C.S.

Lewis – un apologet literar al creştinismului

La începutul lui iulie va apărea al doilea film din seria 'Cronicile Narniei', 'Prinţul Caspian', după
cartea cu acelaşi nume de scriitorul englez C.S. Lewis (1898-1963). Pentru mulţi, acest film, ca şi
primul, 'Dulapul magic', este un film amuzant pentru copii, bine făcut şi bine filmat, cu acţiune
palpitantă si efecte speciale bine puse la punct. Dar în profunzime, este vorba de mult mai mult
decat atât.
C.S. Lewis, un autor poate mai puţin cunoscut de ciitorii ortodocşi decât s-ar cuveni, a fost profesor
de literatură la Oxford si la Cambridge şi, pe lângă lucrări de specialitate despre literatura engleză
medievală, a scris romane fantastice, eseuri şi articole în care prezintă creştinismul într-un stil de o
rar intâlnită claritate, originalitate şi prospeţime. Deşi de confesiune anglicană, ceea ce scrie este
foarte apropiat de ortodoxie. Cauza să fie oare punctul de plecare mai ales literar, hrănit de o
imaginaţie exuberantă şi de dragostea lui pentru mitologie şi fantastic, şi nu teologic-academic? Sau
inteligenţa lui pătrunzatoare şi talentul de a reveni la izvoare şi de a reduce la esente? În orice caz,
Lewis este foarte citit de ortodocşii de limbă engleză, şi citat de exemplu de catre IPS Kallistos
Ware.
Lewis porneşte în cărţile lui de la imagini şi nu de la concepte, de la trăirea creştina şi nu de la
teorie, chiar în carţile lui ne-literare, şi nefiind teolog oficial, îsi asumă riscul de a gresi, dar câştigă
prin aceasta o mai mare libertate de expresie.
În Cronicile Narniei de exemplu, o serie de şapte cărti pentru copii, actiunea se petrece în cea mai
mare parte în Narnia, o tară din altă lume care există în paralel cu a noastră şi în care timpul se
scurge altfel. Nişte copii din lumea noastră intră, sau mai degrabă sunt chemaţi acolo în mod
inexplicabil, dar niciodată acelaşi, pentru a fi de ajutor într-o situatie critică. Locuitorii Narniei sunt
animale vorbitoare şi fiinţe cunoscute din mitologie: fauni, naiade, pitici şi uriasi (populaţie care ne
aminteşte de cărţile lui J.R.R. Tolkien, al carui bun prieten era Lewis). Adevăratul rege al Narniei
este leul Aslan, care este fiul împăratului de peste mări, şi care nu apare decât în situaţii de criză,
pentru a-i sprijini pe narnieni într-o lupta dreaptă, şi pleacă tot atat de neaşteptat cum a venit, căci
nu este 'un leu îmblânzit'. În prima carte, 'Dulapul magic', Narnia este stăpânită de Vrăjitoarea albă,
care a menţinut tara într-o iarnă de o suta de ani, dar fară Crăciun. La venirea copiilor, care erau
destinaţi să fie regi şi regine sub Aslan, zăpada începe să se topească, vine Craciunul, iar Aslan vine
să-i ajute în lupta împotriva vrăjitoarei şi a politiei ei secrete. Însă unul din copii trădează, şi deşi se
căieşte, vrăjitoarea albă îi aminteşte lui Aslan că, dupa o lege de la începutul timpurilor, orice
trădător îi apartine de drept ei. Pentru a-l salva, Aslan îi propune în secret să ia el locul trădătorului.
Este omorât, dar la răsaritul soarelui învie şi readuce la viată amimalele transformate în stane de
piatră de vrajitoare. Apoi se retrage în ţara de dincolo de mări, lăsând copiii să guverneze singuri.
Nu vă vom spune cine este de fapt Aslan, dacă nu ati înţeles deja.
Altă carte importantă a lui Lewis, de data aceasta scrisă pentru adulţi (ca tot restul cărtilor lui), este
'Scrisorile lui Screwtape' (tradusă în roamâneşte cu titlul 'Scrisorile lui Zgândarilă'). În această
carte, un diavol experimentat îi scrie scrisori unui diavol mai tânar şi necunoscător în arta ispitirii,
în care îi da sfaturi cum să-l trateze pe pacientul diavolului mai tânăr, al cărui 'diavol păzitor' acesta
este. Cartea se citeşte ca un roman al vieţii unui tânar şi ne arata din perspectiva tenebroasă lupta lui
duhovnicească de la convertirea lui la credinta creştină până la moarte, văzută ca un happy end (sau
ca un un-happy end de catre autorul scrisorilor şi diavolul păzitor, pentru că eroul le scapă din
ghiare şi intră în Împaraţia 'Celuilalt' sau a 'Duşmanului', cum îi spun ei lui Dumnezeu). 'Scrisorile
lui Zgândarilă' este un fel de Pateric pe de-andoaselea, în care autorul scrisorilor dă sfaturi
'duhovnicesti' care trebuie citite pe dos, un exerciţiu nu lipsit de umor şi ironie.
O alta carte a lui Lewis, ciclul 'Perelandra', cuprinde trei cărţi fantastice. Perelandra este o altă
lume, în care păcatul strămoşesc nu a avut încă loc, un paradis încă nepierdut, unde un bărbat şi o
femeie trăiesc încă neştiutori ai răului pe insule plutitoare care le ofera o hrană primită ca o
euharistie şi unde răul şi suferinţa nu există. Ei acceptă 'valul pe care îl trimite 'Maleldil'
(Dumnezeu)'.
Singura poruncă pe care Dumnezeu le-a dat-o este să nu doarmă pe insula neplutitoare lângă care
trăiesc. În această lume sunt trimişi doi oameni din lumea noastră, fiecare cu o misiune: unul de a
încerca să îi convingă să încalce pornca, altul de a-i opri. Ispititorul încearcă să o convingă pe
femeie că Maleldil ar fi vrut de fapt ca ea să încalce porunca şi să devină astfel cu adevărat adultă.
Însa de data asta, căderea nu are loc. Noul Adam şi noua Evă înteleg şi cunosc răul fără să-l fi comis
şi sunt puşi stăpânitori ai lumii, unde vor trăi de acum înainte pe adevăratul pământ nemişcător,
continentul care le fusese destinat. 'Temeiul pentru care nu aveam încă voie să traim pe Pamântul
Nemişcător este acum atât de limpede. Cum as fi putut să trăiesc acolo altfel decât pentru că era
Nemişcător? Şi de ce mi-as fi dorit Nemişcarea altfel decât pentru a fi sigură – de a putea în fiecare
zi să am în stăpânire locul unde o să fiu în următoarea zi şi ce avea să se întâmple cu mine? Însemna
sa resping valul care vine – să-mi desprind mâna din mâna lui Maleldil, să-i zic: 'nu aşa, nu aşa' – să
pun în puterea noastră ce vremuri vor veni către noi.. ca şi cum ai aduna fructe azi pentru hrana de
mâine, în loc sa iei ce primeşti. Ar fi fost dragoste rece şi slabă încredere'

De ce atâtea carti fantastice cu elemente mitologice? Lewis s-a hrănit încă din copilărie cu
mitologia şi povestirile fantastice. Ele îl făceau nu să fuga de realitate, ci să întrezărească în lumea
înconjuratoare mai mult decat suprafaţa banală pe care de multe ori o confundăm cu realitatea, ceva
ce îl făcea să vadă uneori voalul desprinzându-se şi dezvăluind Altceva. Acest Altceva întrezărit
uneori îi trezea un dor pe care unul din personajele sale îl descrie astfel: 'Îţi aminteşti? Culorile, şi
mirosul, şi imaginea Muntelui Cenuşiu în depărtare? Şi pentru că era asa de frumos, simţeam un
dor, mereu un dor. Undeva în altă parte trebuie să fie mai mult decat atât. Totul părea să spună:
vino! Dar nu puteam – încă – să vin şi nu ştiam unde să vin. Aproape mă durea. Mă simţeam ca o
pasăre în colivie când toate păsările de acelaşi neam sunt lăsate să zboare. (...) Cel mai drag lucru
toata viaţa mea a fost acest dor – să ajung la Munte, să găsesc locul de unde vine toată frumuseţea.'
(Till we have faces, o adaptare a mitului lui Psyche, ultimul roman al lui Lewis).
Acest dor după ce frumuseţea tainică a lumii dezvăluie şi învăluie în acelaşi timp, pentru Lewis nu
avea în primii ani ai tinereţii nici o legatura cu Dumnezeu. Încetul cu încetul, prin lecturi, cugetări şi
influenţa unor prieteni (printre care se afla si Tolkien, catolic credincios) Lewis ajunge mai întâi la
un fel de credinţă abstractă într-o divinitate. Până în ziua în care înţelege fulgerător că atât credinţa
că există Ceva mai presus de noi şi de lume cât şi acest dor care îl urmărea din copilărie, acea
încântare şi bucurie ce îi veneau dintr-o lume în acelaşi timp tainică şi familiară, provin din aceeaşi
sursă: un Dumnezeu personal, care este în acelaşi timp departe şi aproape, căci s-a facut om. În
Hristos, mitul devine realitate palpabilă şi istorică, 'sălăsluieşte printre noi'. Este de altfel şi unul din
subiectele cărtii pe care am citat-o mai sus, Till we have faces, unde Psyche, dorită de Zeul de pe
Munte, este sacrificată lui, dar este regasită vie, în palatul invizibil al zeului cel viu de pe munte.
(Lewis descrie drumul său către credinţa creştină în 'Surprised by Joy', 'Surprins de Bucurie', căci
acea încantare, acest dor el le numea cel mai adesea 'joy', bucurie).
Astfel, Lewis ne reaminteşte nouă, oameni raţionalişti ai secolului XXI, că mitul, fantasticul şi
literatura în general pot deveni purtătoare de Dumnezeu. De aceea Lewis vorbeşte despre credinţa
creştină folosind în toate scrierile sale, inclusiv cele neliterare, imagini mereu surprinzătoare şi în
acelaşi timp vechi, dar - mai ales în eseurile şi conferintele sale – şi cu o mare rigoare intelectuală,
vorbind în modul cel mai simplu posibil despre cele mai grele lucruri care sunt. Acest amestec de
rigoare, frumuseţe şi imaginaţie are darul de a ne transmite ceva din 'bucuria surprinzătoare' a
raiului, de a ne face să simţim prezenţa tainică a lui Dumnezeu în lucrurile care ne înconjoară şi de a
reface în sens invers procesul de 'dezîncântare' a Bibliei şi a lumii atât de prezent în societatea
noastra actuală.