Sunteți pe pagina 1din 55

SCHEMA OPERELOR LITERARE

Această schemă este doar un exemplu, este posibil ca la clasă, profesorul vostru să
abordeze alte titluri de opere.

I. PROZA –specii narative

1.Basmul cult – Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb link: Basmul cult

2.Povestirea – Mihail Sadoveanu, Hanul ancuţei link spre lecţie

II. NUVELA

a) Nuvela istorică – Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul link spre lecţie

b) Nuvela Fantastică – Mircea Eliade, La Ţigănci link spre lecţie sau – Mihai Eminescu,
Sărmanul Dionis link: Sărmanul Dionis

c) Nuvela psihologică – Ioan Slavici, Moara cu noroc link spre lecţie

III. ROMANUL

Romanul de până la al doilea război mondial – (perioada interbelică)

a)Romanul tradiţional – Ioan Slavici, Mara link spre lecţie

b)Romanul de tip obiectiv – Liviu Rebreanu, Ion link spre lecţie

c)Romanul modern de tip subiectiv – Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste întâia
noapte de război sau Patul lui Procust link spre lecţie

d)Romanul realist – George Călinescu, Enigma Otiliei link spre lecţie

Romanul de după la al doilea război mondial – (perioada postbelică), Marin Preda -


Moromeţii link spre lecţie

IV. DRAMATURGIA –specii dramatice

1. Comedia – I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută link spre lecţie

2. Drama – Camil Petrescu, Jocul ielelor; Act Veneţian link spre lecţie

V. POEZIA – evoluţie

1. Paşoptismul – Vasile Alexandri, Mezul iernii; Malul Siretului link spre lecţie

2. Mihai Eminescu – Luceafărul, Floare albastră, ScrisoareaI, Oda în metru antic, Sara pe
deal link spre lecţie

3. Simbolismul – George Bacovia, Plumb; Lăcustră link spre lecţie

4. Tradiţionalismul –
Vasile Voiculescu - In gradina Ghetsemani link spre lecţie ;
Ion Pilat - Aci sosi de vremuri link spre lecţie

5. Modernismul

a. Lucian Blaga -Eu nu strivesc corola de minuni a lumii link spre lecţie

b. Tudor Arghezi - Testament; Psalmul III[Tare sunt singur, Doamne şi pieziş!...]; Flori de
mucigai link spre lecţie

c. Ion Barbu - Riga Crypto şi lapona Enigel; [Din ceas, dedus...] link spre lecţie

6. Neomodernismul – Nichita Stănescu (În dulcele stil clasic; Către Galateea; Cântec)
link spre lecţie

VI. EPOCI ŞI IDEOLOGII LITERARE

1. Introducţie la Dacia literară – Mihail Kogălniceanu link spre lecţie

2. Junimea şi revista Convorbiri literare– Titu Maiorescu link spre lecţie

3. Modernismul interbelic(perioada interbelică) – Eugen Lovinescu link spre lecţie

http://www.ebacalaureat.ro/articol-Ce_trebuie_sa_invat_la_romana_pentru_bacalaureat-39.html

1 Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

Basmul cult este o specie a genului epic în proză în care personaje


supranaturale, dar şi reale trec prin întâmplări fabuloase, pentru a
susţine ordinea valorică a binelui (binele învinge răul).

Trăsături:

- tema – lupta dintre bine şi rău, având acelaşi final fericit, triumful binelui asupra răului;

- personajele: pozitive şi negative; naturale şi supranaturale;

- numere fatidice:3,7,9,12...;
- formule specifice: iniţiale, mediane, finale;

- motive literare specifice: motivul peţitului, al încercărilor;

- oralitatea stilului.

Clasificare:

- basme despre animale

- snoave

- basme propriu-zise:

- fantastice;

- nuvelistice;

- legende;

- basme despre uriaşul/diavolul cel prost.

- fantastice, care prezintă o lume neobişnuită fără legături evidente


cu realitatea: Povestea lui Harap-Alb, Ivan Turbincă, Povestea porcului.

- cu animale, în care animalele au atribute umane: Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani

- nuvelistice, care asimilează, în moduri fabuloase, aspecte din


experienţa cotidiană: Povestea lui Stan Păţitul, Soacra cu trei nurori.

-  populare: autor anonim;

- culte: autor cunoscut, nu sunt conservatoare, ci inovatoare.

Elementele pentru care Povestea lui Harap-Alb este considerată un basm cult sunt:

- are autor;

- existenţa elementelor de originalitate:

- individualizarea prin detalii a unor personaje: vezi portretul lui Gerilă, al lui Ochilă;
- în realizarea anumitor portrete naratorul insistă mai mult decât este necesar pe anumite
detalii;

- dramatizarea acţiunii prin dialog;

Paginile lui Creangă sunt pline de dialoguri, care au ca funcţie


estetică: caracterizarea personajelor şi dezvoltarea acţiunii.

- umanizarea fantasticului prin comportament, gest, limbaj;


 

 În basm, nu avem de-a face cu zmei, balauri, ci personajele


supranaturale sunt legate de însuşiri omeneşti: Setilă, Flămânzilă etc

- Personajele supranaturale se comportă, vorbesc, gesticulează ca şi


ţăranii din Humuleşti. Păsări-Lăţi- Lungilă: «Mă, fetişoara împăratului
ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată.»

- nota comică;

- exprimarea mucalită, poznaşă: «Să trăieşti trei zile cu cea de alaltăieri.»

- vorbe de duh: «Dă-i cu cinstea să piară ruşinea.»

- diminutive augmentative: băuturică, buzişoare.

- folosirea înţelepciunii populare;

-- «Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos...»

-- «La unul fără suflet, trebuie unul fără de lege.»

-- «Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale.»

- problematica basmului – bildungsroman.

Calul nu l-a pedepsit pe Spân de la început, pentru că Harap-Alb


trebuia să treacă printr-un proces de iniţiere. Sf. Duminică îi
mărturiseşte lui Harap-Alb că trebuie să treacă prin şcoala umilinţei
pentru a ajunge stăpân:

«Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii
acum ce e necazul.»
Basmul cult poartă amprenta originalităţii scriitorului său

Particularităţiile basmului cult:

-Definitie: Basmul- este o specie a genului epic in proză de întindere medie care
prezintă lupta între bine şi rău în care binele învinge întodeauna.

Particularităţiile basmului cult:

-clişee compoziţionale: Formule tipice (iniţiale, ,ediane, finale)

-motive narative: călătoria, lupta victoria eroului, probele depăşite,


demascarea şi pedepsirea răufăcătorului, căsătoria şi răsplata eroului.

-specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic),


-spaţiale(tărâmul acesta, tărâmul celălalt), sunt vagi, imaginare,
redate la modul cel mai general.

-stil elaborat, îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea

-cifre magice, simbolice (3,7,9,12)

-obiecte miraculoase

-întrepătrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat în mod realist

-convenţia basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a


supranaturalului ca explicaţie a întâmplărilor incredibile.

-personajele îndeplinesc o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele,


donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin
atribute exterioare şi prin limbaj

-existenţa unui tipar narativ (bildungsroman)care constă în:

a) o situaţie iniţială de echilibru

b)un eveniment care dereglează echilibrul iniţial

c) apariţia donatorilor şi a ajutoarelor

d) acţiunea reparatorie (trecerea probelor)


e) refacerea echilibrului şi raplata eroului

Caracterizarea personajului lui Harap-Alb

Ca orice basm, "Povestea lui Harap-Alb" ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele
fiind împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături
fabuloase, alături de personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea
ce-i conferă acestei creaţii originalitate inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale
ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea, generozitatea, curajul,
vitejia prin personajele pozitive şi comdamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate
de zmei, balauri sau spâni.

Personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale şi
putându-se metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot să reînvie, prin
leacuri miraculoase, pe cei care sunt omorâţi.

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar
rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti.
El este un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm,
ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies
indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte
personaje spun despre el.

Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea
formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.
El parcurge o perioadă de a deprinde şi alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte
aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară viitorului adult.

Semnificaţia numelui reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în
fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său latrebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă
în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de
experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului
Verde în acela de slugă a Spânului, numele lui poate fi un oximoron, Harap-Alb putând
însemna "negru alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob".

Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului
fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale. Codrul
în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima
oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi
ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir
nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit
de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga
spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă
faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide
educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu
toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.

Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran ca acesta
ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului
fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi
împăraţi îl rugară să-i "deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din
împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să
clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când,
îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului.

Probele la care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu
faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru
viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, propria familie. Ca şi în viaţa reală,
flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-Alb
este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea
încredere, semn că învăţase ceva din experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele,
flăcăul demonstrează că e "soi bun" (G.Călinescu) prin valorile morale care compun codul
comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea,
capacitatea de adaptare la diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul
lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le
întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească
pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci
când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea,
viaţa.

O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care
este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul
călătoriei spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului
(călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de
neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales
în cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni
adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-
şi tocmai trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un
dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul".

În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de


împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul
dintre reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile
ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin
foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl
supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune
fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă
de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi
salvează viaţa, trezindu-1 din morţi. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-
Alb redevine el însuşi, fiul craiului, scăpând de povara jurământului făcut spânului, acela
că îi va fi slugă "până când va muri şi iar va învia".

Ca şi Nică, Harap-Alb parcurge o perioadă de formare a personalităţii, care, deşi


înzestrat cu importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare,
de satisfacţii ale învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lor ca oameni.

Oralitatea ca mod de creatie - ca trasatura specifica pentru opera literara populara,


oralitatea se manifesta sub doua aspecte: un mod de transmitere, de comunicare
a operei, dar si un mod de creatie, pentru ca povestitorul nu isi compune
inainte opera, ci o realizeaza spontan, pornind de la reguli fixate prin
traditie: o schema narativa, secvente tip, anumite personaje, formule. Fiecare
specie folclorica respecta un set de reguli proprii.
Oralitatea ca mod de transmitere - modul de transmitere direct specific culturii populare,
comunicarea de la povestitor catre ascultatori se numeste oralitate. Prezenta
destinatarului in acelasi timp si spatiu cu emitatorul mesajului permite
comunicarea simultana prin mai multe limbaje (sincretismul de limbaje): pe
langa limbajul verbal, si prin limbaje non-verbale - gestica, mimica, miscare
muzica, etc.

Modalităţi de realizare a oralităţii stilului in basmul Harap-Alb:

• dialogul: "- Parcă v-a ieşit un sfânt din gură,


Luminate împărate, zise atunci Flămânzilă. [...]- Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă,
clipocind mereu din gene."; "Atunci spânul zice îngâmfat: - Ei,
moşule, ce mai zici? - Ce să zic, nepoate! Ia, când aş avea eu o slugă ca
aceasta, nu i-aş trece pe dinainte. - D-apoi de ce mi 1-a dat tata de acasă?
Numai de vrednicia Iui -zise spânul - căci altfel nu-1 mai luam după
mine ca să-mi încurce zilele.";

• folosirea dativului etic: "Şi odată mi ţi-1 înşfacă cu


dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi, dându-i drumul
de-acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere.";

• exclamaţii, interogaţii, interjecţii: "Şi odată mi ţ-o


înşfacă ei, unul de o mână şi altul de cealaltă, şi hai, hai!... hai, hai! în
zori de ziuă ajung la palat" "- Măi, Păsărilă, iacătă-o-i, ia!"
"Ei, apoi? Lasă-te în sama lor, dacă vrei să rămâi fără cap";

• expresii onomatopeice, "şi când să pună mâna pe dânsa. zbrr!...pe vârful


unui munte şi se ascunde după o stâncă (...) şi când să pună mâna pe dânsa,
zbrr!... şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună";
"Ş-odată pornesc ei, teleap-teleap-teleap, şi cum ajung în dreptul uşii,
se opresc puţin."

• imprecaţii, apostrofe: "Numai de nu i-ar muri mulţi


înainte; să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri."; "Na! aşa
trebuie să păţească cine calcăjurământul!";
• adresare directă: "Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă
rog să ascultaţi";

• diminutive: "Şi dacă-ţi putea scoate la capăt


trebuşoara asta, atunci oi mai vedea eu..."; "Mă, feţişoara
împăratului ne-a tras butucul (...) s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca
săgeata pe lângă ceilalţi";

• formule specifice oralităţii: "toate ca


toate","vorba ceea", "de voie de nevoie", "vorba
unei babe"; "vorba cântecului"; "Vorba ceea: Dă-mi, doamne,
ce n-am avut,/ Să mă mier ce m-a găsit";

• proverbe şi zicători: "Capul de-ar fi sănătos, că


belele curg gârlă"; "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne
moale"; "Nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea
Domnul"; "frica păzeşte bostănăria"; "omul sfinţeşte
locul"; "Să nu dea Dumnezeu omului, cât poate el suferi".

• versuri populare sau fraze ritmate: "Poate că acesta-i


vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră Iui
Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la
Să-1-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi.", "La
plăcinte,/ înainte/ Şi la război/ înapoi."; "Voinic tânăr, cal
bătrân,/ Greu se-ngăduie la drum!".

• cuvinte şi expresii populare, regionalisme: "m-ai băgat


în toate grozile morţii" (m-ai îngrozit -n.n); "n-ai cui
bănui" (n-ai pe cine da vina ~n.n); "o lua în porneală"
(se ducea la păscut - n.n); "a mâna porcii la jir" (a sforăi
- n.n); "hatârul" (plăcerea - n.n.); "a se
chiurchiului" (a se chercheli, a se ameţi - n.n.); "farmazoană"
(vrăjitoare, şireată - n.n.); "arzuliu" (fierbinte - n.n.);
"teleagă" (partea de dinainte a plugului - n.n.);

Fantana dintre Plopi

(Hanu Ancutei – Mihai Sadoveanu)


Povestirea se confunda uneori cu naratiunea, din perspectiva identitatii semantice a
verbului: “a povesti”, “a nara”.

2 Povestirea este o naratiune subiectivizata, in care atentia nu se focalizeaza asupra


personajului ci asupra atmosferei, ori asupra intamplarilor.

Faptele sunt relatate d.p.d.v. al unui narator care este martor sau
participant la evenimentul povestit.

Principalele caracteristici ale povestirii:

o oralitatea: naratiunea se face la persoana I; se creaza aparenta de dialog intre


narrator si receptor (aparenta de interpelare a lectorilor);

o ceremonialul: dialogul este intretinut de un sistem de conventii (pretextul care


declanseaza povestirea, formulele de adresare ect.);

o atmosfera: contextual stimuleaza si alimenteaza asteptarea, sunt regizate


tensiunea, suspansul etc.

Povestirea “Fantana dintre plopi” face parte din romanul lui M. Sadoveanu “Hanu Ancutei”,
realizat prin tehnica povestirii “in rama” (prin procedeul insertiei, se include o povestire in
interiorul alteia) sau a povestirii in povestire (un personaj al naratiunii principale intrerupe
firul actiunii printr-o istorisire proprie, preluand astfel rolul de narator).

“Capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare” dupa cum sustinea G. Calinescu, “Hanu
Ancutei” se constituie din noua povestiri (“Iapa lui Voda”, “Haralambie”, “Balaurul”,
“Fantana dintre Plopi”, “Cealalta Ancuta”, “Judet al sarmanilor”, “Negustor lipscan”, “Orb
sarac”, “Istorisirea Zahariei fantanarul”), spuse de naratori diferiti, a zecea povestire fiind
cea care le incadreaza pe cele noua, adica “rama”.

In spatiul protector al hanului, “ca o cetate, cu ziduri groase si cu portile ferecate”, poposesc
calatori din Moldova si din afara ei, dornici nu doar sa se odihneasca si sa se ospateze din
bucatele alese ale Ancutei, ci si sa povesteasca intamplari deosebite, pe care le-au trait
direct sau la care au fost martori.

In acest cadru legendar, oamenii se pretuiesc dupa ……… , dupa rostirea memorabila a unei
istorisiri iesite din comun: “Cine le spune mai frumos, acela are lauda mai mare.“ Timpul,
omul si locul se contopesc intr-o unitate de viata, in care reconstituirea devine un muzeu viu
al istoriei unui popor, istoria este traita ca varsta de aur.

Tehnica narativa din povestirea “Fantana dintre plopi” pastreaza regulile traditionale ale
geniului: alcatuirea instantelor narative si a atmosferei specifice, introducerea in scena a
personajului narator, principala modalitate de expunere este naratiunea care se imbina cu
dialogul si cu secventele descriptive, faptele sunt relatate din perspectiva personajului
narator in atentia cititorului se aduce un singur fapt (o trista veste de iubire care a avut rol
de initiere pentru tanarul de alta data) iar interesul se concentreaza asupra situatiei.

“Fantana dintre plopi” este a patra povestire din ………. are ca tema iubirea tragica a
capitanului de mazili Niculai Isac, devenit acum personaj – narator. Acesta evoca o
intamplare trista, traita in tinerete. Astfel, intr-o toamna, Niculai Isac pe drumurile sale prin
tinutul Sucevei, face un popas la Hanu Ancutei, pentru a se ospata si pentru a se odihni. In
timp ce se plimba pe malul raului Moldova, intalneste un grup de tigani, in care il remarca
pe batranul Hasanache si pe frumoasa tigancusa Marga. Capitanul le da celor doi cate un
ban de argint, dupa care, a doua zi, fata il cauta, pentru a ii arata pantofi pe care si ia
cumparat cu banii primiti.

Cei doi tineri petrec o noapte la fantana dintre plopi, unde promit ca se vor intalni in
continuare, dar a doua intalnire are un final tragic. Fata demasca planul tiganilor de a-l
omora si de a ii lua banii si ………. , capitanul avertizat reusind sa fuga calare, desi in
incaierare isi pierde un ochi. Tigancusa va plati pentru tradarea neamului sau fiind aruncata
in fantana.

Neculai Isac, acum “un om ajuns la carunteala”, dar care “se tinea drept si sprinten pe cal”,
a fost un tanar lipsit de experienta vietii, nechibzuit, “un om buiac si ticalos”, cum se
autocaracterizeaza.

Fantana dintre plopi devine in povestire un suprapersonaj si chiar daca “s-a daramat ca
toate ale lumii”, Isac poate vedea cu ochii mintii si-l ajuta sa revada si trecutul.

Povestirea este construita ca o sceneta, aducand in fata lectorilor o intamplare care


antreneaza personaje putine. Placerea ascultarii se naste din aura nostalgica in care este
invaluita, precum si din parfumul evocarii.

Desi deznodamantul este tragic, “Fantana dintre plopi” trebuie perceputa ca o pleduarie
pentru iubire, curaj, generozitate, sacrificiu, valori umane ce pot fi identificate in opera lui
Mihail Sadoveanu.

In ceea ce priveste relatia dintre instantele comunicarii narative, tehnica povestirii “in rama”
presupune duplicarea instantei narative. Astfel, exista un povestitor al naratiunii cadru, care
asista ca martor la seara de la han si care devine ascultator al fiecarei naratiuni rostite de
ceilalti naratori. Aceasta voce, care nareaza la persoana I, este purtatorul de cuvant al
autorului (instante intradiegetice), care sunt personaje in naratiunea cadru, devin si
ascultatori iar in povestirile pe care ei le relateaza au roluri diferite de narator – martor,
personaj - narator.

Capitanul Neculai Isac devine din personaj ascultator, personaj narator, in momentul in care
povesteste tragica intamplare traita in tinerete. Acesta relateaza la persoana I din
perspectiva tanarului nestiutor, dar prezentarea faptelor este insotita de o analiza a
acestora din perspectiva maturului.

Relatia dintre personajul – narator si ascultatori (legatura stransa, in dialog utilizandu-se


atat persoana I cat si persoana a II-a) naratorul se adreseaza ascultatorilor, le solicita
atentia implicandu-i in actul naratiei: “domnilor si fratilor ascultati ce mi sa intamplat …” iar
ascultatorii cu care noi lectorii ne identificam, intervin, in final, cu intrebari si cu comentarii.

In ceeace priveste spatiul si cadrul povestirii – cadru, magia spunerii, a evocarii, a


reprezentarii este amplificata de valuarea mitica a spatiului, a hanului, vazut ca o cetate ca
un centrum mundi, in care oamenii se simt ocrotiti dar, si de caracterul magic al timpului
povestirii (cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii, adica al naratorului
anonim, care evoca toamna aurie; timpul povestit, al toamnei aurii cand se povestesc
intamplarile; timpul evocat, al “celeilalte Ancute “).
Asadar autorul foloseste procedeul insertiei sau al povestirii in urma, iar cele doua planuri
ale naratiunii alterneaza. Naratorul creaza atmosfera propice povestirii, evocarii, iar relatia
directa dintre narator si ascultator se realizeaza printr-un veritabil ceremonial, precum si
prin adresarea directa (relatarea se face la pers I , perspectiva fiind actoriala).

Naratiunii si evocarii li se adauga descrierea, care accentueaza atmosfera de legenda, si


dialogul, care pune in evidenta oralitatea exprimarii: constructii exclamative si interogative
(“Nu esti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, capitan de mazili?“), interjectii, constructii
in vocativ (“… asculta ce mi s-a intamplat …”) limbaj popular (“singur ca un cuc“), arhaic
(“mazili”) regional (“buiac”, “imas”) etc.

*INSTANTELE COMUNICARII NARATIVE:

1) Autor: *creeaza opera; *isi alege modalitatile de exprimare, tehnicile narative,


persoanele narative carora le atribuie roluri, precum si naratorul, care este purtatorul sau
de cuvant; *este o instanta extradiegetica; *se adreseaza lectorilor concret; *lui i se
subordoneaza celelalte instante narative.

2) Narator: *voce a autorului; *instanta intradiegetica; *in enuntarea de mesaje; *lui i se


subordoneaza personajele; *in proza obiectiva: obiectiv, impartial, omniscient,
omniprezent, nareaza la pers a III-a (pictoriala), heterodiegetic; *in proza subiectiva:
subiectiv, stie atat cat stie personajul, nareaza la pers I (perspectiva actoriala)
homodiegetic.

3) Personaje: principale, secundare, episodice; pozitive, negative; rotunde, complexe,


mobile; statice, plate, unilaterale; protagoniste, auto……...; suprapersonaje, personaje
lirice; marete; grotesti; fantastice, realiste, romantice, istorice, alegorice, etc.

Povestirea este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un numar mediu
de personaje şi un singur fir narativ, în care accentul se pune pe întâmplări şi pe
modalitatea de a le relata. De aceea, este o naraţiune SUBIECTIVIZATA, relatare din
punctul de vedere al unui narator care participă la cele povestite în calitate de
personaj principal (narator personaj) sau de personaj secundar (narator martor)
sau relateaza evenimentele la care nu a asistat, dar le cunoaste de la altcineva
(narator colportor). Ea nu trebuie confundată cu nuvela, deşi ambele au dimensiuni
medii, număr redus de personaje şi un singur fir narativ, căci nuvela accentuează
complexitatea de caracter a protagonistului. Personajele nu sunt bine individualizate, căci
esenţial este nu ce se spun, cât cum se spune, deci discursul, nu istoria. Actul narării
depinde astfel de puterea naratorului de a convinge publicul, de a-i capta atenţia, de a-i
stârni şi de a-i menţine interesul. Ilustrând ceea ce Tz. Todorov numeşte reţeaua tematică a
« tu-ului », povestirea se caracterizează prin oralitate, consecinţă a relaţionării directe cu
publicul. Ceremonialul spunerii implică încadrarea povestitorului, declanşarea relatării,
formulele protocolare de adresare, capacitatea de a face din cei prezenţi
ascultători activi, jocul dintre timpul istoriei (al faptelor relatate) şi cel al
discursului (al momentului narării).

Cel mai important rol îi revine naratorului, idee formulată în studiul Scrisori către un
tânăr romancier de Mario Vargas Llosa: „Povestitorul este întotdeauna un personaj inventat,
o fiinţă ficivă, precum celelalte, cele povestite, dar mai important decât ele, pentru că de
felul cum acţionează […] depinde ca ele să ne convingă ori ba de adevărul lor, să ne pară
reale sau caricaturale.” Ideea apare şi în eseul Sadoveanu sau utopia cărţii , unde Nicolae
Manolescu susţine ca Hanu Ancuţei este «capodopera imaginarului sadovenian», pornind de
la ideea că naratorii se prefac că-şi amintesc, ei de fapt inventând la faţa locului povestirile,
ceea ce echivalează unui act creator asumat. Numai că acest rol poate fi jucat în diferite
ipostaze, ceea ce permite o clasificare a naratorilor de la han, pornind de la citatul lui Mario
Vargas Llosa: ei se arată sau se ascund, aşa cum face Constandin Moţoc din Judeţ al
sărmanilor, narator personaj camuflat într-un narator colportor, pretinzând că spune păţania
unui prieten; alteori naratorul «zăboveşte sau se precipită, mergând de-a dreptul sau dând
târcoale», căci asupra anumitor episoade se insistă mai mult, fiind mai dramatice sau având
o implicaţie emoţională mai mare, acest tip de disurs fiind specific mai ales naratorilor
personaje; alţi naratori sunt limbuţi, precum Comisul Ioniţă, jucăuşi precum negustorul
lipscan, dar şi sobri şi serioşi precum călugărul Gherman sau Zaharia Fântânarul.

Hanu Ancutei este o capodoperă a speciei, un mic manual de naratologie ce cuprinde


noua povestiri: Iapa lui Voda (Comisul Ionita - narator personaj), Haralambie (calugarul
Gherman - narator martor), Balaurul (Mos Leonte Zodierul - narator martor), Fantana
dintre plopi (Neculai Isac, capitan de mazali - narator personaj), Cealaltă Ancuţă (Mos
Enache Coropcarul - narator martor), Judeţ al sărmanilor (Constandin Moţoc - narator
personaj ascuns în spatele unui narator colportor), Negustor lipscan (Jupan Dumitrache -
narator personaj), Orb sarac (orbul Constantin - narator personaj), Istorisirea Zahariei
fantanarul ( Zaharia - antinataror prin tendinţa de a reduce relatarea şi Liţa Salomia -
narator colportor).

Fântâna dintre plopi reprezintă cea de-a patra povestire din ciclu şi este relatată de Neculai
Isac, căpitan de mazâli. Acesta cere un scurt răgaz pentru îndeplinirea anumitor etape ale
ceremonialului povestirii: îşi adăposteşte calul (ieşirea din timpul prezent), închină un
pahar cu vin în cinstea celor prezenţi, cântă o doină cu rol de captaţio benevolentiae,
adrsându-se ritualic, protocolar: «iubiţi prietini», «domnilor şi fraţilor» (pregătirea pentru
intrarea în alt timp). Nu în ultimul rând, el enunţă şi principiul fundamental al hanului :
«Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi».

Spunerea, împărtăşirea unor întîmplări tragice din trecut are pentru Neculai Isac rol
terapeutic, eliberându-l de povara suferinţei. Expoziţiunea povestirii propriu-zise constă în
fixarea precisă a indicilor spaţio-temporali, cu peste 25 de ani în urmă, la han şi în
împrejurimi, pe vremea când actualul căpitan de mazâli făcea negoţ cu vinuri alături de Moş
Ieremia. Poposind la han, în timpul unei plimbări, el întâlneşte şatra ţiganului Hasanache,
care are gând ascuns să-l jefuiască, ispitindu-l prin Marga, o ţigancă frumoasă (intriga).
Întâlnirile nocturne succesive la fântâna dintre plopi ale celor doi îndrăgostiţi reprezintă
desfăşurarea acţiunii. Înors de la Fălticeni după vânzarea vinurilor cu o scurteică penru
Marga, Neculai Isac o aşteaptă la locul ştiut, unde ea îi divulgă planurile lui Hasanache.
Lupta dintre căpitanul mazâlilor şi cei trei ţigani (în care naratorul îşi pierde un ochi),
relatată într-un tablou detaliat şi dinamic, constituie punctul culminant al povestirii, iar
deznodământul tragic prezintă moartea-sacrificiu a Margăi, aruncată în fântână de ţigani.
Astfel, fântâna devine un suprapersonaj cu funcţie simbolică dublă: loc al iubirii pure
(fântâna), dar şi al blestemului, plopul fiind copacul în care s-ar fi spânzurat Iuda, asociat cu
tristeţea şi singurătatea.

Neculai Isac este un narator subiectiv, aflat şi în postura de protagonist. Pentru el actul
spunerii implică retrăirea evenimentelor, de unde şi caracterul persuasiv al relatării. De
aceea naratorul nu comentează faptele, ci se concentrază mai ales asupra implicării
auditoriului, stârnind şi menţinând interesul prin alternarea prezentării cu
reprezentarea, prin dramatizarea faptelor prin dialog, prin rapiditatea derulării înfruntării,
prin insistarea asupra anumitor detalii, prin inflexiunile vocii. El impune astfel la han un nou
tip de relatare, respectiv naraţiunea ca discurs, ce implică specularea relaţiei dintre cele
două timpuri, al evenimentelor narate şi al relatării.

Ca şi ceilalţi naratori de la han, Neculai Isac se individualizează şi prin limbajul


ceremonios, prin stilizarea discursului. Naratorii lui Sadoveanu manifestă alt tip de
oralitate decât cea a personajelor lui Creangă; ei nu sunt nici ţărani, nici săteni ca cei din
nuvelele lui Slavici, ci reprezintă omul patriarhal, pastrator al tainelor/tradiţiilor unui saptiu
ancestral, aureolat de mit, de mister, de basm. De aceea limbajul lor nu are ca marci
individualizatoare doar folosirea arhaismelor, a regionalismelor sau a elementelor populare,
ci se caracterizeaza preferinţa pentru expresii, perifraze sinonimice («a se afla în mare
mâhnire»), prin plasticitatea imaginilor şi nota lirică date de folosirea figurilor de stil precum
comparaţia (Ancuţa «ieşi ca o şerpoaică», «umblam bezmetic şi singur ca un cuc», «răcnind
şi ţupăind ca nişte diavoli»), epitetul («ochi iuţi», «obraz străin, ţigan nevolnic», «loc tainic
şi singuratic» sau exprimarea metaforică («clopotele picurau depărtate şi stinse: parcă
băteau în inima mea»). Căpitanul de mazâli alternează registrul regional, popular, oral cu
cel literar, astfel încât relatarea este în egală măsură autentică, spontană, naturale,
pastrând o notă de poeticitate si de prospeţime.

Relaţia dintre instanţele narative implică permanenta grijă a naratorului personaj pentru
a convinge naratarii, respectiv auditoriul de la han, ale cărui atenţie şi curiozitate trebuie
permanent menţinute. Intrarea în spaţiul hanului presupune nu numai capacitatea de a
povesti, ci şi ştiinţa de a fi un ascultător activ. Timpul faptelor şi cel al discursului sunt
triplate de timpul cititorului, o altă instanţă narativă. În teoria naratologică modernă,
cititorului concret al fiecărei generaţii în se adaugă un cititor «model» (Umberto Eco), acel
cititor abstract, ideal, care ar actualiza toate interpretările latente ale textului. Simetric,
celor două instanţe le corespund autorul concret, persoana reală Mihail Sadoveanu,
respectiv autorul abstract, creatorul universului ficţional al operei.

În concluzie, valoarea unei povestiri rezidă în primul rând în specificul instanţelor narative,
a căror relativizare accentuează perspectiva subiectivă a textului de acest tip.

Nuvela

1 nuvela istorica

NUVELA ISTORICA

Termenul de "nuvelă" vine din franţuzescul "nouvelle" şi înseamnă "noutate, nuvelă".


Trăsăturile nuvelei:

• dimensiune variabilă, mai mare decât povestirea şi mai redusă decât romanul;

• construcţie epică riguroasă

• un singur fir narativ

• subiect clar determinat


• un conflict consolidat

• intrigă bine evidenţiată

• personaje puţine, dar puternic conturate

• faptele sunt verosimile

• tendinţă de obiectivare prin detaşarea naratorului de subiect şi de personaje

"ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL" de Costache Negruzzi

–nuvelă istorică – nuvelă romantică –

Prima nuvelă istorică din literatura română, "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache


Negruzzi (1808-1868), apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei
"Dacia literară", înscriindu-se într-una dintre direcţiile imprimate de programul acesteia,
"Introductie", conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria
patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal, din cronica lui
Grigore Ureche.

Tema:

Nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în timpul celei de a
doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569).

Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită, cu un echilibru


solid, fiind organizată în patru capitole, fiecare purtând un m°to semnificativ pentru
conţinutul acestuia:

• "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." - cuvintele aparţin lui Alexandru Lăpuşneanul, ca


răspuns la îndemnul de a renunţa la tronul

Moldovei, adresat lui de către boierii veniţi să-1 întâmpine;

• "Ai să dai samă, doamnă!..." - este replica văduvei unui boier ucis de Lăpuşneanul,
ameninţare adresată doamnei Ruxanda, soţia domnitorului;

• "Capul Iui Motoc vrem..." - sunt cuvintele mulţimii de ţărani, veniţi la Curtea
domnească să se plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie, de foamete, de viaţa lor devenită
insuportabilă;

• "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." - sunt cuvintele lui Alexandru
Lăpuşneanul, aflat pe patul de suferinţă, ca o ameninţare împotriva celor care-1
călugăriseră.
Compoziţia narativă:

Reuneşte mai multe curente literare: clasicismul, definit de simetrie şi de echilibrul solid al
nuvelei; romantismul, reprezentat atât de psihologia şi tragismul personajului, cât şi de
scenele cutremurătoare; realismul, ilustrat de adevărul istoric al celei de a doua
domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul.

Construcţia şi momentele subiectului:

Acţiunea este clarăşi se bazează pe conflictul bine evidenţiatdintre domnitor şi boierii


care-1 trădaseră în prima domnie şi-1 siliseră să părăsească tronul Moldovei. Naratorul
omniscient şi naraţiunea la persoana a Hl-a definesc perspectiva narativă a nuvelei.
Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor
situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real, Moldova secolului al XVI-lea.
Incipitul este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan Tomşa care
ucisese cu buzduganul pe Despot-Vodă. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin
absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de
evenimente.

Expoziţiunea:

Sub motoul "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu... ", care este şi primul episod al nuvelei,
naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanul în Moldova, hotărât să ocupe,
pentru a doua domnie, tronul ţării, fusese izgonit de către Despot-vodă, printr-un complot
pus la cale de marii boieri moldoveni. Acesta, la rândul său, fusese ucis de către Ştefan
Tomşa care "acum cârmuia ţara", Alexandru Lăpuşneanul izbutise să adune oşti turceşti şi
venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni "pre răpitorul Tomşa" şi de a-şi lua înapoi
scaunul domnesc, "pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri". De aici reiese
conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători, împrejurările şi succesiunea la
tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de narator, constituie fapte reale
consemnate de istoria Moldovei.

Aceiaşi boieri care-1 trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape de
graniţă: vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancoc şi Stroici, Aceştia vor să-1
convingă să renunţe la tron, Heoarece "ţara este liniştită", iar "norodul nu te vrea, nici te
iubeşte".

Intriga:

Este bine evidenţiată, Lăpuşneanul fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei


răspunde boierilor, cu ochii scânteind "ca un fulger": "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...]
şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [...] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce
Dunărea cursul îndărăpt".

Desfăşurarea acţiunii:

Boierii încearcă să-1 convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelând la formule


patriotarde privind "biata ţară", interesându-se ironic cu ce va sătura el "lăcomia acestor
cete de păgâni?". Cu o ură imensă şi cu o sete de răzbunare nestăpânită, Lăpuşneanul le
răspunde cu satisfacţie nedisimulată: "Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i
jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi".
Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanul, Motoc cade în genunchi, dar Alexandru nu se lasă
păcălit de tertipurile boierului, pe care-1 ştie "învechit în zile rele", deoarece îl trădase "pre
Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa". Cu toate acestea, Lăpuşneanul îi
promite să-I cruţe, pentru că îi e folositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte că "sabia mea nu se
va mânji în sângele tău".

AI doilea episod are. ca moto "Ai să dai samă, doamnă!... " şi începe cu înscăunarea lui
Lăpuşneanul, care este primit de norod "cu bucurie şi nădejde", însă boierii sunt
înspăimântaţi, fiind conştienţi că poporul "îi urăşte", iar noul domn "nu-i iubeşte".

Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanul este aceea de a arde toate cetăţile Moldovei, în afară
de Hotin, cu scopul de a stârpi "cuiburile feudalităţii", apoi trece la pedepsirea aspră a
boierilor, le ia averile şi le taie capetele, "Ia cea mai mică greşeală dregătorească, la cea
mai mică plângere [...], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii [...] şi el nu apuca să
putrezească, când alt cap îi lua locul".

Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica "bunului Petru Rareş" înspăimântată de
cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă Să să nu mai verse sânge şi să înceteze
cu omorurile. Ea este impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase
"Ai.. să dai samă, doamnă!", pentru că "bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fratii".
Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite pentru a doua zi "un leac de frică".

Prin flash-back, naratorul inserează o scurtă biografie doamnei Ruxanda, cu trimitere


directă la "hronică", din care reiese faptul că, după moartea tatălui său, voievodul Petru
Rareş, rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi
Ştefan, care se dovediseră incapabili să domnească. Ruxanda îi fusese hărăzită lui Joldea,
dar Lăpuşneanul îi tăiase acestuia nasul şi se căsătorise el cu fiica "bunului Petru Rareş",
ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie.

Punctul culminant:

Incepe odată cu al treilea capitol, care are ca moto "Capul lui Motoc vrem...". în acest
episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a personajului.
Alexandru Lăpuşneanul "făcuse de ştire tuturor boierilor" să participe împreună la slujba de
la Mitropolie, după care erau cu toţii invitaţi "să prânzească Ia curte", cu scopul de a împăca
pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanul venise la biserică îmbrăcat
"cu toată pompa domnească" şi, după ce a ascultat cu smerenie slujba, "s-a închinat pe la
icoane [...], a sărutat moaştele sfântului", a rostit un discurs emoţionant, în finalul căruia îşi
cere tuturor iertare şi îi pofteşte "pre boieri să vie ca să ospeteze împreună".

Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi boieri
"se bucurau de o schimbare" care le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna
noi averi "din sudoarea ţăranului".

Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi , "adunându-se boierii, 47 la
număr". Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, "toţi
slujitorii de pe la spatele boierilor" scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se "năpustiră cu
săbiile în ei". Privind măcelul, vodă râdea satisfăcut, Motoc se silea şi el să zâmbească
pentru a-i face pe plac domnitorului, deşi "simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi
clănţănind", deoarece "patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet!". Scena este de
factură romantică prin violenţa faptelor şi a imaginilor impresionante.
In acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri,
"dasă larmă pe la curţile boierilor", aşa că o mulţime "de norod, tot oraşul" venise la porţile
curţii domneşti. Lăpuşneanul trimite pe armaş să-i întrebe "ce vor şi ce cer" şi-şi exprimă
faţă de Motoc pornirea de "a da cu tunurile în prostimea aceea". Motoc este de acord,
deoarece dacă au murit atâţia boieri, "nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici".
întrebată ce vrea, "prostimea rămase cu gura căscată", deoarece ei veniseră fără un scop
anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acum când încep să-şi strige nemulţumirile: "Să
micşureze dăjdiile! [...] Sâ nu ne mai jăfuiască! [...] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au
luat toţi Motoc!". Şi brusc, toţi ca unul, încep să strige "Capul lui Motoc vrem!"-Motoc,
înspăimântat peste măsură, se lamentează şi se roagă Maicii

Domnului, jurându-se să ridice o biserică, "să postesc cât voi mai ave zile, ă ferec cu argint
icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!"- Imediat însă, în
contradicţie cu smerenia anterioară, îl roagă oe vodă să pună "tunurile într-înşii... Să moară
toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!". Vodă îi răspunde cu sânge rece: "Proşti, dar
mulţi, r 1 să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?" şi, profitând de
această situaţie, Lăpuşneanul îl dă pe Motoc norodului, care se repede asupra lui şi-1 sfâşie,
vodă pedepsind astfel un alt boier trădător, fără ca sabia Iui să se fi mânjit de sânge, aşa
cum îi promisese. Linşarea boierului Motoc este o altă scenă de factură romantică prin
imaginea violentă a mulţimii, care s-a repezit asupra lui ca o "idră cu multe capete [...] şi
într-o clipalăîl făcu bucăţi".

Lăpuşneanul pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul
mesei, "după neam şi după ranguri", făcând o piramidă de "patruzeci şi şepte căpăţâne,
vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare". Când termină, o cheamă pe domniţa
Ruxanda să-i dea leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre
dezamăgirea domnitorului: "Femeia tot femeie [...], în loc să se bucure, ea se sperie".

Deznodământul:

Coincide cu ultimul capitol, care are ca moto: "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc si
eu...". Timp de patru ani Lăpuşneanul îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda şi
nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: "scotea ochi, tăia mâni,
ciuntea şi seca pe carea avea prepus". Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe
Spancioc şi Stroici, pe care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi
trădat din nou de aceştia. Se disting în această secvenţă o elipsă narativă şi o elipsă
temporală, deoarece naratorul nu relatează întâmplările, ci comprimă în câteva fraze
evenimentele celor patru ani.

Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte "de lingoare" şi, "în delirul
frigurilor", îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe
mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-1 călugărească, lăsând moştenitor Ia tronul ţării pe fiul
său, Bogdan. Mitropolitul şi episcopii, "crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, Puindu-i nume
Paisie" şi-1 proclamă pe Bogdan domn al Moldovei.

Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui vodă, au sosit în cetate Stroici şi Spancioc.
Trezindu-se din starea de inconştienţă şi Văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr,
Lăpuşneanul se enervează foarte rău, îşj pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea
pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său: "M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am
să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei".
îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanul, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de
a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-1 numeşte "crud
şi cumplit". Scena otrăvirii este-cutremurătoare, deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită
cu satisfacţie la suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, "îi descleştă [...] I dinţii şi îi
turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul păharului", spunându-i cu bucurie: "învaţă a muri,
tu care ştiai numai a omorî". Naratorul descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale
domnitorului care "se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi
scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră", până când, în sfârşit, "îşi dete duhul în
mâinile călăilor săi". Alexandru Lăpuşneanul, lăsând "o pată de sânge în istoria Moldovei", a
fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde "se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei
sale".

Caracterizarea personajelor*

Alexandru Lăpuşneanul:

Personajul principal al nuvelei, erou romantic, cu atestare istorică - este alcătuit din
puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional, ce acţionează în împrejurări
deosebite. Ca orice personaj principal de nuvelă, Alexandru Lăpuşneanul este
foarte riguros conturat, având puternice trăsături de caracter.

Lăpuşneanul este tipul domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică şi spirit vindicativ
(răzbunător), trăsături ce reies indirect, din faptele şi vorbele personajului. în organizarea
răzbunării împotriva boierilor trădători, care constituie unica raţiune pentru care s-a urcat
pentru a doua oară pe tronul Moldovei, vodă schingiuieşte, ciunteşte şi-i omoară pe boieri,
le ia averile profitând de "cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere".
Hotărât să-şi ducă la îndeplinire planul, el este de neclintit, răspunzând cu mânie: "Dacă voi
nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [...] Să mă întorc?
Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt".

Se dovedeşte bun cunoscător al psihologiei umane, care reiese din secvenţele ce relevă
atitudinea lui faţă de Motoc, pe care-1 cruţă pentru a se folosi de perfidia şi ticăloşia Iui în
aplicarea planului de răzbunare, precum şi din cea în care ştie să profite de mulţimea
adunată la porţile curţii domneşti care-1 linşează, reuşind astfel să scape de unul dintre cei
mai ameninţători duşmani ai săi, argumentând "Proşti, dar mulţi [...] să omor o mulţime de
oameni pentru un om, nu ar fi păcat?".

Deţine arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în acest sens; vodă,
îmbrăcat "cu mare pompă domnească", a fi comis crime, citează din Biblie, în timp ce
pregăteşte cel mai sadic omor din toate câte comisese - piramida de capete tăiate ale celor
47 de boieri ucişi la ospăţul domnesc, la care fuseseră invitaţi.

Cruzimea este trăsătură romantică şi dominantăa lui Lăpuşneanul, reieşind indirectdin


multele scene cumplite: leacul de frică, linşarea lui Motoc, ameninţarea cu moartea a
propriei familii, schingiuirea şi omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacţie a boierilor
etc. Moartea violentă, prin otrăvirea lui Lăpuşneanul de către chiar blânda lui soţie, este tot
de factură romantică.

Caracterizarea directă:

Făcută de naratorse conturează, prin redarea gesturilor şi a mimiciipersonajului, atât


forţa de disimulare - "în minutul acela el era foarte galben la faţă, ca şi racla sfântului ar fi
tresărit"-, cât şi ura permanentă care-i determină comportamentul: "sângele într-însul
începu a fierbe".

Norodul- este primul personaj colectiv constituit pentru prima oară într-o operă literară,
după regula de mişcare şi de gândire unitară, reacţionând ca un singur om: "Prostimea
rămase cu gura căscată.[...] începu a se strânge cete-cete [...] Toate glasurile se făcură un
glas [...] în toate inimile fu ca o schinteie electrică."

Autorul are măiestria artistică de a surprinde psihologia mulţimii, iar pentru a numi
mulţimea constituită ca un singur personaj, foloseşte substantive şi expresii sugestive,
ca: "gloata", "norodul", "câteva sute de mojici", "prostimea", "proşti", "mulţime", "idra cu
multe capete".

Motoc este boierul intrigant şi trădător, perfid şi cinic, care nu se dă în lături de la nimic
pentru a profita de orice împrejurare care-i poate fi benefică.

In antitezăcu Lăpuşneanul este domniţa Ruxanda, înzestrată numai cu trăsături pozitive,


între care gingăşia, blândeţea şi iubirea de oameni.

Procedeele de caracterizare, directe şi indirecte, repliciledevenite emblematice pentru


construirea eroilor, compun personaje romantice, a căror trăsătură dominantă trimite şi
către influenţe clasiciste, iar

Nuvela "Alexandru Lăpuşneanul" este o nuvelă istorică deoarece cuprinde numeroase


elementele realiste ilustrate de adevărul istoric, preluat de Costache Negruzzi din
"Letopiseţul Ţării Moldovei" scris de Grigore Ureche:

• ocuparea tronuluiMoldovei de către Alexandru Lăpuşneanul Pentru a doua domnie,


între 1564-1569, întâlnirea lui Lăpuşneanul cu boierii"Motoc vornicul şi Veveriţă
postelnicul şi cu Spanciog spătarul"; replica lui Alexandru vodă: "De nu mă vor, eu îi voiu
pre ei şi de nu mâ iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fâră
voie"; scena ospăţului şi a măcelului de la curtea domnească, omorârea celor 47 de
boieri: "...închis-au poarta şi ca nişte lupi într-o turmă făr de nici un păstor au întrat într-
înşii, de-i snopiia şi-i junghiia, nu numai boierii, ce şi slujitorii. [...] Şi au perit atuncea 47 de
boieri, fără altă curte ce nu s-au băgat în samă. Şi aşa după atâta nedumnezeire, îi pari ia
că ş-au răscumpărat inima"; descrierea morţii lui Lăpuşneanuleste preluată în mare
măsură de Negruzzi din aceeaşi cronică: "... văzându-să în boală grea ce zăcuse şi
neavându nădejde de a mai firea viu, au lăsat cuvântu episcopilor şi boierilor, de-1 vor
vedea că ieste spre moarte, iară ei să-] călugărească. Decii văzându-1 ei leşinându şi mai
multu mort decât viu, [...] l-au călugărit şi i-au pus nume de călugărie Pahomie. Mai apoi,
dacă s-au trezit şi s-au văzut călugăr, zic să fie zis că de să va scula, va popi şi el pre unii.
[...] Roxanda, doamnă-sa, temându-se de un cuvântu ca acesta [...] l-au otrăvit şi au
murit. Şi cu cinste l-au îngropatu în mănăstirea sa," Slatina, ce ieste de dânsul zidită".

• în nuvelă, Costache Negruzzi face referiri directela inspira rea sa din cronica Iui Grigore
Ureche, atunci când relatează prezentarea doamnei Ruxanda: "La moartea părintelui ei,
bunului Petru Rareş, care, zice hronica, cu multă jale şi mâhniciune a tuturor s-au îngropat
în sf.monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese, în fragedă vârstă, sub tuturatul a
doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan"; prezentându-1 pe Ştefan, fratele Ruxandei, ca fiind un
desfrânat: "«Nu hălăduia de răul lui nici o

• jupâneasă, dacă era frumoasă», zice hronlcarul în naivitatea să".

• în afară de datele istorice reale, în nuvelă se manifestă şi ficţiunea, ca rezultat al


procesului de transfigurare a realităţii, ca produs al fanteziei autorului, sub formă de licenţe
istorice. De pildă, Motoc, Spancioc şi Stroici nu mai trăiau în timpul celei de a doua domnii a
lui Lăpuşneanu, deoarece fuseseră condamnaţi şi executaţi în Polonia.

Referindu-se Ia valoarea incontestabilă a nuvelei "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache


Negruzzi, George Călinescu afirma că aceasta "ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet,
dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate
închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile, de
observaţie psihologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă".

Nuvela este o specie a genului epic in proza, cu un singur fir narativ si cu un conflict
care implica un numar redus de personaje. Nuvela “Alexandru Lapusneanul” scrisa de
Costache Negruzzi este prima nuvela istorica din literatura romana, aceasta apare la 30
ianuarie 1840, in primul numar al revistei “Dacia Literara”, inscriindu-se intr-una din
directiile imprimate de programul acesteia conceput de Mihail Kogalniceanu si anume,
inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspira, in
principal, din cronica lui Grigore Ureche.
    Tema nuvelei “Alexandru Lapusneanul” ilustreaza evocarea unui moment zbuciunat
din istoria Moldovei in timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul.
    Domnitorul se intoarce in Moldova in fruntea unei ostiri turcesti. La Tecuci, este
intampinat de boierii: Motoc, Stroici, Veverita, Spancioc. Acestia ii comunica domnitorului ca
poporul nu-l iubeste si nu il vrea. Stefan Tomsa fuge in Valahia, iar Lapusneanul urca pe
tronul Moldovei. El este intampinat cu bucurie de popor si cu frica de catre boieri.
Domnitorul se razbuna cumplit luand averile boierilor si omorandu-i. Induiosata de lacrimile
vaduvelor si ale orfanilor, doamna Ruxanda il roaga pe sotul ei sa inceteze macelul.
Domnitorul ii promite un leac de frica. Intr-o zi de sarbatoare, din porunca domnitorului au
fost ucisi 47 de boieri. Boierii Spancioc si Stroici au reusit sa fuga. Pentru a nu-i scapa pe
fugari, Lapusneanul s-a instalat in cetatea Hotinului. Lapusneanul se imbolnaveste grav si
cere, dupa obiceiul timpului sa fie calugarit. La indemnul lui Spancioc, doamna Ruxanda isi
otraveste sotul. Domnitorul moare in mainile boierilor Stroici si Spancioc.

    Nuvela “Alexandru Lapusneanul” este alcatuita din patru capitole, fiecare purtand
un motto, semnificativ pentru continutul acestuia. Primul capitol are motto-ul : “Daca voi nu
ma vreti, eu va vreu”, cuvintele apartin lui Lapusneanul, ca raspuns la indemnul de a
renunta la tronul Moldovei, adresat lui de catre boierii veniti sa il intampine. Al doilea
capitol incepe cu motto-ul “Ai sa dai sama, Doamna”  si este replica vaduvei unui boier ucis
de Lapusneanul, amenintare adresata doamnei  Ruxanda. Al treilea capitol detine motto-
ul “Capul lui Motoc vrem” si sunt cuvintele multimii de tarani, veniti la curte sa se planga de
asuprirea boierilor, de saracie, de foame, de viata lor devenita insuportabila. Ultimul
capitol are motto-ul “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu” si sunt cuvintele lui
Alexandru Lapusneanul, aflat pe patul de suferinta, ca o amenintare impotriva celor care il
calugarisera.

    In nuvela scrisa de Costache Negruzzi sunt prezentate elemente de realitate


impletite cu elemente de fictiune. Un prim element de realitate este sursa de inspiratie a
autorului, si anume cronica lui Grigore Ureche. Alte elemente de realitate sunt spatiul:
Moldova, timpul: anii 1564-1569, domnitorul Alexandrul Lapusneanul, sotia acestuia
Ruxanda, care era nepoata lui Stefan cel Mare, boierul Motoc, reintoarcerea lui Alexandru
voda cu ajutor turcesc si taranesc, uciderea unui numar de boieri si moartea lui Alexandru
Lapusneanul in conditii suspecte. Ca elemente de fictiune, in aceasta nuvela, intalnim:
limbajul personajeler, mimica, gesturile, reactiile, actiunile lor si destinul boierilor Motoc,
Veverita si Spancioc, care este prezentat cu totul diferit in nuvela fata de realitate, acestia
sunt de fapt personaje reale care au fugit in Polonia, unde au fost decapitati la interventia
lui Lapusneanul.

    Nuvela “Alexandru Lapusneanul ” are o structura simetrica si un echilibru solid atat in
ceea ce priveste ilustrarea evenimentelor, cat si in ceea ce priveste psihologia si tragismul
personajului.

    Din expozitiune, aflam ca Alexandru Lapusneanul revine in Moldova cu scopul de a-si
relua scaunul domnesc, dupa ce, cu eforturi indelungate, reusise sa il alunge pe Stefan
Tomsa, care ii urmase la domnie. Lapusneanul fusese inlaturat de la tron din cauza unor
boieri, aceeasi care l-au intampinat aproape de granita: Motoc, Veverita, Spancioc si Stroici.
Acestia voiau sa il convinga sa renunte la tron, deoarece poporul nu il vroia.
    Intriga consta in conflictul dintre Lapusneanul si boierii care l-au tradat.

    In desfasurarea actiunii, aflam ca Motoc, speriat de amenintarile lui Lapusneanul, 


cade in genunchi si il roaga sa nu il pedepseasca ca l-a tradat. Acesta ii promite ca il va
cruta, ba mai mult ii promite ca: “sabia mea nu se va manji in sangele tau”. Dupa fuga lui
Tomsa, Lapusneanul se intoarce la tronul Moldovei si trece la pedepsirea aspra a boierilor, le
ia averile, iar la cea mai mica greseala ii decapita. Doamna Ruxanda, sotia lui Lausneanul si
fiica lui Petru Rares, inspaimantata de cruzimile si crimele facute il roaga sa inceteze
macelul. Domnitorul ii promite un leac de frica.

    Din punctul culminant, aflam ca Alexandru Lapusneanul i-a invitat pe boieri sa ia
pranzul la Curte, dupa slujba de la mitropolie. Spre sfarsitul ospatului, la semnul
domnitorului, boierii sunt ucisi, dupa care Lapusneanul face o piramida din capetele lor.
Cand termina, o chema pe Ruxanda sa ii dea leacul de frica promis, aceasta lesina cand
vede piramida de capete, spre dezamagirea domnitorului: “femeia tot femeie(...) in loc sa
se bucure, ea se sperie.” Lapusneanul este anuntat ca poporul a venit la curte sa isi spuna
nemultumirile: “sa micsoreze dajdiile!(...) am ramas saraci! N-avem bani! Ni i-a luat toti
Motoc!” apoi au inceput toti de odata sa strige: “Capul lui Motoc vrem!”. Profitand de
aceasta situatie, Lapusneanul il da pe Motoc multimii care s-a repezit asupra lui si l-a facut
bucati. Astfel, Lapusneanul a pedepsit un alt boier tradator, fara ca sabia lui sa se
manjeasca de sange, asa cum i-a promis si lui Motoc.
   
Din deznodamant aflam ca timp de patru ani,  Lapusneanul si-a respectat promisiunea
facuta doamnei Ruxanda si nu a mai ucis nici un boier, dar in schimb inventase tot felul de
pedepse, le scotea ochii, le taia mainile. Era totusi nelinistit pentru ca nu ii pedepsise pe
Spancioc si Stroici, care au reusit sa  fuga. Din cauza aceasta , se simtea mereu in pericol
de a fi tradat de acestia. Alexandru Lapusneanul s-a mutat in cetatea Hotinului, unde s-a
imbolnavit grav. Deoarece il mustra constiinta pentru toate crimele infaptuite,  il cheama pe
mitropolitul Teofan caruia ii cere sa il calugareasca. Trezindu-se din starea de inconstienta si
vazandu-se imbracat in calugar, se enerveaza foarte tare, isi pierde complet controlul si ii
ameninta cu moartea pe toti, inclusiv pe sotia si fiul sau: “m-ati popit voi, dar de ma voi
indrepta, pre multi am sa popesc si eu”. Ingrozita de amenintarile lui Lapusneanul, doamna
Ruxanda accepta sfatul lui Spancioc de a-i pune sotului ei otrava in paharul cu apa.
Domnitorul moare in mainile boierilor Spancioc si Stroici si este inmormantat la manastirea
Slatina.

    Alexandru Lapusneanul este personajul principal al nuvelei, in acelasi timp este
personaj eponim si romantic. Acesta este alcatuit din puternice trasaturi de caracter, un
personaj exceptional, ce actioneaza in imprejurari deosebite.

    Alexandru Lapusneanul este tipul domnitorului tiran si crud, cu vointa puternica,
ambitii si fermitate in organizarea razbuanrii impotriva boierilor tradatori, aceasta fiind unica
ratiune pentru care s-a urcat la tronul Moldovei pentru a doua oara: “Daca voi nu ma vreti,
eu va vreu.” Bun cunoscator al psihologiei umane, Lapusneanul dovedeste acest lucru atat
in atitudinea lui fata de Motoc, cat si atunci cand profita de multimea adunata la portile
curtii domnesti, stiind astfel sa scape de unul dintre cei mai amenintatori dusmani ai sai,
argumentand: “Prosti, dar multi... sa omor o multime de oameni, pentru un om, nu ar fi
pacat?”. Lapusneanul detine arta disimularii, iar scena din biserica este  semnificativa in
acest sens: “imbracat cu mare pompa domneasca” , se inchina pe la icoane, saruta
moastele sfantului, il ia martor pe Dumnezeu pentru cainta de a fi comis crime, citeaza din
Biblie, in timp ce pregateste cel mai sadic omor din toate cate comise: piramida de capete
taiate ale celor 47 de boieri ucisi la ospatul domnesc, la care fusera invitati. Fiind inteligent
si perfid, reuseste sa ii pacaleasca pe boieri, sa manevreze pe oricine si sa isi ascunda
adevaratele planuri de razbunare, pe care le aplica cu o satisfactie deosebita. Cruzimea
este trasatura dominanta a personajului, motivata de multe fapte cumplite: leacul de frica,
linsarea lui Motoc, amenintarea cu moartea a propriei familii, schingiuirea si omorarea cu
sange rece, ba chiar cu satisfactie a boierilor.
  
 Principalele modalitati de caracterizare ale lui Alexandru Lapusneanul sunt
indirecte, prin faptele, vorbele si atitudinile personajului: “iesiti! Ca pre toti va omor!... iar
pre cateaua asta voi s-o tai in patru bucati impreuna cu tancul ei”. In acest citat este
evidentiata cruzimea domnitorului dusa pana la extrem deoarece acesta nu tine cont nici
macar de propria familie. O a doua caracterizare este caracterizarea directa, de catre autor,
acesta realizeaza portretul fizic si moral , prin redarea gesturilor si mimicii lui Alexandru
Lapusneanul: “sangele intr-insul incepe a fierbe; impotriva obiceiului sau Lapusneanul in
ziua aceea era imbracat cu toata pompa domneasca. In minutul acela el era foarte galben la
fata”. O alta metoda de caracterizare este caracterizarea facuta de catre alte personaje:
“crud si cumplit este omul acesta, fata mea; nu imi voi spurca vitejecul junghi in sangele cel
pangarit a unui tiran ca tine”. Aceste replici apartin mitropolitului Teofan si respectiv
boierului Spancioc care isi arata si ei ca multe alte personaje din aceasta nuvela, dispretul
fata de Lapusneanul.

    Scriitorii si criticii literari au apreciat in diferite epoci si moduri, aspectul psihologic al
lui Alexandru Lapusneanul.

    Vasile Alecsandri a vorbit despre “tragedia crunta a lui Lapusneanul”, iar Ovid Densusianu
constata la erou “O inclinatie diabolica, sadica, spre teroare, o dorinta bolnavicioasa de a
vedea curgand sange”. Mai analitic, Nicolae Iorga vedea aici “sufletul unui bolnav ce-si afla
alinarea unei suferinte tainice numai la vederea si auzul suferintei altora”.
   
Ca si in celelalte opere cu caracter istoric, in nuvela “Alexandru Lapusneanul” culoarea
de epoca are rolul de-l introduce pe cititor in perioada istorica prezentata de catre autor. In
aceasta nuvela culoarea de epoca este realizata de descrierea costumelor personajelor , de
descrierea interioarelor si a evenimentelor din cadrul nuvelei. Costumul domnitorului
Alexandru Lapusneanul reprezinta un element important in realizarea culorii de epoca:
“Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat cu toata pompa domneasca. Purta coroana
Paleologilor si peste dulama poloneza de catifea stacojie, avea cabanita turceasca”.
Descrierea mesei si a obiceiurilor culinare din Moldova anilor 1564 reprezinta de asemenea
un element important in realizarea imaginii acelei perioade: “cel mai mare ospat se
cuprindea in cateva feluri de mancare. Dupa borsul polonez, veneau mancari grecesti fierte
cu verdeturi, care pluteau in unt; apoi pilaful turcesc si, in sfarsit, fripturile cosmopolite.
Panza mesei si servetelele erau de filaliu tesute in casa. Tipsiile pe care aduceau bucatele,
talgerele si paharele erau de argint. Pe langa parete sta asezate in rand mai multe ulcioare
pantecoase, pline cu vin”. Arhaismele folosite de autor in naratiunea sa au o contributie
consistenta la construire atmosferei de epoca, transpunandu-l pe cititor in Moldova acelei
vremi: “vornic”, “talgere”, “tipsii”, “junghiuri”.
 
  Imbinarea armonioasa a actiunii celor patru capitole ale nuvelei, simplitatea si
puterea sugestiva, caracterul aforistic al unor replici: “prosti, dar multi” se imbina cu
elemente romantice in nuvela “Alexandru Lapusneanul”. Din recuzita romantica se pot
identifica aspecte precum imaginea capetelor insangerate puse pe zidurile curtii domnesti,
ospatul transformat in macel, piramida facuta din capetele celor 47 de boieri omorati,
otravirea lui Lapusneanul si moartea sa in chinuri groaznice, caracterul demonic al
domnitorului, in antiteza cu caracterul angelic al doamnei Ruxanda.

    Limpezimea si maiestria stilistica a nuvelei, elemente arhaice si regionale care


fixeaza atmosfera epocii si dau culoarea locala, arta descrierii si a dialogului, fac din nuvela
lui Costache Negruzzi una dintre primele opere de mare valoare din proza romaneasca.

ALEXANDRU LAPUSNEANUL

-CARACTERIZARE-

Costache Negruzzi este unul din deschizatorii de drumuri din literatura romana moderna. El
a initiat specii noi printre care si nuvela istorica.

Alexandru Lapusneanul este personajul principal din nuvela cu acelasi nume. Este un
personaj bine individualizat prin „l”-ul de la sfarsitul numelui. De asemenea este un
personaj real atestat in cronica lui Ion Neculce.

Autorul il caracterizeaza indirect lasand de fiecare data, faptele, cuvintele, gesturile sa


vorbeasca de la sine.
In primul capitol ne este prezentat Lapusneanul ce se intoarce in tara insotit de o oaste
otomana, cu scopul de a se razbuna.

In apropiere de Tecuci este intampinat de o solie a lui Tomsa care il sfatuieste sa se


intoarca, dar nu inainte ca acesta sa le spuna scopul lor. Cand Lapusneanul spune „am auzit
de bantuirile tarii si am venit sa o mantui”, Motoc ii sugereaza ca ar fi mai bine sa se
intoarca („tara e linistita”, „de aceea norodul ne-a trimis sa-ti spunem ca tara nici te vrea
nici te iubeste”).

Acest lucru il infurie pe Lapusneanul care se arata extrem de hotarat in decizia sa („mai
degraba si-ar intoarce Dunarea cursul indarapt”) si aratand ca nu va fi intors de nimic din
drum („daca voi nu ma vreti eu va vreau si daca voi num ma iubiti eu va iubesc pre voi”).

In momentul cand ramane singur cu Motoc, acesta, incearca sa-l insele iar pe Lapusneanul,
spunandu-i sa renunte la ajutorul oastei otomane si sa se bazeze pe sprijinul moldovenilor.
La auzul vorbelor sale si cand acesta ii mai spune lui Lapusneanul sa aiba incredere
(„incredi-te in noi”), viitorul domn se infurie si ii aminteste lui Motoc ca la tradat („cand m-ai
vazut biruit m-ai lasat”) si ca nu s-ar mai increde in el („n-as fi un natarau de frunte sa ma
incred in tine?”).

Lapusneanul ii spune ca nu-l va ucide, dar ii spune foarte clar si de ce („te voi cruta ca-ci
imi esti trebuitor sa ma scapi de blastemuirile norodului”, „sabia mea nu se va manji in
sangele tau”).

Dupa ce preia tronul Lapusneanul se afla intr-un permanent conflict cu boierii si la cea mai
mica abatere ii omoara, fiind foarte crud.

Rugamintile Doamnei Ruxanda de a opri varsarea de sange spunandu-i ca este muritor si


pacatele nu-i sunt iertate daca ridica o manastire („esti muritor si ai sa dai sama”) il fac pe
Lapusneanul sa se infurie si din impulsivitate duce mana la pumnal, dar se opreste la timp.
Acest lucru arat impulsivitatea lui nemasurata. Dar poate fi si tandru („o ridica ca pe o pana
si opune pe genunchii sai”). De aici reiese ca este vorba si despre un conflict interior.

Dezumanizarea este exemplificata si de cruzimea cu care pregateste leacul de frica.

A doua zi, merge la biserica („imbracat cu toata pompa domneasca”) unde dupa slujba
dovedeste ce bine cunoaste arta disimularii. El isi cere iertate in fata boierilor, citand pasaje
din Sfamnta Scriptura pentru a fi mai convingator si spune ca vrea sa pecetluiasca impacare
cu un ospat.

Acolo Lapusneanul da dovada de o cuzime nemasurata in care porunceste uciderea celor 47


de boieri, din capetele lor facand o piramida pe care o arata Ruxandei „ca leac de frica”.

Intre timp multimea se aduna la palat cerand capul lui Motoc, iar Lapusneanul se arata total
neinduplecat de rugamintile acestuia („Destul! Nu mai boci ca o muiere”). De asemenea ii
arata lui Motoc ca nu a uitat nimic din („du-te sa mori pentru tara”, „nu spuneai ca tara nici
ma vrea nici ma iubeste”). Lapusneanul este si foarte intligent, transformand sacrificrea lui
Motoc intr-un act politic abil („luati-l si spunetii ca asa plateste Alexandru-voda celo ce
prada tara”).

Dupa ospat acesta isi tine promisiunea de a nu mai omori boieri, facuta Ruxandei, dar isi
arata caracterul sadic chinuindu-i („taia maini, scotea ochi, ciuntea si spinteca”).
Drama tiranului incepe in momentul in care se trezeste din letargie si observa ca este
calugar. Incepe sa-i ameninte pe cei din jur („Ma-ti popit voi,dar de ma voi scula pe multi
am sa popesc si eu”) si ajunge sa-si ameninte propriul fiu cand afla ca acesta este domn.

El nu poate concepe sa traiasca fara putere („Eu nu sunt calugar. Sunt domn! Sunt
Alexandru-voda”). Toate japtele sale o determina pe Doamna Ruxanda sa-i dea otrava,
astfel sfarsind tiranul.

In aceasta opera naratiunea se imbina cu descrierea si pasajele descriptive (descrierea


imbracamintii lui Lapusneanul), iar cuvintele folosite de personaje, limbajul lor, contureaza
culoarea de epoca.

Toate actiunile sale demonstreaza ca Lapusneanul este deasemenea un personaj romantic.


Este prezentat obiectiv.

Parerea despre el a autorului este aceeasi cu a celorlalte personaje care il vad ca pe un


domn crud si nemilos, parerea mea fiind aceeasi.

Alexandru Lapusneanul ramane un personaj bine individualizat, cu lumini si umbre, cu


gesturi si cuvinte memorabile conturand personalitatea domnului tiran

Particularităţi ale nuvelei istorice

Introducere:

Dintre reprezentanţii literaturii române din perioada paşoptistă, Costache Negruzzi s-a
impus în conştiinţa tuturor cititorilor ca autor al primei nuvele istorice prin “Alexandru
Lăpuşneanul”. Creator al volumului Păcatele tinereţelor, publicat în 1857, Negruzzi a fost şi
unul dintre autorii de opere dramatice din epocă prin titluri cum ar fi „Muza de la
Burdujeni”; totuşi, principala sa vocaţie rămâne cea de prozator.

Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi este un text ilustrativ pentru perioada


pasoptista a literaturii romane, perioada in care orientarea estetică predominantă este
romantismul şi ale cărei principale direcţii sunt prezentate de Mihail Kogalniceanu în
“Introductie” la “Dacia literara”. Nuvela va apărea în primul număr al acestei publicaţii, ,
ilustrând astfel eforturile paşoptiştilor de a reliza o literatură originală, inspirată din
realităţile naţionale.

Precizarea trăsăsturilor nuvelei istorice:

Alexandru Lapusneanul este un text în proza de dimensiuni medii, cu un numar mediu de


personaje (principale, secundare, colective), al cărui unic fir narativ prezintă cea de-a doua
domnie a lui Alexandru Lapusneanul, accentual punandu-se pe complexitatea de caracter a
protagonistului, ceea ce justifică încadrarea operei în specia nuvelei.

La nivel tematic, nuvela prezintă cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul,
trecutul istoric fiind o tema romantica prin excelenţă. Viziunea subiectivă a prozatorului este
puternic influenţată de gustul romanticilor pentru excepţional: îndepărtându-se de modelul
real al domnitorului, aşa cum îl aflăm din cronici sau din “Trecute vieţi de doamne şi
domniţe” de C. Gane, Negruzzi ilustrează politica de îngrădire a autoritatii boierilor de catre
un domn despotic şi autoritar.
Ca surse de inspiraţie, prozatorul se întoarce la Letopiseţul Ţării Moldovei, la Grigore
Ureche pentru episodul acestei domnii şi la Miron Costin, de unde preia episodul uciderii
boierului Batişte Veleli pentru pedepsirea lui Moţoc. Totuşi, în spiritul romanticilor, Negruzzi
va opera importante modificări atât asupra faptelor, cât şi asupra persoanjelor, urmărind
crearea antitezelor şi a situaţiilor excepţionale. Ilustrati raportul realitate/fictiune intr-
o opera studiata

Raportul realitate fictiune este o trasatura esentiala a oricarui text literar. Desi el este cel
mai evident in textele de literatura fantastica, chiar si operele realiste il evidentiaza, stiut
fiind faptul ca intr-un roman/nuvela realista doar geneza este constituita din fapte reale,
opera in sine constituindu-si firul epic pe principiul mimesisului si pe cel al verosimilitatii.

Nuvela istorica Alexandru Lapusneanul respecta ideologia romantica, inspirandu-se din


trecutul istoric al neamului, prezentand cea de-a II-a domnie a lui Alexandru Lapusneanul.
Se poate astfel aduce in discutie si distinctia persoana-personalitate-personaj referitor la
statutul domnitorului.

Persoana istorica reprezenata de Alexandru Lapusneanul se poate reconstitui din surse cum
ar fi cronica lui Grigore Ureche (“Letopisetul Tarii Moldovei”) sau din alte documente istorice
ale epocii din care se desprinde portretul unui domnitor autoritar, strateg, al unui polititcian
abil, ale carui gesturi de pedepsire a boierilor nu sunt cu nimic mai spectaculoase decat cele
ale lui Tepes sau Stefan cel Mare (despre care se stie ca a ucis peste 60 de boieri intru-un
mod similar cu cel al lui Alexandru Lapusneanul).

Negruzzi a pornit de la aceste surse istorice si a accentuat in mod intentionat anumite


trasaturi de caracter ale personajului, urmarind crearea unui personaj romantic prin
caracterul sau exceptional in situatii exceptionale si prin realizarea lui in antiteza cu alte
personaje din opera.

Daca realizam o comparatie intre cronica lui Ureche si nuvela istorica in discutie, vom
constata urmatoarele modificari operate de Negruzzi, toate avand o motivatie estetica. Daca
in cronica dialogul dintre Alexandru Lapusneanul si boierul de la Tecuci este amintit fugitiv,
retinandu-se doar replica “Daca voi nu ma vreiti…” (replica ce va deveni moto), în nuvelă
scena este dramatizată prin dialog cu scopul de a sublinia autoritatea si spiritual disimulant
a lui Alexandru Lapusneanul si de a crea antiteze intre Lapusneanul si boieri sau intre Motoc
si ceilalti boieri. In cronica, Motoc, Veverita, Spancionc si Stroici fug in Polonia unde sunt
ucisi din porunca lui Lapusneanul, iar in nuvela Negruzzi ii pastreaza pentru crearea
antitezei si pentru a realiza tipul boierului marsav. Dialogul dintre Ruxanda si Lapusneanul
este de asemenea o fictiune a lui Negruzzi cu scopul de a realiza o antiteza intre cruzimea
domnitorului si blandetea sotiei. Scena de la biserica este creata de Negruzzi pentru
evidentierea unei antiteze intre calmul acestei intalniri si cruzimea macelului de mai tarziu.
Uciderea lui Motoc prin azvarlirea lui multimii revoltate are ca sursa de inspiratie un episod
din cronica lui Miron Costin, respectiv cel al uciderii boierului Batiste Veveli. Piramida de
capete tine de asemenea de caracterul personajului creat de Negruzzi. Daca in cronica
Ureche ofera doua variante mortii lui Lapusneanul, in nuvela Negruzzi il prefera pe cel mai
spectaculos, respectiv otravirea domnitorului (si nu moartea naturala cauzata de boala),
avand aceeasi intentie a crearii unui personaj exceptional intr-o situatie exceptionala. Astfel,
aşa cum afirma Daniel Grojnowski, nuvela ca specie este gândită de autor mai ales din
perspective finalului, care trebuie să fie “cel mai adesea şocant”. Putem spune că Negruzzi
foloseste adevarul istoric/realitatea doar ca punct de plecare al nuvelei, modificarile aduse
de el nefiind gratuite, ci raspunzand esteticii romantismului.

Evidenţierea raporturilor dintre erou şi celelalte personaje:


La nivelul personajelor, remarcăm faptul ca protagonistul este în egală măsura şi eponim,
numele său apărând însoţit de articolul hotărât enclitic, ceea ce accentuează unicitatea
acestuia. Personaj excepţional în situaţii excepţionale, Lăpuşneanul este o întruchipare a
domnitorului crud, machiavelic, posesor al unei diabolice arte a disimulării, bun cunoscător
al psihologiei celuilalt, cu o voinţă de fier, un temperament vulcanic şi o autoritate
ineluctabilă, îndepărtându-se de imaginea mitică a unor domnitori precum Ştefan cel Mare
sau Mircea cel Bătrân. Trăsăturile sale de caracter se evidenţiază în scene revelatorii precum
cea a intâlnirii cu boierii de lângă Tecuci, unde dovedeşte labilitate psihică prin trecerea de
la aparenta stăpânire de sine la exteriorizarea autorităţii şi la cinism în dialogul cu Moţoc sau
în partea a doua a nuvelei, în care în prezenţa Ruxandei cu greu îşi stăpâneşte instinctul de
a scoate pumnalul. Cea mai grăitoare dintre situaţiile excepţionale rămâne însă cea a
uciderii nemiloase a celor 47 de boieri, culminând cu aşezarea capetelor lor în formă de
piramidă, element pur neconfirmat de cronicariul Ureche.

Conflictul principal al nuvelei are la bază setae de putere şi de răzbunare a domnitorului


tiranic, aşadar este un conflict social între boierii trădători din prima domnie şi Lăpuşneanul.
El este dublat şi de un conflict secundar, între Lăpuşneanul şi boierul trădător, Moţoc.
Conflictul interior constă în tensiunea care decurge din sentimentele şi opţiunile
contradictorii ale aceluiaşi personaj. În text, personalitatea protagonistului este în sine
contradictorie, dar personajul care se frământă cel mai mult este Ruxanda, capabilă în fibal
să-şi omoare soţul.

Tipic operelor de inspiraţie istorică, în această nuvelă regăsim triada domnitor tiranic –
domniţă angelică – boier slugarnic şi mârşav, respectiv Lăpuşneanul – Ruxanda –
Moţoc, tot aşa cum în Despot-vodă de Vasile Alecsandri putem exemplifica prin Despot –
Ana lui Moţoc – Moţoc. Caracterul exceptional al lui Alexandru Lapusneanul este scos in
evidenta prin plasarea lui în antiteza cu aceste personaje: demonismului său i se opune
blândeţea şi inocenţa Ruxandei, iar forţei autoritare slăbiciunea şi ipocrizia, oportunismul şi
cameleonismul lui Moţoc.

Nu în ultimul rand, tot în spirit romatic nuvela prezintă personaje aparţinând tuturor
straturilor sociale: domnitor, boierimea tânără (Spancioc, Stroici), boierimea
conservatoare (Moţoc, Veveriţă), ţărănimea – realizată pentru prima dată în literatura
română ca personaj colectiv.

Un alt argument prin care se demosntreaza caracterul romantic al nuvelei este refacerea
culorii locale: prin descrierea vestimentatiei domnitorului si a Ruxandei, în care predomină
purpura şi aurul ca însemne ale celor aleşi, ale puterii, prin prezentarea ospatului cu bucate
turceşti sau prin plasarea unor detalii în text ce evidenţiază mentalităţi ale epocii (refuzul
boierilor de a săruta poala lui Lăpuşneanul) creează o atmosferă de epocă; la nivel lexical,
aceasta este susţinută prin folosirea arhaismelor si a regionalismelor (armaş, voda, pre,
prosti ).

Elemente de construcţie a subiectului şi a discursului narativ:

Desi este o nuvela preponderant romantica, “Alexandru Lapusneanul” are o structura


clasica (de altfel este stiut faptul ca in perioada pasoptista se impletesc in operele scriitorilor
români elemente romantice cu elemente clasice), prin evoluţia gradată a subiectului epic,
prin dramatizarea scnelor prin dialog, prin armonia si echilibrul celor patru părţi, precedate
de câte un moto rezumativ: Dacă voi num ă vreţi, eu vă vreau!, Ai să dai sama, Doamnă!,
Capul lui Moţoc vrem!, De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu. Celor patru părţi le
corespund în mod echitabil momentele subiectului : expoziţiunea o constituie revenirea lui
Lăpuşneanul în ţară cu intenţia de a-şi recăpăta tronul, intriga este reprezantată de setea de
răzbunare a domnitorului, ambele regăsindu-se în prima parte, desfăşurarea acţiunii se
extinde în partea a doua şi parţial în cea de-a treia, punctul culminant (scena uciderii
boierilor) este plasat în a treia parte, iar deznodământul (moartea domnitorului) apare în
ultima secvenţă. De altfel, acest eclectism al elementelor clasice şi romantice este specific
romantismului de tip Biedermeier, specific culturilor şi literaturilor est-europene şi implicit
celei române.

Nu in ultimul rand, la nivelul procedeelor artistice, Negruzzi exceleaza in folosirea


antitezei. Pe de o parte, sunt plasate în opoziţie personaje, nu numai cele principale, ci şi
personajele episodice: Spancioc şi Stroici se detaşează de Moţoc prin refuzul lor de a-l sluji
pe Lăpuşneanul şi prin rolul lor important în eliminarea din scaunul Moldovei domnului tiran.
Pe de altă parte, putem vorbi şi despre scene antitetice: lipsită din cronica lui Ureche, scena
discursului lui Lăpuşneanul de la biserică este o ficţiune a lui Negruzzi cu scopul de a
sublinia cruzimea măcelului de la ospăţ din scena imediat următoare. În esenţă, toată
nuvela poate fi citită ca un crud episod din istoria Moldovei, ce face şi mai strălucitoare
figura lui Ştefan cel Mare.

În concluzie, Alexandru Lăpuşneanul rămâne, prin caracterul de sinteză estetică, prin gestul
de pionierat pe care îl reprezintă, prin echilibrul compoziţional, una dintre creaţiile de certă
valoare ale perioadei paşoptiste.

Sărmanul Dionis

de Mihai Eminescu

-nuvelă fantastică-

Sărmanul Dionis este prima nuvelă fantastică din literatura română, Eminescu iniţiind un
fantastic realizat prin îmbinarea planului real cu cel fantastic.

Dionis, un tânăr de aproape 18 ani, visător incurabil, modest copist „avizat a se cultiva pe
apucate, singur”, cu o existenţă materială precară, neavând „pe nimeni în lume, iubitor de
singurătate”, care sunt trăsături romantice, este descendentul obscur al unor aristrocaţi
scăpătaţi, rătăciţi nu se ştie cum „în clasele poporului de jos”. Tatăl său o iubise pe Maria,
fiica unui preot şi din această iubire se născuse Dionis. El îşi aminteşte cum „văduviţa sa
mamă îl crescu cum putu din lucrul mâinilor ei”, singura moştenire care-i rămase de la tatăl
său fiind un portret din tinereţe al acestuia, în care copilul se regăseşte adeseori pe sine:”
era el întreg, el, copilul din portret”.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Dionis se întoarce acasă cu capul plin de gânduri,
reflectând în spirit kantian asupra conceptelor de timp şi de spaţiu:” nu există nici timp,
nici spaţiu, îşi spuse el, ele sunt numai în sufletul nostru”. El cugetă că dacă lumea este
rodul eului propriu, în care se petrec, în fapt, toate fenomenele în aparenţă, înseamnă că
omul, purtător de scânteie demiurgică, este atotputernic şi poate să caute în sine
împlinirea visului său. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite „lucruri mistice” cu
ajutorul magiei şi astrologiei, şi el să se poată mişca în voie în timp, fie în trecut, fie în
viitor- adică pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, să se deplaseze pe
orizontalele spaţiului, „ să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel
Bun- oare este absolut imposibil? Visăm călătorii în Univers, dar Universul nu este oare în
noi?”

Pasionat de lectura cărţilor de astrologie, Dionis le împrumută de la anticarul Riven. În vis,


cuprins de beatitudine, condiţie necesară în ritualul iniţiatic, Dionis deschide cartea de
astrologie, face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac, în vremea lui Alexandru cel
Bun, sub înfăţişarea călugărului Dan , discipol al dascălului Ruben, profesor la seminarul din
Socola. Călugărul Dan are revelaţia de a fi trăit în viitor, sub numele de Dionis şi îi
mărturiseşte maestrului său, Ruben, straniul sentiment. Acesta îl îndeamnă să-şi continue
experienţa, prilej cu care autorul exprimă aici teoria metempsihozei, prin intermediul lui
Ruben: ”în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a
tuturor a căror fiinţă ai pricinuit-o tu.[…] Omul are-n el numai şir, fiinţa altor
oameni viitori şi trecuţi[…] numai că moartea îl face să uite că a mai trăit”.
Importantele idei filozofice ale timpului şi spaţiului sunt revelate tot prin intermediul
meşterului Ruben, care-i explică lui Dan „deosebirea între Dumnezeu şi om”, şi că numai
„Dumnezeu e vremea însăşi”, pe când omul ocupă numai un loc în vreme. Şi sufletul
omului este veşnic, „dar numai bucată cu bucată”. Nemărginirea (spaţiul) este „tot ca
vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”. Dacă omul, care este un şir
nesfârşit de oameni, lasă pe unul dintre ei să-i ţină locul în timpul în care insul va lipsi din
el, acesta este umbra lui. Omul şi umbra sa îşi pot schimba firile pentru o vreme, „tu poţi să
dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă firea ei cea vecinică”. Ruben îl
împinge pe Dionis în păcat, încurajându-l să afle taina creaţiei şi, implicit, „cuvintele lui
Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei”.

Ruben, sub înfăţişarea lui liniştită şi blândă, este un Mefisto care nu-şi dezvăluie intenţiile
demonice, dar se bucură nespus de iniţierea eroului şi, recăpătându-şi fizonomia satanică,
exclamă cu satisfacţie:”încă un suflet nimicit cu totul!”.

Urmează treceri bruşte de la realitate la vis şi invers cu atâta repeziciune, încât călugărul
Dan îşi pierde simţul obiectivităţii şi se lasă prins de imaginaţie.

Utilizând virtuţile magice ale cărţii, care îi permit aprofundarea în aventura cunoaşterii, Dan
se desparte de propria umbră şi descoperă că sufletul său a mai trăit cândva „în pieptul
lui Zoroastru” (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice).

Dan întoarce şapte foi din cartea lui Zoroastru şi umbra prinde contur, apoi încă şapte şi
„umbra se desprinse încet” şi „sări jos de pe perete”. Dan se dedublează şi îi restituie
acesteia conştiinţa limitării sale în spaţiu şi timp, primind în schimb nu eternitatea, ci
conştiinţa eternităţii: „Dan era o umbra luminoasă”.

La îndemnurile umbrei(„tu întreprinzi o călătorie, cu iubita ta cu tot, în orice spaţiu al lumei


ţi-ar plăcea”), Dan întreprinde, în vis, împreună cu Maria, o călătorie cosmică, în care dispar
cu desăvârşire legile fizicii, timpul şi spaţiul având alte dimensiuni: ora devine veac, clipele
vor fi decenii, iar Pământul un pandativ pe care el îl prinde în salba iubitei.

Iubirea este singura cale spre cunoaştere, „călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă”
şi se manifestă în vis, cuplul împlinindu-se, căci „visau amândoi acelaşi vis”. Această
călătorie în Univers este un drum al cunoaşterii, ideal spre care accede Eminescu însuşi.

Naratorul inserează aici o pauză descriptivă, întrerupând naraţiunea: peisajul cosmic este
feeric, fantastic şi poetic, un adevărat paradis al lumii, situat la limita dintre creat şi increat.
În vis, cei doi ajung la „o poartă închisă”, pe care „n-au putut-o trece niciodată”, pe care se
află un triunghi sacru, având în centru „un ochi de foc”, deasupra căruia stă scris „un
proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu.
Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri”. Dan caută cu febrilitate în cartea lui Zoroastru
magia care să-i permită descifrarea proverbului, care semnifică atingerea absolutului în
cunoaştere” aş voi să văd pe Dumnezeu”. În zadar îngerii îi şoptesc şi-l avertizează: „de ce
cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte?, sugerând că nici o făptură nu ştie sau nu poate
face acele lucruri pe care numai Dumnezeu le poate înfăptui. Lui i se pare că îngerii fac ceea
ce el gândeşte, dar Maria îi explică, şoptit, că, dacă Dumnezeu vrea, atunci „tu gândeşti
ceea ce gândesc îngerii”. El continuă să-şi impună voinţa de a vedea faţa lui Dumnezeu.
Replica îngerilor vine tăios : „dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi”.

Atingerea absolutului nu se împlineşte, întrucât, în entuziasmul şi extazul momentului,


tânărul consideră că poate controla Universul şi gândeşte într-un mod nefericit: „oare fără
s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…”. Acest gând profanator, că el ar putea fi Dumnezeu,
simbol al puterii absolute, îl prăbuşeşte cu brutalitate în abis, el fiind aspru pedepsit prin
revenirea la condiţia de muritor, sugerând că limitele obiective ale gândirii umane nu pot fi
depăşite, deoarece nici omul şi nici îngerii nu au acces la tainele Creaţiei: „Nefericite, ce ai
îndrăznit a cugeta?”

Dionis realizează că a visat şi revine la condiţia iniţială de muritor, chiar dacă, bolnav fiind,
în delirul său continuă să creadă că este Dan şi Maria, pe care o vede la fereastra casei
învecinate, este aceeaşi din visurile sale şi că anticarul Riven ar fi maestrul Ruben.

Împlinirea cuplului în finalul nuvelei, singura operă eminesciană în care iubirea se


realizează, simbolizează faptul că iubirea e singura cale de a accede în cunoaştere”, în
aspiraţia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea supremă, iar iubirea împlinită este
numai o treaptă spre fericire:” El simţea că o oară lângă ea ar plăti mai mult decât toată
viaţa. Câtă intensivă, dureroasă, fără de nume fericire într-o oară de amor!”, sugerând
sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii ideale,
concept filozofic întâlnit şi în lirica eminesciană.

Călătoria avusese loc în vis, el redevine copistul visător Dionis, Maria, fiica spătarului
Mesteacăn, este vecina de peste drum care cântă la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven,
iar umbra se dovedeşte a fi îndrăgitul portret al tatălui său.

Mitul oniric este calea prin care Dionis se metamorfozează în călugărul Dan: „ciudat…el
visase”.

Este prezentă ideea metempsihozei (concepţie religioasă conform căreia sufletul omului ar
trăi mai multe vieţi prin reincarnare):”Sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet,
numai că moartea îl face să uite că a trăit”.

Se dezvoltă ideea timpului şi a veşniciei:” Omul are în el numai şir, fiinţa altor oameni viitori
şi trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate nemuririle ce or veni şi au trecut; omul cuprinde
un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi; şi sufletul nostru are vecinicie, dar numai
bucată cu bucată”.

Se exprimă ideea spaţiului nemărginit: numai Dumnezeu stăpâneşte nemărginirea, pentru


om spaţiul este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”.

Este prezent mitul faustian: Ruben este satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificând
sacrificiul omului superior în dorinţa de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: ”Ruben
însuşi se zbârci, barba îi deveni lăţoasă în furculiţe, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se
strâmbă şi i se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se în capul lăţos şi cornut, începu
a râde hâd şi strâmbându-se: Încă un suflet nimicit cu totul […] satana îşi întinse picioarele
sale de cal, răsuflând din greu”.

Cifra 7 este cifră mistică, care are puteri magice: ”pe fila a şaptea a cărţii stau toate
formulele ce-ţi trebuie pentru asta. Şi tot la a şaptea filă vei afla ce trebuie să faci mai
departe”.

Noutatea incontestabilă a nuvelei „Sărmanul Dionis” constă în modul original în care


Eminescu îmbină filozofia cu naraţiunea fantastică şi descrierea, transpunând în
imagini artistice un orizont ce nu există decât în puterea imaginaţiei, inexplicabil şi
necontrolabil raţional.

Proza fantastică

Tema- realitatea ca vis

Motive: cuplul, folosirea uneltelor magice (cartea, magia, numerele), motivul


umbrei,călătoria în spaţiul cosmic, lumea ca teatru.

Caracterisici ale prozei fantastice

Literatura fantastică este recunoscută ca specie literară din secolul XIX-lea.

Literatura fantastică este un tip modern de litaratură narativă caracterizat prin: mister,
suspans, incertitudine.

Proza fantastică se caracterizează prin apariţia unui element misterios, inexplicabil, care
perturbă ordinea fireasca a realităţii.

Trăsăturile naraţiunii fantastice

-existenţa celor două planuri: real-ireal; în planul lumii familiare pătrunde un eveniment
misterios, inexplicabil prin legile naturale;

-dispariţia limitelor de timp si de spaţiu la apariţia elemetului misterios/ ireal;

-compoziţia gradată a naraţiunii întreţine tensiunea epică

-finalul ambiguu

-ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a evenimentului (o lege


naturală sau una supranaturală)

-prin relatarea întâmplărilor la persoana I de către cel care le-a trăit sau de către un martor,
scrierea capătă mai multă credibilitate şi facilitează identificarea cititorului cu întâmplările şi
cu neliniştea personajului.

-pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii fantastice propune sau
sugerează diverse explicaţii pentru evenimentele relatate, explicaţii ce se dovedesc in
general incomplete şi nesatisfăcătoare.
Fantasticul –urmăreşte nedumerirea cititorului prin întrepătrunderea planurilor povestirii.

Planul real

Dionis (se visează Dan)

Riven (anticarul)

-cartea de magie

-umbra de pe perete

-visul

Planul fantastic

-Dan (călugărul)

-Ruben (infăţişare de Diavol)

-Maria

-Călătoria spre luna

-paradisul

-păcatul (se crede Dumnezeu)

-cade din paradis în realitate.

Sărmanul Dionis

Tema

-nuvelă pe tema transmigraţiei sufletului, a metempsihozei

Structură

Acţiunea se petrece pe două planuri: unul al lui Dionis, şi celălalt al lui Dan.

Primele două părţi ale nuvelei sunt distincte şi nu dau suficiente amănunte pentru a înţelege
cine pe cine visează: Dionis pe Dan (proiectându-se în trecut) sau Dan pe Dionis (pe o
traiectorie viitotoare).

În final descoperim ca Dionis este cel real iar Dan este personajul in vis.

Subiectul

O poveste dramatică a unei iniţieri în tainele mari şi ultime ale universului, de identificare cu
Dumnezeu.

Prin romantica şi fantastica istorie de dragoste a lui Dionis, Eminescu promovează ideea că
numai prin intelect omul poate penetra infinitul şi deconspira Divinitatea, dar ca individ
fenomenal nu are decât o singură existenţă reală în care viaţa şi visele nu sunt decât
paginile unei unice cărţi.

Există un singur nivel al subiectului: Existenţa lui Dionis şi a aventurii sale iniţiatice.

Noutatea incontenstabilă a nuvelei constă în modul original în care Eminescu îmbină filozofia
cu naraţinunea fantastică şi descrierea, transpunând în imagini artistice un orizont ce nu
există decât în puterea imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional.

Personaje

Dionis orfan, condamnat la singurătate, fiu al unui aristocrat, moşteneşte condiţia de paria
(nedorit, exclus) a părinţilor,preocupat de cărţi se defineşte prin aventura din vis şi
evadarea în fantastic.

Dionis (Dan)

Omul superior capabil să se înalţe spre cunoaşterea absolută dar conştient că acest lucru
este imposibil.

Tânăr intelectual, nefericit şi inadaptat social „lipsit de iubire, iubitor de singurătate”.

Este o proiecţie literară a autorului însuşi, o aspiraţie a acestuia de a năzui spre absolut,
către cunoaşterea universală.

În portretul fizic apare tânăr de o frumuseţe demonică, avea un cap cu „plete de o sălbatică
neregularitate, înfundat intr-o căciulă de miel” o faţă fină „cam trasă fară a uscată, cu aceea
dulceaţă vânătă albă ca şi marmujra în umbră”, nişte ochi moi de catifea neagră „tăiaţi în
forma migdalei” şi un surâs inocent, de o profundă melancolie”.

Ruben

Imaginea diavolului si a lui Mefisto, are natură satanică -are barba de ţap, cap leţos şi
cornut.

Maria

Imaginea îngerului, proiecţie a visurilor lui Dionis, imagine de floare albastră antiteză a
demonismului lui Dionis.

Moara cu noroc

de Ioan Slavici

-nuvela psihologica-

Nuvela este specia epica in proza, cu actiune mai ampla decat a povestirii,conflict
consistent si personaje puternic individualizate. Actiunea consta dintr-o intriga puternica cu
un conflict sustinut, materializata intr-o compozitie riguroasa,coerenta dar concisa ,care
focalizeaza, de regula, asupra unui personaj principal si are ca scop caracterizarea acestuia.

Nuvela psihologica se individualizeaza prin tipul de conflict,insistandu-se asupra celui


interior,pe schimbarile caracteriale si comportamentale ale personajului, pe devenirea
acestuia, dictata de un mediu nepropriu individului, descrisa in maniera tipic realista, “ca
felie de viata”, “dosar de existenta”.

Este tratata parvenirea individului intr-o societate pentru care nu este pregatit, pe care
doreste sa o inteleaga si sa I se integreze, acte in care esueaza, totodata dezumanizandu-se
treptat.

Analiza starilor constientizate ale personajului ne conduce spre cheia in care este indicat sa
fie lecturata o astfel de nuvela.Frica, obsesia banului, alienarea, erosul, fiecare dintre
acestea ar putea constitui tema operei, in functie de perspectiva lectorului.

“Moara cu noroc “ a aparut in anul 1881, fiind inclusa in “Novele din popor”, volum care
a dat in literatura romana un exemplu de scriere totodata traditionalista si realista.Poate fi
privita si ca o ilustrare a notiunilor teoretice sustinute de Titu Maiorescu si Junimea(“are
specific national, este autentica”).

Din punctul de vedere al autorului, se incadreaza perfect in opera acestuia, deoarece este
inca o dovada a crezului moralist al lui Slavici, o pledoarie pentru viata linistita si
cumpatata, de refuz al parasirii unei ordini prestabilite, deoarece astfel de actiuni vor fi
pedepsite de Destin.

Tema nuvelei poarta, deci, valori etice si psihologice, dorind sa demostreze ca dorintele de
imbogatire/parvenire duc la declinul moral si spiritual al individului;in locul acestora este
recomandata, in maniera conservatoare, “linistea colibei”.

Se poate sublinia si o conceptie estetica in viziune clasica:”pentru ca ceva sa fie frumos


trebuie inainte de toate sa fie bun si adevarat”(Slavici)

Subiectul este construit clasic,organizat pe momentele subiectului ,insa evitand liniaritatea,


actiunea dezvoltandu-se pe mai multe planuri in maniera romanesca,in prim-plan fiind
plasat un personaj a carui evolutie va fi urmarita pe parcursul operei. Interesant de urmarit
este jocul de alternanta a conflictelor interior si exterior, acestea potentandu-se reciproc.

Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa,infruntand situatia sociala si


economica gri in care se afla.Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate de a
asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului soacrei ,sa ia in arenda hanul
“Moara cu noroc” .

Un timp afacererile prospera, iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu,
neprimitor (“pusta aradeana”)insa cu potential.

Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va declansa
un sir de evenimente ,in urma carora Ghita se va degrada pana la dezumanizare, si va sfarsi
tragic.

Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in acest episod;se contureaza atat cel exterior
intre Ghita si Lica, cat si cel interior, al constiintei carciumarului.
Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut
intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la afacerile necurate ale
Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul
hanului este jefuit si batut, o femeie in doliu si copilul sau sunt omorati , iar toate drumurile
par sa duca spre Lica, pe urmele caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il
manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este de acord ca Ana sa il insele. Cand
realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si
face.

Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghiata il face pe
acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica.

Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care,atunci cand se intoarce la han o
omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi
este omorat de Raut,omul samadaului.

Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.Acesta


este punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura
faptelor.

Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseste de


metafora focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor.

Astfel, toate conflictele romanului se termina, se mistuie in foc alturi de protagonisti, lasand
loc cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala,
data prin batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma:”asa le-a fost data”.

Opera este consistenta, organizata in 17 capitole, circulara, deoarece incepe si se sfarseste


prin interventia batranei.

Datorita faptului ca avem de-a face cu o nuvela, nu actiunea, ci personajele dau valoarea
artistica scrierii.

Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester),fiind
rezultate ale propriilor fapte, actiuni si ganduri,actionand liber, neconstranse decat de forta
destinului.

Personajul asupra caruia focalizeaza lentila moralista a lui Slavici este Ghita,care,impreuna
cu sotia sa, Ana si Lica Samadaul formeaza “triunghiul nefericirii”.

In conturarea protagonistului se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic


(evolutia personajului) si clasicismul (viziunea de ansamblu care priveste destinele
personajelor), rezultatul fiind un personaj individualizat.

ste urmarita decaderea omului care isi paraseste mediul natal in cautarea bogatiei, a aceluia
care din bun gospodar se transforma in impatimit de bani,pentru care e gata sa renunte la
valorile morale, refuzand sa vada ca de fapt, bogatia lui era “linistea colibei”. Indepartearea
de nevasta, copii, il fac sa se trezeasca singur, coplesit de regrete, de sete de razbunare, de
manie, sentimente care, inevitabil ,duc la crima.

Aceste stari au fost induse de Lica Samadaul, personaj demonic, aflat in relatie de
dependenta cu Ghita, conducandu-l pe acesta pe drumul pierzaniei.
Ana,care era ‘prea tanara, prea asezata,prea blanda”, reprezinta un personaj-barometru
fata de atitudinea lui Ghita, ea fiind sensibila la modificarile starii acestuia si evoluand
paralel cu el in directia nefasta.

Pentru a-si contura personajele, Slavici se foloseste de toate tipurile de acracterizare, atata
directa (de catre naroator, alte personaje, autocaracterizare), cat si de cea indirectea, prin
fapte, vorbe, ganduri.

Slavici apeleaza la caracterizarea directa atunci cand sugereaza inca de la inceputul


nuvelei trasaturile dominante ale lui Lica. Samadaul,”porcar si el, dar om cu stare care
poate sa plateasca grasunii pierduti ori furati […] e mai ales om aspru si neindurat […] care
stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai”, de teama
caruia tremura toata lumea si care “stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si in oala
de varza”

Desi exercita asupra Anei o dominatie fascinanta, Lica este caracterizat in mod direct de Ana
ca fiind “om rau si primejdios”. Ana isi avertizeaza sotul ca Samadaul este periculos, fapt ce
“se vede din ochii lui, din ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata
cu dintii.”

Tot Ana este cea care la un moment dat observa o diferenta intre Lica si Ghita, contribuind
la caracterizarea amandurora:”Tu esti om ,Lica, iar Ghita nu e decat muiere imbracata in
haine barbatesti, ba chiar mai rau decat asa.”

Modalitatea principala in observatia psihologica intreprinsa de Ghita este intospectia,


autoanaliza.Cand cade in patima banilor, isi da seama ca este o fire
slaba,autocaracterizandu-se: ”asa m-a lasat Dumnezeu!Ce sa-mi fac daca e in mine ceva
mai tare decat vointa mea?!”

Caracterizarea indirectaCaracterizarea indirecta se regaseste pe tot parcursul operei.


Faptele graiesc pentru personaje.

Astfel,om harnic si cinstit,la inceput Ghita ia in arenda hanul Moara cu noroc deoarece isi
dorea sa agoniseasca atatia bani incat sa angajeze vreo zece calfe carora sa le dea el de
carpit cizmele oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor care ii va oferi de altfel si
un sfarsit tragic.

Faptul ca isi cumpara pistoale de la Arad, ca isi mai angaleaza o sluga, pe Marti, “un ungur
nalt ca un brad” si doi caini indica incertitudinea si nesiguranta care il domina dupa ce
relatiile cu Lica Samadaul se complica din ce in ce mai mult.

Gandurile lui Ghita privitor la faptul ca pentru prima oara isi dorea sa nu fi avut nevasta si
copii, sa nu fi fost legat de nimic si sa fi putut risca pentru a castiga mai mult sunt un prim
indiciu al transformarii lui Ghita intr-un impatimit.

Atunci cand isi da seama de gravitatea situatiei in care ajunge, Ghita isi face reprosuri, are
remuscari sincere si dureroase: “iarta-ma,Ano, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma
iert cat oi trai pe fata pamantului.”

Pe masura ce petrece mai mult timp la Moara cu noroc si are un mai mare contact cu Lica
Samadaul, relatiile lui Ghita cu familia sa devin din ce in ce mai reci si mai tensionate.Ana
observa ca barbatul ei este ingandurat, se instraineaza de ea si de copii, ajunge “mai de tot
ursuz”, nu mai zambeste ca inainte si se “mainie” foarte usor.
Chiar si mediul influenteaza caracterul personajelor: asezata intr-o vale, Moara cu noroc
este incunjurata de locuri rele.

Chiar numele sugereaza un topos negativ, idee sustinuta de mentalitatea rurala (“la moara
dracii macina sufletele”),iar alaturarea calificativului”cu noroc” nu face decat sa il
amageasca amarnic pe cel care vrea sa infrunte intelepciunea colectivitatii.

Hanul devine simbol al imbogatirii si va exercita influente negative asupra lui Ghita in
acelasi mod in care o va face Lica Samadaul, devenind mediul propice pentru un impatitit al
banilor.

Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea realizandu-se la


persoana a III-a de catre un narator omniscient si omniprezent.

Focalizarea externa predomina pe parcursul operei,deoarece Slavici imprumuta ipostazei


naratoare registrele stilistice ale personajelor, de aici rezulta impresia de veridicitate dar si
de stil neprelucrat ,neartistic.

Alaturi de aceasta apare si tehnica punctului de vedere sau a focalizarii interne, deoarece
povestitorul omniscient imprumuta din autoritatea sa batranei, aceasta devenind vocea
colectivitatii (a sfatului batranilor, care in lumea rurala are autoritate deplina);de aici rezulta
dimensiunea moralizatoare a nuvelei.

Modalitatile de expunere sunt folosite variat, pentru a sugera gama variata de stari si
pentru a focaliza asupra aspectelor care intereseaza.

Naratiunea este dinamizata si dramatizata prin dialog(inceputul nuvelei), apoi ritmul este
incetinit prin prezenta secventelor descriptive cu rol in descrierea cadrului naratiuni, a
conturarii portretelor.

Specifice unei opere de analiza psihologica sunt monologul interior de factura traditionalista
care reda gandurile personajului(cap IV) si monologul interior adresat,(Ghita vorbeste cu
sine,imaginand-o pe Ana ca interlocutor), cu rol de caracterizare indirecta.

Datorita acestor insertii dar si elipsei, tehnicii flash-back-ului ,naratiunea capata aspect
discontinuu,dand impresia ca ezitarile personajului se imprima povestirii si discursului
narativ, ajutand lectorul sa vibreze la situatia descrisa.

Stilul este imprimat de oralitatea ardeleneasca , asemanator lui Creanga ,mult mai cenusiu
insa,la fel ca pusta aradeana,fara savoare, ci doar sters, “sarac,cu repetarea acelorasi
cuvinte in interiorul acelorasi fraze”(T. Vianu),urmarind ritmul vorbirii.

Realizata in maniera realista, cu accente clasice, opera retine atentia prin complexitatea sa,
fiind desemnata de G. Calinescu drept “nuvela solida cu subiect de roman”,dar si personaje
pregnant conturate, dar,mai ales, in maniera tipica pentru Slavici :includerea ideii
moralizatoare ,nuvela capatand valoare de parabola a cumpatarii.

Nuvela solida, cu subiect de roman“ (G. Calinescu), “Moara cu noroc” ilustreaza epic si
estetic conceptia etica a lui Ioan Slavici, iar personajele cu destin tragic din nuvela sunt
victime ale incalcarii invataturilor stravechi. Scriitorul este adeptul unui “realism poporal”, in
conformitate cu care idea de om sarac, dar fericit, predomina in nuvelele sale.
Tema, efectele nefaste ale dorintei de inavutire, dezvaluie o problematica etica si
psihologica, iar subiectul plaseaza in centrul atentiei un personaj complex, a carui evolutie
este urmarita pe tot parcursul actiunii.

Ghita, personajul nuvelei se abate de la norma morala enuntata la inceputul nuvelei (“omul
sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, bogatia ci linistea colibei tale te face
fericit”) si de aceea va evolua inevitabil spre un deznodamant tragic. Personajul identifica
saracia cu lipsa demnitatii si prin urmare se hotaraste sa abandoneze linistea colibei din sat
si sa ia in arenda carciuma de la Moara cu Noroc, unde se va muta cu intreaga familie.
Fostul cizmar parcurge un drum simbolic, lasa in urma sate si locuri “bune” si se indreapta
spre locurile “rele”; drumul semnifica o “coborare in infern” ( descensum ad Inferos), intr-un
univers malefic, al patimilor care-l agreseaza continuu pe Ghita, depersonalizandu-l.

Afacerile carciumarului incep sa prospere si acesta incepe sa guste satisfactia castigului


cu multa usurinta a banilor, precum si bucuria ca a scapat de saracie. Dar chiar acum, la
carciuma apare un personaj ciudat, Lica Samadaul, stapanul ilegal al locurilor, fire rece,
insensibila, stapanita, un “om rau si primejdios”, asa cum bine intuieste Ana. Ghita insa desi
a inteles ca aici la Moara cu noroc, nu putea sa ramana nimeni fara voia lui Lica, nu poate
parasi locul “pentru ca-i mergea bine”. Prin urmare, cei doi vor fi prezentati in ipostaze
antitetice: personajul stapanitor (Lica) si cel stapanit de autoritatea invincibila a primului
(Ghita). Acesta din urma se simte amenintat de Samadau, de atitudinea sa de stapan
necontestat al locurilor: “Ori imi vei face pe plac, ori imi fac rand de alt om la Moara cu
noroc”.

Evolutia lui Ghita este dramatica, el traieste o drama psihologica, ce se naste din
conflictul interior al personajului – dorinta de a ramane cinstit este la fel de puternica
precum aceea de a se imbogati. Omul bun, bland, harnic, de la inceputul nuvelei, se
transforma intr-o “fire ciudata”, “neizbutind sa-si puna in acord esenta cu aparenta
existentiala decat cu pretul vietii”. (George Munteanu).

Monologul interior ilustreaza gandurile si framantarile personajului (autocaracterizare): “


Ei! Ce sa-mi fac?…Asa m-a lasat Dumnezeu!…Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare
decat vointa mea?”

Ghita se dezumanizeaza, devine fricos, las, fuge de “eul” sau real, cauta un alt “eu”,
iluzoriu, ce-l va conduce spre moarte mai mult, incepa sa se supuna (chiar daca nu asta isi
doreste) lui Lica , simtind ca are nevoie de bunavointa acestuia. De fapt, personajul
simuleaza alianta cu Lica, dar si cu Pintea, iar fata de propriai familie joaca rolul
onorabilitatii .

Stralucirea din ochii fostului cizmar, bucuria vietii se sting; Ghita “nu mai zambea ca mai
inainte, ci radea cu hohot, incat iti venea sa te sperii de el “, devine “de tot ursuz”
(caracterizare directa). Pe Ana o impinge incet incet spre Lica, fara sa anticipeze ca nu ar
putea suporta sa isi vada sotia in bratele Samadaului, iar pe sine se inpinge “pe fagasul unei
tot mai depline si tot mai urate ambiguitati de comportare“ (George Munteanu)

Carciumarul isi dezvaluie trasaturile in deosebi in momentele de maxima incordare si in


relatia cu celelalte personaje (caracterizare indirecta) cand naratorul consemneaza cu
atentie gesturile, gandurile si framantarile personajului.

Asadar imaginea lui Ghita de om onest, bland si cumsecade se destrama ireversibil; acesta
devine, fara voie, complice in jefuirea arendasului si in uciderea unei femei, la process jura
stramb, devine complicele Samadaului prin implicarea voluntara sau involuntara in afacerile
oneroase si in crimele porcarului. Carciumarul isi constientizeaza drama, are remuscari:
“Iarta-ma, Ano! […]“ dar nu este capabil sa opteze durabil. Ghita aluneca definitiv pe panta
dezumanizarii, se indeparteaza de familie, o pierde definitive pe Ana, care nu-l mai
considera “om” – carciumarul nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti.

Finalul sta sub semnul catliarsismului, focul purificand acest spatiu al deriziunii morale
(carciuma), in care crima este unica optiune durabila: Ghita o ucide pe Ana pierzand astfel
ultima iluzie despre sine, dupa care, carciumarul va fi omorat iar Lica se va sinucide.

Ghita este un personaj rotund, complex, ce traieste o drama psihologica, consecinta nefasta
a instinctului exacerbat al avaritiei, a nerespectarii moralei satului arhaic, in care este
puternic ancorata batrana mama a Anei, si potrivit careia banii nu contribuie la umanizarea
lumii, ci constituie sursa ei de pierzanie.

3 ROMANUL

Romanul începe prin a prezenta personajul ce-i dă nume: Mara, o femeie rămasă văduvă
cu, doi copii mici de crescut – Persida şi Trică – dar este “tânără şi voinică, şi harnică, şi
Dumnezeu a mai dat să aiba şi noroc”.
Mara işi iubeşte foarte mult copii şi tocmai de aceea este capabilă să facă totul pentru binele
lor, asfel ea srânge bani zi de zi pentru cei doi copii şi pentru înmormântare. Doreşte mereu
ca fata şi băiatul ei să fie deosebiţi dar pentru aceasta trebuiau să primească o educaţie
cum se cuvine şi de aceea ea decide ca pe Persida să o dea la mănăstire, iar pe băiat să-l
trimită la şcoală.
Maica Aegidia este o femeie respectată şi Mara işi lasă fiica in grija acesteia, la o mănăstire
catolică, cu o reputaţie foarte bună, din Lipova. Cu timpul Persida o consideră pe maică ca
pe un părinte spiritual iar acesta prinde drag de Persida, şi o ajută pe Mara, femeia plătind
mai puţin, ca sa aiba bani pentru Trică, acesta din urmă învăţând la şcoală.
La şcolă Trică se bate cu un coleg mai mare decât el, iar acesta, pentru a nu o face pe
mama lui să se plângă ca de obicei, se duce la mănăstire. Persida, aflând de cele petrecute,
iese fără permi-siune din mănăstire şi pleacă împreună cu Trică pe Mureşul învolburat.
Aflând de cele întâmplate Mara şi maica Aegidia aleargă în urma luntriţei, Mara murind de
spaimă iar maica Aegidia de ru-şine. Din fericire copiii sunt salvaţi de morari, iar Persida se
întoarce la mănăstire împreună cu mai-ca Aegidia iar Trică se duce cu mama lui.
Într-o zi de primăvară, un geam al mănăstirii se sparge din pricina vântului puternic, iar în
a-cel moment Naţl o zăreşte pe Persida şi rămâne încremenit.
Din acel moment viaţa amândurora cunoaşte o întorsătură radicală, Naţl neputând s-o
scoată din minte pe Persida, iar fata simţea că în sufletul ei se întâmplă ceva cu totul diferit.
Trică este trimis de mama lui la mănăstire pentru a o lua pe sora sa care se facuse mai
mare şi de care rămăsese tulburat de frumuseţea acesteia.
Pentru că Persida se plictisea stând în casă şi rostind nişte cuvinte pe care pe Mara o
tulburară, aceasta decide să meargă la Arad, unde la dat pe Trică ca ucenic, la casa lui
Claici. Şi pentru că se apropia nunta Milenei, fata cojocarului, Mara o lasă şi pe Persida
împreună cu Trică, aceasta întorcându-se singură acasă, cu o scrisoare pe care trebuia să o
dea maicii Aegidia.
Tocmai în aceste zile Naţl îşi începea cei doi ani de călătorie şi ca din întâmplare se
întâlneşte cu Persida, la nunta lui Muntenu cu Milena, care era ţinută la braţ de către
cavalerul de onoare al miresei, Codreanu, care o plăcea pe Persida.
Persida urma să se mărite cu Pavel Codreanu dar îl refuză, deoarece îl iubea pe Naţl, ea re-
primându-şi însă acest sentiment. Acest fapt îl face pe Codreanu să se însoare cu alta.
Naţl se întoarce acasă, dar cu şase luni înainte să i se termine cei doi ani de călătorie. Acest
lucru putea fi trcut cu vederea de către Hubăr şi partenerii săi, dar cum Bocioacă află ca lui
Naţl îi plăcea de Persida îl trimite pe Naţl să mai petrecă încă câteva luni departe de familia
lui. Întors din călătorie, Naţl gaseşte multă veselie la casa lui, Persida fiind de asemenea
fericită de întoarcerea acestuia.
Totul era pregătit pentru ca Naţl să devină stapân, dar Bocioacă privind în cartea lui de
călăto-rie observă ca feciorul lui Hubăr a petrecut mult timp lenevind decât muncind pe la
măcelari, lu-cruri care l-au făcut să-i amane “tăietura de maietru” a lui Naţl.
Hubăr se simţea ruşinat de fapta fiului său care căuta mereu să-i spună ceva, până în ziua
când a venit in măcelarie să-l mustre şi-l găsi la lucru cu un cuţit in mână. În clipa când a
vrut să se năpustescă asupra lui Naţl, acesta îşi aruncă cuţitul din mână şi îl împinge pe
Hubăr pentru a nu fi pălmuit, dar Hubăr cade şi se loveşte. Totul a fost interpretat de o
calfă, care se afla acolo precum că Naţl ar fi vrut să-l omoare pe Hubăr. Singura care nu a
crezut acest lucru a fost Persida care nu putea crede astfel de lucruri despre omul pe care-l
iubea. Astfel ea a început să se întâlnească, pe ascuns cu Naţl, doar in prezenţa lui Bandi,
singurul în care avea incredere Persida.
Naţl şi Persida s-au cununat pe ascuns cu ajutorul lui Trică şi a lui Codrenu (care nu o putea
refuza pe Persida), şi-au plecat împreună la Viena pentru câteva luni. Cu toate că Persida
ducea do-rul casei fiind printre străini, se simţea bine ştiind că Naţl o iubeşte şi ea îl iubeşte
pe el. Totul până într-o zi când sosi o scrisoare de la Trică în care Mara îşi ierta fiica şi o
chema indirect acasă.
Naţl se sperie de această scrisoare şi începu să facă tot posibilul pentru a nu se întoarce
acasa. Dar, în cele din urmă ei se întorc acasă, unde Persida era aşteptată de Mara şi de
Trică, iar Naţl decât de mama lui, cu tatăl fiind certat de mult. Naţl s-a văzut cu Burdea apoi
acesta din urmă îi face o vizită Persidei, care era amărâtă şi cu ochii învineţiţi după ce Naţl o
bătu. Acest lucru, bătaia, nu o putu înghiţi Persida şi hotărî în sfârşit să plece înapoi acasă,
dar împreună cu soţul ei.
Au luat cârciuma din spatele Sărăriei cu toate că la început le-a fost foarte greu, dar Persida
îşi dădea toată silinţa ca totul sa fie cât mai bine pentru amandoi. Naţl era iscodit de către
Oncea şi de Hubăroaie s-o lase pe Persida, s-o îndeprteze de el aşa cum s-ar pricepe el mai
bine. Aşa că Naţl o lăsă numai pe Persida să muncească pe când el părea mai mult a fi un
oaspete şi nu un stăpân.
Trică muncea acum la casa lui Bocioacă de unde mai de demult fusese alungat. Acum era
însă foarte bine pentru el deoarece era mâna dreaptă a lui Bocioacă şi o însoţea pretutindeni
pe Marta, soţia lui Bocioacă, şi mamă a unei fetiţe de 12 ani. Atât de mult a stat Trică pe
langa ea încât au ajuns să fie mai apropiaţi unul de celălalt fără ca Bocioacă să-şi dea
seama de ce se întâmplă. Atât de mult îl preţuiau peTrica încât Persida şi Bocioacă l-au
răscumpărat cu bani mulţi pentru a nu fi luat la război.
Naţl nu mai poate suporta despărţirea de părinţi, de avere, de o viaţă bună şi plină de huzur
şi o bate pe Persida dipreţuind-o tot mai mult pe zi ce trece. Persida nu mai suportă beţia în
care căzuse Naţl, nici bătăile sau vorbele ne la locul lor, motiv pentru care îl părăseşte şi se
duce să trăiască împrună cu mama ei care o primeşte cu braţele deschise.
Trică, aflând că nu Mara i-a plătit răscumpărarea, ci Bocioacă se decide să se înroleze în
armată pentru a-i putea plăti lui Bocioacă banii pentru răscmpărare. Totul i-a luat prin
surprinde pe toţi şi mai ales pe Marta şi pe Persida ce au făcut tot posibilul ca el să nu fie
luat la război.
Persida se întoarce acasă la soţul ei, urmând ca peste câteva zile să se nască fiul acesteia şi
a lui Naţl. În ziua aceea a venit şi Mara la Persida şi au hotărât apoi să facă tot ce le va sta
în putinţă ca Naţl să se împace cu părinţii săi şi ca maica Aegidia să fie naşa
copilului.Hubăroaie şi Hubăr l-au iertat pe Naţl şi-au venit să-şi vadă nepotul.
Hubăr era însă nemulţumit deoarece credea că nepotul său este nelegitim, dar se linişti
atunci când află că Naţl şi Persida sunt cununaţi şi că nepotul lor este legitim. Mara nu se
putea împăca cu gândul că nepotul său este botezat la catolici dar se mulţumeşte să-l ştie
sănătos.
Cu toate pregătirile pentru botez Bandi fusese parcă uitat de Persida şi de toţi (Bandi fiind
fiul nelegitim a lui Hubăr cu Reghina), şi parcă nu mai putea sta în prejma lor cât timp era
Hubăr printre ei, el urându-l pe Hubăr.
Trică s-a intors de la razboi rănit la şold, dar schimbat la caracter, era chiar bărbierit şi
pieptă-nat, iar în vocea lui se putea citi hotărârea şi maturizarea. Mara era tare fericită să-şi
vadă iar amân-doi copii la un loc.
Peste puţin timp Naţl şi Trică au devenit maieştri cu ajutorul lui Oncea şi a lui Bocioacă, ce
au închis un ochi în faţa lipsei lor de experienţă.
Persida urma să se mute în casa lui Hubăr iar birtul rămânea dupa voia ei, lui Bandi, la care
ţi-nea foarte mult. Dar Hubăr se oferă să-l ia cu el într-o călătorie la Pesta, la Viena, Bandi
acceptând această călătorie numai pentru că Persida i-o cerea.
Aflaţi singuri în cârciuma din Sărărie, Bandi şi tatăl său, Hubăr, au început să discute despre
călătorie. Tot vorbind, într-un final Bandi îl pune pe Hubăr să recunoască faptul că îi este
tată. Hu-băr nu mai are de ales aşa că recunoaşte fără ocolişuri, iar în acele clipe, Bandi,
parcă înnebunit, se năpusteşte la pieptul tatălui său şi-l lovi până ce-l omorî râzând.

Persida intră pentru a afla ce se întâmplase şi-l zări pe Hubăr la pământ şi pe Bandi râzând
în liniştea ce-i învăluia

Mara

- personaj principal de roman traditional, realist, obiectiv -

- personaj realist -

- taranul -

"Mara",de Ioan Slavici

- roman traditional, realist-obiectiv -

    Proza lui Ioan Slavici (1848-1925) contureaza o fresca a moravurilor si a


comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume in care triumfa binele si adevarul,
cinstea si dreptatea, cumpatarca si iubirea de oameni, norme etice pe care omul trebuie sa
le respecte.

    Prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, Slavici este un autor moralist, un fin
psiholog, un creator de tipologii. Dupa cum el-insusi afirma, este adept inflacarat al lui
Confucius (551-479 i.Hr.), auritorul unui sistem filozofic etic si social, cu valoroase idei
umaniste. Conceptul fundamental in etica sa il constiruie "omenia" ("jen"), adica
"respectarea omului in om".

    Dupa propria marturisire, Slavici aplica in opera sa principalele virtuti morale exprimate
de Confucianism: sinceritatea, demnitatea, buna-credinta, franchetea, cinstea, iubirea de
adevar si nu in ultimul rand, cumpatarea, declarand ca filozoful chinez este "cel mai cu
minte dintre toti oamenii care le-au dat altora sfaturi" ("Educatia morala"). Intreaga creatie
a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinta si intelepciune,
pentru fericire prin iubirea de oameni si pastrarea masurii in toate, iar orice abatere de la
aceste principii este grav sanctionata de scriitor.

    Romanul "Mara" de loan Slavici a fost publicat in 1894, in revista "Vatra", iar in volum a
aparut abia in 1906. Aceasta opera literara este "cel mai bun roman al nostru, inainte de
«Ion»", conform afirmatiei lui Serban Cioculescu si "aproape o capodopera", in viziunea lui
George Calinescu, deoarece destinul eroilor si mediul social sunt evocate cu o remarcabila
arta a detaliului si cu o mare forta de construire a ansamblului.

    Mara, protagonista complexa a romanului, un personaj eponim (care da numele


operei - n.n.) si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster), este
reprezentativa pentru conceptia artistica a lui Slavici. Fin psiholog, observator atent al
sufletului omenesc, romancierul contureaza un personaj realist, viabil, de o vigoare
surprinzatoare, care-si da seama ca banii sunt singura cale de a asigura, pentru ea si copii,
o existenta linistita, o viata demna si respectabila. Eroina este un personaj realist
traditional, deoarece este tipica pentru taranca "de peste munti si in genere al vaduvei
intreprinzatoare si aprige" (G.Calinescu), o femeie puternica, energica si cu multa
afectivitate pentru copiii ei.

    Titlul indica numele personajului principal, intrucat aceasta creatie este, mai intai,
"romanul Marei", al carei destin constituie axa fundamentala a epicii, ea fiind considerata si
"prima femeie-capitalist din literatura noastra" (Nicolae Manolescu). Pe Mara n-o
intereseaza averea, ci doar sa aiba bani, care sa-i aduca respectui celorlalti, impacarea cu
sine si o siguranta constanta pentru viitorul copiilor. Eroina se incadreaza in vederile etice
ale scriitorului, al carui deziderat era acela ca oamenii trebuie sa fie chibzuiti, harnici si
virtuosi, ea Tntruchipand un adevarat exemplu de moralitate.

    Mara Barzovanu ramasese vaduva cu doi copii, "saracutii de ei", dar era inca "tanara si
vomica" si harnica si Dumnezeu a mai lasat sa aiba si noroc", asa cum o caracterizeaza
direct naratorul omniscient. Barbatul sau, Barzovanu, fusese "mai mult carpaci decat
cizmar" si-si petrecuse viata stand mai ales "la birt decat acasa", lasandu-le copiilor o livada
de "vreo doua sute de pruni", o vie pe dealul Paulis si casa, care era a Marei, data ca zestre
cand se maritase. Mara este precupeata, deoarece isi castiga existenta din negustorie,
"vinde ce poate si cumpara ce gaseste", de marti dimineata si pana sambata noaptea ea
alearga cu marfa de la Radna la Lipova, apoi la targul cel mare de la Arad. Ca o adevarata
femeie de afaceri ("businesswoman" - N.Manolescu), Mara are un singur scop, acela de a
strange bani, conducandu-se dupa o regula specifica economiei de piata si, ca un adevarat
negustor, "vinde mai bucuros cu castig putin decat ca sa-i cloceasca marfa".

    Portretul fizic, conturat de naratorul obiectiv in mod direct prin detalii, trimite sugestiv
la trasaturile morale. "Muiere mare, spatoasa, greoaie si cu obrajii batuti de soare, de ploi si
de vant", Mara sta toata ziua, neobosita si energies, la tejgheaua plina de poame, de turta
dulce, de peste, in timp ce copiii se zbenguie "printre picioarele oamenilor".

    Trasaturile morale definitorii ale Marei decurg in mod indirect din faptele, atitudinea,
mentalitatea si aspiratiile eroinei. Femeie apriga, avand un acut simt al demnitatii umane,
se hotaraste sa stranga bani ca sa scape de saracie si sa-si creasca cei doi copii, pe Trica si
Persida, carora se straduieste sa le creeze o situatie materiala si sociala cat mai buna.
Mama iubitoare, Mara are modele de viata pentru copiii ei, pe fata vrea s-o vada preoteasa,
ca pe cea din Pecica, "o femeie minunata si dulce la fire, si bogata, si frumoasa", iar pe
Trica viseaza sa-l faca maistru-cojocar. Desi copiii apar "zdrentarosi si desculti", sunt,
totusi, "sanatosi si rumeni, voinici si plini de viata, destepti si frumosi", insa "nepeptanati si
nespalati si obraznici". Cu toate acestea, Mara este stapanita de un emotionant orgoliu
matern, mai ales ca toata ziua vede copii si oameni pe care-i compara cu "saracutii mamei"
si  atunci gandeste cu satisfactie, prin monolog interior: "Tot n-are nimeni copii ca mine!". 

    Chibzuita pana la zgarcenie, Mara face in fiecare seara socotelile, pune deoparte banii
pentru siguranta vietii cotidiene si pentru ziua de maine. La capataiul patului tine trei
ciorapi, "unul pentru zilele de batranete si pentru inmormantare, altul pentru Persida si al
treilea pentru Trica", in care pune zilnic fie si numai un creitar si mai degraba tmprumuta
banii de trebuinta pentru a doua zi, decat sa ia ceva din ciorapi.

    Intrepida (care nu da inapoi in fata greutatilor, brav, curajos, indraznet, cutezator - n.n.),
autoritara, Mara are putere de munca si o inteligenta pragmatica, insusiri izvorate, indirect,
din experienta ei de viata si de aceea nu cheltuieste cu usurinta nici pentru copiii ei, desi ii
iubeste enorm, dorind sa stranga bani suficienti care sa-i dea puterea sa invinga viata si sa-i
asigure astfel echilibrul sufletesc. Desi este zgarcita, Mara nu este lacoma, dorinta de a avea
bani nu o dezumanizeaza ca pe Ghita (din nuvela "Moara cu noroc"), eroina find mereu
motivata si animata in actiunile ei de dragostea materna si de prestigiul in societate.
Construita din lumini si umbre, Mara nu se tndura totusi sa cheltuiasca bani nici chiar pentru
educatia copiilor ei, ci gaseste mijloace de a rezolva aceasta problema prin alte cai. Din
relatiile cu celelalte personaje, reise in mod indirect, inventivitatea si abilitatea femeii de a
evita cheltuirea banilor si a-si indeplini, totodata, telul in ceea ce priveste asigurarea
viitorului celor doi copii. Cand Persida implineste sapte ani, Mara o da in grija calugaritelor,
insa nu se poate hotari sa plateasca 60 de florini pe an, asa cum se intelesese cu maica
Aegidia, desi "ar fi putut sa dea, avea de unde [...] dar n-o ierta firea sa rumpa din niciunul
dintre cei trei ciorapi". Maica Aegidia staruieste pe langa maica priorita s-o primeasca pe
fata si pentru numai cincizeci de florini pe an, ba mai intervine si pe langa domnul Hubar,
economul orasului, ca Mara sa capete arenda podului peste Mures. Ca podarita, ea obtine
un castig insemnat atat din taxele platite de trecatori, "cate doi creitari de om si cate zece
de perechea de cai ori de boi", cat si din avantajul ca-si pune masa si cosurile cu marfa la
capul podului si are vanzare buna, deoarece  pe acolo "trecea toata lumea". Cu toate
acestea, ea nu vrea sa plateasca rascumpararea lui Trica si sa-l scape de armata -"Nu dau
nici un ban!"-, ci se imprumuta de la Bocioaca "saptesprezece sute de florini", cu gandul
ascuns de a nu-i mai inapoia, mizand pe faptul ca Trica se va insura cu Sultana, fiica
mesterului, si astfel ea va scapa de datorie. Dezamagit de atitudinea mamei, Trica "se da la
Verbonc" de bunavoie, adica se inroleaza voluntar pentru razboiul din Italia, unde este lovit
in sold "de o tandara de bomba", din care cauza Mara se simte vinovata ca nu platise
rascumpararea si umbla amarata, "plangandu-se mereu de la Radna la Lipova si de la
Lipova la Radna".

    Inteligenta si dotata cu un adevarat talent pentru afaceri, ea da bani cu camata,


insa nu se lacomese, ci implica in aceasta tranzactie si pe economul orasenesc Anton Hubar,
impreuna cu care avea si arenda podului: "Ca femeie cu minte, Mara stia ca n-are niciodata
sa-si pearda banii daca face tovarasie cu Hubar. Castiga, ce-i drept mai putin, [...] dar
cresteau si ciorapii deodata cu copiii". Banii ii dau Marei siguranta de sine si respectul
celorlalti, ceea ce produce schimbari vizibile in infatisarea si atitudinea eroinei, asa cum
observa direct naratorul omniscient; "Nu mai era Mara podarita, nici precupeata, nici mai
ales vaduva ramasa cu doi copii saraci: gatita de nunta, ea se tinea drept, vorbea rar si
chibzuit, ba, pentru ca lumea sa afle, mai scapa si cate-o vorba despre supararile pe care ti
le fac datornicii".

    Fire energica si ambitioasa, Mara ascunde sub masca asprimii, o mare sensibilitate si
sufera de fiecare data cand copiii ei trec prin dificultati, fiind totdeauna de partea lor.
Plecarea Persidei la Viena impreuna cu Natl si casatoria lor secreta provoaca Marei o
profunda amaraciune, pe de o parte pentru ca fata se insotise cu un neamt (de alta etnie si
religie), iar pe de alta parte pentru ca ajunsese de rusinea satului. Cu toate acestea, Trica ii
scrie Persidei ca Mara n-o invinovateste si-i transmite ca "n-are sa-i pese de gura lumii si c-
o astept sa vie cand ii va fi prea greu", atitudine din care reiese, indirect, dragostea de
mama ce se manifesta neconditionat pentru fiica ei. Atunci cand casnicia Persidei este in
declin, Mara ii sta alaturi, fiind un permanent sprijin moral pentru fata ei si o incurajeaza sa
treaca peste greutatile ivite, peste comportamentul  violent si umilitor al sotului: "Lasa,
draga mamei! Sa nu te sperii, ca au sa treaca toate cu bine. Asta e soarta femeilor!".

    Ca si Vitoria Lipan (din romanul "Baltagul", de Mihail Sadoveanu), Mara este o 
personalitate puternica, darza, ferma si tenace, urmarindu-si indeaproape scopul. Daca
Vitoria isi pune toata energia pentru aflarea adevarului si pedepsirea vinovatilor, Mara este
preocupata de a strange suficienti bani pentru un statut social si material solid, pentru a se
simti stapana pe destinul ei. Dupa ce aduna sume importante, siguranta de sine se
accentueaza, increderea in propriile forte ii schimba atitudinea si comportamentul, "vorbea
mai apasat, se certa mai putin, calca mai rar si se tinea mai drept decat odinioara". Ii
ramasese, totusi, neschimbata, prudenta de a nu cheltui banii adunati cu atata stradanie
prin munca ei. La botezul nepotului, Mara intentioneaza sa-i dea Persidei zestrea, osciland,
descrescator, de la treizeci de mii pana la 8 mii de florini, pe care, in cele din urma, se
hotaraste sa-i dea lui Natl, dar ginerele o roaga sa-i pastreze la ea. Mara este mandra si
fericita, vadind orgoliui magulitor ca ea doar atata "voia ca lumea sa stie..." ca are bani si ca
ginerele sau a considerat ca la ea "sunt mai bine pastrati".

    Mara este "crestina adevarata", cum o caracterizeaza direct naratorul omniscient, merge
la biserica, multumeste "cum se cuvine in fata lui Dumnezeu", ii invata si pe copii:
"Inchinati-va si voi, samcutii mamei".

    Calculate si chibzuita, harnica si inteligenta, cu o mare vointa si stapanire de sine, Mara
intruneste toate virtutile ce compun viziunea etica a lui Slavici, care construieste astfel o
eroina demna de toata pretuirea si fata de care are simpatie si intelegere: "Nici ca se uitau
insa oamenii ca mai nainte la dansa. Las'ca banul te ridica si in sufletul tau si in gandul
altora, dar banul agonisit e dovada de vrednicie".

    Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifica a spatiului
ardelenesc, in toate laturile vietii omenesti. Cu o impresionanta forta a detaliului, scriitorul
construieste imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, traditiile, mentalitatea
oamenilor de etnii diferite, care convietuiesc in acelasi spatiu etic ce-i cuprinde si-i supune
pe toti: "Colectivitatea face legea pe care individul e tinut sa o respecte". (Nicolae
Manolescu)

Trasaturile prozei realiste sunt :

- inspiratia din realitate

- prezentarea veridica si obiectiva a lumii

- naratorul este omniscient (stie tot ce gandesc si simt personajele sale)

- se prezinta personaje cu o trasatura dominanta de caracter

- obiectivitatea naratiunii

- se respecta tiparele scrisului conventional

Romanul Mara, de Ioan Slavici apartine prozei realiste, deoarece se inspira din viata
targurilor de provincie , a breslelor din ardeal, de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Tema
romanului este prezentarea eforturilor unei femei vaduve dintr-un targ transilvanean,
Radna, de a obtine o pozitie sociala privilegiata intre micii negustori ai locului, prin harnicie
si perseverenta, pentru a asigura un trai mai bun copiilor sai, Persida si Trica.

Naratiunea este realizata la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv,
omniscient.

Personajul principal, Mara, este tipul vaduvei intreprinzatoare si aprige, sau tipul femeii
capitalist.Ea este energica, optimista, abordand orice noua situatie cu increderea in sfarsitul
bun. Fiica ei, Persida, este acelasi tip ca si mama ei, « o Mara juvenila », cum observa
Nicolae Manolescu.

Romanul are doua planuri : planul Marei si planul iubirii dintre Persida si Naţl. Viata de
familie a Persidei este prezentata in alternanta cu viata lui Trica in familia lui Bocioaca,
starostele cojocarilor.

1.Date despre autor:

- opera sa reprezinta un moment valoros in evolutia romanului;la fel ca in cazul lui M.Preda
si in opera lui Rebreanu, marile romane sunt anticipate de nuvele.Astfel Rusinea, Zestrea,
Itic Strul Dezertor vor constitui punctele de plecare pentru Ion, Rascoala si Padurea
Spanzuratilor;

-este scriitor obiectiv, a carui nota de originalitate consta in realizarea unor vaste constructii
epice, cu caracter obiectiv, si în orientarea romanului psihologic pe fagas realist

-formula de roman pe care o adopta Rebreanu este moderna si rezulta în primul rând, din
schimbarea perspectivei de investigatie , orientata spre obiectiv;

-“Pentru mine arta(…)inseamna creatie de oameni si de viata”(L.Rebreanu);

2.Date despre opera:

-apare in 1920, fiind considerat o capodopera ce prezinta mediul rural in maniera realista,
fara a-l idealiza;

-tema=problematica pamantului in satul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea;

-titlul este simbolic-ION=NOI;

-procesul de elaborare a romanului a fost îndelungat, autorul gândindu-se mai mult la faptul
ca a creat romanul ca o fresca a satului transilvanean din care însusi autorul s-a ridicat „ca
poet al omului teluric”(dupa cum îl apreciaza G. Calinescu)

-conflictul =central e ilustrat de lupta pentru pamant in satul traditional, unde respectul e
conditionat de posesia pamantului

=exterior(social) intre Ion si Vasile Baciu

=interior, intre glasul pamantului si cel al iubirii(constiinta lui Ion)

=conflicte secundare intre Ion si Simion Butunoiu pentru o brazda de pamant; intre Ion si
George pentru Ana , apoi pentru Florica ;

=national,in planul intelectualitatii(satul romanesc era sub stapanire austro-ungara)

=tragic dintre om si pamantul stihie;

3.Geneza

-dupa marturisirile lui Rebreanu,procesul creator a fost îndelungat si esenta lui consta în
sudarea într-o viziune unitara a trei experiente de viata:

1.prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, într-una din
primaverile tineretii sale, când iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vânat de
porumbei a observat cum un taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamântul jilav
de roua, cu înfocare, ca pe o iubita. Gestul a fost înregistrat pentru pitorescul lui în sine,
fara a i se atribui o semnificatie precisa.

2. a doua experienta i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Livia si formeaza substanta
nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de un
flacau sarac si supusa din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre tatal sau. În chip
evident aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc în Ion constituind esenta
raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte.

3.a treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu
convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, împovarat de
greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamânt. Calea sintezei între aceste
momente de viata, atesta în continuare Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al
Glanetasului, cu motivele sociale si sufletesti necesare si a faptelor apartinând, în realitatea
traita, autorilor celorlalti doua momente.

4.Compozitie si subiect:

-e caracterizat de simetria incipitului cu finalul, ce prezinta drumul care duce si iese apoi din
satul Pripas; drumul e personificat si are rolul de a limita realitatea de fictiune;

-modurile de expunere-descrierea are functie simbolica si de anticipare

-naratiunea e obiectiva si prezinta” realitatea”, intr-un stil cenusiu

-dialogul sustine veridicitatea;

a)-la nivel macrotextual, romanul e impartit in 2 volume: Glasul pamântului si Glasul


iubirii, parti ce cuprind 13 capitole cu titluri semnificative:Inceputul, Iubirea, Nunta,
Sfarsitul etc.

-din punctul de vedere al compozitiei, Rebreanu urmareste doua planuri paralele:

- primul plan surprinde viata tânarului taran Ion Pop al Glanetasului. Din viata lui se
desprind însa aspecte antagonice: dragostea lui pentru Florica, fata saraca, (fiica vaduvei lui
Maxim Oprea), si dorinta arzatoare de a obtine ca zestre pamânt mult, pe cai mai putin
cinstite. Ion cunoaste un acelasi exemplu, chiar în experienta lui Vasile Baciu, tatal Anei. El
ascunde iubirea pentru Florica si îsi disimuleaza setea de pamânt sub comportamentul unui
îndragostit fata de Ana Baciu.

-al doilea plan, paralel si interferat primului prezinta viata familiei învatatorului Zaharia
Herdelea. Herdelea, învatator de stat, depindea de autoritatile austro-ungare. El se
considera întelept si prudent, dar toate actiunile sale sfârsesc prin înfrângeri, pâna ce va fi
obligat sa ceara în scris pensionarea spre a nu fi dat afara.Acest procedeu e denumit
tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan narativ la altul realizandu-se prin
alternanta,succesiunea secventelor narative valorificand inlantuirea.

-in planuri secundare apare lupta îndârjita a lui Vasile Baciu pentru a-si apara pamântul;
lupta lui Avram pentru salvarea averii implicate într-o afacere, lupta preotului Ion Belciug
pentru a zidi biserica de piatra în satul Pripas; lupta fetelor si a familiilor lor pentru o
partida, un mariaj cât mai bun; concurenta dintre avocatii si functionarii marunti, ca si
luptele pentru o brazda din ogorul vecinului.

-b)la nivel microtextual se remarca utilizarea tehnicii contrapunctului(prezentarea


aceleiasi teme in planuri diferite, de exemplu, nunta Anei corespunde cu nunta Laurei)

Subiectul-actiunea graviteaza în jurul protagonistului, flacaul chipes, voinic, inteligent, si


vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care datorita dorintei de a se îmbogati îsi sacrifica
iubirea;

-Florica, o fata frumoasa, însa saraca asemenea lui,reprezinta simbolic”glasul iubirii” de care
Ion incearca sa uite in momentul in care se casatoreste cu Ana, simbol al “pamantului”;

-Ana , fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu, echivaleaza pentru personaj cu intrarea in
posesie a pamantului ravnit pentru care protagonistul este capabil sa sacrifice
tot.Casatorindu-se cu fata bogata, dar urata , al carei tata a consimtit sa i-o dea de sotie,
numai dupa ce a aflat ca a sedus-o si ca, în consecinta, gândul lui de a o marita cu George
Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate împlini, eroul simte ca si-a redobandit
demnitatea.

Dupa casatorie, Ion o maltrateaza pe Ana pâna când aceasta, nemaiputând suporta, se
sinucide, lasând în urma-i un copil de câteva luni, care in scurt timp moare si el. Vasile
Baciu crede ca, dupa moartea Anei si a copilului, ar putea primi pamânturile înapoi, dar
legea însa nu-l favorizeaza,iar preotul satului, Belciug, speculeaza nestiinta lor,
determinandu-i ca, dupa moarte, sa lase toata averea lor bisericii.

Între timp, Ion vrea sa recupereze iubirea pierduta, pe Florica, devenita sotia lui George
Bulbuc, care îl surprinde noaptea în curtea sa si-l omoara.

-in satul lui Rebreanu, oamenii se gospodaresc in functie de starea lor materiala, de
priceperea si temperamental lor. Alexandru Glanetasu, tatal lui Ion, n-a pastrat zestrea
Zenobiei, care avusese parintii cu avere, si s-a încuscrit cu saracia. În ograda vaduvei lui
Maxim Oprea fusesera clai de fân si grajduri în care nu mai încapeau vitele.

Saracise si ea ca vadana. Vasile Baciu, om silitor, de când s-a însurat, s-a tinut totdeauna
printre fruntasi. Vaduv acum, îl durea gândul ca va trebui sa rupa din pamânturile lui, ca sa
potriveasca zestrea Anei, când se va marita.

Si învatatorul Herdelea are necazurile lui. Si-a zidit casa pe locul bisericii, cu învoirea
preotului Belciug. Cu timpul, relatiile învatatorului cu preotul s-au racit, iar Herdelea,
împovarat cum era, se temea sa nu piarda ceea ce agonisise cu greutate. În schimb, preotul
Belciug, ramas vaduv din primul an al preotiei, a fost un om strângator si tenace. Respectat
de sateni, preotul nu sufera sa i se încalce autoritatea. Din aceasta cauza e în conflict cu
învatatorul Herdelea.

-satul lui L. Rebreanu este diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamântul
pe care îl are taranul. Patimile se nasc din saracie, din nevoia de pamânt.Este cazul lui
Ion. În Ion este înradacinata o mentalitate taraneasca, dupa care oamenii se pot numi
oameni numai în masura în care gospodaria lor este întemeiata. Aceeasi mentalitate, care
deformeaza pâna si sentimentul omeniei, o aflam si dintr-o alta situatie: Dumitru Moarcas
se pripasise pe lânga casa Paraschivei. Femeie tânara atunci, îl primise crezând ca omul,
beteag de picioare, nu mai are mult de trait, ca bruma de acere a mosneagului i-ar putea
ramâne ei. Si când, dupa 20 de ani, Dumitru Moarcas a vândut, fara stirea Paraschivei, casa
si gradina, desi îi daduse femeii o suta de zloti, a fost alungat fara mila.
Taranii lui L. Rebreanu au o vitalitate, o robustete structurala, o tenacitate aspra, care
numai la nevoie se lasa înduplecata, nu însa si înfrânta. Inteligenta se supune instinctului de
conservare, rabdarea-de asemenea, între momente de incertitudine ce rabufnesc cu
violenta.

-atât cele doua planuri principale, cât si planurile secundare ale actiunii, pun în lumina o
multime de “suflete mediocre în lupta cu drame peste puterile lor”(G. Calinescu)

5.Caracterizarea lui Ion

-este un personaj realist, tipic, ilustrand taranimea saraca ce doreste pamant;

-caracterizare directa

 naratorul(“mandru si multumit ca orice invingator, Ion simtea totusi un gol ciudat in


suflet”)

 doamna Herdelea, baiat cumsecade, muncitor, harnic, istet

 preotul Belciug, stricat, bataus, om de nimic

 autocaracterizarea surprinde prin monologul interior trairile sufletesti ale


personajului, in special cele legate de lupta dintre glasul iubirii si al pamantului;

-caracterizare indirecta

 limbajul-e respectuos cu invatatorul , preotul , dar ironic cu Vasile Baciu

 vestimentatia-conditia sociala

 comportamentul, gesturile si mimica ii tradeaza intentiile, dovedindu-se istet, silitor


si cuminte(la scoala), impulsive si violent la hora, orgolios, lacom , viclean si
razbunator…

-critica literara l-a incadrat pe Ion in tipologii diferite, uneori contradictorii:

a)E.Lovinescu, il considera “expresia instinctului de stapanire a pamantului”, un individ


viclean si plin de vointa;

b)G.Calinescu, afirma ca este o bruta sireata, nu inteligenta, idea seducerii generand-o


viclenia instinctuala specifica fiintelor reduse;

c)N.Manolescu, “Ion e bruta ingenua”deoarece traieste in “preistoria moralei”;


6.Ion-roman de tip obiectiv

 Trasaturile romanului obiectiv:

-narator obiectiv, omniscient, omniprezent;focalizare zero, viziune “dindarat”;naratiune la


persoana a III-a;

-naratorul din Ion este obiectiv, detasat, nu se implica in derularea evenimentelor, relateaza
la persoana a III-a, intr-o maniera nonfocalizata.El este omniprezent si omniscient, dirijand
destinele personajelor asemeni unui regizor care prestabileste evolutia personajelor,ele
avand un destin bine conturat, motiv pentru care in roman apar semne prevestitoare ale
destinelor personajelor( de exemplu, crucea stramba de la marginea satului), elemente ce
confera veridicitate si obiectivitate;

 Trasaturile romanului realist:

-stilul anticalofil, literatura ca mimesis,aspectul veridic al operei, legatura dintre realitatea


biografica si roman, personajele sunt tipuri;

Ion- mai poate fi interpretat si ca:

 roman social, deoarece are caracter monografic surprinzand viata rurala cu


momentele importante din existenta individului(nasterea, botezul, nunta, moartea),
diferentele sociale produse de posesia pamantului, relatiile de familie;

 roman cu tematica rurala dat fiind caracterul sau epopeic si de fresca ilustrat de
numarul mare de personaje;

 roman al esentelor(realismul esentelor), daca ne raportam la o serie de simboluri


fundamentale:crucea, copacul;

 roman de familie, structura si conditia familiei si a femeii in satul ardelean;

 roman erotic, dragostea lui Ion pentru Florica;

Caracterizarea personajului:

Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie
a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.
După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie
procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă", spre deosebire de George Călinescu ce
consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o
ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală,
caracteristică oricărei fiinţe reduse."

Trăsăturile morale ale personajului reies indirect, din faptele, gândurile şi atitudinile Iui,
precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. încă de la începutul romanului, la hora
satului se evidenţiază între jucători feciorul Iui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe
Ana cu o privire stranie, "parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut", apoi o vede pe
Florica "mai frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea." Deşi îi era dragă
Florica, Ion e conştient că "Ana avea locuri şi case şi vite multe."

Conflictul interior:

Ccare va marca destinul flăcăului este vizibil încă de la începutul romanului. "Iute şi harnic
ca mă-sa", chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia dintre el şi "bocotanii"
satului ca Vasile Baciu. Când acesta îi zice "fleandură, sărăntoc, hoţ şi tâlhar", Ion, se simte
biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează violent. De la început, Ion este sfâşiat de două
forţe, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă acestor două patimi.

Patima pentru pământ îl macină pentru că "pământul îi era drag ca ochii din cap". Fiind
dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă impetuoasă, un
temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului,
dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar,
setea pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un
personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea
scopului de a avea pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o
chemare, copleşindu-1." Altă dată, Ion exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."

După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales
voinţei imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, săruta pământul, iar faţa "îi
zâmbea cu o plăcere nesfârşită". Estt a doua ipostazăa lui Ion, când se vede "mare şi
puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori".

Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra căruia îşi exercită
energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea. După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui
Ion e rece, distantă, cinică, refuză să discute cu ea şi-i spune că va vorbi numai cu taică-
său. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semeţ şi cu nasul în vânt",
sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea
pământul la care atâta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu
pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl
surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare
dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în clipa
imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o
muiere...".

Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt
cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirma că
"în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o Ia
spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este
vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie
între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. însuşindu-şi pământul pe căi
necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul Iui fiind perfect motivat moral şi
estetic.

Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuit sufletul lui Ion, iubirea
pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorât de
George, care îi prinde pe cei doi în flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica rămâne singură şi
de ruşineu satului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face
vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând
liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului
îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care
este adunat tot satul, iai drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit.

Eseu argumentaţiv: condiţia ţăranului într-o operă epică

Ion de Liviu Rebreanu. Ion

Variante de text-suport: Moromeţii de Marin Preda, Baltagul de Mihail Sadoveanu etc.

Formularea     ipotezei                 

 Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social-istorice ale secolului al XlX-
lea, realismul se impune ca termen pentru o nouă orientare estetică, definită ca expresie a
banalitaţii cotidiene.

- realismul                 

Curentul se caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării


personajelor şi a circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un
produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă.
Profund influenţat de pozitivismul timpului şi de ştiinţele naturii, cu contribuţia
revoluţionară a lui Ch. Darwin, realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra
lumii. Destinul uman este supus unor legităţi precise şi unei cauzalităţi adesea previzibile.
Cu toate acestea, după cum afirmă criticul Silviu Angetescu, factorul iraţional al vieţii şi
principiul sensibil continuă să participe la mecanica existenţei. Probabil că tocmai acest
aspect conferă substanţă şi profunzime eroului prozei realiste.

Argumentarea

- proza de inspiraţie rurală

Intr-o ţară în care civilizaţia tradiţională, arhaică a dominat secole de-a rândul, figura
ţăranului a reprezentat o sursă de inspiraţie majoră. loan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Marin Preda sunt scriitorii care oferă reperele unei tradiţii solide în evoluţia prozei
româneşti de inspiraţie rurală.

Construcţie epică în proză, de mare intindere, cu o acţiune complexă la care participă un


număr mare de personaje, supuse unor conflicte puternice, romanul îşi găseşte exprimarea
plenară odată cu realismul. Creator al romanului realist modern în literatura română, Liviu
Rebreanu se dezice de realismul care copia sincer, fidel şi fotografic lumea şi cere ca
romanul să se îndrepte spre un realism al esenţelor. Scriitorul trebuie să pătrundă dincolo
de scoarţa realului, acolo unde clocotesc patimi şi instincte devastatoare. Formula aceasta
îşi găseşte expresia în romanul Ion, a cărui apariţie, în anul 1920, marchează un moment
decisiv în evoluţia literaturii române.

- problematica  ţărănească  

Roman de tip obiectiv, Ion face parte dintr-o proiectată trilogie pe tema pământului şi a
condiţiei ţăranului, urmărită în toata complexitatea ei. Primul roman, Ion, prezintă drama
ţăranului ardelean, care trăieşte într-o societate pentru care pământul e, mai mult   decât
un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale.

Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul generic
al ţăranului ardelean, dar şi de a sugera evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic
individualizat. Al doilea roman al proiectatei trilogii este Răscoala, consacrat dramelor
ţărănimii din Regat, dar al treilea roman, care urma să complice problematica pământului cu
cea naţională în Basarabia, a rămas în stadiul de proiect.

Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta ca


mimesis, urmărind prin această generalizare tocmai o reprezentare mai cuprinzătoare a
vieţii, oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii şi a veridicităţii.

-tipologia taranului-

Ion al Glanetaşului se situează la intersecţia mai multor tipologii realiste. Din punctul de
vedere al categoriei sociale, el este tipul ţăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăşte
din convingerea că acesta îi susţine demnitatea şi valoarea în comunitate. Din punctul de
vedere al categoriei morale, Ion este tipul arivistului, înrudit cu Julien Sorel, cu Dinu
Păturică sau cu Tănase Scatiu, cei fără scrupule morale, ce folosesc femeia ca mijloc de
parvenire.

-conditia taranului-

Personajul eponim al romanului aparţine clasei ţăranilor săraci, care se confruntă cu


ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. încercarea disperată a lui Ion de a dobândi
pământ nu mai poate fi privită, în aceste condiţii, doar ca expresie a lăcomiei, ci mai ales ca
expresie a dorinţei de a scăpa de eticheta înjositoare de sărăntoc şi de umilinţa de a repeta
soarta tatălui său, care se învârte pe lângă cei bogaţi ca un câine la uşa bucătăriei.
Conştientizând organizarea socială nedreaptă, Ion înţelege şi că toate calităţile sale nu sunt
suficiente pentru a-i schimba statutul, aşa că trebuie să găsească pârghiile de a se impune,
ignorând atât sentimentele, cât şi criteriul moral. Drama lui Ion se desfăşoară între doi poli
evidenţiaţi încă de la nivelul structurii romanului. Glasul pământului şi Glasul iubirii
reprezintă „vocile" interioare care motivează acţiunile personajului. Dorinţa de a avea
pământ intră în contradicţie cu iubirea, conflict enunţat încă din scena horei, când o joacă
pe Ana, dar priveşte cu dor la Florica. După ce intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu,
Ion descoperă că altceva trebuie să fie temelia şi revine la pasiunea iniţială pentru frumoasa
fata a Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc. Nicolae Balotă observa, ca un tipar al
eroilor rebrenieni, că o primă aspiraţie este deturnată din calea sa de una secundă,
întotdeauna de ordin erotic.

-mediul, factor Modelator-

Mediul social în care trăieşte Ion este, fără îndoială, un factor modelator, care exercită o
presiune autoritară asupra personajului, observaţie valabilă pentru toată proza realistă,
după cum susţine şi Silviu Angelescu. Din acest punct de vedere, flăcăul repetă într-o
oarecare măsură metoda socrului său şi dobândeşte averea prin căsătorie. Asemănările se
opresc însă aici, căci Vasile Baciu îşi iubise nevasta, pe când Ion face din Ana o victimă
tragică a brutalităţii sale. Tatăl Anei nu este nici el o excepţie în lumea satului, unde o
însurătoare dezinteresată ar fi o adevărată înstrăinare de la legile care guvernează familia
rurală şi unde toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion (G. Călinescu).

Totuşi, Ion este un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, care contrazice
stereotipia de mecanism a vieţii satului. In tot ceea ce face Ion există o exagerare, o
încălcare a măsurii, „un factor iraţional" determină deplasarea tipicului spre atipic.
Impresionează la erou o psihologie a frustrării, deopotrivă socială şi sentimentală, care se
manifestă cu forţă stihială. In ciuda brutalităţii sale incontestabile, Ion dezvăluie o
psihologie frământată de ceea ce Hegel consideră sursa stărilor conflictuale din orice roman:
„proza realităţii" şi „poezia inimii".

Scena care evidenţiază prezenţa „factorului iraţional" este cea care explică chiar geneza
romanului: sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaş la
picioarele căruia se zbate un balaur. în pragul desprimăvărării, ţăranul are asupra pămân-
tului o percepţie cvasierotică, văzând în delniţele sale imaginea unei ibovnice ispititoare.
îngenuncheat în gestul mistic al sărutării pământului, Ion simte fiorul rece, iar lutul îi
ţintuieşte picioarele şi îi îmbracă mâinile cu nişte mânuşi de doliu. Este cuprinsă în această
scenă întreaga ambivalenţă Eros - Thahatos şi este concentrată soarta eroului, prizonier al
nefireştii patimi pentru pământ. în secvenţa epică imediat următoare se petrece un
eveniment crucial pentru destinul personajului. Când Ion află că Florica se mărită cu
George, se simte ca şi cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniţă de pământ. Din acest
moment se poate vorbi despre Ion ca despre „un posedat al posesiunii", a cărui fixaţie
maniacală provoacă turbulenţe. Pământul şi iubirea îi vorbesc la un moment dat cu acelaşi
glas, nu mai au voci distincte, iar polifonia aceasta precipită drumul eroului spre moarte.

Moartea apare ca unică soluţie de ieşire din impasul în care ajunge destinul personajului. O
violenţă de esenţă naturalistă răzbate din această scenă, în care sângele lui Ion se întoarce
în pământul care i-a fost mai drag decât o mamă.

-Concluzii-

Condiţia ţăranului, ilustrată în romanul Ion, îşi găseşte o replică peste timp în romanul
Moromeţii. Naturii primare, tumultoase, a lui Ion i se opune llie Moromete, cel din urmă
ţăran, fire histrionică şi contemplativă, care nu mai luptă pentru a stăpâni spaţiul, ci pentru
a scăpa de teroarea timpului. Autorul de metodă realistă desfăşoară o forţă demiurgică nu
numai pentru a înfăţişa cititorului o lume supusă cauzalităţii, ci şi un personaj a cărui
mecanică a existenţei scapă logicii perfecte, pentru că înglobează factorul iraţional