şi mai bună (8:11). Deoarece Dumne­
zeu L-a înviat pe Isus dintre cei morţi (cf.
4:24; 6:4), Dumnezeu le promite credincio­
şilor în care locuieşte... Duhul Său (cf. 8:9)
că va învia şi trupurile lor m u r i t o a r e din
p r i c i n a D u h u l u i S ă u . C u alte c u v i n t e ,
Dumnezeu promite viaţa înviată spirituală
acum (6:4, 8, 11) pentru trupul muritor al
fiecărui credincios şi înviere fizică în viitor
pentru acest trup muritor (6:5; 1 Cor. 6:14;
15:42, 53; 2 Cor. 4:14).
8:12-14. Pavel a dedus o concluzie şi o
aplicaţie din discuţia sa anterioară. Aşa d a r
avem o „datorie". Responsabilitatea fiecărui
credincios este una pozitivă — să trăiască
fiecare zi sub controlul şi puterea Duhului
Sfânt. Dar mai întâi Pavel exprimă acest
adevăr sub aspectul lui negativ: noi nu mai
datorăm nimic firii pământeşti, ca să t r ă ­
im d u p ă î n d e m n u r i l e ei. Fiecare creştin
trebuie să refuze să urmeze înclinaţiile şi
dorinţele naturii lui păcătoase. El trebuie să
r e s p i n g ă eforturile acelei n a t u r i de a-şi
impune modul de viaţă asupra lui (cf. Tit
2:12). Motivul este că un mod păcătos de
viaţă duce la moarte. Acest lucru nu sugerea­
ză faptul că un credincios care păcătuieşte
este pus în faţa pericolului morţii eterne în
Iad, ci faptul că nu se va bucura de viaţa lui
Romani 8:12-17
spirituală. El se a s e a m ă n ă cu o p e r s o a n ă
nemântuită (1 Cor. 3:1-4) şi nu va putea să se
bucure de prezenţa interioară a Duhului. Veţi
m u r i este literal „sunteţi pe cale de a muri"
sau „sunteţi pe punctul de a muri".
Pe de altă parte, dacă, prin Duhul, fa­
ceţi să m o a r ă (timpul prez., „puneţi în mod
continuu în moarte") faptele trupului, veţi
t r ă i . Câteva manuscrise greceşti au „firii
pământeşti" în loc de „trupului". Dar trupul
este instrumentul prin care se m a n i f e s t ă
natura păcătoasă a omului (Rom. 6:6, 13). Un
credincios poate pune în m o a r t e păcatele
vieţii lui trecute numai prin puterea Duhului
Sfanţ (cf. Ef. 4:22-31; Col. 3:5-9). La aceas­
ta s-a referit Pavel când a spus: „socotiţi-vă
morţi faţă de păcat" (6:11).
Apoi Pavel şi-a continuat explicaţia. Toţi
cei ce sunt călăuziţi (timpul prez., „sunt
călăuziţi continuu") de D u h u l lui Dumnezeu
sunt fii ai lui Dumnezeu. Mulţi cercetători ai
Bibliei nu văd nici o diferenţă între cuvântul
tradus „fii" în 8:14 şi cuvântul tradus „copii"
în versetul 16. Totuşi, în versetul 16 prezenţa
interioară a Duhului Sfânt atestă relaţia cre­
dinciosului cu Dumnezeu prin naştere (tekna,
„copii", este lit, „cei născuţi"). Dar în verse­
tul 14 controlul şi călăuzirea Duhului Sfânt
atestă privilegiile credinciosului în familia
lui Dumnezeu ca „fiu" (huios înseamnă un
copil suficient de matur pentru a prelua privi­
legiile şi responsabilităţile familiei). Un fiu
din familia lui Dumnezeu este c o n d u s de
Duhul Sfânt.
8:15-17. Prin contrast cu controlul exer­
citat de păcat, care înrobeşte până la produ­
cerea sentimentului de frică, credincioşii au
primit un d u h de înfiere. Cuvântul tradus
„înfiere" (huiothesias) înseamnă „a acorda
locul de fiu" şi este frecvent tradus prin
„adopţie" („înfierea", de ex. în v. 23). Cre­
dincioşii sunt fii adoptaţi (Gal. 4:5; Ef. 1:5),
nu sclavi (Gal. 4:7); deci nu trebuie să fie
robii păcatului sau ai fricii. în timpul Noului
Testament fiii adoptaţi se bucurau de aceleaşi
privilegii ca şi fiii naturali. Deci, în loc de a
se lăsa înjosiţi de poziţia de robi ai păcatului
şi ai fricii, creştinii se pot apropia de Dumne­
zeu într-un mod intim, numindu-L „Ava!
adică: T a t ă ! " . „Ava" este transliteraţia gre­
cească şi englezească (şi r o m . — n. tr.) a
cuvântului aramaic pentru tată (folosit în altă
parte în NT numai în Mar. 14:36; Gal. 4:6).
Pe lângă faptul că sunt adoptaţi în familia lui
Dumnezeu ca fii, credincioşii sunt şi copiii Săi
(tekna, „cei născuţi") prin naşterea din nou
(Ioan 1:12; 1 Ioan 3:1-2). Iar însuş Duhul,
463
Romani 8:18-21
care dă viaţă credincioşilor, adevereşte îm­
p r e u n ă (nu lor) cu d u h u l lor realitatea
naşterii din nou.
în multe familii copiii moştenesc averea
părinţilor lor; fiecare copil este un moştenitor
şi copiii sunt î m p r e u n ă c o - m o ş t e n i t o r i .
într-un mod similar, deoarece creştinii sunt
copii ai lui Dumnezeu, ei sunt şi moşteni­
tori (cf. Gal. 4:7), şi î m p r e u n ă moştenitori
cu H r i s t o s . Ei s u n t beneficiarii t u t u r o r
binecuvântărilor spirituale (Ef. 1:3) acum, iar
în viitor ei vor a v e a p a r t e î m p r e u n ă cu
Domnul Isus de toate bogăţiile împărăţiei lui
Dumnezeu (Ioan 17:24; 1 Cor. 3:21-23). Dar
a avea parte de toate aceste lucruri împreună
cu Isus Hristos înseamnă mai mult decât anti­
ciparea gloriilor cerului. Pentru Isus Hristos
a însemnat suferinţă, suportarea abuzurilor şi
răstignirea; de aceea a fi moştenitori împre­
ună cu Hristos înseamnă pentru credincioşi
să „sufere" î m p r e u n ă cu El (cf. Ioan 15:20;
Col. 1:24; 2 Tim. 3:12; 1 Pet. 4:12). Credin­
cioşii suferă în realitate împreună cu Hristos:
dacă... cu adevărat traduce cuvântul eiper,
care înseamnă „dacă, aşa cum este cazul"
(cf. Rom. 8:9). Apoi, după suferinţe, ei vor
fi proslăviţi î m p r e u n ă cu El (2 Tim. 2:12;
1 Pet. 4:13; 5:10).
E. Scopul sfinţirii (8:18-27)
8:18. într-un sens acest verset este
concluzia paragrafului p r e c e d e n t în care
credincioşii sunt asiguraţi de statutul lor de
moştenitori ai gloriei viitoare a lui Hristos.
Cu toate acestea, Pavel le-a adus aminte
cititorilor săi faptul că împărtăşirea gloriei
viitoare a lui Hristos înseamnă a-I împărtăşi
şi suferinţele în viaţa aceasta. Dar, după
analizarea atentă a lucrurilor (Logizomai, Eu
socotesc), Pavel a tras concluzia că sufe­
r i n ţ e l e din v r e m e a de a c u m sunt cu mult
depăşite ca valoare de slava viitoare, care
are să fie descoperită faţă de noi (ca şi în
noi şi prin noi). Această glorie viitoare este
atât de măreaţă încât, prin comparaţie, sufe­
rinţele prezente sunt nesemnificative. De
asemenea, gloria este pentru eternitate, în
timp ce suferinţele sunt temporare şi uşoare
(2 Cor. 4:17). Desigur că acest adevăr îi poate
ajuta pe credincioşi când îndură necazuri.
R o m a n i 8:18 mai s e r v e ş t e şi ca s u b i e c t
pentru discuţia care urmează despre relaţia
dintre credincioşi şi întreaga Creaţie, atât în
privinţa suferinţelor cât şi a gloriei viitoare.
8:19-21. Interdependenţa dintre om
şi creaţia fizică din care el face parte şi în
care trăieşte este stabilită în s e n t i n ţ a de
464
condamnare pronunţată împotriva lui Adam
după căderea în păcat ( G e n . 3:17-19). în
Romani 8:19-21 Pavel demonstrează faptul
că această relaţie are un aspect viitor prin
raportare la planul lui Dumnezeu de mântuire
a oamenilor. El a afirmat: firea aşteaptă cu o
dorinţă înfocată (lit., „aşteptarea forţată"
[apokaradokia este folosit numai încă o dată
în NT, în Fii. 1:20] a Creaţiunii care continuă
cu intensitate") descoperirea fiilor lui Dum­
nezeu. Verbul tradus prin „aşteaptă" (apekde-
chomai) este folosit de şapte ori în Noul
Testament, de fiecare dată referindu-se la
revenirea lui Hristos (Rom. 8:19, 23, 25;
1 Cor. 1:7; Gal. 5:5, Fii. 3:20; Evr. 9:28).
Descoperirea fiilor lui Dumnezeu va avea loc
la revenirea lui Hristos după ai Săi. Ei vor
avea parte de gloria Lui (Rom. 8:18; Col.
1:27; 3;4; Evr.2:10) şi vor fi transformaţi
(8:23). întreaga natură (neînsufleţită şi însu­
fleţită) este personificată ca aşteptând m
înfocare acea perioadă.
Motivul acestei aşteptări pline de nerăb­
dare este prezentat în versetul 20. Căci firea
a fost supusă deşertăciunii. Cuvântul gre­
cesc mataioteti („inutilitate, slăbiciune, lipsit
de scop"; cf. Ef. 4:17; 2 Pet. 2:18) descrie
schimbarea şi „stricăciunea" (cf. Rom. 8:21)
care afectează toată lucrurile. Nu a fost o
supunere de voie, pentru că lumea creată a
fost afectată nu de voie. A fost vorba de un
decret al lui Dumnezeu, Creatorul suveran,
Cel ce a supus-o. (Referinţa este la Dumne­
zeu, nu, aşa cum au sugerat unii, la Adam.)
Totuşi supunerea s-a făcut cu n ă d e j d e a ,
adică cu anticiparea, unei zile viitoare, când
„frustrarea" va fi îndepărtată (cf. 24-25).
Dumnezeu a judecat întreaga creaţie împre­
ună cu oamenii pentru păcatul lor (Gen. 3:14,
17-19).
Când planul lui Dumnezeu de mântuire
a o a m e n i l o r se va î n c h e i a şi c o p i i l o r lui
D u m n e z e u li se va oferi posibilitatea să
experimenteze împreună slobozenia slavei
faţă de păcat, de Satan şi de d e g r a d a r e a
fizică, atunci creaţia va fi izbăvită din robia
stricăciunii. Dumnezeu a blestemat creaţia
fizică ca parte a judecării oamenilor pentru
păcat din cauza poziţiei şi autorităţii omului
asupra creaţiei, ca reprezentant al lui Dum-
nezeu(Gen. 1:26-30; 2:8, 15). în mod similar,
pentru că planul lui Dumnezeu de mântuire
a o a m e n i l o r se r e f e r ă la o f ă p t u r ă n o u ă
(2 Cor. 5:17; Gal. 6:15), lumea fizică va fi
şi ea recreată (Apoc. 21:5). Acest lucru se va
întâmpla în două etape. P r i m a etapă va fi
restaurarea cosmosului prezent în conjuncţie

cu revenirea Domnului Isus pe p ă m â n t şi
întemeierea împărăţiei mesianice pe pământ
(Is. 11:5-9; 35:1-2, 5-7; 65:20, 25; Amos
9:13). A doua etapă va fi crearea unui „cer
nou" si a unui „pământ nou" (Apoc. 21:1; cf.
2 Pet. 3:7-13).
8:22-23. într-un sens versetul 22 este o
concluzie adecvată a paragrafului precedent,
p r e z e n t â n d pe scurt s t a r e a b l e s t e m a t ă a
creaţiei fizice. Pavel a spus: D a r ştim (oida-
men, o stare c o n t i n u ă de c u n o a ş t e r e care
provine din percepere) că p â n ă în ziua de
azi, toată firea suspină şi sufere durerile
naşterii (lit., „continuă să suspine împreună
şi să sufere î m p r e u n ă durerile n a ş t e r i i " )
Prezenţa cuvântului „împreună" în această
traducere literală nu îi include pe credincioşii
în Hristos, care sunt menţionaţi în mod spe­
cific în versetul 23, ci se referă la diverse
părţi ale creaţiei naturale. în acelaşi timp ver­
setul 22 introduce acest paragraf nou, care
prezintă speranţa eliberării viitoare de sufe­
rinţele de sub blestemul păcatului.
Pavel a început această secţiune refe-
rindu-se la „suferinţele din vremea de acum"
(v. 18), un subiect la care s-a întors în verse­
tul 23. Despre credincioşi se spune că au cele
dintâi roade ale Duhului. Este o utilizare
apoziţională a genitivului şi î n s e a m n ă că
Duhul Sfânt reprezintă „cele dintâi roade"
(aparchen) ale lucrării lui D u m n e z e u de
mântuire şi recreare a credincioşilor. în altă
parte Duhul este numit „arvuna (prima rată
a unei plăţi) care g a r a n t e a z ă m o ş t e n i r e a
noastră" (Ef. 1:14; cf. 2 Cor. 1:22), o idee
similară. „Cele dintâi roade" ale unui agricul­
tor erau primele roade coapte culese. Aceste
roade reprezentau anticiparea şi promisiunea
că o recoltă mai bogată va veni. într-un mod
similar Dumnezeu Duhul Sfânt, locuind în
credincioşi, reprezintă anticiparea faptului că
ei se vor bucura de mult mai multe binecu­
v â n t ă r i , i n c l u s i v t r ă i r e a în p r e z e n ţ a lui
Dumnezeu, pentru totdeauna.
Trecând prin „suferinţele din vremea de
acum" (Rom. 8:18) noi, credincioşii, la fel
ca şi creaţia, s u s p i n ă m în noi (cf. v. 22;
2 Cor. 5:2) în timp ce aşteptăm (din apekde-
chomai, acelaşi cuvânt folosit în legătură cu
creaţia în Rom. 8:19 şi cu manifestarea spe­
ranţei din v. 25) înfierea, identificată cu răs­
c u m p ă r a r e a t r u p u l u i nostru. Cuvântul „în­
fierea" (huiothesian, „a acorda locul de fiu",
v. 15) prezintă relaţia legală a unui credincios
cu Dumnezeu ca rezultat al harului lui Dum­
nezeu primit prin credinţă. (Totuşi, regene­
rarea p r e z i n t ă r e l a ţ i a u n u i c r e d i n c i o s cu
Romani 8:22-27
Dumnezeu ca rezultat al naşterii din nou.)
Israel a fost înfiat de Dumnezeu (9:4), o
realitate care provine fără îndoială din legă­
turile legământului lor cu Dumnezeu (Deut.
7:6-9). Intr-un sens fiecare credincios a pri­
mit deja înfierea pentru că are „un duh de
î n f i e r e " ( R o m . 8:5) şi este un fiu al lui
Dumnezeu (Gal. 4:6-7). în acelaşi timp, aşa
cum afirmă Romani 8:23, credincioşii anti­
cipează încă înfierea lor completă, despre
c a r e se spune că e s t e „ r ă s c u m p ă r a r e a "
(apolytrosin; e t i m o l o g i c c u v â n t u l gr. se
referă la punerea în libertate, eliberarea sau
d e z r o b i r e a o b ţ i n u t ă prin p l a t a unei răs­
cumpărări [fytron]; cf. comentariilor de la
3:24) trupurilor lor. Acest lucru este numit
descoperirea fiilor lui Dumnezeu (8:19) şi
„slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu"
(v. 21). Ea va avea loc la Răpirea Bisericii
când credincioşii vor fi înviaţi şi transformaţi
primind trupuri glorioase (1 Cor. 15:42-54;
2 Cor. 5:1-5; Fii. 3:20-21; 1 Tes. 4:13-18).
Pavel a numit acea zi „ziua răscumpărării"
(Ef. 4:30).
8:24-25. Dumnezeu a promis că trupul
unui credincios va fi în cele din urmă elibe­
rat de păcat şi de efectele lui prin lucrarea
Fiului Său. Cei care răspund prin credinţă
acestei promisiuni au n ă d e j d e a , aşteptarea
plină de încredere a acestei răscumpărări a
trupului (cf. Gal. 5:5). Acesta este pasul final
al mântuirii în anticiparea faptului că am fost
m â n t u i ţ i . Răscumpărarea trupului (Rom.
8:23) este evident că nu a avut loc (pentru că
ce se vede, se mai poate nădăjdui?) dar este
nădăjduită şi mult aşteptată (aşteptăm pro­
vine din apekdechomai; cf. v. 19, 23) cu răb­
dare (cu r ă b d a r e este lit., „prin răbdare") în
suferinţele actuale (v. 18).
8:26-27. Aceste versete scot în evidenţă
faptul că oamenii credincioşi nu rămân sin­
guri, ca să se bazeze pe propriile resurse, în
suferinţele (v. 18) şi în suspinele lor (v. 23).
Duhul ne ajută (timpul prez., „continuă să ne
ajute") în (în gr. nu există cuvintele traduse
prin „ne... în") slăbiciunea noastră. Acest
lucru nu înseamnă că Duhul îi ajută ocazio­
nal pe creştini atunci când ei sunt slabi; starea
lor este una de slăbiciune, şi Duhul îi ajută în
mod permanent. Cuvântul grecesc pentru
slăbiciune (astheneia) se poate referi la inca­
pacitate fizică, emoţională şi spirituală (cf.
comentariilor de la Iac. 5:14), fapt evidenţiat
de folosirea verbului „ s u s p i n ă m " ( R o m .
8:23). „Ajută" este traducerea lui synantilam-
banetai, un cuvânt bogat care s u g e r e a z ă
imaginea unui om care îl ajută pe alt om să
465
Romani 8:28-30
poarte o povară grea. (în NT mai este folosit
numai în Luca 10:40.)
O dovadă a slăbiciunii noastre este faptul
că nu ştim cum trebuie să ne r u g ă m (lit.,
„pentru ce lucruri necesare să ne rugăm"). Nu
reuşim să ne rugăm în mod adecvat nici în
privinţa conţinutului, nici a modalităţii de a
ne ruga, dar însuşi Duhul vine în ajutor şi
mijloceşte (timpul prez., „continuă să mijlo­
cească") pentru noi cu suspine negrăite.
Creaţia suspină (Rom. 8:22), credincioşii
suspină (v. 23) şi Duhul face acelaşi lucru.
Acest lucru nu are nimic de a face cu vorbirea
în limbi, aşa cum sugerează unii. Suspinele
aparţin Duhului Sfânt, nu credincioşilor, şi nu
sunt exprimate în cuvinte. Ajutorul dat de
Duhul (v. 26) este faptul că m i j l o c e ş t e .
„Mijloceşte" este traducerea lui hyperentyn-
chanei, care apare numai aici în Noul Testa­
ment; el înseamnă „a se apropia de cineva sau
a apela la cineva". Cel ce cercetează inimile
este Dumnezeu (1 Sam. 16:7; Evr. 4:13) şi El
ştie (oiden, „a cunoaşte intuitiv sau prin per­
cepere") care este n ă z u i n ţ a D u h u l u i ; pen­
tru că El mijloceşte (entynchanei; cf. Rom.
8:26) p e n t r u sfinţi d u p ă voia lui Dumne­
zeu. Cu toate că nu sunt exprimate cuvintele
Duhului, Tatăl ştie ce gândeşte Duhul. Este
o afirmaţie interesantă despre omniscienţa
Tatălui şi intimitatea din Trinitate. Domnul
Isus mijloceşte permanent pentru credincioşi
în prezenţa lui Dumnezeu (v. 34; Evr. 7:25),
iar Duhul Sfânt m i j l o c e ş t e de a s e m e n e a
pentru ei! Deşi credincioşii nu ştiu pentru ce
să se roage şi cum să-şi formuleze cererile,
Duhul dă glas acestora pentru ei.
F. Certitudinea sfinţirii (8:28-39)
Această secţiune despre doctrina sfinţirii
credinciosului (v. 28-39) este o continuare
logică a discuţiei despre scopul şi finalitatea
sfinţirii (v. 18-27). A discuta despre scopul
sfinţirii — speranţa credinciosului, care aş­
teaptă cu dorinţă înfocată şi răbdare — este
inutil dacă nu ne dăm seama că acest scop
este sigur. Dumnezeu a asigurat această cer­
titudine şi confirmă speranţa credinciosului,
din moment ce sfinţirea de la începutul ei
prin regenerare şi până la încheierea ei prin
glorificare este esenţialmente lucrarea lui
Dumnezeu, pe care credincioşii şi-o însuşesc
prin credinţă (cf. Fii. 1:6).
8:28. Credincioşii, începe Pavel, cunosc
certitudinea sfinţirii şi această cunoaştere
este obţinută prin capacitatea spirituală de
a percepe. Noi, creştinii, ştim în mod intuitiv
(oidamen) — c h i a r d a c ă nu î n ţ e l e g e m
466
întotdeauna pe deplin şi nu experimentăm
practic acest lucru — că t o a t e l u c r u r i l e
l u c r e a z ă î m p r e u n ă s p r e binele c e l o r c e
iubesc pe Dumnezeu (lit., „pentru cei care îl
iubesc pe Dumnezeu El lucrează astfel încât
toate lucrurile să ducă împreună la bine").
Lucrurile în sine pot să nu fie bune, dar
Dumnezeu le armonizează pentru binele final
al credinciosului, pentru că scopul Său este
să-i aducă într-o stare de perfecţiune în
prezenţa Sa (cf. Ef. 1:4; 5:27; Col. 1:22; Iuda
2 4 ) . C h i a r şi a d v e r s i t ă ţ i l e şi n e c a z u r i l e
contribuie la realizarea acestui scop. Timpul
prezent la diateza activă a verbului synergei
(„El [în NIV Dumnezeu este cel care lucrea­
ză — n.tr.] lucrează împreună") subliniază
faptul că aceasta este o activitate continuă a
lui Dumnezeu. Lucrarea Lui este în favoarea
„celor ce iubesc pe Dumnezeu", care mai
departe sunt identificaţi prin expresia: celor
ce sunt chemaţi după planul Său. Este sem­
nificativ faptul că dragostea unui credincios
pentru Dumnezeu urmează chemării lui de
către Dumnezeu şi este tară îndoială rezulta­
tul prezenţei interioare a Duhului Stănt (cf.
Rom. 5:5; 1 Ioan 4:19). Cuvântul tradus
„planul" este prothesin, planul sau scopul lui
Dumnezeu (Pavel a folosit acelaşi cuvânt în
R o m . 9 : 1 1 ; Ef. 1:11; 3:11). „ C h e m a ţ i "
înseamnă mai mult decât a fi invitat să-L
primească pe Hristos; înseamnă a fi convocat
şi a i se da mântuire (cf. Rom. 1:6; 8:30).
8:29-30. Aceste versete conţin explicaţia
lui Pavel despre ce înseamnă ca oamenii să
fie „chemaţi după planul Lui" şi despre mo­
tivul pentru care Dumnezeu continuă să
lucreze pentru ca toate experienţele lor să
contribuie la beneficiul lor (v. 28). Credin­
cioşii sunt cunoscuţi dinainte de Dumnezeu.
Acest lucru nu înseamnă simpla precunoaş-
tere de către Dumnezeu a ceea ce vor face
credincioşii, ci faptul că Dumnezeu îi cu­
noaşte dinainte pe ei. De asemenea, precu-
n o a ş t e r e a d i v i n ă nu se l i m i t e a z ă la o
cunoaştere superficială, ci este o relaţie plină
de semnificaţie cu o persoană pe baza alegerii
lui Dumnezeu (cf. Ier. 1:4-5; Amos 3:2) în
eternitate, înainte de Creaţie. „Dumnezeu
ne-a ales î n a i n t e de î n t e m e i e r e a l u m i i "
(Ef. 1:4).
Această alegere eternă şi precunoaştere
înseamnă mai mult decât stabilirea unei rela­
ţii între Dumnezeu şi credincioşi. Din ea mai
face parte şi scopul sau rezultatul final al
acestei relaţii: pe aceia pe care i-a cunoscut
m a i d i n a i n t e , i-a şi h o t ă r â t m a i d i n a i n t e
să fie a s e m e n e a c h i p u l u i F i u l u i Său (cf.

1 Ioan 3:2). întregul grup care este adus în
relaţie cu Dumnezeu în planul Său etern prin
precunoaşterea şi alegerea divină este hotă­
rât mai dinainte (proorisen, „predeterminat,
destinat"; cf. Ef. 1:5, 11). Dumnezeu a deter­
minat dinainte destinul credincioşilor, şi anu­
me, asemănarea cu chipul lui Isus Hristos.
Prin toţi sfinţii făcuţi asemenea lui Hristos
(ultima etapă, completă a sfinţirii), El va fi
înălţat ca cel întâi-născut dintre mai mulţi
fraţi. Isus Hristos cel înviat şi glorificat va
deveni Capul unei rase noi de oameni purifi­
caţi de toate contactele cu păcatul şi pregătiţi
să trăiască etern în prezenţa Sa (cf. 1 Cor.
15:42-49). Fiind „cel întâi-născut", El are
poziţia cea mai înaltă printre ceilalţi (cf. Col.
1:18).
Intre începutul şi finalul planului lui
Dumnezeu există trei paşi: i-a chemat (cf.
Rom. 1:6; 8:28), i-a socotit neprihăniţi (cf.
3:24, 28; 4:2; 5:1, 9) şi i-a... proslăvit (cf.
8:17; Col. 1:27; 3:4) şi în acest proces nici
unul nu este pierdut. Dumnezeu îşi duce la
îndeplinire planul fără eşecuri. „Proslăvit"
este la timpul trecut pentru că acest pas final
este atât de sigur încât în ochii lui Dumnezeu
el este ca şi tăcut. A fi glorificat este un alt
mod de a spune că toţi copiii lui Dumnezeu
vor fi „asemenea" Fiului Său; şi acesta este
„ p l a n u l " lui Dumnezeu. Ei nu vor mai fi
„lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3:23).
8:31-32. Este uimitor să îţi dai seama că
planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor
este un program care se întinde din eterni­
tatea trecută în eternitatea viitoare şi pe care
Dumnezeu îl va duce la îndeplinire în mod
perfect. Realizând acest lucru, Pavel a pus
şapte întrebări şi le-a dat răspunsurile (în v.
31-39) pentru a ne convinge de adevărul că
mântuirea eternă a unui credincios este com­
plet sigură în mâinile lui Dumnezeu. Prima
întrebare are un caracter general: Deci, ce
vom zice noi în fata t u t u r o r acestor
lucruri? (cf. 4:1; 6:1; 9:14, 30). Răspunsul
evident în faţa versetelor 8:28-30 este să spui
„Aleluia" sau să rămâi mut de uimire.
Acest lucru duce la o serie de şase între­
bări mai concrete. Prima este: Dacă Dumne­
zeu este pentru noi, cine va fi împotriva
n o a s t r ă ? Este evident faptul că Satan şi
armatele sale demonice sunt împotriva cre­
dincioşilor (cf. Ef. 6:11-13; 1 Pet. 5:8), dar nu
pot să-i domine şi să-i înfrângă pe credin­
cioşi. Dumnezeu este Cel autoexistent şi
Creatorul suveran şi, pentru că El se află de
partea credincioşilor, nimeni nu li se poate
opune cu succes. El este atât de hotărât să fie
Romani 8:31-34
de partea credincioşilor încât n-a cruţat nici
chiar pe Fiul Său, ci L-a dat p e n t r u noi
toţi. Cuvântul „cruţat" (epheisato, din phei-
domani) este acelaşi cuvânt folosit în Sep-
tuaginta în Geneza 22:12, unde Dumnezeu îi
spune lui Avraam: „n-ai cruţat pe fiul tău."
Atunci Dumnezeu i-a spus lui Avraam să-1
cruţe pe Isaac şi să jertfească un berbec în
locul lui (Gen. 22:2-14), în timp ce Dum­
nezeu L-a dat pe propriul Său Fiu ca Jertfă
pentru păcat (Ioan 1:29). Datorită acestui
act suprem, cum nu ne va da fără plată,
împreună cu EI, toate lucrurile? Deoarece
Dumnezeu a făcut cel mai mare Sacrificiu
dintre toate, L-a dat pe propriul Său Fiu, cu
siguranţă că El nu va ezita să dăruiască cre­
dincioşilor toate celelalte lucruri referitoare
la sfinţirea lor finală (cf. 2 Pet. 1:3).
8:33-34. U r m ă t o a r e l e două întrebări
puse de Pavel şi cărora tot el le răspunde,
au caracter juridic sau legal. Cine va ridica
p â r ă (enkalesei, „a formula o acuzaţie legală
la tribunal; a aduce acuzaţii"; cf. Fapte 19:40;
23:29; 26:2) împotriva aleşilor lui Dumne­
zeu? Satan este numit „pârâşul" poporului lui
Dumnezeu (Apoc. 12:10; cf. Zah. 3:1). Acuza­
ţiile lui sunt valide, pentru că se bazează pe
păcătoşenia şi pângărirea credincioşilor. Dar
acuzaţiile lui Satan vor fi respinse la curtea
de judecată, pentru că Dumnezeu este Acela
care-i socoteşte n e p r i h ă n i ţ i . Judecătorul
însuşi declară persoana acuzată dreaptă pe
baza credinţei ei în Isus Hristos (Rom. 3:24;
5:1). Ca rezultat toate acuzaţiile sunt respinse
şi nimeni nu poate aduce o acuzaţie care să
fie admisă.
întrebarea înrudită cu cea precedentă
este: Cine-i va osândi? Participiul grecesc
ho katakrinon poate avea sensul de viitor
(cum este tradus în COR. — n.tr.), preferabil
aici. (Cf. katakrima, „condamnare, pedeap­
să" în 8:1.) Isus Hristos este Judecătorul
numit de Dumnezeu (Ioan 5:22, 27; Fapte
17:31), astfel încât Pavel a răspuns acestei
întrebări spunând: H r i s t o s . Dar Isus este
chiar Cel în care a crezut credinciosul ca să
fie mântuit. Mai mult, El este Cel care a
m u r i t — ba mai mult — stă Ia dreapta lui
Dumnezeu (cf. Luca 22:69; Fapte 2:33; 5:31;
Ef. 1:20; Col. 3:1; Evr. 1:3, 13; 8:1; 10:12;
12:2; 1 Pet. 3:22) şi mijloceşte pentru noi!
într-adevăr, Domnul Isus Hristos este
Judecătorul, dar tot cu El se identifică cu
fiecare credincios prin credinţă. Ca rezultat,
El este Jertfa credinciosului pentru păcat (cf.
Rom. 5:8; 8:32), este viaţa lui nouă (un cre­
dincios are parte de viaţa înviată a lui Hristos;
467
Romani 8:35-39
6 : 4 , 8 , 1 1 ; Ef. 2 : 5 - 6 ; C o l . 2 : 1 3 ) e s t e
Mijlocitorul (cf. Evr. 7:25; şi Duhul Sfânt
mijloceşte, Rom. 8:26-27) şi Apărătorul lui
(1 Ioan 2:1). Cu siguranţă că Judecătorul
nu-i va condamna pe cei care sunt ai Săi prin
credinţă (cf. Rom. 8:1)!
8:35-37. Ultimele întrebări ale lui Pavel
se găsesc în versetul 35: Cine ne va despărţi
pe noi de dragostea lui Hristos? Contextul
(v. 37, 39) ne arată că „dragostea lui Hristos"
este dragostea Lui pentru credincioşi (nu
dragostea lor pentru El; cf. 5:5). Apostolul
prezintă şapte lucruri pe care le-ar putea
experimenta credinciosul (Pavel le-a experi­
mentat pe toate; 2 Cor. 11:23-28) care s-ar
putea interpune între credincios şi dragostea
lui Hristos: necazul (thlipsis, „presiune sau
suferinţă"; menţionat des de Pavel în 2 Cor.)
sau strâmtorarea (stenocoria, lit., „îngus­
time", i.e., a fi înghesuit, încolţit) sau prigo­
nirea sau foametea sau lipsa de îmbră­
căminte sau primejdia sau sabia. Aceste
lucruri — p r e z e n t a t e în ordinea creşterii
intensităţii lor — nu îi despart pe creştini de
Hristos; în loc de acest lucru, ele fac parte
din „toate lucrurile" (Rom. 8:28) pe care
Dumnezeu le foloseşte pentru a-i face aseme­
nea Fiului Său. Apoi Pavel a citat Psalmul
44:22 pentru a le aminti cititorilor săi că în
această viaţă oamenii lui Dumnezeu trebuie
să înfrunte multe necazuri (cf. Ioan 16:33),
care pentru unii pot merge până la martiraj,
în primele zile ale Bisericii în fiecare zi unul
sau mai mulţi creştini erau martirizaţi sau se
confruntau cu această posibilitate. Persecu­
torii lor nu preţuiau vieţile creştinilor mai
muk decât vieţile animalelor care erau tăiate.
în toate aceste adversităţi (cf. „toate
lucrurile" din Rom. 8:28 şi „toate lucrurile"
din v. 32 împreună cu în toate aceste lucruri
din v. 37), în loc să fie despărţiţi de dragostea
lui Hristos, credincioşii sunt mai mult decât
biruitori (timpul prez., hypernikomen, „con­
tinuă să fie biruitori într-o măsură mai mare"
sau „continuă să obţină o victorie glorioasă")
prin Acela care ne-a iubit. Isus Hristos şi
dragostea Lui pentru credincioşi le dă puterea
să triumfe (cf. 2 Cor. 2:14).
8:38-39. Apoi Pavel şi-a încheiat discu­
tarea siguranţei credincioşilor în Isus Hristos
şi certitudinea sfinţirii lor printr-o afirmaţie
pozitivă: Căci sunt bine încredinţat (timpul
prez., „rămân convins"; cf. 15:14) că nimic
nu va fi în stare să îi despartă pe credincioşi
de dragostea lui Dumnezeu (dragostea lui
Dumnezeu pentru ei, nu dragostea lor pentru
Dumnezeu; cf. v. 35). Lista celor zece lucruri
468
menţionate de Pavel începe cu moartea, acolo
unde s-a încheiat lista celor şapte lucruri din
versetul 35. Aceste lucruri din universul lui
Dumnezeu cuprind elementele extreme ale
existenţei (1) moartea şi (2) viaţa (credin­
cioşii se află în prezenţa lui Dumnezeu atât în
moarte [2 Cor. 5:8-9] cât şi în viaţă); ele­
mentele extreme ale armatelor spirituale cre­
ate: (3) îngerii şi (4) stăpânirile (îngerii nu
vor, iar demonii nu pot distruge relaţia lui
Dumnezeu cu răscumpăraţii Săi); elementele
extreme ale timpului: (5) lucrurile de acum
şi (6) cele viitoare (nimic cunoscut acum,
ex., greutăţile prezentate în Rom. 8:35, sau
în perioada vitoare necunoscută); duşmanii
spirituali: (7) p u t e r i l e (probabil Satan şi
demonii săi; cf. Ef. 6:12,; sau poate conducă­
torii umani); elemente extreme ale spaţiului
(8) înălţimea şi (9) adâncimea (nimic din
ceea ce află deasupra sau dedesubtul nostru
nu se poate abate peste noi de sus sau de jos
pentru a întrerupe legătura cu dragostea lui
Dumnezeu) şi (10) nici un lucru din întregul
univers creat. Absolut nimic din „ z i d i r e "
(COR. marg.; Creaţie, NIV) nu poate dis­
truge planul Său pentru credincioşi în Isus
H r i s t o s . Ce mod sublim de a afirma certi­
tudinea mântuirii credincioşilor!
V. N e p r i h ă n i r e a lui D u m n e z e u
descoperită în alegerea s u v e r a n ă
(cap. 9-11)
Pentru că Dumnezeu este Fiinţa autoe-
xistentă care este Creatorul tuturor lucrurilor
care există în exteriorul Său, El este suveran
şi de aceea se poate folosi şi poate dispune
de creaţia Sa aşa cum doreşte. Această suve­
ranitate îi revelează nu numai neprihănirea
Sa personală, ci şi neprihănirea atribuită
altora.
A. Enunţarea alegerii suverane a lui
Dumnezeu (9:1-29)
Aici Pavel discută alegerea suverană a
lui Dumnezeu datorită unei probleme prac­
tice. Evreii se lăudau cu faptul că, fiind
israeliti, erau poporul ales al lui Dumnezeu
(Deut." 7:6; cf. Rom. 2:17-20a; 3:1-2). Dar
acum în planul de mântuire a lui Dumnezeu
în Biserică, participarea evreilor scădea în
t i m p ce p a r t i c i p a r e a n e e v r e i l o r devenea
dominantă. S-ar putea trage concluzia că
Dumnezeu Şi-a abandonat poporul evreu?
Răspunsul se găseşte în ultima instanţă în
alegerea suverană a lui Dumnezeu, un prin­
cipiu care a funcţionat dintotdeauna, atât în

cadrul poporului ales, cât şi între Israel şi alte
popoare. Acest principiu funcţionează con­
form scopurilor lui Dumnezeu pentru Israel şi
pentru Biserică şi în modul Său de lucru cu
evreii şi cu neevreii din Biserică.
1. PRIVILEGIILE ISRAELULUI (9:1 -5)
9:1-5. R e p e t â n d în mod pozitiv şi
negativ (lucru dovedit interior de mărturia lui
proprie din cugetul său [cf. comentariilor de
la 2:15] împreună cu Duhul Sfânt) Pavel
afirmă că are o d u r e r e necurmată în inimă
cauzată de respingerea evangheliei de către
marea majoritate a evreilor. Dorinţa lui pen­
tru ca ei să fie mântuiţi era atât de puternică
încât era pe punctul (timpul imperf, aproape
să d o r e s c ) ca să fie el î n s u ş i a n a t e m a ,
d e s p ă r ţ i t d e H r i s t o s , p e n t r u f r a ţ i i săi,
israeliţii.
Apoi Pavel prezintă o listă cu şapte pri­
vilegii ale poporului Israel ca popor ales de
Dumnezeu: înfierea (cf. Ex. 4:22), slava (cf.
Ex. 16:10; 2 4 : 1 7 ; 4 0 : 3 4 ; 1 Regi 8:11),
legămintele (Gen. 15:18; 2 Sam. 7:12-16;
Ier. 31:31-34), d a r e a Legii (Deut. 5:1-22),
slujba d u m n e z e i a s c ă (latreia, „serviciu
sacru" care se poate referi şi la slujbele din
Cortul întâlnirii) şi f ă g ă d u i n ţ e l e (mai ales
venirea lui Mesia). De asemenea, israeliţii
făceau parte din descendenţa promisă prin
patriarhii din trecut (cf. Mat. 1:1-16; Rom.
1:3) până la împlinirea ei în Mesia, care este
mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu
b i n e c u v â n t a t în veci. A m i n ! Este o afir­
maţie clară a dumnezeirii lui Mesia. Unii
c o n s i d e r ă că a c e s t e c u v i n t e f o r m e a z ă o
propoziţie separată, varianta prezentată în
text.
2. EXEMPLIFICAREA ALEGERII
(9:6-18)
a. Isaac în locul lui Ismael (9:6-9).
9:6-9. Faptul că evreii nu au răspuns
favorabil evangheliei lui Hristos nu a însem­
nat că a r ă m a s f ă r ă p u t e r e C u v â n t u l lui
Dumnezeu. în loc de acest lucru, respingerea
lor a fost un exemplu din acea vreme a prin­
cipiului alegerii suverane a lui Dumnezeu,
principiu stabilit în Vechiul Testament. Pavel
le-a amintit cititorilor săi un adevăr pe care
l-a prezentat anterior: Căci nu toţi cei ce se
c o b o a r ă din Israel, s u n t Israel, adică
Israelul spiritual (cf. 2:28-29).
Apoi Pavel a dat trei exemple din Ve­
chiul Testament ale suveranităţii lui Dum­
nezeu (Isaac şi Ismael, 9:7b-9; Iacov şi Esau,
Romani 9:1-13
v. 10-13; şi faraon, v. 14-18). Primele două
arată că Dumnezeu a tăcut o alegere suverană
între descendenţii fizici ai lui Avraam, pentru
determinarea liniei spirituale care va benefi­
cia de promisiunea făcută. Ismael, născut de
Agar (Gen. 16) — şi cei şase fii ai Cheturei
(Gen. 25:1-4) — au fost sămânţa (sperma)
lui Avraam, dar nu au fost număraţi printre
copiii lui Avraam (tekna, „cei născuţi") care
au făcut parte dintre cei care au moştenit
promisiunea. Dimpotrivă, aşa cum i-a spus
Dumnezeu lui Avraam (Gen. 21:12), în Isaac
vei avea o s ă m â n ţ ă , care-ţi va p u r t a
numele (lit., „în Isaac sămânţa [sperma} va fi
chemată la tine"). Pavel a repetat principiul
pentru a-1 sublinia: Aceasta înseamnă că nu
copiii trupeşti (lit., „cei născuţi din trup")
sunt copii (tekna, „cei născuţi ai lui Dumne­
zeu") ai lui Dumnezeu; ci copiii (tekna)
făgăduinţei sunt socotiţi ca s ă m â n ţ ă (sper­
ma). Nu este suficient să fii descendent fizic
al lui Avraam; trebuie să fii ales de Dumne­
zeu (cf. „aleşilor" din Rom. 8:33) şi să crezi
în El ( 4 : 3 , 22-24). D u m n e z e u i-a dat lui
Avraam o făgăduinţă asigurându-1 că ea va fi
împlinită prin Isaac, nu prin Ismael: Pe vre­
mea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va
avea un fiu (o citare destul de liberă a textu­
lui din Gen. 18:10 aşa cum apare în LXX).
b. Iacov în locul lui Esau (9:10-13)
9:10-13. Al doilea exemplu din Vechiul
Testament al alegerii suverane a lui Dumne­
zeu este preluat din a doua generaţie a stră­
moşilor evreilor. Dumnezeu a dorit să scoată
foarte clar în evidenţă acest principiu de la
începutul relaţiei Sale cu poporul ales. Acest
exemplu subliniază suveranitatea lui Dumne­
zeu mai mult decât primul, pentru că a fost
vorba de ^alegerea lui Dumnezeu între doi
gemeni. (în cazul fiilor lui Avraam, Dumne­
zeu a ales copilul unei femei în locul copi­
lului altei femei.) Pe lângă acest lucru, cu
Rebeca alegerea lui Dumnezeu a fost arătată
pe când cei doi gemeni nu se născuseră
încă şi nu făcuseră nici bine nici r ă u . Acest
lucru demonstrează faptul că alegerea suve­
rană a lui Dumnezeu a fost tăcută nu prin
f a p t e , nici chiar prin faptele c u n o s c u t e
dinainte, ci prin Cel ce cheamă (cf. „che­
maţi" din 1:6; 8:28, 30). Planul lui Dumnezeu
(8:28; 9:11), nu faptele omului (4:2-6) consti­
tuie baza „alegerii". Rebecii i s-a spus: Cel
mai m a r e va fi rob celui mai mic (cf. Gen.
25:23), o alegere divină confirmată de cuvin­
tele lui Dumnezeu: Pe Iacov l-am iubit, iar
pe Esau l-am u r â t (cf. Mal. 1:2-3). Esau,
469
Romani 9:14-26
fratele mai mare, nu l-a slujit în realitate pe
Iacov, geamănul său mai mic; dar descen­
denţii lui Esau, edomitii, au făcut-o (cf.
1 Sam. 14:47; 2 Sam. 8:14; 1 Regi 11:15-16;
22:47; 2 Regi 14:7). Dragostea lui Dumnezeu
pentru Iacov a fost arătată prin alegerea lui
Iacov şi „ura" lui Dumnezeu faţă de Esau a
fost văzută prin respingerea lui Esau din po­
porul care va beneficia de promisiune. Ura în
acest sens nu este a b s o l u t ă , ci r e l a t i v ă ,
referindu-se la preferarea u n u i a în locul
a l t u i a (cf. M a t . 6 : 2 4 ; L u c a 1 4 : 2 6 ; I o a n
12:25).
c. Faraon (9:14-18)
9:14-18. Prin cuvintele: Deci ce vom
zice? (cf. 4:1; 6:1; 8:31) Pavel a introdus
întrebarea care se afla fără îndoială în mintea
cititorilor săi: Nu cumva este nedreptate în
Dumnezeu prin alegerea lui Isaac în locul lui
Ismael, şi a lui Iacov în locul lui Esau? Prin
folosirea particulei greceşti negative (me)
alăturată unei întrebări se a n t i c i p e a z ă un
răspuns negativ. Pavel a răspuns în modul
său c a t e g o r i c o b i ş n u i t : N i c i d e c u m ! (me
genoito; cf. comentariilor de la 3:4). Aspectul
esenţial în aceste chestiuni nu este dreptatea,
ci decizia suverană, aşa cum arată cuvintele
adresate de Dumnezeu lui Moise (Ex. 33:19)
şi citate de Pavel. Fiind Dumnezeul suveran,
El are dreptul să arate milă oricui doreşte. De
fapt, El nu este obligat să arate milă nimănui.
Aşadar experimentarea milei Lui nu atârnă
nici de cine vrea, nici de cine aleargă. Nimeni
nu merită milă şi nici nu o poate câştiga.
Apostolul Pavel şi-a prezentat apoi al
treilea e x e m p l u , f a r a o n u l E g i p t u l u i din
Exodul. Dumnezeu i-a spus lui prin Moise:
Te-am ridicat (i.e., te-am adus pe scena isto­
riei) înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea
Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit
în tot pământul (cf. Ex. 9:16). Puterea lui
Dumnezeu (cf. Rom. 9:22) a fost demonstrată
atunci când El i-a eliberat pe israeliţi din
mâna lui faraon. Alte popoare au auzit acest
lucru si au fost uimite (Ex. 15:14-16; Ios.
2:10-11; 9:9; 1 Sam. 4:8). Este semnificativ
faptul că Pavel a introdus acest citat prin
cuvintele: Fiindcă Scriptura zice, pentru că
a pus semnul egal între cuvintele lui Dumne­
zeu şi cuvintele Scripturii. Pavel a tras con­
cluzia: Astfel, El are milă de cine vrea (cf.
Rom. 9:15) si împietreşte pe cine vrea („face
încăpăţânat"; cf. Ex. 4:21; 7:3; 9:12; 10:27;
14:4, 8; cf. 14:17). Datorită alegerii lui Dum­
nezeu, faraon si-a împietrit propria inimă
(Ex. 7:13-14, 22; 8:15, 19, 32; 9:7, 34-35).
470
Toate aceste lucruri arată că Dumnezeu alege
şi lucrează în mod suveran, dar nu arbitrar.
Faraon a fost totuşi responsabil pentru ac'
nile sale.
3. EXPLICAREA ALEGERII (9:19-29)
9:19-21. Pavel a anticipat din nou înî
barea din mintea cititorilor săi: Atunci de ce
mai bagă vină? (Cuvântul grecesc tradus
„atunci" este legat mai mult de afirmaţia p
cedentă decât de această întrebare, cu toate
şi locul lui în această propoziţie este foarte
potrivit.) Căci cine poate sta împotriv
(timpul perf., „a adoptat o poziţie şi conţin
să o m e n ţ i n ă ) voii Lui (boulemati, „sco
intenţionat")? Aceste întrebări sunt puse
astăzi de cei care resping doctrina biblică a
suveranităţii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu
alege, atunci de ce îl mai socoteşte pe o
responsabil? Cine se poate împotrivi faţă de
ceea ce face Dumnezeu?
Pavel răspunde reafirmând realitatea su­
veranităţii lui Dumnezeu şi insolenţa acestui
întrebări. Dar, mai de grabă, cine eşti tu,
omule, ca să răspunzi împotriva lui Dum­
nezeu (cf. Is. 45:9)? Omul, cel creat, nu ai
dreptul să-L pună la îndoială pe Dumnezeu,
Creatorul. Apoi Pavel a citat din Isaia 29:16:
Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a
făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa?" Făcând
o analogie între Creatorul suveran şi un olar,
Pavel a întrebat: Nu este olarul stăpân pe
lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de
lut să facă un vas pentru o întrebuinţare
de cinste, şi un alt vas pentru o între­
buinţare de ocară? Un olar foloseşte acelaşi
lut pentru a face un vas cu o formă frumoasă
şi decoraţii şi un vas pentru gătit (cf. Ier.
18:4-6). Iar lutul nu are dreptul să se plângă!
Creatorul suveran are aceeaşi autoritate
asupra creaturilor Sale, mai ales în lumina
originii omului din ţărâna pământului (Gen.
2:7).
9:22-26. După ce a spus că Dumnezeu se
aseamănă cu un olar, Pavel aplică acum acest
exemplu scopurilor suverane ale lui Dumne­
zeu pentru diverşi oameni. El prezintă cele
două alternative drept condiţii (ce putem
spune, dacă; în NIV v. 22 şi 23 încep cu
aceste cuvinte — n.tr.) lăsând nespuse con­
cluziile comune evidente: nu are Dumnezeu
acest drept? Prima alternativă este că
Dumnezeu... a suferit cu multă răbdare
(cf. 2 Pet. 3:9) nişte vase (cf. Rom. 9:21) ale
mâniei, făcute pentru peire (apoleian, „dis­
trugere"). Participiul perfect „tăcute" descrie
o acţiune trecută care are un rezultat sau o

stare continuă. „Făcute" poate fi la diateza
reflexivă („s-au făcute ele însele"), dar pre­
ferabil este să traducem prin diateza pasivă
(„au fost făcute"). Ideea este că aceste vase
au fost şi se află într-o stare pregătită şi
potrivită pentru revărsarea mâniei lui Dum­
nezeu asupra lor. Mânia lui Dumnezeu se va
exercita asupra celor nemântuiţi (1:18), care
vor suferi condamnarea eternă (Ioan 3:36).
Dumnezeu a îndurat cu răbdare antagonismul
lor faţă de El (cf. Fapte 14:16; Rom. 3:25),
dar judecata lor se apropie. Cei care I se opun
şi refuză să se întoarcă la El (Mat. 23:37) vor
fi atunci „făcuţi" („pregătiţi", NIV — n.tr.)
de către El pentru condamnare^ Ei îşi adună
„o comoară de mânie" (2:5). în Iad ei vor
avea parte de mânia Lui, şi puterea Lui va fi
făcută de cunoscut (cf. 9:17). Dumnezeu nu
se bucură de mânia Sa şi nu i-a ales pe unii
oamenii să meargă în Iad. Unii oameni sunt
pregătiţi de Dumnezeu pentru condamnarea
eternă nu pentru că Lui îi face plăcere să
procedeze aşa, ci din cauza păcatului lor. în
lumina păcatului lor, care îi face „copţi" pen­
tru distrugere, Dumnezeu este dispus să-Şi
manifeste mânia şi va proceda astfel la vre­
mea potrivită.
Cealaltă alternativă se referă la n i ş t e
vase ale îndurării. Dumnezeu le-a ales ca
vase ale îndurării ca să-Şi a r a t e bogăţia
slavei si le-a pregătit mai dinainte p e n t r u
slavă (cf. 8:29-31; Col. 1:27; 3:4). Verbul
tradus prin „pregătit mai dinainte" este proe-
toimasen, „El le-a pregătit dinainte", lucru pe
care Dumnezeu îl face dăruind mântuirea.
(Cuvântul „tăcute" din v. 22 este katertisme-
na, „sunt făcuţi, pregătiţi sau potriviţi".)
Până acum Pavel a făcut afirmaţii
condiţionale şi obiective, dar în versetul 24
(în COR. la sfârşitul v. 23 — n.tr.) a fost mai
direct: despre noi vorbesc, pentru că el şi
cititorii săi erau vase ale îndurării alese în
mod suveran de Dumnezeu. Dumnezeu nu
numai că i-a ales, ci i-a şi chemat, atât din­
tre Iudei cât şi dintre N e a m u r i . Adevărul
arătat de Pavel este că alegerea suverană a lui
Dumnezeu s-a manifestat nu numai în timpul
patriarhilor evrei (Isaac şi Iacov, v. 6-13), ci
şi în generaţia lui Pavel şi astăzi. Pentru a-şi
dovedi concluzia, mai ales partea referitoare
la neevrei, Pavel a citat două versete din Osea
(2:23; 1:10). Dumnezeu l-a călăuzit pe Osea
să pună copiilor lui nume simbolice: fiului
numele de Lo-Ami (ce nu era poporul Meu)
şi fiicei numele de Lo-Ruhama (cea care nu
era prea iubită). Aceste nume au reprezentat
abandonarea de către Dumnezeu a Regatului
Romani 9:27-33
de Nord a Israelului, dus în captivitatea şi
exilul asirian (Osea 1:2-9).
Totuşi Dumnezeu nu a_ abandonat pentru
totdeauna poporul Israel. în versetele citate
de Pavel Dumnezeu a promis să-i readucă la
statutul de prea iubită şi popor al Meu. Din
punct de vedere etnic, neevreii nu erau
p o p o r u l lui Dumnezeu, deci Pavel a fost
călăuzit de Duhul lui Dumnezeu să aplice
aceste versete neevreilor — şi evreilor de
asemenea — care au fost aleşi în mod suve­
ran de Dumnezeu şi numiţi poporul Său în
Hristos. Pavel a citat liber din Osea 2:23,
inversând ordinea pentru a adapta citatul la
situaţia neevreilor. Pavel a aplicat aceste ver­
sete din Osea neevreilor, nu le-a reinterpretat.
El nu a spus că Israelul din Vechiul Testa­
ment este o parte din Biserică.
9:27-29. Pavel a citat aici versete din
Vechiul Testament pentru a argumenta faptul
că Dumnezeu, în alegerea suverană şi în
chemarea Lui, include întotdeauna un grup
de evrei, chiar dacă acest grup este o minori­
tate. Pasajele citate (Is. 10:22-23 şi 1:9,
ambele din LXX) arată în mod clar că în
judecata lui Dumnezeu împotriva Israelului
răzvrătit, El, prin alegerea Lui suverană,
păstrează şi mântuieşte rămăşiţa poporului.
Aceste promisiuni s-au împlinit în cazul cap­
tivităţii şi exilului, atât a Israelului, cât şi a lui
Iuda, în cazul distrugerii Ierusalimului din
anul 70 d.Hr., şi se vor împlini de asemenea
prin eliberarea naţională a Israelului de la
sfârşitul vremii (Rom. 11:26-27). Acest prin­
cipiu este valabil şi astăzi. Evreii care au
d e v e n i t m e m b r i ai B i s e r i c i i , T r u p u l lui
Hristos, alcătuiesc ceea ce Pavel numeşte mai
târziu „o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin
har" (11:5), în care s-a inclus si pe el însuşi
(11:1).
B. Aplicarea alegerii suverane a lui
Dumnezeu (9:30-10:21)
1. POTICNIREA ISRAELULUI (9:30-10:4)
9:30-33. Pavel pune din nou întrebarea sa
retorică obişnuită: Deci ce vom zice? (cf.
4:1; 6:1; 8:31; 9:14), care pregăteşte rezu­
matul întregii situaţii pe care îl va face. El
spune că N e a m u r i l e (lit., „ n a ţ i u n i l e " ) au
căpătat... neprihănirea care se capătă prin
(ek, „din") credinţă, lucru foarte interesant.
Aşa cum va spune el mai târziu, Biserica
include atât credincioşi evrei cât şi neevrei
(11:1-5), dar în timpul celei de a treia că­
lătorii m i s i o n a r e a lui Pavel r e s p i n g e r e a
crescândă a evangheliei de către evrei şi
p r e d o m i n a n ţ a neevreilor în Biserică l-au
471
Romani 10:1-8
determinat pe apostol să vorbească despre
caracterul antitetic al „Neamurilor" faţă de
Israel. Israelul umbla („continua să umble")
după o Lege, care să dea neprihănirea, dar
n-a ajuns la Legea aceasta. „O Lege care să
dea neprihănirea" se referă la Legea mozaică
(cf. 7:7, 12, 14). Obţinerea neprihănirii prin
respectarea Legii cerea împlinirea ei perfectă
(cf. Iac. 2:10). Pentru ce nu a obţinut Israelul
neprihănirea? Pe n t r u că n-a căutat-o prin
(eh, „din") credinţă, ci prin (ek, „din") fap­
te. Israeliţii nu şi-au recunoscut incapacitatea
de a respecta în mod perfect Legea şi nu s-au
întors la Dumnezeu prin credinţă ca să fie
iertaţi. în loc de acest lucru, câţiva dintre ei
au continuat să încerce să împlinească Legea
prin eforturile lor. în consecinţă s-au lovit
(cf. Rom. 11:11) de p i a t r a de p o t i c n i r e ,
Domnul Isus Hristos. „Piatra de poticnire"
(cf. 1 Pet. 2:4-8), nu a îndeplinit cerinţele
evreilor şi din acest motiv ei L-au respins în
loc să-L primească prin credinţă. Pentru a
arăta că Dumnezeu prevăzuse acest lucru,
Pavel a citat din Isaia 8:14 şi 28:16 (cf. Rom.
10:11), combinând cele două afirmaţii pentru
a scoate în evidenţă cele două reacţii opuse
ale oamenilor faţă de acea Piatră aşezată de
Dumnezeu în Sion (cf. „Sion" în 11:26).
10:1-4. D u p ă ce a arătat în versetele
precedente că Israelul s-a poticnit, Pavel a
explicat acum cauza acelei poticniri. Dar mai
întâi, în cuvinte care ne aduc aminte de înce­
putul capitolului 9, apostolul şi-a exprimat
preocuparea spirituală profundă pentru mân­
tuirea poporului Israel. Gândindu-se probabil
la propria sa experienţă (cf. Fapte 26:11; Gal.
1:13-14; Fii. 3:4-6), Pavel a afirmat: Le măr­
turisesc (timpul prez., „Eu aduc mărturie")
că ei au râvnă p e n t r u Dumnezeu. Israelul a
fost numit „poporul îmbătat de Dumnezeu".
Dar Pavel a fost obligat să recunoască că, în
pofida acestui lucru, râvna lor era fără pri­
cepere (în NIV traducerea este: „râvna nu se
baza pe cunoaştere" [epignosin, „cunoaştere
intensivă, completă"] — n.tr.) Evreii aveau,
este evident acest lucru, o cunoaştere despre
Dumnezeu, dar cunoaşterea lor nu era de­
plină. Altfel nu s-ar fi poticnit din cauza lui
Hristos căutând să obţină neprihănirea pe
baza faptelor.
Pavel şi-a continuat explicaţia referitoare
la greşeala Israelului şi la zelul lor nechib­
zuit: î n t r u c â t n-au c u n o s c u t (participiul
agnoountes înseamnă „fiind ignoranţi", aici
în sensul de a nu înţelege) neprihănirea pe
care o dă Dumnezeu. Textul din NIV lasă
să se î n ţ e l e a g ă că p o p o r u l I s r a e l nu a
înţeles neprihănirea oferită de Dumnezeu,
472
neprihănire prezentată în această scrisoare
către creştinii din Roma (cf. R o m . 1:17).
Acest lucru poate fi adevărat, cu toate că ei ar
fi t r e b u i t să c u n o a s c ă a c e s t a d e v ă r din
Scriptura lor (cf. Gen. 15:6; Ps. 32:1-2). Dar
este preferabil ca aici prin neprihănire să
înţelegem neprihănirea cerută de Dumnezeu
oamenilor, pentru a fi acceptaţi de El, adică
însăşi neprihănirea infinită a lui Dumnezeu.
Evreii nu au înţeles pe deplin neprihănirea
infinită a lui Dumnezeu, acesta fiind motivul
pentru care ei continuau să caute să-şi pună
î n a i n t e o n e p r i h ă n i r e a lor înşişi (cf. Is.
64:6). Nu este deci de mirare faptul că no
s-au supus („nu şi-au ocupat locul sub")
astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu,
adică neprihănirea pe care o conferă Dumne­
zeu prin Hristos prin credinţă. Textul grecesc
din Romani 10:4 conţine particula coordona­
toare gar, „ C ă c i " (netradusă în N I V ) . Ea
introduce o afirmaţie crucială pentru expli­
caţia lui Pavel despre poticnirea Israelului:
Hristos este sfârşitul Legii, p e n t r u ca ori­
cine crede în El, să poată căpăta neprihăni­
rea. Cuvântul tradus „sfârşitul" (telos) ocupă
primul loc, de întărire, în propoziţia gre­
cească. Acest lucru înseamnă că Hristos este
sfârşitul desemnat (terminarea) sau Scopul-
Ţinta Legii (cf. Gal. 3:24), Obiectivul Legii.
Legea nu a asigurat şi nici nu a putut
asigura neprihănirea oamenilor înaintea lui
Dumnezeu (cf. Rom. 3:20; 7:7). Dar Hristos a
împlinit Legea (Mat. 5:17-18) respectând-o
în mod perfect în timpul vieţii Lui tară păcat
(cf. Ioan 8:46) şi apoi Şi-a dat viaţa ca plată
pentru pedeapsa păcatului si a încălcării
Legii (cf. Ef. 2:15; Col. 2:13-14). Apoi Legea
ne-a îndreptat atenţia spre El, Sursa nepri­
hănirii conferite de Dumnezeu, pe care ea
nu o putea conferi (Gal. 3:24). Un evreu
evlavios care avea credinţă în Iehova şi res­
pecta sistemul levitic, inclusiv jertfele pentru
păcat şi nelegiuire, avea toate condiţiile ca
să-L primească pe Hristos prin credinţă şi
astfel să primească neprihănirea lui Dumne­
zeu (i.e., să fie justificat; Fapte 13:39; Rom.
3:24; 4:3, 5). Apoi el putea împlini cerinţele
Legii prin Duhul Sfânt din interiorul lui (8:4).
Dimpotrivă, un evreu care căuta să obţină
neprihănirea lui proprie prin faptele lui nu va
recunoaşte că „Hristos este sfârşitul Legii" şi
astfel s-ar poticni în El.
2. OFERTA PLINĂ DE HAR A LUI
DUMNEZEU (10:5-15)
10:5-8. Prezentând oferta plină de har a
mântuirii lui Dumnezeu în Hristos şi nepri­
hănirea conferită prin credinţă, Pavel a vorbit

mai întâi despre contrastul încercării de a
obţine neprihănirea prin fapte. El a scris:
Moise scrie că omul care împlineşte nepri­
hănirea pe care o dă Legea... Apoi Pavel a
c i t a t din L e v i t i c u l 1 8 : 5 : c ă o m u l c a r e
împlineşte această neprihănire va trăi prin
ea. Dacă un evreu ar primi neprihănirea prin
respectarea Legii, acest lucru ar fi o realizare
umană; nu ar fi de la Dumnezeu. Dar un
evreu trebuia să respecte în mod perfect toată
Legea de-a lungul întregii sale vieţi — o
sarcină imposibilă (Iac. 2:10). Dar apoi Pavel
l-a citat tot pe Moise în sprijinul poziţiej sale
despre neprihănirea prin credinţă care îl are
în centru pe Hristos, „sfârşitul L e g i i " şi
despre mijlocul prin care această neprihănire
este la dispoziţia tuturor celor care cred. Nu
este potrivit ca Pavel doar să împrumute
cuvintele lui Moise şi să le aplice unor lucruri
străine de gândirea lui Moise. Deci, acest
lucru sugerează că neprihănirea pe care o
dă credinţa nu este un concept nou, ci a fost
proclamată Israelului de către Moise.
M a t e r i a l u l din c a r e a c i t a t Pavel în
Romani 10:6-8 este preluat destul de liber
din Deuteronomul 30:12-14 din care Pavel
citează unele afirmaţii. Materialul din Deute­
ronomul a făcut parte din poruncile date de
Moise generaţiei din Israel care urma să intre
peste scurt timp în ţara Canaanului. Acest
îndemn a fost concluzia cuvintelor profetice
ale lui Moise despre lucrarea lui Dumnezeu
cu Israelul. Binecuvântarea a fost promisă
pentru credinţă şi ascultare, iar pedeapsa va
fi rezultatul respingerii şi neascultării. Dacă
Israelul îl va u i t a pe D u m n e z e u , a spus
Moise, va fi dispersat pe toată faţa pământu­
lui şi va avea de suferit. Când poporul se va
întoarce în cele din urmă la Dumnezeu prin
credinţă, El le va reda binecuvântarea, pros­
peritatea şi proeminenţa printre popoare
(Deut. 30:1-10). Aspectul pe care-1 scoate în
evidenţă îndemnul lui Moise (Deut. 30:11)
este că generaţia căreia i-a vorbit el avea
mesajul (Cuvântul este a p r o a p e de tine: în
gura ta, Deut. 30:14), putea să-1 primească
prin credinţă (în inima ta, Deut. 30:14) şi să
umble în ascultare de Dumnezeu. Deoarece
israeliţii din timpul lui Moise aveau mesajul,
nu aveau nevoie să ceară ca el să le fie adus
din cer sau ca cineva să treacă „dincolo de
mare" ca să-1 aducă (Deut. 30:13). Nu, ci
c u v â n t u l ( i n s t r u c ţ i u n i l e lui M o i s e ) era
„aproape" de ei (Deut. 30:14).
Pavel a arătat că acelaşi adevăr se aplica
şi generaţiei sale, la care se adăuga faptul
că Hristos a venit în trup (Ioan 1:14) şi a fost
Romani 10:9-15
înviat. Din acest motiv nu era nevoie ca
cineva să ceară să pogoare... pe Hristos din
cer (prin întrupare) sau să scoale... pe Hris­
tos din morţi; El venise deja şi a fost înviat.
Mesajul neprihănirii prin credinţă în timpul
lui Pavel era „aproape" de cititorii lui (era
la dispoziţia lor) şi acest mesaj era cuvântul
(rhema, „ r o s t i r e a " ) c r e d i n ţ e i pe care îl
„propovăduia" (rhema, „cuvântul rostit" de
asemenea şi în Ef. 5:26; 6:17; 1 Pet. 1:25) el.
Astfel, evanghelia, „cuvântul credinţei", este
disponibilă şi accesibilă.
10:9-13. în aceste versete Pavel a pre­
zentat conţinutul acestui mesaj privitor la
credinţă. Mărturisindu-L cu gura ta pe Isus
ca Domn, este prima afirmaţie pentru a res­
pecta ordinea citatului din Deuteronomul
30:14 în Romani 10:8. Mărturisirea este recu­
noaşterea faptului că Dumnezeu S-a întrupat
în Isus (cf. v. 6), că Isus Hristos este Dum­
nezeu. Esenţială este de asemenea credinţa
din inima ta că Dumnezeu L-a înviat din
morţi (cf. v. 7). Rezultatul este mântuirea.
Ordinea reală este dată în versetul 10: Căci
prin credinţa din inimă se capătă nepri­
hănirea (lit., „crezând pentru neprihănire") şi
prin mărturisirea cu gura se ajunge la
m â n t u i r e (lit., „mărturisind pentru mân­
tuire"). Totuşi aceste două aspecte nu repre­
zintă doi paşi separaţi pentru obţinerea mân­
tuirii. Din punct de vedere cronologic ele au
loc împreună. Mântuirea vine prin recunoaş­
terea în faţa lui D u m n e z e u a faptului că
Hristos este Dumnezeu şi prin credinţa în El.
Apoi (v. 11) Pavel a argumentat această
poziţie citând o parte din versetul din Isaia
28:16 (cf. Rom. 9:33), adăugând cuvântul
grecesc tradus prin oricine. Dumnezeu oferă
oricărui om care crede darul neprihănirii.
Apoi Pavel le-a readus aminte cititorilor săi
de imparţialitatea lui Dumnezeu (3:22). La
fel cum toţi cei care păcătuiesc vor fi jude­
c a ţ i , şi cei c a r e c r e d vor fi m â n t u i ţ i şi
„bogaţi" în binecuvântări. Şi această con­
cluzie este argumentată pe baza unui citat
din Ioel 2:32: oricine va chema Numele
Domnului, va fi mântuit. A „chema" pe
D o m n u l î n s e a m n ă a te r u g a cu c r e d i n ţ ă
pentru mântuire. (Despre semnificaţia
cuvântului „Numele", vezi comentariile de la
Fapte 3:16.)
10:14-15. După ce a prezentat oferta
plină de har a lui Dumnezeu în Hristos, Pavel
a abordat întrebările normale care s-ar fi
putut ridica, fiecare întrebare bazându-se pe
verbul c h e i e din î n t r e b a r e a p r e c e d e n t ă .
Promisiunea lui Dumnezeu de a mântui pe
473
Romani 10:16-21
„oricine va chema Numele" Lui (v. 13) înce­
pe seria de întrebări. Dar cum vor chema pe
Acela în care n-au crezut? Anterior, a
chema Numele Domnului era totuna cu a
avea încredere sau a crede în El (cf. v. 11 şi
13), dar aici chemarea este ulterioară credin­
ţei. Atunci când un om crede în Hristos, el
„cheamă" Numele Lui. La rândul ei, credinţa
se bazează pe auzire, iar auzirea se bazează
pe un propovăduitor, dar nu vor exista pro­
povăduitori dacă nu sunt trimeşi. (Deoarece
cuvântul grecesc kerysso, „vor propovădui"
înseamnă „a fi un vestitor, a anunţa", el nu
se limitează la proclamarea de la amvon.)
Transmiterea mai departe a ofertei generoase
a harului lui Dumnezeu se realizează prin
fiinţele umane pe care Dumnezeu le-a adus la
Sine însuşi şi apoi le-a folosit ca vestitorii
Săi. Ele vestesc mesajul mântuirii lui Dumne­
zeu pentru că El va mântui pe oricine cheamă
Numele Său. Pavel a citat din Isaia 52:7
despre zelul purtătorilor cuvintelor ce vestesc
pacea. Cei care duc acest mesaj au picioa­
rele... frumoase, adică mesajul lor este pri­
mit bine. în Isaia 52:7 mesagerul a anunţat
poporul lui Iuda că Dumnezeu a pus capăt
exilului lor în Babilon (cf. Is. 40:9-11). Dar
Pavel a aplicat Isaia 52:7 evreilor din zilele
lui cărora li s-a dat evanghelia.
3. RESPINGEREA ISRAELULUI
(10:16-21)
10:16-18. Pavel a explicat foarte clar că
neprihănirea dată de Dumnezeu prin har, prin
credinţă, a fost oferită tuturor, evreilor şi
neevreilor deopotrivă (cf. v. 12). Dar Pavel
s-a ocupat în acest capitol în primul rând de
Israel şi de reacţia lui în faţa acestei oferte
(cf. v. 1). De aceea, când a scris: dar nu toţi
(NIV are „toţi israeliţii", deşi în gr. textul
spune doar „toţi") au ascultat de Evanghelie,
evident că el s-a gândit la refuzul evreilor de
a reacţiona favorabil în faţa ofertei lui Dum­
nezeu. („Au ascultat" traduce verbul hypeko-
usan, un verb compus al verbului „a auzi". El
înseamnă „a auzi reacţionând pozitiv", deci
„a asculta, a se supune".) Acest sens se deduce
din citatul lui Pavel din Isaia 53:1 care con­
firmă acest lucru: Doamne, cine a crezut
propovăduirea noastră? Acest refuz al evre­
ilor de a reacţiona favorabil în faţa veştii bune
a avut loc în zilele lui Isus pe pământ (Ioan
12:37-41) şi în zilele lui Pavel de asemenea.
Totuşi, folosirea lui „toţi" în textul grecesc
fără o altă precizare este adecvată, pentru că
reacţia neevreilor în faţa evangheliei a fost la
fel de departe de a întruni acceptarea tuturor.
474
Pavel a explicat: astfel, credinţa vine în
urma auzirii (lit, „din auzire"; cf. v. 14); iar
auzirea vine prin C u v â n t u l lui Hristos (lit..
„iar auzirea este prin rostirile [rhematos; cf.
v. 17] privitoare la Hristos".) Cuvântul gre­
cesc akoe („auzirii") poate însemna lucrul
auzit (propovăduirea, v. 16), acţiunea sau
simţul auzului (v. 17).
Totuşi, unii ar putea insista asupra faptu­
lui că evreilor nu li s-au oferit ocaziile adec­
vate de a auzi mesajul. Din acest motiv Pavel
a spus: Dar eu întreb: „N-au auzit ei?"
Apoi a citat Psalmul 19:4 despre revelaţia
generală a lui Dumnezeu vizibilă în spaţiul
ceresc (cf. Rom. 1:18-20). Dar acest psalm
vorbeşte şi despre revelaţia specială a lui
D u m n e z e u din V e c h i u l T e s t a m e n t ( P s .
19:7-11). Răspunsul evident al lui Pavel la
întrebarea sa este că Israelul a beneficiat din
plin atât de revelaţia generală cât şi de cea
specială, pentru a-i răspunde favorabil lui
Dumnezeu. Este_ sigur că Israelul a auzit.
10:19-21. î n c e p â n d cu aceste versete
modul de argumentare se schimbă. Apostolul
a anticipat o altă obiecţie. Cineva ar putea
spune: „Da, Israelul a auzit, dar nu a înţeles
că scopul lui Dumnezeu este să ofere nepri­
hănirea prin c r e d i n ţ ă t u t u r o r o a m e n i l o r ,
inclusiv neevreilor." Din acest motiv, Pavel a
scris: Dar întreb iarăşi (lit, „Dar eu spun"):
„N-a ştiut (egnd, „a şti") Israel lucrul aces­
ta?" De data aceasta răspunsul său este din
două citate din Vechiul Testament, unul mai
vechi, din scrierile lui Moise (Deut. 32:21) şi
altul din Isaia (Is. 65:1). Ambii conducători
din Vechiul Testament au scris despre întoar­
cerea lui Dumnezeu către neevrei, despre care
e v r e i i c r e d e a u c ă e r a u fără p r i c e p e r e
(asyneto, „proşti, nebuni"; cf. Rom. 1:21, 31).
Cu toate acestea, cât despre Israel se poate
spune că Dumnezeu a fost plin de har faţă de
el, în ciuda neascultării lui (un citat din Is.
65:2). Răzvrătirea continuă şi neascultarea
plină de necredinţă a Israelului a fost judecată
prin întoarcerea lui Dumnezeu spre neevrei
(Rom. 10:20; cf. Fapte 8:1-8, 10). Dar, în
acelaşi t i m p , D u m n e z e u nu a refuzat
mântuirea evreilor. El Şi-a întins mâinile,
implorându-i să se întoarcă la El.
C. Alegerea suverană a lui Dumnezeu
împlinită (cap. 11)
Până acum în această secţiune majoră a
Epistolei către Romani (cap. 9-11), nepri­
hănirea personală a lui Dumnezeu şi nepri­
hănirea conferită de El oamenilor au fost
prezentate în primul rând prin prisma

respingerii de către Israel a lui Hristos şi
prin răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu,
precum şi prin alegerea lui Dumnezeu şi
întoarcerea Lui plină de har spre neevrei.
Aceste subiecte sunt continuate şi în acest
capitol, dar alegerea suverană a lui Dumne­
zeu se vede şi în restaurarea Israelului şi în
glorificarea Lui prin acest proces.
1. ÎN ALEGEREA HARULUI (11:1-10)
11:1-6. Tranziţia lui Pavel de la capito­
lul 10 se observă prin repetarea expresiei sale
retorice: „Eu întreb" (10:18-19). Expresia
întreb d a r este literal: „de aceea eu spun",
întrebarea apostolului este: A lepădat Dum­
nezeu pe poporul Său? în greacă întrebarea
este astfel pusă încât să ceară un răspuns
negativ: „Dumnezeu nu Şi-a respins poporul,
nu-i aşa?" Acest răspuns este confirmat de
expresia o b i ş n u i t ă a lui Pavel de negare
vehementă: N i c i d e c u m ! (me genoito; cf.
c o m e n t a r i i l o r de la 3:4). Apoi Pavel s-a
prezentat pe sine însuşi drept primă dovadă a
acestui fapt. El a crezut în Isus Hristos şi a
primit neprihănirea conferită de Dumnezeu,
dar el era totuşi un Israelit (cf. Fii. 3:5), din
seminţia lui Beniamin. Deşi mică, seminţia
lui Beniamin a fost importantă (Saul, primul
rege al Israelului era din Benianim). Dacă
Dumnezeu l-a putut mântui pe Pavel (Fapte
9:22, 26), cu siguranţă îi putea mântui şi pe
alţi evrei (1 Tim. 1:15-16). Apoi Pavel a făcut
o afirmaţie: D u m n e z e u n-a l e p ă d a t pe
p o p o r u l S ă u (citat din 1 Sam. 12:22; Ps.
94:14) pe c a r e l-a c u n o s c u t m a i d i n a i n t e
(proegno, „a avut o relaţie semnificativă cu",
cf. Amos 3:2; şi cf. comentariilor de la Rom.
8:29). Dumnezeu a ales Israelul ca poporul
legământului Său, din eternitatea trecută, şi a
intrat cu el într-o relaţie care nu va fi nicio­
dată distrusă (cf. Ier. 31:37).
A doua dovadă a lui Pavel că Dumnezeu
nu Şi-a respins poporul a fost luată din istoria
Israelului din timpul lucrării lui Ilie. Profetul
a fost foarte întristat după ce a fugit să-şi
scape viaţa de Isabela. Pavel a spus: Ilie...
plânge (entynchanei, „înaintează o petiţie";
trad. „ m i j l o c e ş t e " în R o m . 8:27, 34) lui
Dumnezeu împotriva lui Israel. Apoi Pavel
a citat o p a r t e din p l â n g e r e a p r o f e t u l u i
(1 Regi 19:10, 14), inversând ordinea detali­
ilor citate şi încheind cu plângerea lui Ilie:
am r ă m a s eu singur, şi caută să-mi ia viaţa.
Ilie s-a considerat singura persoană care are
credinţă din Israel. Pavel a întrebat: D a r ce-i
r ă s p u n d e D u m n e z e u (lit., „ C a r e a fost
răspunsul divin") lui Ilie? Dumnezeu nu avea
Romani 11:1-12
doar un profet trist şi temător; El Şi-a păstrat
pentru Sine o rămăşiţă credincioasă din Israel
care număra şapte mii de bărbaţi (1 Regi
19:18). Păstrarea micului grup de credincioşi
a fost o lucrare a lui Dumnezeu.
După exemplul istoric, Pavel a tras o
concluzie pentru zilele lui: Tot aşa, şi în vre­
mea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei
alegeri, prin h a r (lit., o rămăşiţă conform
alegerii harului a ajuns să existe".) Pavel era
numai unul dintre mulţi oameni ai generaţiei
sale aleşi pentru credinţă din poporul Israel,
în fiecare generaţie a Bisericii „o rămăşiţă
datorită unei alegeri, prin har" a fost chemată
dintre evrei. Pavel a a d ă u g a t că a c e a s t ă
alegere este în totalitate prin h a r (cf. Ef.
2:8-9) si a subliniat antiteza dintre h a r si
fapte (cf. Rom. 4:4-5; 9:30-32).
11:7-10. Apoi Pavel ia în discuţie semni­
ficaţia pentru întregul popor Israel pe care o
are acea „rămăşiţă datorită unei alegeri, prin
har". Situaţia era ironică. Evreii se străduiau
cu tot zelul să fie acceptaţi de Dumnezeu pe
baza faptelor şi a neprihănirii conferite de
Lege (cf 10:2-3). Dar ei nu au fost acceptaţi
de Dumnezeu; numai rămăşiţa aleasă a fost
acceptată, datorită alegerii suverane a lui
Dumnezeu prin har. Ceilalţi au fost împie­
triţi (cf. 11:25). Sensul expresiei se deduce
din explicaţiile şi citatele lui Pavel. Primul
citat este atât din Deuteronomul 29:3-4 cât şi
din Isaia 29:10 şi arată că împietrirea înseam­
nă moleşeală spirituală (adormire este trad.
lui katanyxeos, „o amorţeală din cauza unei
înţepături"), orbire şi surzenie (cf. Is. 6:9-10).
Al doilea citat (în Rom. 11:9-10) este din
Psalmul 69:22-23, care prezice că lucrurile
care ar fi trebuit să constituie hrana şi binecu­
vântarea Israelului (masa înseamnă binecu­
vântările lor din mâna lui Dumnezeu, care ar
fi trebuit să-i ducă la Hristos; cf. Gal. 3:24)
au ajuns prilejul respingerii lui Dumnezeu (o
cursă... un laţ... un prilej de cădere; cf.
Rom. 9:32-33) şi a judecăţii (o d r e a p t ă răs­
plătire) lui Dumnezeu împotriva lor. Deoa­
rece au refuzat să primească adevărul lui
Dumnezeu (cf. Is. 6:9-10; Ioan 5:40) spi­
narea lor va fi gârbovită pentru totdeauna
sub povara vinovăţiei şi pedepsei.
2. ÎN NEEVREI (11:11-24)
11:11-12. Pavel a mai pus o întrebare
care a anticipat că s-ar putea naşte în mintea
cititorilor săi. S-au poticnit (cf. 9:32) ei ca să
cadă? Timpul verbului „să cadă" în greacă şi
contrastul lui cu verbul tradus „s-au poticnit"
implică ideea de cădere fără posibilitatea
475
Romani 11:13-16
ridicării. Din nou felul în care a fost formu­
lată întrebarea în greacă solicită un răspuns
negativ, şi pentru a zecea şi ultima oară în
Romani, Pavel răspunde: N i c i d e c u m ! (me
genoito; cf. 3:4, 6, 31; 6:2, 15; 7:7, 13; 9:14;
11:1). „Ei" se referă la „ceilalţi" (v. 7), majo­
ritatea poporului Israel, cu excepţia grupului
identificat drept „ r ă m ă ş i ţ ă , datorită unei
alegeri, prin har" (v. 5).
Israelul a avut parte nu de o cădere per­
manentă, ci de o poticnire. Ea a servit pentru
cel puţin două scopuri divine: (a) să ofere
mântuirea Neamurilor şi (b) să facă pe
Israel gelos (lit., „ca să-i provoace pe ei la
gelozie"; cf. Deut. 32:21). Pavel se întorsese
deja de două ori în lucrarea lui de la evreii
necredincioşi spre neevrei (Fapte 13:46; 18:6)
şi va face acest lucru cel puţin încă o dată în
Roma (Fapte 28:25-28). Procedând aşa, el a
împlinit scopurile lui Dumnezeu. Dar Pavel
a fost convins că a l u n e c a r e a (paraptoma,
„paşi falşi" care se pare că se potriveşte
termenului „s-au poticnit"; cf. paraptoma,
trad. „greşeala" în Rom. 5:17-18, 20) Israe­
lului era temporară. Deci a privit dincolo de
rezultatele imediate (o bogăţie p e n t r u
lume... o bogăţie p e n t r u N e a m u r i ) la posi­
bilitatea îndepărtării ei (ce va fi plinătatea
întoarcerii lor?). Aici „lume" înseamnă
omenire, nu lumea fizică (cf. „lumii" în
11:15). Cu siguranţă că lumea a fost îmbo­
găţită spiritual datorită faptului că atât de
mulţi neevrei au venit la Hristos (cf. comen­
tariilor despre „împăcarea" din v. 15). Dar
neevreii se vor bucura de bogăţii şi mai mari
după c o n v e r t i r e a I s r a e l u l u i la r e v e n i r e a
Domnului (cf. v. 26). „Plinătatea" Israelului
sugerează o convertire pe scară mare (cf.
„numărul deplin" [lit, „plinătatea"] al Nea­
murilor", v. 25).
11:13-15. Apoi Pavel s-a referit doar la o
parte din comunitatea creştină din Roma,
spunând: v-o spun vouă, Neamurilor. Chiar
dacă scrie, Pavel a folosit cuvinte referitoare
la comunicarea orală, un fapt cu multe impli­
caţii pentru caracterul inspirat al Scripturii.
Apoi Pavel şi-a afirmat poziţia sa deosebită
de apostol al Neamurilor (cf. Fapte 9:15;
Gal. 1:16; 2:7-8; Ef. 3:8) şi a s p u s : î m i
slăvesc (lit, „îmi glorific" sau „îmi măresc")
slujba mea. Unul din scopurile pentru care
Pavel îşi slăvea slujba pentru neevrei a fost să
provoace gelozia conaţionalilor săi evrei
(Rom. 11:11), fapt ce ar face ca unii din ei
să fie mântuiţi (cf. 9:1-4; 10:1). Toţi evreii
câştigaţi pentru Hristos ar deveni o parte din
acea „rămăşiţă datorită unei alegeri, prin
476
har". Apoi Pavel le-a amintit cititorilor săi
neevrei că lepădarea Israelului a însemnat
împăcarea lumii în planul lui Dumnezeu.
Pentru că Israelul L-a respins pe Hristos.
evanghelia a fost dusă acestor neevrei. îm­
p ă c a r e a este în S c r i p t u r ă o l u c r a r e a lui
Dumnezeu prin moartea lui Hristos care nu
realizează în fapt aducerea omului în comu­
niune cu Dumnezeu, ci asigură condiţiile
necesare pentru ca omul să fie primit în co­
muniune cu Dumnezeu (cf. 2 Cor. 5:18-20).
Această afirmaţie are drept scop explicarea
sensului expresiilor „o bogăţie pentru lume"
şi „o bogăţie pentru Neamuri" din Romani
11:12. (Când un om se întoarce la Hristos
prin credinţă îşi însuşeşte lucrarea de împă­
care a lui Dumnezeu şi apoi are comuniune cu
Dumnezeu, iar duşmănia spirituală este înde­
părtată.)
Deoarece Pavel era convins că poticni­
rea Israelului era temporară, a întrebat: ce va
fi p r i m i r e a lor d i n n o u , d e c â t v i a ţ ă din
morţi? Această întrebare explică afirmaţia:
„ce va fi plinătatea întoarcerii lor?" (v. 12).
„Primirea" lui Hristos de către Israel este
legată de „întâia î n v i e r e " (Apoc. 20:4-6),
învierea pentru viaţă (Ioan 5:29). La prima
înviere vor participa sfinţii morţi şi vii în
momentul Răpirii (1 Tes-. 4:13-18), sfinţii
martirizaţi din timpul Necazului cel Mare
(Apoc. 20:4, 5b) şi sfinţii credincioşi din
Vechiul Testament (Dan. 12:1-2). La a doua
înviere vor participa toţi morţii păcătoşi,
pentru a fi judecaţi în faţa scaunului de dom­
nie mare şi alb (Apoc. 20:5a, 12-13). învăţă­
tura că va exista o singură înviere generală a
întregii omeniri nu ia în considerare aceste
deosebiri.
11:16. Pavel era convins că poticnirea
Israelului era temporară, nu permanentă şi că
poporul va fi readus la poziţia lui de popor al
lui Dumnezeu. Pavel a arătat de ce credea
acest lucru, folosind două exemple. Primul
lui exemplu l-a luat din instrucţiunea dată
Israelului de către Dumnezeu: „să aduceţi o
turtă din pârga plămădelii voastre... cum
aduceţi darul care se ia întâi din arie" (Num.
15:20) după intrarea în ţara Canaanului şi
strângerea primei recolte. Acest dar trebuia
adus în fiecare an din recoltele lor. Turta
făcută din pârga plămădelii era sfinţită sau
făcută sfântă prin oferirea ei lui Dumnezeu.
Aşa cum explică Pavel: dacă cele dintâi
roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfân­
tă. Al doilea exemplu al lui Pavel a fost cel al
unui pom: dacă rădăcina este sfântă, şi
ramurile sunt sfinte.

în ambele exemple principiul este ace­
laşi: ceea ce este considerat întâi îşi transmite
caracterul lucrurilor care urmează. în cazul
pomului, rădăcina este evident prima şi ea
transmite natura pomului respectiv, ramurilor
care vor apărea mai târziu. în cazul turtei
adusă ca dar Domnului, faina ei este luată din
primele roade, şi turta este pregătită şi
prezentată ca întâiul rod. Pentru că este pusă
deoparte pentru Domnul de la început, ea
sfinţeşte întreaga recoltă. Primele roade şi
rădăcina îi reprezintă pe patriarhii Israelului
sau personal pe Avraam, iar plămădeala şi
ramurile reprezintă poporul Israel. Drept
rezultat, Israelul este pus deoparte (sfânt)
pentru Dumnezeu, şi „poticnirea" lui (respin­
gerea lui Hristos) trebuie să fie temporară.
11:17-21. în generaţia apostolică Dum­
nezeu a p u s d e o p a r t e p o p o r u l Israel pe
ansamblu, o acţiune pe care Pavel o prezintă
prin cuvintele: unele din ramuri au fost tă­
iate. Apoi apostolul a vorbit direct creştinilor
neevrei: tu, care erai dintr-un măslin săl­
batic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost
făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinu­
lui (lit., „ai devenit co-partener al rădăcinii şi
grăsimii măslinului"). Dar a fi binecuvântat
de Dumnezeu şi de harul Său nu este un
motiv de a te făli, iar Pavel avertizează în
privinţa acestui lucru. D e o a r e c e ei erau
ramuri dintr-un „măslin sălbatic" care au fost
altoite într-un măslin cultivat, ei aveau o
datorie faţă de Israel, nu Israelul faţă de ei.
„Mântuirea vine de la evrei" (Ioan 4:22).
în mod normal o ramură dintr-un măslin
cultivat este altoită pe un măslin sălbatic,
proces invers celui prezentat de Pavel. El ştia
însă că altoirea ramurii sălbatice în pomul
cultivat nu era procedeul obişnuit (chiar dacă
era totuşi folosit), pentru că mai târziu el a
spus că acest lucru este „împotriva firii"
(Rom. 11:24).
Pentru a-şi întări avertismentul, Pavel a
afirmat: nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te
ţine pe tine. Rădăcina pomului este sursa
vieţii şi hranei tuturor ramurilor, şi Avraam
este „tatăl tuturor celor care cred" (4:11-12,
16-17). Deci credincioşii neevrei sunt legaţi
de Avraam; într-un sens ei îi datorează lui
mântuirea, nu invers.
Apostolul a anticipat argumentul pe care
l-ar putea avea un creştin neevreu împotriva
acestei afirmaţii: Ramurile au fost tăiate,
ca să fiu altoit eu. Cu toate că nu acesta
a fost motivul real al tăierii ramurilor, Pavel
a acceptat acest argument de dragul de­
monstraţiei care va urma. Apoi el a arătat că
Romani 11:17-24
ramurile au fost tăiate din cauza necredinţei
Israelului şi că fiecare neevreu, ca ramură
altoită, stă în picioare (cf. 5:2) prin credinţă.
De aceea Pavel i-a a v e r t i z a t din n o u pe
creştinii neevrei, folosind singularul: Nu te
îngâmfa (lit., „Să nu ai o părere prea înaltă"
despre tine; cf. 12:16), deci, ci teme-te, ai o
frică adecvată faţă de Dumnezeu.
Pavel le-a a m i n t i t : d a c ă n-a c r u ţ a t
Dumnezeu ramurile fireşti, Israelul, nu te
va cruţa nici pe tine. în greacă este o con­
diţie de primă categorie în care afirmaţia
condiţională care începe cu „dacă" este con­
siderată adevărată. Aşa cum s-a afirmat clar
în versetele anterioare, acest lucru se referă la
„poticnirea" (11:11), „alunecarea" (v. 12) şi
„lepădarea" (v. 15) israelului, pentru că unele
„ramuri au fost t ă i a t e " (v. 17), din cauza
„necredinţei" (v. 20). Această secţiune (v. 11-
21) explică justeţea alegerii suverane a lui
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este drept în
punerea deoparte temporară a Israelului ca
popor, din cauza necredinţei, cu siguranţă că
El îi poate pune deoparte pe neevrei, din
cauza îngâmfării şi aroganţei lor.
11:22-24. în aceste versete Pavel rezumă
toată discuţia sa despre alegerea suverană a
lui Dumnezeu prin punerea deoparte tempo­
rară a Israelului ca întreg şi prin proclamarea
neprihănirii obţinute prin credinţă întregii
omeniri. Uită-te (ide, „vezi, iată"), deci, la
b u n ă t a t e a (chrestoteta, „ b u n ă v o i n ţ ă în
acţiune"; folosit de asemenea cu privire la
Dumnezeu în 2:4; Ef. 2:7; Tit 3:4) şi as­
primea lui Dumnezeu. „Asprimea" traduce
cuvântul apotomian, folosit numai aici în
Noul Testament (cf. adverbului apotomos
din 2 Cor. 13:10 şi din Tit 1:13). Alegerea
suverană a lui Dumnezeu a însemnat asprime
faţă de cei care s-au poticnit (căzut; cf. Rom.
11:11) prin necredinţă şi au fost împietriţi
(v. 25), dar aceeaşi hotărâre a arătat bunătatea
lui Dumnezeu faţă de neevrei în mod indivi­
dual. Bunătatea continuă a lui Dumnezeu faţă
de neevrei depinde de rămânerea lor în bună­
tatea aceasta. Dacă neevreul nu rămâne în
bunătatea lui Dumnezeu, şi el va fi tăiat.
Acest lucru nu înseamnă că un creştin îşi
poate pierde mântuirea; se referă la neevrei
pe ansamblu (lucru sugerat de singularul tu)
care se pot întoarce de la evanghelie la fel
cum a procedat Israelul ca popor.
Dimpotrivă, în cazul celor din poporul
Israel, dacă nu stăruiesc (lit., „continuă") în
necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu
poate să-i altoiască iarăşi. Problema care se
pune nu este capacitatea lui Dumnezeu, ci
477
Romani 11:25-29
hotărârea lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a pus
deoparte pe Israel ca popor în mod suveran
din cauza necredinţei şi a oferit neprihănirea
care se obţine prin credinţă fiecărui om. Acest
lucru arată hotărârea Lui de a altoi neevrei în
trunchiul spiritual al lui Avraam (cf. 4:12, 16-
17; Gal. 3:14).
Din acest motiv este evident faptul că, în
cazul în care necredinţa care a determinat
respingerea Israelului de către Dumnezeu
este îndepărtată, Dumnezeu poate şi doreşte
să altoiască poporul Israel ( r a m u r i fireşti)
înapoi în trunchiul spiritual căruia îi aparţine
(în măslinul lor). în fond, aşa cum a scris
Pavel mai înainte: „oricine va chema Numele
Domnului va fi mântuit" (Rom. 10:13).
„Măslinul" nu este Biserica; este trun­
chiul spiritual al lui Avraam. Credincioşii
neevrei sunt incluşi în acea sferă a binecuvân­
tării astfel încât în epoca Bisericii atât evreii
cât şi neevreii se află în Trupul lui Hristos
(Ef. 2:11-22; 3:6). Cu toate acestea, într-o zi
Israelul ca popor se va întoarce la Hristos
(aşa cum a discutat Pavel în Rom. 11:25-27).
Acest pasaj nu afirmă că promisiunile
naţionale făcute Israelului au fost abrogate şi
sunt împlinite acum în Biserică. Această
idee, susţinută de amilenişti, este străină ideii
prezentate de Pavel aici, pentru că el a spus
că poticnirea Israelului este temporară. Deşi
credincioşii neevrei se bucură de binecuvân­
tările legământului avraamic (Gen. 12:3b) în
calitate de copii spirituali ai lui Avraam (Gal.
3:8-9), ei nu înlocuiesc pentru totdeauna
Israelul ca moştenitori ai promisiunilor lui
Dumnezeu (Gen. 12:2-3; 15:18-21; 17:19-21;
22:15-18).
3. ÎN MÂNTUIREA ISRAELULUI
(11:25-32)
11:25-27. Poticnirea colectivă a Israe­
lului, care este temporară, nu permanentă,
este numită taina aceasta. în Scriptură o
taină nu este un adevăr greu de înţeles, ci un
adevăr care nu a fost revelat mai înainte (deci
a fost necunoscut), dar care este acum revelat
şi proclamat public (cf. Ef. 3:9; Col. 1:26; la
Mat. 13:10-16 vezi tabelul cu tainele NT).
Pavel a vrut să fie sigur că neevreii care vor
citi epistola vor şti despre taina referitoare la
Israel în alegerea suverană a lui Dumnezeu.
Scopul lui Dumnezeu a fost: să nu vă socotiţi
singuri înţelepţi. Planul suveran al lui Dum­
nezeu de a pune deoparte temporar Israelul,
pentru a arăta har neevreilor nu este un temei
pentru ca neevreii să se laude; are scopul să
arate mai mult gloria lui Dumnezeu.
478
Scopul lui Dumnezeu a fost ca unii oa­
meni din toate popoarele să primească prin
credinţă neprihănirea dată prin har. Pentru
atingerea acestui scop, relaţia Israelului ca
popor ales a fost anulată pentru o perioadă, şi
Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine
până va intra n u m ă r u l deplin (pleroma,
„plinătate") al Neamurilor. Există un număr
deplin al Israelului (Rom. 11:12) şi un număr
deplin al neevreilor. D u m n e z e u îşi alege
„din mijlocul lor un popor care să-I poarte
Numele" (Fapte 15:14).
în Romani 11:25 există două fapte des­
pre împietrirea Israelului (cf. v. 7-8): (a) este
parţială, o parte (deoarece în toată această
perioadă există o „ r ă m ă ş i ţ ă datorită unei
alegeri, prin har", v. 5) şi (b) este temporară
(pentru că se va încheia când numărul deplin
al neevreilor mântuiţi, determinat de alegerea
suverană a lui Dumnezeu, va fi atins).
„împietrire" este porosis („împietrire,
indiferenţă"); este diferit de verbul sklerynei
(„împietreşte") folosit cu privire la faraon
(9:18) şi de substantivul skleroteta („împie­
t r i r e " , 2:5). P r i m u l s u b s t a n t i v {porosis)
sugerează indiferenţa, stagnarea, iar al doilea
sugerează încăpăţânarea.
După ce „numărul deplin al Neamurilor"
va fi atins (11:25), î m p i e t r i r e a parţială a
Israelului va fi îndepărtată şi tot Israelul va
fi mântuit, adică „eliberat" (în VT „mântuit"
înseamnă deseori „eliberat") din înspăimân­
tătorul N e c a z cel M a r e , de către Mesia,
Izbăvitorul. Pentru a-şi confirma afirmaţia,
Pavel a citat din Isaia 59:20-21 şi 27:9.
Afirmaţia: „tot Israelul va fi m â n t u i t " nu
î n s e a m n ă că toţi evreii aflaţi în viaţă la
revenirea lui Hristos vor fi regeneraţi. Mulţi
dintre ei nu vor fi mântuiţi, aşa cum reiese
din faptul că judecata Israelului, care va urma
la scurt timp după revenirea Domnului, va
duce la îndepărtarea răzvrătiţilor dintre evrei
(Ez. 20:34-38). După această judecată
Dumnezeu va îndepărta toate nelegiuirile şi
păcatele din popor atunci când va stabili
Legământul cel Nou cu Israelul regenerat (cf.
Ier. 31:33-34).
11:28-29. Aici Pavel a rezumat lucrarea
lui D u m n e z e u cu Israelul şi cu neevreii.
Pentru ca Dumnezeu să ducă Evanghelia la
neevrei El a trebuit să se ocupe de Israel ca
popor, ei fiind vrăjmaşi. Dar în privinţa
alegerii lui Dumnezeu (alegerea) a lui Avra­
am şi a legământului cu el şi cu „părinţii"
poporului, Israel este preaiubit. Pentru că
Dumnezeu i-a ales pe Avraam, pe Isaac_şi pe
Iacov (cf. 9:6-13), El iubeşte poporul şi îşi va

respecta promisiunile. Este un alt motiv pen­
tru care împietrirea Israelului trebuie să fie
temporară (cf. 11:15, 22-25) şi pentru care
Israelul ca popor va fi mântuit: Dumnezeu
l-a ales. Iar lui Dumnezeu nu-I p a r e rău de
d a r u r i l e şi de c h e m a r e a f ă c u t ă . El nu
revocă ceea ce a dat şi pe cei pe care i-a ales
(„chemarea" se referă la alegere şi la mân­
tuire; cf. 1:6; 8:30).
11:30-32. Neevreii cărora le-a scris Pa­
vel odinioară nu au ascultat de Dumnezeu,
dar acum în această Epocă a Harului, neevreii
(voi) au c ă p ă t a t î n d u r a r e . Atunci când
Adam a fost neascultător (5:19) toţi au fost
făcuţi păcătoşi, pentru că toată omenirea a
păcătuit în Adam (5:12) (Cf. „neascultării"
din Ef. 2:2; Evr. 4:6; „neascultare" din Evr.
4:11 şi „neascultători" din Ef. 5:6.) Israelul ca
popor (ei) a c u m nu L-a a s c u l t a t pe Dum­
nezeu, astfel încât atunci când î n d u r a r e a lui
Dumnezeu a r ă t a t ă neevreilor (vouă) va duce
la n u m ă r u l d e p l i n al m â n t u i ţ i l o r d i n t r e
neevrei (Rom. 11:25), Israelul va căpăta din
nou î n d u r a r e (cf. v. 26-27). Scopul final al
lui Dumnezeu este să aibă î n d u r a r e de toţi.
Pentru a face acest lucru într-un mod drept,
Dumnezeu a închis {synekleisen, „îngrădit,
închis din toate părţile") pe toţi oamenii în
neascultare. „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi
de slava lui D u m n e z e u " (3:23). „Toţi, fie
Iudei, fie Greci, sunt sub păcat" (3:9) astfel
încât „nu este nici o deosebire" (3:22). Când
neevreii L-au respins pe Dumnezeu şi nu
L-au ascultat (1:17-21), Dumnezeu l-a ales pe
Avraam şi pe descendenţii săi ca poporul Său
deosebit. Acum neascultarea evreilor i-a dat
posibilitatea lui Dumnezeu să arate îndurare
neevreilor. Deci, atunci când acest scop este
realizat, El va arăta din nou î n d u r a r e
Israelului ca popor.
4. PENTRU GLORIA ŞI LAUDA LUI
DUMNEZEU (11:33-36)
1 1 : 3 3 - 3 6 . C â n d P a v e l şi-a î n c h e i a t
discuţia despre revelarea neprihănirii lui
Dumnezeu prin alegerea Sa suverană, el a
i z b u c n i t î n t r - o d o x o l o g i e l a a d r e s a lui
Dumnezeu. O, adâncul bogăţiei, înţelepciu­
nii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Planul lui
Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor
d e m o n s t r e a z ă c u n o a ş t e r e a infinită a lui
Dumnezeu şi capacitatea Lui de a o folosi cu
înţelepciune. Dumnezeu Şi-a arătat unele
din judecăţile şi căile Lui, pentru ca oamenii
să le cunoască, chiar dacă nu le pot pătrunde
în totalitate. Cuvântul n e î n ţ e l e s e traduce
termenul anexichniastoi, care î n s e a m n ă
Romani 11:30-12:2
„ i n c a p a b i l de a fi g ă s i t d u p ă u r m e " . în
Efeseni 3:8, singurul loc în care mai este
folosit acest cuvânt în Noul Testament, el
este tradus „nepătrunse" şi se referă la bogă­
ţiile lui Hristos.
Apoi apostolul a citat Isaia 40:13, care
arată că Dumnezeu şi-a alcătuit singur planul
Său înţelept. Nimeni nu-i cunoaşte gândul,
nici nu-I dă sfaturi. Urmează apoi un citat
liber din Iov 41:11, care arată că Dumnezeu
este s i n g u r r e s p o n s a b i l de faptele Sale.
Dumnezeu este într-adevăr Suveran peste
toate lucrurile, Cel în faţa căruia toate crea­
turile vor da socoteală şi pe care toţi trebuie
să-L glorifice. El nu este obligat să dea ceva
înapoi vreunei fiinţe, pentru că nimeni nu
I-a dat ceva. Pavel a concluzionat: Din El,
prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile.
Dumnezeu este Cauza primară, Cauza activă
şi Cauza finală a tuturor lucrurilor. Căile
Lui adânci sunt dincolo de capacitatea de
descoperire a omului (Rom. 11:33); dincolo
de capacitatea de cunoaştere a omului (v.
34a); dincolo de sfaturile omului (v. 35).
„Toate lucrurile" vin din El şi prin interme­
diul Lui (Ioan 1:3; Col. 1:16a; Apoc. 4:11) şi
sunt pentru El şi p e n t r u gloria Lui ( C o l .
1:16b). De aceea, a Lui să fie slava în veci!
A m i n (cf. Rom. 15:6; 16:27; 1 Pet. 4 : 1 1 ;
Apoc. 5:12-13). Dumnezeu este Singurul care
merită să fie înălţat (1 Cor. 1:31). Atotsu-
veranul D u m n e z e u m e r i t ă l a u d a t u t u r o r
creaturilor Sale.
VI. Neprihănirea lui Dumnezeu
descoperită într-o trăire
transformată (12:1-15:13)
Pavel şi-a împărţit mai multe dintre
epistole sale în două secţiuni principale, una
doctrinară şi una practică. El a folosit acest
model şi în această epistolă, cu toate că
partea doctrinară este de două ori mai lungă
decât cea practică. (Atât în Ef. cât şi în Col.
secţiunea doctrinară şi cea practică sunt
aproximativ egale în lungime.)
A. Consacrarea fundamentală (12:1-2)
12:1-2. începutul acestei secţiuni prac­
tice este indicat de îndemnul lui Pavel: Vă
îndemn (este primul cuvânt din v.l în textul
gr.). Cuvântul deci arată şi el că este vorba de
o tranziţie (cf. „căci" în 3:20; „deci" în 5:1 şi
„acum dar" în 8:1). Temeiul îndemnului lui
Pavel este î n d u r a r e a lui Dumnezeu (oiktir-
mon, trad. tot aşa în 2 Cor. 1:3; Fii. 2:1; Col.
3:12 şi „milă" în Evr. 10:28). Compasiunea
479
Romani 12:3-5
lui Dumnezeu a fost prezentată în detaliu
în primele 11 capitole din Epistola către
Romani. Conţinutul îndemnului lui Pavel
este: să aduceţi trupurile voastre (cf. Rom.
6:13) ca o jertfă vie. Trupul unui creştin este
templul Duhului Sfânt (1 Cor. 6:19-20). în
NIV verbul „să aduceţi" este „să vă oferiţi".
Cuvântul „trupurile", în contextul jertfelor
din Vechiul Testament reprezintă întreaga
viaţă şi activităţile unui om, trupul fiind mij­
locul exprimării acestora. Prin contrast cu
sacrificiile din Vechiul Testament, aceasta
este o jertfă „vie". O astfel de jertfa este sfân­
tă (pusă deoparte), şi plăcută (cf. „plăcută"
din 12:2) lui Dumnezeu. Mai mult, este o
slujbă (latreian) d u h o v n i c e a s c ă (logiken;
cf. 1 Pet. 2:2). Latreian se referă la orice
lucrare făcută pentru Dumnezeu, cum ar fi,
de exemplu, slujbele îndeplinite de preoţi şi
leviţi. Creştinii sunt credincioşi-preoţi, iden­
tificaţi cu măreţul Mare Preot, Domnul Isus
Hristos (cf. Evr.'7:23-28; 1 Pet. 2:5, 9; Apoc.
1:6). Deci oferirea de către un credincios a
întregit sale vieţi lui Dumnezeu este o slujbă
sacră. în lumina expunerii logice şi cu argu­
m e n t e c o n v i n g ă t o a r e a lui Pavel d e s p r e
îndurările lui Dumnezeu (Rom. 1-11), o astfel
de jertfă este evident o reacţie de dorit a cre­
dincioşilor.
Apoi Pavel a prezentat implicaţiile ge­
nerale ale aduceri vieţii unui credincios drept
jertfă lui Dumnezeu. O astfel de jertfă repre­
zintă o schimbare completă a modului de
viaţă, atât din punct de vedere negativ, cât şi
pozitiv. în primul rând, Pavel a poruncit: nu
vă potriviţi (lit., „nu fiţi asemenea"; acest
verb gr. mai apare în NT numai în 1 Pet. 1:4)
chipului veacului (aioni, „epocă") acestuia.
Trebuie renunţat la a mai trăi conform mo­
dului de viaţă al acestui „veac rău" (Gal. 1:4;
cf. Ef. 1:21). Apoi Pavel a poruncit: ci să vă
prefaceţi (imper. prez. pasiv: „continuaţi să
fiţi transformaţi") prin înnoirea minţii voas­
t r e . Cuvântul grecesc tradus „să vă prefa­
ceţi" (metamorphousthe) poate fi întâlnit şi în
limba noastră în cuvântul .„metamorfoză", o
schimbare totală dinspre interior spre exte­
rior (cf. 2 Cor. 3:18). Cheia acestei transfor­
mări este „mintea" (noos), centrul de control
al atitudinilor, gândurilor, sentimentelor şi
acţiunilor omului (cf. Ef. 4:22-23). în timp ce
mintea omului continuă să fie înnoită prin
mijloacele spirituale ale Cuvântului lui Dum­
nezeu, ale r u g ă c i u n i i şi ale c o m u n i u n i i
creştine, modul său de viaţă continuă să fie
transformat.
Pavel a adăugat: ca să puteţi deosebi
(dokimazein, „a dovedi prin testare" [1 Pet.
480
1:7, „încercarea"; „dovedită autentică" NIV
— n.tr.], i.e., să stabiliţi) bine voia lui Dum­
nezeu: cea bună, plăcută (Rom. 12:1) şi
d e s ă v â r ş i t ă . Aceste trei calităţi nu sunt
atribute ale voii lui Dumnezeu aşa cum NIV
şi alte traduceri lasă de înţeles, ci Pavel a
vrut să spună că voia lui Dumnezeu însăşi
este ceea ce este bun, plăcut (Lui) şi perfect.
„ B u n ă " , de exemplu, nu este un adjectiv
(voia lui Dumnezeu cea „bună"), ci un sub­
stantiv (voia lui Dumnezeu este ceea ce este
bun — bun, i.e., pentru fiecare credincios).
Pe măsură ce un creştin este transformat
în mintea lui şi se aseamănă tot mai mult cu
Hristos, el va ajunge să dorească şi să aprobe
ca voia lui Dumnezeu, nu voia lui proprie, să
se împlinească în viaţa lui. Apoi va descoperi
că voia lui Dumnezeu este ceea ce este bun
pentru el, ceea ce îi place lui Dumnezeu şi
ceea ce este complet în orice sens. Este tot
ceea ce are el nevoie. Dar un credincios poate
ajunge la această concluzie, o poate trăi şi se
poate bucura de voia lui Dumnezeu, numai
dacă este înnoit spiritual.
B. în lucrarea creştină (12:3-8)
12:3-5. Consacrarea unui credincios lui
Dumnezeu şi modul său de viaţă schimbat
sunt demonstrate prin exercitarea darurilor
sale spirituale în Trupul lui Hristos. Ca un
apostol al lui Hristos (prin harul, care mi-a
fost dat; cf. 1:5; 15:15-16) el a adresat un
avertisment individual cititorilor săi (fiecă­
ruia dintre voi): nimeni să nu aibă despre
sine o părere mai înaltă (hyperphronein, „a
avea opinii mai înalte") decât se cuvine. O
părere despre sine însuşi prea înaltă nu-şi are
locul în viaţa creştină. Apoi Pavel i-a încura­
jat: ci să aibă (phronein) simţiri cumpătate
(sophronein, „gândire sănătoasă") d e s p r e
sine, potrivit cu m ă s u r a de credinţă pe ca­
re a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. Dum­
nezeu a dăruit fiecărui credincios o măsură
de credinţă prin care să fie slujit. Folosind
jocul de cuvinte pe baza diverselor forme ale
verbului phroneo, „a gândi", Pavel a subli­
niat faptul că mândria umană este greşită (cf.
3:27; 11:18, 20), în parte şi pentru că toate
capacităţile naturale şi darurile spirituale
sunt de la Dumnezeu. Drept rezultat fiecare
creştin ar trebui să aibă un sentiment adecvat
de smerenie şi să fie conştient de nevoia lui
de comuniune cu ceilalţi membri ai Trupului
lui Hristos. Aşa cum a explicat Pavel, există
un paralelism între „trupul" fizic al unui cre­
dincios, care are membre cu funcţiuni dife­
rite, şi comunitatea credincioşilor în Hristos,

care formează un trup spiritual (cf. 1 Cor.
12:12-27; Ef. 4:11-12, 15-16). Ideea princi­
pală este că fiecare în parte are rolul de a
servi trupului, nu trupul are rolul de a servi
membrele. Diversitatea celor mulţi însoţeşte
unitatea trupului. Din acest motiv este impor­
tant să avem opinii sănătoase despre noi în­
şine şi să ne evaluăm în mod corect darurile
primite de la Dumnezeu şi modul lor de uti­
lizare.
12:6-8. Apoi Pavel a aplicat principiul
enunţat (v. 3-5) exercitării darurilor date de
Dumnezeu pentru slujirea spirituală (v. 6-8).
El a dezvoltat principiul: avem felurite da­
ruri (cf. v. 4, „mădularele n-au toate aceeaşi
slujbă"; cf. 1 Cor. 12:4). Darurile harului
(charismată) sunt după harul (charis) lui
Dumnezeu. El a prezentat şapte daruri, dintre
care nici unul — poate cu excepţia darului
proorociei — nu este un dar al semnelor.
Cine are darul „proorociei" trebuie să-1 exer­
cite după măsura credinţei lui; o traducere
mai bună este „după măsura credinţei (nu a
lui)". Deci a profeţi — a comunica mesajul
lui Dumnezeu, a întări, a încuraja şi a mân­
gâia (1 Cor. 14:3) — trebuie să fie conform
corpului de adevăruri deja revelate (cf. „cre­
dinţă" cu sensul de doctrină în Gal. 1:23;
Iuda 3, 20). Celelalte şase daruri menţionate
aici sunt: slujba... învăţătură... îmbărbă­
tare... să dea... să cârmuiască şi miloste­
nie. Dăruirea pentru împlinirea nevoilor alto­
ra trebuie făcută cu generozitate (en hap-
loteti), nu cu zgârcenie (cf. 2 Cor. 8:2; 9:11,
13). A conduce, a organiza sau a administra
(proistamenos, lit., „a sta înainte"; cf. prois-
tamenous, „care se află peste") este o activi­
tate care trebuie făcută cu râvnă (en spoude,
„cu înflăcărare, cu toată convingerea, în mod
serios"), nu cu indolenţă şi jumătate de inimă.
Iar milostenia trebuie făcută cu bucurie (en
hilaroteti, „în bucurie"), nu cu tristeţe. Trei
din aceste şapte daruri sunt menţionate în
1 Corinteni 12:28 (profeţii, învăţătorii, con­
ducătorii); două (profeţii şi pastorii-învăţă-
torii) sunt incluse în Efeseni 4:11; şi două
(administrarea şi slujirea) apar în 1 Petru
4:10-11. Oricare ar fi darul, fiecare trebuie
să-1 exercite cu fidelitate ca un bun încredin­
ţat lui de către Dumnezeu.
C. în relaţii sociale (12:9-21)
Această secţiune constă dintr-o serie lun­
gă de îndemnuri scurte sau porunci. Aceste
afirmaţii se referă la relaţiile creştinului cu
alţi oameni, mântuiţi şi nemântuiţi.
12:9-10. Pavel a început seria îndem­
nurilor practice cu elementul cheie al
Romani 12:6-12
succesului: Dragostea să fie fără prefăcă­
torie. Este vorba de dragostea lui Dumnezeu,
care a fost dăruită credincioşilor prin Duhul
Sfânt (5:5) şi trebuie dăruită de ei altora prin
puterea Duhului Sfânt. „Fără prefăcătorie"
este traducerea cuvântului anypokritos, lit.,
„fără ipocrizie"), folosit de asemenea cu refe­
rire la dragoste (2 Cor. 6:6; 1 Pet. 1:22), la
credinţă (1 Tim. 1:5; 2 Tim. 1:5) şi la înţe­
lepciune (Iac. 3:17).
Această primă poruncă este urmată de o
pereche de porunci fundamentale legate una
de alta: Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă
tare de bine. Mulţi cercetători biblici consi­
deră că aceste două propoziţii explică natura
sinceră a dragostei, traducând versetul astfel:
„Dragostea să vă fie autentică, urând răul şi
lipindu-vă de bine." Urarea diverselor forme
ale păcatului este o idee menţionată frecvent
în Scriptură (Ps. 97:10; 119:104, 128, 163;
Prov. 8:13; 13:5; 28:16; Evr. 1:9; Apoc. 2:6).
întoarcerea de la rău trebuie să însoţească
aderarea la ceea ce este bine (cf. 1 Pet. 3:11).
Dragostea divină trebuie exercitată împre­
ună cu alţi credincioşi. Adjectivul grecesc
philo-storgoi, tradus iubiţi-vă („devotaţi-vă",
NIV — n.tr.) sugerează afecţiunea familială.
La fel ca în Romani 12:9, a doua clauză din
versetul 10 poate fi înţeleasă drept explicaţia
primei porunci. Versetul 10 ar putea fi tradus:
„Cu o dragoste frăţească să aveţi o afecţiune
familială pentru fiecare, acordând întâietate
altuia (cf. Fii. 2:3: „fiecare să privească pe
altul mai pe sus de el însuşi").
12:11-12. Apoi Pavel a prezentat o serie
de îndemnuri referitoare la atitudinile perso­
nale ale credinciosului, atitudini care îl vor
face mai atrăgător pentru alţii. Ideea princi­
pală din versetul 11 este ultima propoziţie —
Slujiţi (douleuontes; diakonian în v. 7 este
trad. „slujbă") Domnului — iar primele două
propoziţii explică cum să-L slujească un cre­
dincios pe Domnul ca „rob" (doulos; cf. 1:1):
în sârguinţă (en spoude, „sârguinţă, ostenea­
lă", trad. „râvnă" în 12:8), fiţi fără preget
(„fără să vă daţi înapoi, fără să ezitaţi, fără să
fiţi leneşi") şi având mereu un spirit înflă­
cărat. Fiţi plini de râvnă cu duhul înseamnă
literal „fiţi înflăcăraţi sau ardeţi (zeontes,
folosit numai aici şi în Fapte 18:25 cu privire
la Apolo) în duh" (fie în Duhul Sfânt fie în
viaţa interioară a credinciosului). Aceste două
porunci sunt de asemenea echilibrate, una fiind
negativă şi cealaltă pozitivă (cf. Rom. 12:9).
Slujindu-L pe Dumnezeu ca robi, credincioşii
trebuie să fie entuziaşti şi sârguincioşi.
Cele trei îndemnuri din versetul 12 pot fi
înţelese fie ca elemente independente, fie ca
481
Romani 12:13-21
explicaţii adiţionale ale modului în care cre­
dincioşii trebuie să-L slujească pe Domnul.
Pavel îi îndeamnă: Bucuraţi-vă în nădejde,
pentru că speranţa voastră în Hristos este ba­
za bucuriei voastre (5:2-5; 1 Pet. 1:6-9); Fiţi
răbdători (hypomenontes, „a fi statornic, a
avea rezistenţă"; cf. 5:3) în necaz (thlipsei,
„presiune, suferinţă"; cf. Rom 8:35); Stăru­
iţi în rugăciune înaintea lui Dumnezeu pen­
tru a primi înţelepciune, călăuzire şi putere
(cf. 1 Tes. 5:17). „Stăruiţi" este traducerea lui
proskarterountes, „a persevera" sau „a fi de­
votat" (cf. Fapte 1:4; 2:42; Col. 4:2).
12:13. Intorcându-se la responsabilităţile
creştinilor faţă de ceilalţi credincioşi, Pavel
i-a îndemnat: Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în
nevoie (lit., „împărtăşind [koinonountes, „a
avea în comun"] nevoile sfinţilor"). Acest
lucru a caracterizat biserica din Ierusalim
(Fapte 2:44-45; 4:32, 34-37). Această preo­
cupare a avut-o şi biserica din Antiohia
(Fapte 11:27-30) şi apostolul Pavel (1 Cor.
16:1-4; 2 Cor. 8-9; Rom. 1.5:25-27) de a dărui
bisericii din Ierusalim. în acelaşi context,
Pavel le-a poruncit: Fiţi primitori de oaspeţi
(lit., „urmăriţi să fiţi prietenoşi cu străinii").
Ambele lucrări, împlinirea nevoilor şi ospita­
litatea, înseamnă ajutarea altora.
12:14-16. î n d e m n u r i l e lui Pavel din
această secţiune se referă la reacţiile credin­
cioşilor faţă de acţiunile şi emoţiile altora, fie
că sunt creştini, fie că nu sunt. Ura arătată
prin persecuţie provoacă de obicei aceeaşi
reacţie, dar Pavel a poruncit: Binecuvântaţi
pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu
blestemaţi (cf. Mat. 5:44). Poate că Pavel
s-a gândit la Ştefan (Fapte 7:59-60) şi la Isus
Hristos (Luca 23:34). Ambii sunt un model
de aplicare a acestor cuvinte, şi reacţia lor
în faţa persecuţiei şi chiar a morţii a fost
rugăciunea, ca Dumnezeu să-i ierte pe perse­
cutorii lor.
Creştinii trebuie să fie în stare să arate
empatie altora, atât celor credincioşi, cât şi
celor necredincioşi. Pavel a poruncit: Bucu­
raţi-vă cu cei ce se b u c u r ă ; plângeţi cu cei
ce plâng. în strânsă legătură cu această po­
runcă este şi următoarea: Aveţi aceleaşi sim­
ţăminte unii faţă de alţii (lit., „aveţi aceeaşi
atitudine unii faţă de alţii"; cf. Rom. 15:5; Fii.
2:2; 1 Pet. 3:8). A fi în armonie cu alţi
creştini este condiţia necesară pentru a putea
să ai empatie faţă de ei. Această idee este
apoi prezentată sub forma unor detalii atât
negative cât şi pozitive: Nu umblaţi d u p ă
lucrurile înalte (lit., „Să nu aveţi despre voi
o părere înaltă" cf. Rom. 11:20; 12:3), ci
482
rămâneţi la cele smerite (cf. Iac. 2:1-9) (în
NIV textul se poate traduce: „nu fiţi mândri,
ci fiţi dispuşi să vă asociaţi cu cei aflaţi în
poziţii joase" — n.tr.) Aceste porunci sunt
rezumate în porunca: Să nu vă socotiţi sin­
guri înţelepţi (lit., „Nu deveniţi înţelepţi în
ceea ce vă priveşte pe voi"; cf. Prov. 3:7;
Rom. 11:25), o atitudine care face empatia
imposibilă.
12:17-18. î n d e m n u r i l e din versetele
17-21 se referă în p r i n c i p a l la r e l a ţ i i l e
credincioşilor cu necredincioşii, despre care
se spune că fac rău celor credincioşi (v. 17)
şi sunt „vrăjmaşii" credincioşilor (v. 20).
Principiul dreptăţii din Vechiul Testament era
„ochi pentru ochi" (Ex. 21:24), dar Pavel a
poruncit: Nu întoarceţi nimănui rău pentru
rău (cf. 1 Pet. 3:9). Din punct de vedere
pozitiv, creştinii trebuie să facă ce este bine
(kala, „frumos" folosit aici în sensul etic de
bun, nobil şi onorabil). Apoi Pavel a porun­
cit credincioşilor: trăiţi în pace cu toţi oa­
menii (cf. „trăiţi în armonie unii cu alţii",
Rom. 12:16). Dar recunoscând existenţa unor
limitări, Pavel a inclus cuvintele: Dacă este
cu putinţă, întrucât a t â r n ă de voi. Armonia
cu alţii nu poate fi realizată întotdeauna, dar
credincioşii trebuie să nu fie ei responsabili
de lipsa păcii (Mat. 5:9).
12:19-21. Referindu-se din nou la aspec­
tul negativ (cf. v. 17a), Pavel i-a îndemnat
apoi pe cititorii săi: nu vă r ă z b u n a ţ i singuri
după ce nu aţi fost trataţi corect. în loc de
răzbunare, ei trebuie să lase să se răzbune
mânia lui Dumnezeu (lit., „să se răzbune
mânia") pentru că Dumnezeu a promis să-Şi
răzbune poporul: R ă z b u n a r e a este a Mea;
Eu voi răsplăti (Deut. 32:35; cf. Evr. 10:30).
Refuzul lui David de a-1 ucide pe Saul în
două ocazii când se părea că Dumnezeu l-a
dat pe Saul în mâinile lui este un exemplu
biblic clasic al acestui principiu. în lumina
p r o m i s i u n i i lui D u m n e z e u de a e x e c u t a
răzbunarea, creştinului i se spune: dă-i să
m ă n â n c e . . . v r ă j m a ş u l u i t ă u ş i stinge-i
setea, pe scurt răspunde răului tăcut de el cu
dragostea creştină. Expresia vei g r ă m ă d i
cărbuni aprinşi pe capul lui, împreună cu
prima parte din Romani 12:20 este un citat
din Proverbele 25:21-22. Cărbunii aprinşi pe
cap pot reprezenta o referire la un ritual din
Egipt în care o persoană îşi arăta pocăinţa
ducând un vas cu cărbuni arzând pe cap.
Ajutarea unui duşman în loc de a-1 blestema
l-ar putea determina pe acesta să se ruşineze
şi să se pocăiască. Aşa cum a rezumat Pavel:
Nu te l ă s a b i r u i t de r ă u c e d â n d în faţa

ispitei de a te răzbuna, ci biruieşte răul prin
bine (cf. Mat. 5:44: „iubiţi pe vrăjmaşii voş­
tri"). Din nou sunt puse alăturat porunci po­
zitive şi negative (cf. Rom. 12:9, 11, 16-20).
D. Prin raportarea la autoritate (13:1-7)
13:1-3. Roma era capitala imperială,
sediul guvernării civile a imperiului. Ca rezi­
denţi ai Romei, cititorii iniţiali ai lui Pavel
cunoşteau foarte bine atât gloria cât şi ruşinea
oraşului din zilele lui Nero, care a domnit
între 54 şi 68 d.Hr. Dar în acelaşi timp ei erau
cetăţeni ai împărăţiei lui Hristos (Fii. 3:20;
Col. 1:13). De aceea este potrivit ca Pavel să
discute aici despre raportarea creştinului la
conducerea ţării sale şi la conducătorii civili.
Atât în privinţa lungimii, cât şi a detaliilor
concrete, acest pasaj este textul cheie din
Noul Testament despre acest subiect (cf.
1 Tim. 2:1-4; Tit 3:1; 1 Pet. 2:13-17).
îndemnul principal al apostolului este:
Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai
înalte. Motivul principal al supunerii este că
aceste autorităţi au fost r â n d u i t e de Dum­
nezeu (cf. Dan. 4:17, 25, 34-35). De aceea,
un om care se împotriveşte stăpânirii, se
împotriveşte (lit., „adoptă o poziţie împo­
triva") rânduielii puse de Dumnezeu (lit.,
„decretului lui Dumnezeu"). Deci astfel de
oameni se răzvrătesc în mod activ împotriva
lui Dumnezeu şi determină osânda civilă
şi/sau divină asupra lor. Cei care ascultă şi
fac b i n e l e n u t r e b u i e s ă a i b ă f r i c ă d e
autorităţi; de fapt, conducătorii civili laudă
pe cei care fac binele.
13:4-5. Mai mult, un conducător civil
este slujitorul lui D u m n e z e u , un concept
deseori uitat astăzi. Lăudându-i pe cei care
fac binele (v. 3), şi conducătorul civil face
binele (v. 4). Dar, pe de altă parte, el poartă
arma (sabia), fiind în slujba lui Dumnezeu
(este a doua oară când Pavel se referă la
conducători în acest mod; cf. v. 6; în NIV
expresia este tot „slujitorul lui Dumnezeu" —
n.tr.) ca să-L răzbune. Forţa conducerii,
folosită corect, este utilă pentru prevenirea
tiraniei şi pentru aplicarea dreptăţii; ea are
rolul să pedepsească pe cel ce face r ă u . Un
creştin are două motive să fie supus auto­
rităţilor civile — de frica pedepsei (lit.,
„ m â n i e i " ) , ca să o evite, şi d i n î n d e m n u l
c u g e t u l u i , care îl d e t e r m i n ă să r e s p e c t e
hotărârile lui Dumnezeu.
13:6-7. Responsabilitatea unui creştin
faţă de autorităţi înseamnă mai mult decât
ascultare (v. 1, 5). Mai presupune şi birurile
care trebuie achitate (cf. Mat. 22:21). Acest
Romani 13:1-11
lucru este necesar pentru că autorităţile, nişte
slujitori ai lui Dumnezeu (cf. Rom. 13:4),
trebuie să-şi îndeplinească n e c u r m a t . . . sluj­
ba aceasta şi trebuie să se întreţină din taxele
plătite de cetăţeni, inclusiv de creştini. Deci
un creştin trebuie să respecte porunca: Daţi
t u t u r o r ce sunteţi datori să daţi, fie că este
vorba de lucruri materiale (birul şi vama),
fie că este vorba de frica şi cinstea faţă de
conducători.
E. în lumina viitorului (13:8-14)
13:8-10. Discuţia despre obligaţiile cre­
dincioşilor faţă de autorităţile civile a trezit
în mintea lui Pavel şi subiectul obligaţiilor
credincioşilor faţă de alţii. El a poruncit: Să
nu datoraţi nimănui nimic (lit., „continuaţi
să nu datoraţi nimănui nimic"), decât să vă
iubiţi unii pe alţii (lit., „în afara faptului de a
vă iubi unii pe alţii"). Nu este vorba de o
interdicţie în privinţa contractării unui credit;
este o subliniere a obligaţiei creştinilor de
a exprima dragostea divină în toate relaţiile
interpersonale. Unui creştin nu trebuie să-i
lipsească niciodată dragostea pentru ceilalţi,
cu alte cuvinte, „este dator" să iubească (Ioan
13:34-35; 1 Cor. 16:14; Ef. 5:2; Col. 3:14;
1 Ioan 3:14, 23; 4:7, 11,21).
Importanţa manifestării continue a dra­
gostei se vede în explicaţia: căci cine iubeşte
pe alţii, a împlinit Legea (cf. Mat. 22:39;
Mar. 12:31). Dragostea, nu simpla confor­
mare la un set de reguli, este esenţa Legii (cf.
Gal. 5:14).
Apoi Pavel a citat diverse porunci din
secţiunea socială a celor Zece Porunci.
Aceste interdicţii — să nu preacurveşti, să
nu furi, să nu faci nici o m ă r t u r i s i r e min­
cinoasă, să nu pofteşti — reprezintă porun­
cile a şaptea, a opta, a noua şi a zecea, (Ex.
20:13-15, 17). Pavel a rezumat toată Legea
c i t â n d L e v i t i c u l 1 9 : 1 8 . R a b i n i i evrei şi
Domnul Isus au rezumat secţiunea socială a
Legii în aceleaşi cuvinte (cf. Mat. 22:39).
Apoi Pavel a exprimat acest p r i n c i p i u în
alte cuvinte: D r a g o s t e a nu face r ă u (lit.,
„dragostea nu c o n t i n u ă să lucreze r ă u l " )
a p r o a p e l u i şi apoi şi-a repetat (Rom. 13:8)
afirmaţia sa principală că dragostea... este
împlinirea Legii. Numai în Hristos poate un
om să împlinească aceasta sau oricare altă
cerinţă a Legii (8:4).
13:11. Exprimarea dragostei divine este
responsabilitatea constantă a creştinului, dar
este esenţială mai ales că ei „ştiau" în ce
î m p r e j u r ă r i se aflau (lit, „ştiind vremea").
Pavel nu s-a referit la timp în general, ci la
483
Romani 13:12-14:4
sfârşitul vremurilor şi la revenirea iminentă a
Domnului Isus. Era deci un timp al vegherii
spirituale şi al slujirii creştine: să vă (unele
ms. au „să ne trezim", ceea ce este conform
contextului) treziţi în sfârşit din somn (cf.
Ef. 5:14; 1 Pet. 5:8). Necesitatea vegherii este
prezentată prin cuvintele: căci acum mân­
tuirea (mântuirea finală, care devine efectivă
la revenirea Mântuitorului; cf. Rom. 8:23;
Evr. 9:28; 1 Pet. 1:5) este mai aproape de
noi decât atunci când am crezut (cf. Iac.
5:8). Fiecare zi care trece în credinţă aduce
mântuirea şi eliberarea finală mai aproape.
13:12. Pavel a considerat timpul reveni­
rii lui Hristos şi împlinirea finală a mântuirii
credincioşilor (v. 11) drept ziua nouă care va
începe. Timpul prezent, în care Hristos este
absent (Ioan 14:2-3; Fapte 1:11) şi Satan este
activ (2 Cor. 4:4; Ef. 2:2) este prezentat drept
noaptea în care ne aflăm ( cf. 2 Pet. 1:19).
Pentru că ziua se apropie, Pavel i-a îndemnat
cu toată vigoarea pe cititorii săi: să ne des-
b r ă c ă m , deci, de faptele întunericului, şi să
ne î m b r ă c ă m cu armele luminii. Creştinii
sunt soldaţi într-un conflict şi trebuie să fie
atenţi şi bine echipaţi pentru luptă (Ef. 6:10-
17; 1 Tes. 5:8). O viaţă integră, care-L ono­
rează pe Hristos este deseori prezentată drept
0 viată trăită în lumină (Ioan 12:36; Ef. 5:8,
14; Col. 1:12; 1 Tes. 5:5; 1 Ioan 1:7; 2:10).
13:13-14. In versetul 13 Pavel şi-a repe­
tat îndemnul din versetul 12, trecând de la
modul figurativ de a vorbi despre război la
referirea la viaţă. El le-a dat u r m ă t o a r e a
sarcină: Să t r ă i m frumos, ca în timpul zilei.
Crimele, violenţa şi răutatea sunt asociate cu
întunericul si noaptea (Ioan 1:5; 3:19-20;
8:12; 12:35,46; Ef. 5:8, 11; 6:12; 1 Tes. 5:7;
1 Pet. 2:9; 1 Ioan 1:5-6; 2:9, 11). Poate că
Pavel s-a gândit la acest contrast datorită ex­
presiei „faptele întunericului" (Rom. 13:12).
Evident, activităţile şi atitudinile pe care le-a
prezentat — chefuri... beţii... curvii... fap­
te de ruşine... certuri şi... pizmă (cf. Gal.
5:19-21) — sunt „faptele întunericului". Este
interesant faptul că Pavel a făcut o legătură
între gelozie şi imoralitate. Astfel de atitu­
dini şi acţiuni nu-şi au locul în viaţa unui
creştin. El aparţine „luminii"; aceste fapte şi
gânduri aparţin întunericului.
Modul de viaţă al unui creştin trebuie
să fie c u r a t şi sfânt, mai ales în l u m i n a
apropierii revenirii lui Hristos (cf. Rom.
13:12-12; 1 Ioan 3:3). Secretul trăirii unei
vieţii caste de către un creştin este prezentat
în continuare: îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus
Hristos (cf. Ef. 4:24; Col. 3:10). La mântuire
484
ei s-au „îmbrăcat cu Hristos" (Gal. 3:27),
deci trebuie să se poarte în consecinţă. Iar
secretul trăirii unei vieţi sfinte mai înseamnă:
nu purtaţi grijă de firea pământească, ca
să-i treziţi poftele (lit., „nu vă îngrijoraţi
[pronoian] p e n t r u fire [sarkos; cf. Rom.
8:3-5, 8-9, 12-13] pentru pofte"). Un creştin
care îşi planifică cum să-şi satisfacă natura
păcătoasă greşeşte şi îşi depăşeşte limitele
stabilite de Dumnezeu.
F. în raporturile cu alţi creştini
(14:1-15:13)
Pavel a discutat despre diversele aspecte
ale responsabilităţii creştinului în relaţiile
interpersonale (12:9-21; 13:8-10), dar relaţi­
ile cu ceilalţi creştini reprezintă un subiect
mult mai vast care trebuie să fie dezvoltat.
Relaţiile armonioase din familia lui Dumne­
zeu sunt importante.
1. FĂRĂ JUDECATĂ (14:1-12)
Creştinii se află în stadii diferite de matu­
ritate spirituală. De asemenea ei au crescut în
medii diferite, lucru ce influenţează atitu­
dinile şi practicile lor. Deci, prima lecţie care
trebuie învăţată pentru o viaţă armonioasă cu
alţi creştini este încetarea judecării reciproce.
14:1-4. Aceste versete se ocupă de cel
slab în credinţă, expresie aflată la începutul
propoziţiei, deci având un loc predominant.
Pavel le-a poruncit credincioşilor: P r i m i ţ i
bine (imper. la diateza medială prez., „con­
tinuaţi să primiţi bine"; cf. 15:7) un astfel de
om şi nu vă apucaţi la vorbă a s u p r a
părerilor îndoelnice (lit., „dar nu vă certaţi
pe marginea unor p ă r e r i " ) . Un credincios
care are anumite scrupule nu trebuie primit în
comuniunea creştină cu intenţia schimbării
concepţiilor sau părerilor lui prin certuri cu el
în legătură cu aceste subiecte.
Un aspect al scrupulelor care sunt diferi­
te este cel al mâncării, mai ales al consumării
cărnii. Unul crede că poate să mănânce de
t o a t e ; pe când altul, c a r e este slab, nu
mănâncă decât verdeţuri (lit., „dar cel care
este slab mănâncă legume"). Motivul pentru
care unii creştini de atunci erau vegetarieni
nu este specificat. Deoarece problema este
legată de credinţa lor creştină este posibil ca
acest obicei să fi avut scopul evitării con­
sumării cărnii oferite idolilor (cf. 1 Cor. 8;
10:23-30). Motivul care i-a determinat pe
unii creştini să aibă aceste scrupule nu este
important; existenţa lor alături de opinii
diferite este preocuparea lui Pavel.

în situaţii de acest gen nici un credincios
nu trebuie să-1 judece pe celălalt. Verbul să
nu dispreţuiască (exoutheneito; folosit şi în
Rom. 14:10) se poate traduce „a respinge cu
dispreţ" (cf. „n-aţi arătat... dispreţ", Gal.
4:14 şi „nu dispreţuiţi", 1 Tes. 5:20). Motivul
pentru care un creştin „puternic" nu trebuie
să-1 dispreţuiască pe unul „slab" şi motivul
pentru care un creştin slab nu trebuie să... ju­
dece (krineto) pe cel puternic este că Dum­
nezeu l-a primit (acelaşi verb ca în 14:1) pe
fiecare dintre ei. (Un alt motiv pentru a nu-i
dispreţui pe ceilalţi este prezentat mai târziu
în v. 10.) Fiind credincios, el este un slujitor
al lui Dumnezeu şi va fi judecat de Dumne­
zeu. Toţi creştinii care încearcă să-i judece
pe ceilalţi credincioşi trebuie să se confrunte
cu întrebarea lui Pavel: Cine eşti tu, care ju­
deci (lit., „cel care judecă") pe robul altuia?
(Oiketen, „slujitor pe lângă c a s ă " nu este
cuvântul obişnuit doulos, „rob".) Participiul
prezent „care j u d e c i " sugerează faptul că
Pavel a sesizat că unii creştini din Roma îi
judecau pe alţii. Dar aceste critici sunt greşite
pentru că evaluarea unui slujitor al casei cade
în sarcina stăpânului său, nu a tovarăşilor
lui de credinţă. Totuşi, a tras Pavel concluzia:
va sta în picioare (lit., „va fi făcut să stea în
picioare"), căci Domnul are putere să-I în­
tărească ca să stea. Chiar dacă un credincios
dispreţuieşte scrupulele altui creştin, Dumne­
zeu îl poate apăra pe acesta din urmă.
14:5-8. Un alt aspect în care se manifestă
opinii separate a fost semnificaţia unor zile
speciale. Unul socoteşte o zi mai pe sus de­
cât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel
(cf. Col. 2:16). Pentru apostol poziţia diver­
şilor creştini nu avea importanţă. Preocupa­
rea lui era: Fiecare să fie deplin încredinţat
în mintea lui (cf. Rom. 14:14, 22), exami-
nându-şi inima pentru a fi sigur că face ceea
ce crede că vrea Domnul să facă. Apoi, trebu­
ie să păstreze opiniile sale p e n t r u Domnul.
Acest lucru este valabil în orice problemă în
care există diferenţe sincere de opinii între
creştini, fie că este vorba de deosebire între
zile, fie că este vorba de ceea ce se m ă n â n c ă ,
sau de orice alt lucru neinterzis de Scriptură.
Toti îi aparţinem Domnului si suntem jude­
caţi de El (1 Cor. 10:25-27;' 1 Tim. 4:3-5).
Responsabilitatea individuală a creştinului în
faţa Domnului în toate domeniile şi expe­
rienţele vieţii este foarte importantă. Fiecare
creştin este văzut de Domnul atât în viaţă cât
şi în moarte şi este judecat de El, nu de alţi
creştini. Deci, fie că t r ă i m , fie că m u r i m ,
noi suntem ai Domnului.
Romani 14:5-12
14:9-12. Pavel a prezentat în aceste ver­
sete baza teologică a îndemnului său pentru
creştini de a înceta să judece şi de a rezista
tentaţiei de a judeca. Unul dintre motivele
morţii răscumpărătoare a Domnului este să
aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei
vii. Deoarece Isus este Domnul, creştinii nu
trebuie să „judece" (krineis) sau să „dispreţu­
iască" (exoutheneis, „să respingă cu dispreţ";
cf. v. 3) pe ceilalţi, fraţii lor, în astfel de pro­
bleme. Nici un creştin nu este deasupra fra­
telui său ca j u d e c ă t o r ; toţi sunt egali sub
Hristos, Judecătorul.
Fiind Domnul, Isus va analiza şi evalua
într-o zi lucrarea slujitorilor Săi înaintea
scaunului de judecată (berna; vezi comen­
tariile de la 2 Cor. 5:10). Pavel a afirmat cer­
titudinea acestui eveniment citând din Isaia
49:18 şi 45:23, texte referitoare la înfăţişarea
fiecăruia înaintea lui Hristos şi la recunoaş­
terea Sa ca Domn (cf. Fii. 2:10-11). Atunci,
fiecare din noi va da s o c o t e a l ă (lit., „un
cuvânt") despre sine însuşi lui Dumnezeu.
Pentru că Pavel a scris credincioşilor din
Roma (Rom. 1:7) şi s-a inclus pe sine însuşi
printre ei folosind persoana întâia plural în
cazul verbului folosit („ne vom înfăţişa";
14:10), „scaunul de judecată" este rezervat
numai credincioşilor în Domnul. Ceea ce aici
este numit scaunul de judecată al lui Dumne­
zeu este scaunul de judecată al lui Hristos în
2 Corinteni 5:10. Deoarece Dumnezeu judecă
prin Fiul Său (Ioan 5:22, 27), despre acest
scaun de judecată se poate spune că este atât
al Tatălui cât şi al Fiului. Nu va fi stabilită
atunci problema destinului final al credincio­
sului; aceasta a fost rezolvată prin credinţa lui
în Hristos (Rom. 8:1). Lucrarea fiecărui cre­
dincios va fi analizată, rezultatul fiind expe­
rimentarea unor pierderi (cf. 1 Cor. 3:12-15),
dar creştinul va fi răsplătit pentru lucrurile
d u r a b i l e pe c a r e le-a f ă c u t (cf. 1 C o r .
4:4-5). Această j u d e c a t ă a credincioşilor
este un apogeu al demonstrării stăpânirii lui
Dumnezeu.
2. FĂRĂ MOTIVE DE POTICNIRE
(14:13-23)
îndemnul lui Pavel împotriva judecării se
referă la atitudinile şi acţiunile creştinilor faţă
de convingerile altor credincioşi (v. 1-12).
Cealaltă faţă a monedei este evaluarea impac­
tului convingerilor şi acţiunilor proprii asupra
altor creştini. în această secţiune Pavel aver­
tizează de pericolul punerii unor obstacole
în calea creşterii spirituale a celorlalţi creş­
tini, pe baza faptului că suntem liberi să trăim
485
Romani 14:13-23
conform convingerilor care nu sunt împărtă­
şite de ceilalţi credincioşi.
14:13-14. Propoziţia de început a lui
Pavel este atât porunca finală a subiectului
anterior cât şi introducerea subiectului nou:
Să nu ne mai judecăm (krinomen, „condam­
năm"), deci, unii pe alţii (conjunctiv prez.,
„Să nu mai continuăm să ne judecăm sau con­
damnăm unii pe alţii"). în loc de aceasta,
creştinul trebuie să se judece pe sine însuşi şi
acţiunile sale astfel încât să nu fie o piatră de
poticnire (proskomma, lit., „un lucru de care
se împiedică cineva"; cf. 1 Cor. 8:9 şi comen­
tariilor de la Rom. 14:20-21) sau un prilej
de păcătuire (skandalon, lit., „cursă, cap­
cană", deci „orice lucru care-1 determină pe
celălalt să păcătuiască"; cf. 16:17) p e n t r u
fratele lui.
întorcându-se la subiectul mâncării
(14:2-3, 6) Pavel şi-a exprimat propria con­
vingere (cf. v. 5) de creştin că nimic nu este
necurat (koinon, „comun"; cf. Fapte 10:15;
Rom. 14:20; 1 Cor. 8:8). Totuşi, problema
este că nu toţi creştinii — mai ales creştinii
evrei — împărtăşeau convingerea lui Pavel.
Din acest motiv Pavel a tras concluzia care
se impunea: un lucru nu este necurat („co­
mun") decât pentru cel ce crede („cel care
socoteşte") că este n e c u r a t (cf. Tit 1:15).
Dar dacă cineva insistă asupra acceptării con­
vingerii sale, el poate să-i afecteze pe ceilalţi.
Acesta este subiectul de care se va ocupa
Pavel în continuare (Rom. 14:15-18).
14:15-18. Cum trebuie să se poarte un
creştin care are convingerea că poate con­
suma orice fel de alimente faţă de cel care are
scrupule în privinţa unor alimente? El trebuie
să r e n u n ţ e la l i b e r t a t e a lui în H r i s t o s în
dragostea creştină pentru a evita ca fratele să
aibă de suferit din punct de vedere spiritual.
Dacă el insistă să-şi exercite libertatea lui
creştină astfel încât să-1 mâhnească (lypeitai,
„suferinţă, durere") pe fratele său, atunci, a
conchis Pavel, exercitarea creştină a libertăţii
nu înseamnă să nu mai umbli în dragoste.
O astfel de insistenţă poate nimici spiritual
pe acela pentru care a murit Hristos. „A
nimici" este traducerea cuvântului apollye,
care are deseori sensul de distrugere eternă.
Aici poate însemna doar distrugere tempo­
rară; un creştin obligat să acţioneze împotriva
scrupulelor sale, chiar dacă ele sunt mai
stricte decât este necesar, se poate distruge
din cauza conştiinţei lui rănite (cf. 1 Cor.
8:10-12). Insistenţa asupra libertăţii creştine
(binele vostru) mai poate duce la discredita­
rea ei (să fie grăit de r ă u , blasphemeistho).
486
Astfel de lucruri nu trebuie să se întâm­
ple, în fond, mâncarea nu este atât de impor­
tantă (1 Cor. 8:8); nu ea reprezintă esenţa
„împărăţiei" lui Dumnezeu. împărăţia con­
stă în neprihănire (un mod de viaţă integru),
pace (cf. Rom. 12:16, 18; 14:19) si bucurie
în (sfera Duhului) Duhul Sfânt (cf. 15:13).
Aceste lucruri sunt esenţiale pentru comuni­
unea şi armonia creştină. Un creştin preocu­
pat de lucruri spirituale va insista asupra unui
mod corect de comportare, asupra armoniei şi
bucuriei şi nu va încerca să-i oblige pe ceilalţi
să adopte modul lui de viaţă. Drept rezultat
un creştin care slujeşte (participiu prez..
douleuon, „care continuă să slujească ca un
rob") lui Hristos în felul acesta — urmărind
în dragostea creştinească neprihănirea, pacea
şi bucuria în Duhul Sfânt — este plăcut (cf.
12:1; 15:1; Evr. 13:21) lui Dumnezeu şi cin­
stit de oameni (în contrast faţă de vorbirea
de rău din Rom. 14:16).
1 4 : 1 9 - 2 1 . C o n t i n u â n d să s u b l i n i e z e
importanţa neîmpiedicării altora pe drumul
creşterii spirituale, Pavel i-a îndemnat cu
toată vigoarea pe cititorii săi: Aşa dar, să
u r m ă r i m lucrurile (lit., „să continuăm să
urmărim"), care duc la pacea (lit., „lucrurile
păcii"; cf. v. 17) şi zidirea noastră (lit., „şi
lucrurile care duc la zidirea noastră unul de
către celălalt; cf. 15:2; 1 Tes. 5:11). Pentru
Pavel o mâncare şi convingerile personale
legate de ea nu erau la fel de importante ca
sănătatea spirituală a celorlalţi creştini şi
lucrul lui Dumnezeu. Din acest motiv este
rău să insişti asupra libertăţii personale în
Hristos în privinţa alimentelor (toate lucru­
rile sunt curate; cf. Rom. 14:14, „nimic nu
este necurat în sine") şi a băuturii dacă acest
lucru ajunge pentru altul un prilej de că­
dere (proskommatos, „o piatră de poticnire";
cf. v. 13, 21). A mânca carne, a bea vin şi
orice alt lucru trebuie evitat dacă reprezintă
pentru fratele tău un prilej de cădere (pro-
skoptei, „poticnire"; cf. prokosmma în v. 13,
20). Uneori trebuie să renunţăm la libertatea
creştină de dragul altora. Aşa cum a scris
Pavel corintenilor: „Toate lucrurile sunt îngă­
duite, dar nu toate sunt de folos" (1 Cor.
10:23). Şi: „Luaţi seama ca nu cumva această
slobozenie a voastră să ajungă o piatră de
poticnire pentru cei slabi" (1 Cor. 8:9).
1 4 : 2 2 - 2 3 . în p r i v i n ţ a c o n v i n g e r i l o r
personale în domeniile unde există opinii
diferite, Pavel a tras concluzia: încredinţa­
rea pe care o ai (lit., „Credinţa pe care o ai"
sau „Ai credinţă?"), păstreaz-o p e n t r u tine,
î n a i n t e a lui D u m n e z e u . U n c r e ş t i n n u

trebuie să insiste asupra influenţării altui
credincios care are scrupule mai stricte „în
mintea lui" (v. 5) pentru că el trăieşte „pentru
Domnul" (v. 8). Pavel îl consideră pe un
creştin care are o conştiinţă curată în aceste
probleme, asemenea lui, ferice. Pe de altă
parte, un creştin care se îndoieşte şi mă­
nâncă, este osândit (verb la perf. pas., „este
condamnat"). Dacă un creştin mănâncă sau
face orice altceva atunci când are îndoieli în
mintea lui, dacă lucrul respectiv este bun sau
rău înaintea lui Dumnezeu (unul care este
„slab" în credinţă, v. 1-2), acţiunea lui nu
provine din (ek, „din") încredinţare şi, deci,
este greşită. Principiul este: „Dacă ai îndoieli,
opreşte-te." Creştinul „tare" (15:1) greşeşte,
dacă îl determină pe un frate mai slab să
păcătuiască (tăcând un lucru de care se îndo­
ieşte, 14:20), iar un frate slab (v. 1-2) care
face unele lucruri în ciuda îndoielilor sale
păcătuieşte de asemenea (v. 23).
3. URMÂND EXEMPLUL LUI HRISTOS
(15:1-13)
Pavel a scris creştinilor să nu îi dispre­
ţuiască sau condamne pe alţii (14:1-12) şi nici
să nu stânjenească viaţa spirituală a altor
creştini ( 1 4 : 1 3 - 2 3 ) . A c u m el p r e z i n t ă al
treilea principiu care trebuie respectat atunci
când ne raportăm la tovarăşii de credinţă:
trebuie să urmăm exemplul Domnului Isus
Hristos. Isus a fost Persoana care a aplicat în
mod suprem principiul de a trăi pentru alţii,
nu pentru Sine. De aceea este potrivit ca oa­
menii care-I poartă Numele să urmeze exem­
plul Său.
15:1-4. Pavel a rezumat prezentarea an­
terioară (cap. 14) spunând: Noi, care suntem
tari (evident în convingeri şi cu o conştiinţă
puternică), suntem datori (timpul prez., fapt
ce subliniază o obligaţie continuă; poziţia
acestui verb la începutul propoziţiei sublini­
ază importanţa acestei obligaţii) să r ă b d ă m
slăbiciunile (lit., „neputinţele, deficienţele")
celor slabi (lit, „care nu sunt tari"). Cei tari
nu trebuie să-i dispreţuiască pe cei slabi; ei
trebuie să fie îngăduitori cu ei. De asemenea,
cei tari nu trebuie să u r m ă r e a s c ă să-şi fie
„plăcuţi" lor înşile. Această ultimă propoziţie
este cheia; un creştin nu trebuie să fie ego­
centric, ci trebuie să fie preocupat de bună­
starea spirituală a celorlalţi. Totuşi, a plăcea
altora nu este un scop în sine, ci este bine,
în vederea zidirii (lit, „spre edificarea"; cf.
„zidirea" din 14:19). Acesta este exemplul
lăsat de Domnul Isus Hristos. El nu Şi-a
plăcut Lui însuş. El a venit să facă „voia"
Romani 15:1-7
Tatălui care L-a trimis (Ioan 4:34) şi să-I fie
plăcut Lui (Ioan 5:30; 8:29). P e n t r u a-şi
demonstra afirmaţia, Pavel a citat o parte
dintr-un verset al unui psalm mesianic (Ps.
69:9). Hristos a fost insultat de alţii datorită
legăturii Sale cu Dumnezeu Tatăl.
Apoi Pavel a prezentat un principiu sem­
nificativ privind scopul şi lucrarea Scripturii:
tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris
p e n t r u î n v ă ţ ă t u r a n o a s t r ă (lit., „pentru
instruirea noastră"). Scopul pentru care au
fost scrise Scripturile este să dea credin­
cioşilor r ă b d a r e a (hypomones, „statornicie
în faţa adversităţilor") şi mângâierea astfel
încât ei să aibă nădejde (timpul prez., „să
continue să aibă speranţă"; cf. Rom. 5:3-5).
Atunci când creştinii învaţă din trecut (ceea
ce este scris în VT despre alţii care nu au
urmărit să-şi fie plăcuţi lor înşişi) găsesc
puterea de a răbda şi a fi mângâiaţi în pre­
zent, privind cu speranţă (încredere) spre
viitor.
15:5-6. „Răbdarea" şi „mângâierea" pe
care creştinul le primeşte din Scriptură (v. 4)
vin esenţialmente din partea lui „Dum­
nezeu", autorul Scripturii. Pavel s-a rugat ca
Dumnezeu să le dea cititorilor săi aceleaşi
simţiminte (lit., „a gândi la fel"; 12:16, „a
trăi în armonie" are aceeaşi construcţie în
gr.), unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos
Isus (lit, „conform lui Hristos Isus"). Scopul
final al acestei unităţi a fost: cu o inimă şi cu
0 gură (o unitate a sentimentelor interioare şi
a exprimării exterioare) să slăviţi (conj.
prez., „să continuaţi să slăviţi") pe Dum­
nezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos
(2 Cor. 1:3; Ef. 1:3; 1 Pet. 1:3 au aceleaşi
cuvinte în prezentarea lui Dumnezeu). Acesta
este scopul final al creştinului individual şi
scopul colectiv al bisericii (cf. Rom. 15:7;
1 Cor. 6:20; 2 Tes. 1:12).
15:7. Deoarece scopul relaţiilor inter-
personale dintre creştini este o slăvire în
unitate a lui Dumnezeu, Pavel şi-a încheiat
poruncile prin cuvintele: primiţi-vă unii pe
alţii (imper., „continuaţi să vă acceptaţi sau
să vă primiţi unii pe alţii"). Este semnificativ
faptul că aceeaşi p o r u n c ă a dat-o Pavel
creştinilor tari atunci când a deschis întreaga
discuţie (14:1). Iar modelul creştin al accep­
tării noastre reciproce este Domnul Isus, care
ne-a primit pe noi. Domnul i-a primit pe
credincioşi atunci când erau nu numai „fără
putere" (5:6; lit, „slabi"), ci erau „nelegiuiţi"
(5:6), „păcătoşi" (5:8) şi „vrăjmaşi" (v. 10).
Evident, creştinii pot să-i accepte pe alţii care
se deosebesc de ei în probleme neesenţiale.
487
Romani 15:8-13
Isus Hristos i-a primit pe ei spre slava lui
Dumnezeu, care este scopul unităţii creştine
(15:6).
15:8-12. Arătând că Domnul Isus este
modelul creştinilor, Pavel a trecut apoi să dis­
cute lucrarea lui Isus şi obiectivele ei:
Hristos a devenit un slujitor (cuvântul „dia­
con" provine din acest substantiv gr. dia-
konon) al tăierii împrejur. Isus S-a născut
evreu ca Mesia al Israelului din partea lui
Dumnezeu. Dumnezeu a avut două obiective
de realizat prin lucrarea lui Isus. Primul a fost
să-şi întărească făgăduinţele date părin­
ţ i l o r (cf. 9:4-5). Al doilea obiectiv al lui
Dumnezeu în lucrarea lui Hristos a fost şi
(„şi" apare deoarece propoziţia care urmează
este coordonată cu cea p r e c e d e n t ă ) ca
Neamurile să slăvească pe Dumnezeu (cf.
15:6) pentru î n d u r a r e a Lui. Dumnezeu a
făcut legăminte numai cu Israelul (9:4), nu cu
neevreii (cf. Ef. 2:12), deci Dumnezeu nu a
avut p r o m i s i u n i făcute prin l e g ă m â n t de
împlinit cu neevreii. Toate binecuvântările
spirituale care vin asupra neevreilor provin
numai din îndurarea lui Dumnezeu. Cu toate
acestea, Dumnezeu a avut din eternitate sco­
pul să binecuvânteze spiritual neevreii prin
Domnul Isus ca Mesia a lor şi prin legămin-
tele Sale cu Israelul (ex., Gen. 12:3; cf. Ioan
4:22).
Cele două scopuri ale lui Dumnezeu pen­
tru lucrarea lui Hristos sunt realizate acum
când Israelul a fost lăsat deoparte ca popor
(cf. Rom. 11:1-31), şi Biserica este formată
atât din evrei cât şi N e a m u r i (Ef. 2:14-22).
Ele vor fi realizate şi în viitor când Israelul îşi
va reprimi locul de frunte între popoare şi va
deveni mijlocul binecuvântării tuturor (cf.
Deut. 30:1-10).
Pentru a demonstra validitatea afirmaţiei
sale despre lucrarea lui Hristos şi scopurile
ei, mai ales cel referitor la neevrei, apostolul
Pavel a citat pasaje din Vechiul Testament,
introducându-le cu formula: d u p ă cum este
scris (timpul perf., „stă scris"). Este semni­
ficativ faptul că aceste citate sunt preluate din
toate cele trei secţiuni ale Vechiului Testa­
ment — „Legea lui Moise... Prooroci şi...
Psalmi" (Luca 24:44) — şi din trei mari eroi
evrei: Moise, David şi Isaia. Primul citat
(Rom. 15:9) este din cântecul de eliberare a
lui David (2 Sam. 22:50; Ps. 18:49); al doilea
(Rom. 15:10) din cântarea de rămas bun a lui
Moise (Deut. 32:43); al treilea (Rom. 15:11)
din capitolul cel mai scurt şi aflat în mijlocul
Bibliei (Ps. 117:1); iar al patrulea (Rom.
488
15:12) din profeţia mesianică a lui Isaia (Is.
11:10).
în cele patru citate putem vedea dezvol­
tarea unei idei. în primul citat, David L-a lău­
dat pe Dumnezeu p r i n t r e N e a m u r i (Rom.
15:9); în al doilea, Moise a îndemnat nee­
vreii: Veseliţi-vă, î m p r e u n ă cu poporul Lui
(v. 10); în al treilea psalmistul a poruncit
neevreilor: Lăudaţi pe Domnul (v. 11; cf. v.
7); în al patrulea Isaia a prezis că o Rădă­
c i n ă . . . d i n Iese ( M e s i a ) v a d o m n i p e s t e
Neamuri şi ele vor nădăjdui în El (v. 12).
Vechiul Testament nu a prezentat niciodată
neamurile drept „împreună moştenitoare cu
noi [ I s r a e l u l ] . . . în aceeaşi făgăduinţă în
Hristos" (Ef. 3:6), dar cu siguranţă că a pre­
văzut că neevreii vor primi binecuvântările
din partea lui Dumnezeu ca împlinire a
promisiunilor din cadrul legământului Lui cu
poporul Său Israel.
15:13. De mai multe ori Pavel a lăsat
i m p r e s i a prin c u v i n t e l e sale c ă î n c h e i e
această epistolă (v. 13, 33; 16:20, 25-27).
Acest verset (15:13) este de fapt o rugăciune
de binecuvântare. Această prezentare a lui
Dumnezeu drept Dumnezeul nădejdii este
legată de speranţa menţionată în versetele
precedente şi de promisiunile lui Dumnezeu
consemnate în Scriptură, care dau speranţă
(v. 4). Pavel a dorit ca Dumnezeu să-i umple
pe cititorii săi de toată bucuria şi pacea (cf.
14:17). Bucuria este legată de încântarea cu
care este aşteptată împlinirea speranţelor.
Pacea rezultă din siguranţa că Dumnezeu va
împlini aceste speranţe (cf. 5:1; Fii. 4:7).
Acestea sunt experimentate de cei care au
credinţa (cf. Evr. 11:1). Drept rezultat cre­
dincioşii, prin puterea Duhului Sfânt, sunt
tari în nădejde (cf. Rom. 15:9). Această
realizare a tuturor scopurilor lui Dumnezeu
pentru bunăstarea spirituală a copiilor Săi
vine din puterea dată de Duhul lui Dum­
nezeu. Ce încheiere potrivită care aminteşte
de discuţia apostolului despre viaţa creştină.
VIL Comentarii finale (15:14-16:27)
Deşi toate epistolele lui Pavel au cuvinte
de încheiere, el le-a acordat un spaţiu mai
mare în Romani decât în oricare altă epistolă.
Acest lucru s-a datorat cel puţin în parte
faptului că el nu a vizitat niciodată oraşul şi
bisericile lui şi de asemenea dorinţei lui de
a stabili relaţii personale cu destinatarii epis­
tolei sale. Un alt factor a fost cu siguranţă
planul său de a vizita Roma în viitor.

A. Planuri personale (15:14-33)
Scriind unui grup de oameni pe care nu
l-a întâlnit niciodată, Pavel a manifestat o
ezitare lăudabilă de a face referiri personale
la sine însuşi. S-a folosit pe sine însuşi o
singură dată drept exemplu (7:7-25), şi cele­
lalte referiri la sine sunt puţine (1:8-16; 9:1-3;
10:1-2; 11:1). Acum când şi-a încheiat epis­
tola a simţit nevoia să conducă discuţia spre
filozofia lucrării sale şi spre planurile sale în
lumina ei.
15:14-16. Pavel şi-a demonstrat în aceas­
tă epistolă şi în altele capacitatea de a fi direct,
uneori chiar aspru, şi convingător. Totuşi era
foarte preocupat de sentimentele celorlalţi şi
avea capacitatea de a folosi cu eficienţă prin­
cipiile relaţiilor interpersonale. Acest lucru
reiese din afirmaţia sa: eu însumi sunt încre­
dinţat (timpul perf. „eu rămân convins"; cf.
8:38) că sunteţi plini de b u n ă t a t e , plini şi
de o r i c e fel de c u n o ş t i n ţ ă (timpul perf.,
„fiind umpluţi de toată cunoaşterea", nu în
sens absolut, ci în sensul că ei aveau o înţele­
gere a întregului spectru al adevărurilor
creştine) şi astfel sunteţi în stare să vă sfă­
tuiţi (nouthetein, „a sfătui, a îndemna"; cf.
Col. 1:28; 3:16) unii pe alţii. Pavel nu avea o
părere defavorabilă despre creştinii romani;
dimpotrivă el a considerat că din punct de
vedere spiritual au cunoştinţe şi maturitate. în
acest caz, de ce a scris el despre aceste subiecte
creştine fundamentale? Pavel le-a explicat:
v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă
aduc din nou aminte de lucrurile acestea.
La fel a procedat şi Petru (2 Pet. 1:12; 3:1-2).
Pavel a îndeplinit condiţiile necesare
pentru a le aminti cititorilor de acele subiecte
în virtutea poziţiei lui deosebite ca rezultat al
h a r u l u i lui Dumnezeu (cf. Rom. 1:5). El a
fost slujitorul (leitourgon, un „slujitor public")
lui Isus Hristos între Neamuri. Această lucra­
re a fost considerată de Pavel preoţia (GBV;
verbul gr. hierourgounta înseamnă „a lucra în
lucruri sacre") în Evanghelia lui Dumnezeu
(cf. 1:2-4). Deoarece Neamurile au fost des­
tinatarele proclamării de către Pavel a vestii
bune (11:13; Gal. 1:16; 2:2,7-9; Ef. 3:8; Col.
1:27; 2 Tim. 4:17), ele au devenit o jertfă bine
primită, sfinţită (timpul part., „care a fost
sfinţită", sau „pusă deoparte") de Duhul Sfânt
(cf. 1 Pet. 1:2). Ca un preot, Pavel L-a prezen­
tat pe Dumnezeu neevreilor şi apoi i-a prezen­
tat pe ei ca o jertfa înaintea lui Dumnezeu.
Disponibilitatea lui Dumnezeu de a-i accepta
pe neevrei, puşi deoparte de Duhul Sfânt, arată
că planul Său pentru epoca Bisericii este
unirea evreilor si neevreilor într-un singur
trup (cf. Ef. 3:6).'
Romani 15:14-19
1 5 : 1 7 - 1 9 . Pavel p r e z i n t ă r e z u l t a t u l
acestei lucrări deosebite a sa pentru neevrei,
prin harul lui Dumnezeu: Eu, deci, mă pot
îăuda (lit., „m-am lăudat") în Isus Hristos,
în slujirea lui Dumnezeu (lit., „în lucrurile
privitoare la Dumnezeu"). Nu era o laudă cu
realizările umane, aşa cum a explicat Pavel:
Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un
lucru pe care să nu-1 fi făcut Hristos prin
mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea
de El (lit., „la a s c u l t a r e a N e a m u r i l o r " ) .
„Ascultarea" este un sinonim pentru venirea
la Hristos (cf. 1:5; 1 Pet. 1:2; cf. „să asculte"
din Rom. 16:26) pentru că Dumnezeu „po­
runceşte... tuturor oamenilor de pretutindeni
să se pocăiască" (Fapte 17:30).
Pavel a recunoscut faptul că tot creditul îi
aparţine lui Hristos. Cu toate acestea şi Pavel
a participat; Dumnezeu a lucrat prin cuvântul
şi prin faptele lui. Apostolul a fost folosit de
Dumnezeu pentru înfăptuirea s e m n e l o r
(semeion, miracole care au semnificaţia unor
adevăruri teologice) şi m i n u n i l o r (teraton,
miracole care p r o d u c u i m i r e a ) . Luca s-a
referit la o minune făcută de Dumnezeu prin
Pavel în Cipru ( F a p t e 13:11, orbirea lui
Elima), la „semne şi minuni" în Iconia (Fapte
14:3; cf. Fapte 15:12) si la m i n u n i l e din
Listra (Fapte 14:8-10, 19-20), din Efes (Fapte
19:11-12), din Troa (Fapte 20:9-12) şi din
Malta (Fapte 28:1-8). Semnele, minunile şi
miracolele au constituit elemente de auten­
tificare a lucrării apostolilor (2 Cor. 12:12;
Evr. 2:3-4). Şi toate acestea, a spus Pavel, au
fost prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom.
15:13). Toate realizările remarcabile ale lui
Pavel au avut drept sursă harul lui Dumne­
zeu, drept scop şi motivaţie Isus Hristos şi
drept putere Duhul Sfânt.
Rezultatul a fost că Pavel a p r e d i c a t
E v a n g h e l i a de la I e r u s a l i m şi ţ ă r i l e de
p r i m p r e j u r , p â n ă la I l i r i c . Literal, textul
este: „de la Ierusalim şi într-un cerc (i.e.,
Ierusalimul şi împrejurimile lui), chiar până
la Iliric". „Evanghelia lui Dumnezeu" (v. 16)
este numită aici E v a n g h e l i a lui H r i s t o s .
Noul Testament consemnează mai multe vi­
zite ale lui Pavel la Ierusalim după conver­
tirea sa (Fapte 9:26-28 [cf. Gal. 1:17-19];
Fapte 11:27-30; 15:2 [cf. Gal. 2:1]; Fapte
18:22). Vizita lui Pavel la Iliric nu a fost
menţionată în altă parte în Noul Testament.
Această zonă, cunoscută şi sub numele de
Dalmaţia, corespunde aproximativ fostei
republici Yugoslavia. Se află în vestul şi nor­
dul Greciei (vezi localizarea ei pe hartă între
Fapte şi Rom.). Tit s-a dus o dată în Dalmaţia
(2 Tim. 4:10). O alternativă plauzibilă este că
489
Romani 15:20-33
Pavel a ajuns în Iliric din Macedonia în timp
ce aştepta un răspuns la Epistola 2 Corinteni
înainte de a merge la Corint (Fapte 20:1-3;
2 Cor. 13:1-2, 10). Vizita îi era proaspătă în
minte, deoarece Corintul era oraşul unde a
scris Epistola către Romani (vezi Introducere
la Rom.).
15:20-22. Referirea la dimensiunea geo­
grafică a lucrării sale (v. 19) l-a determinat
pe Pavel să-şi prezinte filozofia de evan-
ghlizare: am căutat să vestesc Evanghelia
acolo unde Hristos nu fusese vestit (lit.,
„numit"). Pavel şi-a propus să fie un adevărat
pionier al evanghelizării, lucrând în teritorii
unde nu mai ajunsese vestea bună a harului
lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Motivul lui
Pavel a fost: să nu zidesc pe temelia pusă de
altul (cf. 1 Cor. 3:10). Apoi Pavel şi-a expri­
mat scopul lucrării sale printr-un citat din a
doua parte a versetului din Isaia 52:15 şi a
explicat: Iată ce m-a împiedicat de multe
ori să vin la voi. Până acum Pavel a găsit
întotdeauna noi domenii pentru lucrarea sa în
Asia Mică şi în peninsula elenă şi nu s-a
simţit încă liber să privească spre Roma şi
Spania.
15:23-24. Poate că vizita la Iliric l-a con­
vins pe Pavel că nu mai existau teritorii unde
nu se vestise Evanghelia în Asia Mică şi în
peninsula elenă. Acest lucru nu înseamnă că
el vizitase toate centrele, ci sensul este că
evanghelia a fost vestită şi au fost înfiinţate
b i s e r i c i care p u t e a u d u c e la î n d e p l i n i r e
lucrarea (cf. Fapte 19:8-10). Oricare a fost
realitatea, Pavel a conchis: nu mai am nimic
care să mă ţină pe aceste meleaguri (lit.,
„fiindcă nu mai am locuri în care să lucrez în
aceste regiuni"). împreună cu acest lucru,
dorinţa lui fierbinte... de ani de zile era să-i
vadă pe creştinii romani. La începutul acestei
epistole el şi-a exprimat dorinţa să îi viziteze
(Rom. 1:10-11, 13). Pavel a continuat: nădăj­
duiesc (această propoziţie nu apare în textul
gr. dar ideea este implicită) să vă văd în trea­
căt, când (caracterul nedefinit la propoziţiei
determină sensul de „oricând se va întâmpla
acest lucru") mă voi duce în Spania (cf.
1 5 : 2 8 ) . S p a n i a era pe a t u n c i o c o l o n i e
romană unde locuiau mulţi evrei; era graniţa
de vest a imperiului. El a sperat să îi viziteze
în trecere. Se pare că nu şi-a propus să stea
mult în Roma. El dorea să fie însoţit de ei
până acolo (lit., „şi prin voi să fiu trimis mai
departe acolo"), adică dorinţa lui era ca ei
să-1 încurajeze să meargă în Spania. Pavel ur­
ma să meargă în Spania numai după ce îşi va
împlini... dorinţa de a fi stat cu ei un timp.
490
Pavel le-a făcut un compliment sincer credin­
cioşilor din Roma spunând că părtăşia lui cu
ei îl va înviora şi satisface spiritual (cf. 1:11).
De asemenea a dorit să le ofere un dar spiri­
tual, întărindu-i astfel (1:13), adică să poată
să-i ajute să crească în Hristos.
15:25-27. Pavel nu avea numai planuri
de viitor, ci şi preocupări imediate. Acum mă
duc la Ierusaîim să duc nişte ajutoare sfin­
ţilor (lit., „să îi ajut [diakonon] pe sfinţi").
Vizita lui Pavel la Ierusalim a avut scopul să
predea ajutoarele strânse de biserici pentru
săracii dintre sfinţii, care sunt în Ierusalim
(cf. Fapte 24:17; 1 Cor. 16:1-4; 2 Cor. 8:13-
14; 9:12-13; Gal. 2:10). La strângerea lor au
contribuit şi bisericile din Asia Mică, dar
Pavel le-a menţionat numai pe cele din Ma­
cedonia şi Ahaia, zonele cele mai apropiate
de Roma şi cele la care se gândea, având
motive întemeiate. (Vezi localizarea acestor
două zone ale Greciei pe harta dintre Fapte si
Rom.)
Acea strângere de ajutoare (koinonian.
„comuniune") a fost voluntară, fapt subliniat
de repetarea verbului au avut bunătatea (cf.
Rom. 15:26-27; 2 Cor. 8:10-12). în acelaşi
timp Pavel a recunoscut adevărul că biseri­
cile aveau o datorie faţă de ei (lit., „le sunt
datori"). Acest sentiment al obligaţiei morale
l-a determinat fără îndoială pe Pavel să su­
gereze strângerea ajutoarelor. Pentru că Nea­
murile au avut parte de binecuvântările
lor duhovniceşti (lit., „de lucrurile lor spiri­
tuale"; cf. Rom. 11:11-12, 17-18; 15:12; Gal.
3:14; Ef. 3:6), creştinii neevrei aveau neîn­
doios datoria... să-i ajute (leitourgesai, „a
te ocupa de cineva slujindu-i"; cf. leitourgon
din Rom. 15:16) cu bunurile lor pământeşti
(lit., „în lucrurile fireşti"; cf. Gal. 6:6).
15:28-29. Pavel a spus din nou că după
ce va merge la Ierusalim, va pleca în Spania
şi va trece pe la romani (cf. v. 24). Pavel a
ajuns într-adevăr la Roma, dar nu aşa cum a
crezut (Fapte 27-28)! Nu se ştie cu certitudine
dacă a mai ajuns în Spania. Creştinii trebuie
să planifice, dar trebuie să fie şi flexibili. Fără
să se laude, dar manifestându-şi încrederea
în bogăţia lui Dumnezeu, el a promis că vizita
lui va fi o binecuvântare spirituală pentru
creştinii romani: voi veni cu o deplină bine­
cuvântare de la Hristos, adică va împărtăşi
cu ei binecuvântările lui Hristos (cf. Rom.
1:11-13).
15:30-33. Apostolul Pavel a recunoscut
că are nevoie de sprijinul rugăciunilor de
mijlocire a cititorilor săi si le-a solicitat în
repetate rânduri (Ef. 6:19-20; Col. 4:3-4;

1 Tes. 5:25; 2 Tes. 3:1-2; Filim. 22). Aici el
le-a adresat romanilor rugămintea p e n t r u
Domnul nostru Isus Hristos şi p e n t r u dra­
gostea D u h u l u i , să lupte î m p r e u n ă cu el
prin rugăciune. „Dragostea D u h u l u i " este
probabil dragostea dată de Duhul (cf. Rom.
5:5), nu dragostea pentru Duhul. Cunoscând
această dragoste divină, ei vor fi îndemnaţi
să se roage. Mijlocirea unui creştin în rugă­
ciune este un mijloc de a lua parte la lucrarea
altora.
Cererea concretă a lui Pavel a fost să fie
izbăvit de răzvrătiţii (lit., „neascultătorii")
din ludea şi p e n t r u ca slujba (diakonid) pe
care o avea pentru Ierusalim, să fie bine
primită de sfinţi. Pavel cunoştea problemele
care îl vor aştepta în Ierusalim (Fapte 20:23)
şi era profund interesat ca ajutoarele strânse
de creştinii neevrei să fie predate şi distribuite
în mod adecvat. Dacă aceste obiective se vor
realiza, conform lui Pavel, atunci el va ajunge
la ei cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu şi se
va „ r ă c o r i " cu ei. Verbul „a se r ă c o r i " în­
seamnă că Pavel se va putea odihni sau relaxa
împreună cu ei, ştiind că şi-a îndeplinit bine
sarcina. Pavel a încheiat această secţiune cu
o scurtă binecuvântare: Dumnezeul păcii (cf.
Rom. 16:20; de asemenea cf. „Dumnezeul
nădejdii"; 15:13) să fie cu voi cu toţi! Amin.
Este a treia binecuvântare din acest capitol
(cf. v. 5, 13).
B. Salutări personale (16:1-16)
Capitala R o m a era un magnet care îi
atrăgea pe oameni din întregul imperiu. In
plus, călătoriile lui Pavel în multe dintre cen­
trele importante — Ierusalim, Antiohia din
Siria, Filipi, Atena, Corint, Efes — l-au pus
în contact cu partea mobilă a societăţii ro­
mane. Aceşti factori ne ajută să explicăm
prezenţa multor prieteni ai lui Pavel în Roma,
dar c u n o a ş t e r e a d e p l a s ă r i l o r lor este un
omagiu al preocupării sale profunde pentru
oameni.
16:1-2. Fivi (care înseamnă „strălucitor,
radiant"; Phoebe NIV — n.tr.) a fost mesa­
gera lui Pavel care a dus această epistolă,
deci el a scris în mod oficial: Vă dau în grijă
pe Fivi, s o r a n o a s t r ă . Relaţia menţionată
este de natură spirituală, nu familială. Fivi
era diaconiţă („slujitoare", COR. marg.) a Bi­
sericii din Chencrea, un port situat la câţiva
kilometri est de Corint (cf. Fapte 18:18; vezi
harta dintre Fapte şi Rom.). Cuvântul dia-
konon, „slujitoare" este folosit pentru de­
semnarea funcţiei de diacon (Fii. 1:1; 1 Tim.
3:8, 10, 12), dar şi cu sens general (Rom.
Romani 16:1-5
15:8; 1 Cor. 3:5). Folosirea acestui cuvânt
împreună cu expresia „a Bisericii" sugerează
cu multă convingere faptul că este vorba de o
poziţie recunoscută, o caracteristică adecvată
pentru o persoană care slujea drept mesagerul
lui Pavel. Pavel nu numai că a recomandat-o
în mod oficial (cf. 2 Cor. 3:1), ci i-a rugat pe
creştinii romani: s-o primiţi în Domnul,
într-un chip vrednic de sfinţi şi s-o ajutaţi
în orice ar avea trebuinţă de voi (lit., „să
fiţi alături de ea în orice lucru"). Pavel a
explicat că: şi ea s-a a r ă t a t de ajutor (pro-
statis, „protectoare, susţinătoare") m u l t o r a
şi îndeosebi mie. Deci ei trebuia să o ajute,
pentru că şi ea i-a ajutat pe alţii.
16:3-5. Lista salutărilor (v. 3-16) pe care
Pavel a vrut să le transmită prietenilor lui din
Roma este mai lungă decât în oricare altă
epistolă. El a m e n ţ i o n a t 26 de oameni pe
nume şi^s-a referit la mulţi alţii (v. 5, 10-11,
13-15). în listă sunt incluse mai multe femei:
Priscila (v. 3), Măria (v. 6), Trifena şi Trifosa
(v. 12), Persida (v. 12), mama lui Ruf (v. 13)
şi sora lui Nereu (v. 15). Două alte persoane
sunt probabil femei: funia (v. 7) şi Iulia (v. 15).
Pavel i-a întâlnit prima oară pe „Priscila"
şi Acuila când a sosit în Corint în a doua sa
călătorie misionară (Fapte 18:2) şi a lucrat
împreună cu ei în meseria confecţionării de
corturi. Ei veniseră în Corint din cauza decre­
tului lui Claudiu ca toţi evreii să părăsească
Roma. Ei l-au însoţit pe Pavel atunci când a
plecat din Corint (Fapte 18:18), dar au rămas
în Efes când grupul s-a oprit pentru scurt
timp (Fapte 18:19). Acolo ei s-au ocupat de
Apolo (Fapte 18:26) şi, bineînţeles, l-au
ajutat pe Pavel în timpul şederii sale în Efes
în cea de-a treia călătorie misionară a sa, pen­
tru că ei au trimis salutări creştinilor corinteni
(1 Cor. 16:19). La scurt timp după aceasta, ei
trebuie să se fi întors la Roma, iar mai târziu
s-au întors la Efes (2 Tim. 4:19).
Pavel a avut cuvinte foarte apreciative la
adresa lor, numindu-i tovarăşii mei de lucru
în Hristos Isus şi descoperind faptul că şi-au
pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Nu
se ştie în ce mod şi-au riscat viaţa. Pavel a
adăugat: t o a t e Bisericile ieşite d i n t r e
Neamuri le erau recunoscătoare. Pavel a mai
trimis salutări Bisericii care se a d u n ă în
casa lor. Creştinii din Roma se adunau pro­
babil în multe case, cum era cea a Priscilei şi
a lui Acuila. Acest cuplu a avut o biserică şi
în casa lor din Efes (1 Cor. 16:19) şi probabil
că aşa s-a întâmplat în toate locurile unde au
locuit. Alte biserici în case sunt menţionate în
Coloseni 4:15 şi Filimon 2.
491
Romani 16:6-16
Epenet, căruia i se trimit salutări, este
menţionat numai aici, dar este numit de Pavel
prea iubitul meu (lit., „cel iubit de mine"; cf.
Stache, v. 9). El a fost cel dintâi rod al Asiei
pentru Hristos. Pavel a ajuns în Asia, partea
de vest a Turciei moderne, în a treia sa călă­
torie misionară (Fapte 19:10), după ce a fost
împiedicat să meargă acolo în a doua sa călă­
torie misionară (Fapte 16:16).
16:6-7. Menţionarea Măriei este însoţită
doar de menţiunea că ea s-a ostenit mult
p e n t r u voi („s-a trudit m u l t " ; cf. v. 12).
Unele manuscrise greceşti au Miriam, forma
ebraică a numelui, ceea ce poate însemna că
era evreică.
Andronic şi Iunia, cărora li se trimit sa­
lutări împreună, ar fi putut fi soţ şi soţie;
numele Iunia poate fi atât masculin cât şi
feminin. Pavel i-a numit rudele mele, lucru
care se referă probabil la a p a r t e n e n ţ a la
aceeaşi seminţie, nu familie (cf. 9:3). El a
menţionat şi patru alte „ r u d e " (16:11, 21).
Pavel a spus că Andronic şi Iunia au fost
tovarăşii lui de temniţă; când sau unde s-a
întâmplat acest lucru nu este menţionat (cf.
2 Cor. 11:23). Pavel a spus că sunt cu vază
(episemoi, lit., „având un semn [seina] asupra
lor", şi de aici sensul de „ilustru, remarcabil,
notabil") între apostoli. Cuvântul „apostoli"
este folosit aici probabil în sensul lui mai
larg, general, în care Barnaba, Sila şi alţii au
fost numiţi apostoli (Fapte 14:14; 1 Tes. 2:6).
Ar putea avea şi sensul restrâns de apostoli,
referindu-se la reputaţia pe care această pe­
reche a avut-o printre cei doisprezece apos­
toli. Pavel a adăugat: Ei au venit (timpul
p e r f . c o m . , „ei au v e n i t şi î n c ă s u n t " ) la
Hristos mai înainte de mine. Deci erau
creştini de aproximativ 25 de ani.
16:8-11. A m p l i a t era un om pe care
Pavel îl iubea în Domnul. Era o mare laudă
din partea apostolului. U r b a n este numit
tovarăşul nostru de lucru în Hristos şi
Stache este prea iubitul lui Pavel (lit., „cel
iubit de mine"; cf. Epenet, v. 5). Pavel a spus
că Apele este încercatul slujitor (ton doki-'
mon, „cel dovedit bun în urma încercărilor";
cf. aceluiaşi cuvânt trad. „cinstit" în 14:18;
infinitivul corespunzător dokimazein este
trad. „să puteţi d e o s e b i " în 12:2) al lui
Hristos. Fără a mai menţiona alţi oameni,
Pavel a trimis salutări c e l o r d i n casa Iui
Aristobul, probabil un nepot al lui Irod cel
Mare. (Vezi diagrama despre familia lui Irod
de la Luca 1:5.) într-o casă erau incluşi atât
membrii familiei cât şi slujitorii. (Totuşi,
textul gr. are d o a r : „cei care a p a r ţ i n lui
Aristobul"; cf. Rom. 16:11.)
492
Ierodion a fost salutat ca r u d a mea, dar
iarăşi relaţia dintre ei se referă la seminţie, nu
la familie (cf. v. 7, 21). Numele poate identi­
fica această persoană ca aparţinând familiei
lui Irod. încă o dată, fără să mai menţioneze
nume, Pavel trimite salutări celor din casa
lui Narcis (lit., „cei care îi aparţin lui Nar­
cis"; cf. v. 10). Dar Pavel a adresat salutările
numai celor care sunt ai Domnului, fapt ce
arată că familia lui Narcis era împărţită din
punct de vedere spiritual.
16:12-13. Pavel a trimis salutări comune
Trifenei şi Trifosei, identificându-le prin
expresia: se ostenesc („se trudesc") pentru
Domnul. Unii cred că ele erau surori, poate
chiar g e m e n e . U r m e a z ă s a l u t ă r i trimise
Persidei, celei prea iubite (lit., „cea iubită"
o altă femeie care s-a ostenit mult („s-a tru­
dit mult") pentru Domnul. Este interesant
faptul că despre patru femei se spune că „s-au
ostenit" mult (cf. Măria, v. 6).
Nu se ştie cu siguranţă dacă Ruf este
aceeaşi persoană cu cea menţionată în Marcu
15:21. Dacă da, atunci el, un fiu al lui Simon
din Cirena, era un nord-african. Pavel a spus
că Ruf este ales în Domnul, afirmaţie valabi­
lă pentru toţi credincioşii (cf. Ef. 1:4). în con­
secinţă, cuvântul tradus „ales" poate însemna
„eminent", pentru că a fost folosit cu privire
la Ruf ca semn distinctiv. Salutările au fost
adresate şi mamei lui care, a spus Pavel, s-a
a r ă t a t şi m a m a lui. Desigur, Pavel nu a spus
că ea a fost mama lui biologică, ci că el a
primit din partea ei o îngrijire maternă.
16:14-16. Următoarele cinci nume men­
ţionate împreună (v. 14) au avut evident cevi
în comun, ei fiind probabil conducătorii unei
alte biserici din case. Acest lucru poate fi
indicat de referinţa: şi f r a ţ i l o r c a r e s u n t
î m p r e u n ă cu ei. Toate aceste n u m e sunt
obişnuite, mai ales printre sclavi.
„Iulia" ar putea fi soţia lui Filolog. Două
alte echipe soţ-soţie au fost Priscila şi Acuila
(v. 3) şi (posibil) Andronic şi Iunia (v. 7).
Pavel le trimite salutări lui Nereu şi surorii
l u i , c u t o a t e c ă n u m e l e s u r o r i i n u este
menţionat. în cele din urmă, salutări au fost
adresare lui Olimpa şi t u t u r o r sfinţilor care
sunt î m p r e u n ă cu el. Acest grup era alcătuit
probabil din conducătorii unei alte biserici
din case (cf. v. 14).
Dintre toţi aceşti oameni numai Priscila
şi Acuila sunt menţionaţi în mod cert în alte
părţi din Noul Testament; cu toate acestea,
Pavel i-a cunoscut pe toţi în mod individual şi
le-a trimis salutări personale lor şi tovarăşilor
lor. Pavel nu poate fi acuzat că nu a fost o
 Romani 16:17-20

B i n e c u v â n t ă r i l e lui P a v e l de la î n c h e i e r e a e p i s t o l e l o r sale

Romani 16:20b „Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi. Amin."

1 Corinteni 16:23 ,Jlarul Domnului Isus Hristos să fie cu voi."
2 Corinteni 13:14 „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin."
Galateni 6:18 „Harul Domnului Isus Hristos să fie cu duhul vostru. Amin."
Efeseni 6:24 ,J-Iarul să fie cu toţi ce iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos
în curăţie. Amin."
Filipeni 4:23 ,Jiarul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin."
Coloseni 4:18 ,Jiarul să fie cu voi. Amin."
1 Tesaloniceni 5:28 „Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin."
2 Tesaloniceni 3:18 „Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin."
1 Timotei 6:21b „Harul să fie cu voi. Amin."
2 Timotei 4:22 „Domnul Isus Hristos să fie cu duhul tău. Harul să fie cu voi.
Amin."
Tit 3:15b ,JTarul să fie cu voi cu toţi. Amin."
Filimon 25 ,Jiarul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul vostru.
Amin."

persoană care preţuia relaţiile cu oamenii. El
şi-a încheiat această secţiune cu o poruncă:
Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o săru­
tare sfântă, un mod de salutare similar strân­
gerii de mână de astăzi (cf. comentariilor de
l a i Cor. 16:20; de asemenea cf. 2 Cor. 13:12;
1 Tes. 5:26; 1 Pet. 5:14) şi cu o salutare:
Toate Bisericile lui Hristos vă trimit sănă­
tate (lit., „vă salută").
C. Ultimele cuvinte (16:17-27)
16:17-20. Pavel nu putea încheia fără un
îndemn final: să vă feriţi de duşmanii spi­
rituali, cei ce fac desbinări şi urmăresc să
împiedice lucrarea Domnului (fac t u l b u r a r e
[skandala, „ c u r s e , c a p c a n e " ; cf. 14:13]
împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o).
Credincioşii trebuie să se „depărteze" (conj.
prez., „continuaţi să vă îndepărtaţi") de aceşti
învăţători falşi, care nu slujesc (douleuousin,
„slujesc ca robi"; cf. 14:18) Iui Hristos, ci
sunt sclavii pântecelui lor (cf. Fii. 3:19).
Erau nişte lacomi egoişti, iar problema era că,
prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei amă­
geau inimile celor lesne crezători (akakon,
„inocenţi, încrezători").
Pavel s-a grăbit să-i asigure pe romani că
nu îi considera pe ei naivi. Ascultarea lor (de
Hristos; cf. Rom. 1:5; 15:18; 1 Pet. 1:2) era
bine cunoscută, şi Pavel se bucura pentru ei.
Dar el d o r e a ca ei să fie î n ţ e l e p ţ i în ce
priveşte binele şi proşti în ce priveşte răul
(kakon). Cuvântul tradus „proşti" este akera-
ious, „neamestecat, simplu, pur". în greacă
era folosit pentru a desemna vinul care nu era
diluat şi metalul care nu era slăbit prin nici o
metodă. Cuvântul mai este folosit în Noul
Testament numai în două locuri: Matei 10:16
(„tară răutate") şi în Filipeni 2:15 („curaţi").
Creştinii trebui să fie inocenţi în privinţa rău­
lui, să nu urmeze căile lumii (Rom. 12:2).
Pentru a-şi încheia îndemnul, Pavel a
adăugat promisiunea: Dumnezeul păcii (cf.
15:33; Evr. 13:20) va zdrobi în c u r â n d pe
S a t a n a s u b p i c i o a r e l e v o a s t r e (cf. Gen.
3:15). învăţătorii falşi (Rom. 16:17-18) se
aflau sub influenţa lui Satan, dar el va fi dis­
trus, şi Dumnezeu va instaura pacea (Apoc.
20:1-6). Apoi Pavel a dat încă o binecuvân­
tare (cf. Rom. 15:13, 33) privitoare la harul
Domnului (vezi tabelul „Binecuvântările lui
Pavel de la încheierea epistolelor sale").

493
Romani 16:21-27
16:21-24. Aceste câteva versete conţin
salutările personale ale unor tovarăşi de lucru
ai lui Pavel: în primul rând de la Timotei,
tovarăşul... de lucru al lui Pavel şi apoi de
la Luciu, Iason şi Sosipater, rudele lui. Nici
aceştia nu erau membri ai familiei lui Pavel,
ci conaţionalii săi (cf. v. 7, 10). Aceştia ar
putea fi oamenii cu aceleaşi nume menţionaţi
în alte locuri (Fapte 13:1; 17:5-9; 20:4; cf.
2 Cor. 9:4).
Urmează Terţiu, care a fost stenograful
lui Pavel pentru scrierea acestei epistole, care
trimite şi el salutări. La fel a procedat şi
G a i u , gazda lui Pavel din Corint, în casa
căruia era o biserică. Probabil că nu este
vorba de acelaşi Gaiu care era din Macedonia
şi care a călătorit cu Pavel (Fapte 19:29) şi
nici de Gaiu care era din Derbe (Fapte 20:4).
Gaiu menţionat aici în Romani era probabil
un convertit al lui Pavel pe care el l-a botezat
(1 Cor. 1:14). E r a s t . . . trimite sănătate. El
era vistiernicul cetăţii (lit., „administratorul
oraşului"), o poziţie înaltă în Corint. Pavel 1-
a numit pe C u a r t fratele nostru, tară îndoială
un frate de credinţă, nu fizic. Versetul din
Romani 16:24 (este trecut în NIV numai la
subsol), care repetă binecuvântarea din verse­
tul 20b, nu se află într-un număr de manu­
scrise greceşti importante şi nu este conside­
rat autentic.
16:25-27. Apostolul a ajuns în cele din
urmă la binecuvântarea de încheiere a epis­
tolei. Această Epistolă către Romani este cea
mai lungă şi mai completă prezentare a
mesajului proclamat de el, pe care aici el îl
numeşte Evanghelia mea (cf. 2:16; 2 Tim.
2:8) şi propovăduirea lui (i.e., privitoare la)
Isus Hristos. Adevărul acestui mesaj este
mijlocul obţinerii vieţii şi stabilităţii spiri­
tuale, aşa cum Pavel şi-a exprimat lauda pen­
tru Dumnezeu, care poate să vă întărească
(cf. 1 Pet. 5:10).
Pavel a spus că unele aspecte ale acestui
mesaj (ex., Rom. 11:25; 1 Cor. 15:51; Ef.
5:32) şi, într-un sens, întregul mesaj (cf. Ef.
3:3-9; Col. 1:26-27) reprezintă o „taină" care
a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, d a r
a fost a r ă t a t ă acum. Mesajul evangheliei lui
Hristos a fost „ascuns" în Vechiul Testament,
dar este descoperit în Noul Testament. în
scrierile p r o o r o c i l o r (ale Vechiului Testa­
m e n t ; cf. R o m . 1:2), date p r i n p o r u n c a
Dumnezeului celui veşnic (cf. 1 Tim. 1:17),
se făcea referire la Hristos (Luca 24:44-45),
dar nici chiar profeţii înşişi nu au înţeles pe
deplin ceea ce au scris (1 Pet. 1:10-12). „Dar
494
acum" în epoca Bisericii scrierile lor sunt
înţelese.
Descoperirea tainei (Rom. 16:25) a avitt
scopul ca să fie adusă la cunoştinţa t u t u r o r
Neamurilor, ca să asculte de credinţă (de
Hristos în N I V — n.tr. — cf. 1:5; 15:18;
1 Pet. 1:2). Aici se vede foarte bine preocu­
parea lui Pavel pentru răspândirea geografică
a evangheliei (cf. Mat. 28:19), foarte potri­
vită în contextul în care el scrie credincioşilor
din capitala imperiului.
Apoi Pavel a identificat precis pe cine a
lăudat: Dumnezeu, care singur este înţe­
lept, în greacă această expresie este urmată
imediat de cuvintele prin Isus Hristos. Acest
lucru arată că înţelepciunea lui Dumnezeu
este descoperită în mod suprem prin Hristos
(cf. Col. 2:3). C o n f o r m textului g r e c e ? :
binecuvântarea se termină cu: să fie slava...
în vecii v e c i l o r ! A m i n (cf. R o m . 11:36).
Dumnezeu Tatăl este singurul care mer::i
să fie slăvit si căruia îi aparţine gloria (cf.
1 Cor. 15:24-28).
BIBLIOGRAFIE
Barnhouse, Donald Grey. Exposition of
Bible Doctrines Taking the Epistle to the Ro­
mans as a Point of Departure. Retipărire (10
voi. în 4). Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans
Publishing Co., 1952-64.
B a r r e t t , C.K. A Commentary on the
Epistle to the Romans. Harper's New Testa­
ment Commentaries. New York: Harper &
Row Publishers, 1957.
Best, Ernest. The Letter of Paul to the
Romans. Cambridge: Cambridge Universitv
Press, 1967.
Black, Matthew. Romans. New Century
Bible. Londra: Marshall, Morgan & Sc
1973.
Bruce, F.F. The Epistle to the Romans:
An Introduction and Commentary. The
Tyndale New Testament Commentaries.
Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing
Co., 1963.
C r a n f i e l d , C . E . B . A Criticai and
Exegetical Commentary on the Epistle to the
Romans. The International Criticai Com­
mentary. Ed. 6 în 2 voi. Edinburgh: T & T.
Clark, 1975, 1979.

Godet, Frederic Louis. Commentary on
Romans. 1883. Retipărire. Grand Rapids:
Kregel Publications, 1977.
Harrison, Everett F. „Romans". în The
Expositor's Bible Commentary, voi. 10.
Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing
Co., 1976.
Ffendriksen, W i l l i a m . Exposition of
Paul's Epistle to the Romans. New Testa­
ment Commentary. 2 voi. G r a n d Rapids:
Baker Book House, 1980, 1981.
H o d g e , C h a r l e s . Commentary on the
Epistle to the Romans. 1886. R e t i p ă r i r e .
Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing
House, 1950.
Hunter, Archibald MacBride. The Epistle
to the Romans: Introduction and Commen­
tary. Londra: SCM Press, 1955.
Ironside, H.A. Lectures on the Epistle to
the Romans. Neptune, N.J.: Loizeaux Bros.,
1928.
Johnson, Alan F. Romans: The Freedom
Letter. E v e r y m a n ' s B i b l e C o m m e n t a r y .
2 voi. Chicago: Moody Press, 1976.
Romani
Moule, H.C.G. The Epistle of St. Paul to
the Romans. 1892. Retipărire. Minneapolis:
Klock & Klock Christian Publishers, 1982.
Murray, John. The Epistle to the Romans
2 voi. G r a n d R a p i d s : W m . B. E e r d m a n s
Publishing Co., 1959, 1965.
Sandlay, William, şi Headlam, Arthur C.
A Criticai and Exegetical Commentary on
the Epistle to the Romans. The International
Criticai Commentary. Ed. 5. Edinburgh: T. &
T. Clark, 1955.
Stifler, J a m e s M. The Epistle to the
Romans. Chicago: Moody Press, 1960.
T h o m a s W . H . G r i f f i t h . Romans: A
Devotional Commentary. 3 voi. L o n d r a :
Religious Tract Society, n.d. Retipărire (3
voi. în 1). Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans
Publishing Co., 1946.
Vaughan, Curtis, şi Corley, Bruce.
Romans: A Study Guide Commentary. Grand
Rapids: Zondervan Publishing House, 1976.
Wiersbe, Warren W. Be Right. Wheaton.
111.: Scripture Press P u b l i c a t i o n s , Victor
Books, 1976.
495