Dochita I.

Ionut Sorin
Curs Zi, anul II

CATEVA SCURTE OBSERVATII DESPRE

„RETORICA” LUI ARISTOTEL

Aristotel este fara indoiala, unul din cei mai mari filozofi si ganditori ai lumii, fie ea
antica, moderna sau contemporana.

S-a nascut in 384 IH in Grecia in Stagira. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al
Macedoniei. Preocuparile familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungand la
Academia lui Platon. Va sta 20 de ani elev si profesor, a tinut prelegeri din filosofie. Ca si Platon,
mentorul sau, s-a aplecat asupra cercetarii tuturor problemelor si nevoilor cetatii, dandu-le o
interpretare originala si profunda. Va pleca in anul mortii lui Platon in Asia Mica si in statele
grecesti din jur.

In anul 342 IH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educatia
fiului sau Alexandru. Dupa ce ajunge Alexandru rege, Aristotel revine la Atena si isi deschide
propria scoala filosofica langa fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala – liceu (Lykeion). Se
va numi si scoala peripatetica – de la obiceiul din scoala de a se discuta filosofie plimbandu-se
printre sirurile de coloane.

Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizand logica,

etica, retorica, economia politica, poetica, psiholog , al naturii. Opera sa filozofica si stiintifica
este vasta, cuprinzand probleme de politica si morala, de metafizica si fizica, de estetica sau de
retorica.

Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si

adancimea, prin contributiile originale. In toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de
stiinta, impresionand prin eruditia sa.

Aristotel a fost militar, profesor (printre altii, la curtea lui Alexandru cel Mare) si om
politic – circumstante in care observa cat de important este de a sti sa vorbesti in public (de
altfel, nu ai fi putut indeplini o functie publica daca nu erai un bun retor, un bun orator).

In fond, „retorica” este arta de a vorbi in public (acesta fiind sensul initial al

cuvantului grecesc „ritotiki”).”In vechime retorica era o stiinta care se invata cu multa
seriozitate, iar ambitia multora era sa fie buni oratori, fiindca numai asa puteau dobandi functii
inalte in conducerea statului”. Hesiod, spune in versurle sale ca sfatul chibzuit al unui vorbitor
poate calma spiritele si aduce liniste intr-o comunitate. Grecii recunosteau inca din perioda
homerica puterea de convingere a cuvantului.

Sau, intr-o alta forma deosebit de elocventa, „grecii erau o rasa cu un inalt spirit
politic, dar si cu o tendinta litigioasa, astfel ca artele discursului erau un bun mijloc univaesal de
influentare, ca si in demonstratiile moderne”.

In acest sens si scop, Aristotel scrie „Retorica”, o lucrare cu puternice tendinte

practice si pedagogice – nu este , deci, un opus filozofic si nici nu are aceasta pretentie. Fiind un
fin observator al psihologiei oamenilor, Aristotel a analizat o multime de discursuri ale oratorilor
vremii si a scos in evidenta care erau tehnicile discursului si care erau metodele de a convinge si
a ajunge la influenta dorita a publicului.

Aristotel recunoaste importanta recurgerii la emotie, insistand asupra ideii ca ea

trebuie produsa de discursul insusi si nu prin „nascociri fundamentale”, frecvente in tribunalele

grecesti. Dar, accentul pus de Aristotel in „Retorica” sa este pe cel al argumentarii, al

elementului argumentativ. Analizand retorica alaturi de dialectica, Aristotel sustine teza conform
careia retorica si dialectica sunt in acelasi raport cu stiinta.

In principiu, retorica este considerata o parte sau o sectiune a dialecticii.

Ea este o parte a dialecticii, in sensul ca trateaza argumentele ce nu presupun

cunoasterea vreunei stiinte speciale si care pot fi urmarite si folosite de orice om inteligent (spre
deosebire de demonstratia de tip stiintific, care presupune si o cunoastere speciala initiala).

Oratoria, ca si dialectica, poate trata orice subiect, dar in practica, ea este destinata cu
precadere subiectelor asupra carora delibereaza.

„Ea este o arta a dialecticii si a studiului caracterului uman, care

poate fi numita mai adecvat politica”, lundu-si forma din prima si continutul din a
doua. In cazul lui Aristotel, politica revine in sfera comunicarii si a dezbaterii la nivelul
cetatenilor cu aceleasi drepturi. Deci, relatia dintre politica si retorica se fundamenteaza pe
conditii politice favorabile si pe dialogul social. Aceste elemente erau deja evidente in cadrul
functional al institutiilor politice ale Atenei, precum tribunalul sau Adunarile. Pentru structura
Retoricii, institutiile democratiei vor reprezenta elementele determinante care vor influenta
diviziunea genurilor retorice in demonstrativ, judiciar si deliberativ. Pe baza acesti statut, atat
vorbitorul cat si auditorul Adunarilor urmeaza un scop politic: dobandirea fericirii, scop al
tuturor actiunilor.
Asa cum bine s-a exprimat si David Ross, aceasta conceptie aristotelica despre

retorica se datoreaza in mare parte lui Platon care, in „Phaidros”, o defineste ca fiind o stiinta
filozofica bazata pe dialectica si psihologie si care, de asemenea, se datoreaza exercitiilor de
retorica din Academie, facute in spiritul acestora.

Tot in „Phaidros”, Platon, recunoaste puterea persuasiva a cuvantului, dar va

propune o abordare mai teoretica in legatura cu discursul. Dialogul „Phaidros” descrie

discursul subforma unei structuri unitare, analoaga corpului omenesc:”........orice discurs

se cuvine sa fie alcatuit asemeni unei fiinte vii: sa aiba un trup care sa fie
doar al ei, astfel incat sa nu-i lipseasca nici capul nici picioarele; sa aiba
deci o parte de mijloc, si extremitatile, menite sa se potriveasca unele cu
altele si toate cu intregul”. „Mai intai vine, asa cred, preambul, pe care
trebuie sa-l rostesti, la inceputul discursului. In al doilea rand, un fel de
expositio cu marturiile ei; in al treilea rand dovezile, iar in al patrulea
rand argumentele verosimile. Mi se pare ca omul acela din Bizant, cel
mai stralucit mester in ale oratoriei, mai vorbeste si de confirmatie si de
reconfirmatie”
Platon afirma ca cel ce invata mestesugul retoricii are nevoie sa cunoasca in adancime
sufletul uman si tipurile de discurs specifice acestuia. Retorul care isi propune o discutie avand
ca subiect dreptatea sau iubirea, trebuie sa aiba in vedere in special o cunoastere unitara a
omului, a societatii si a stiintei.
In concluzie, rolul oratorului este de a concepe un discurs pe cale rationala, cu scopul

de a fi persuasiv. Constructia unui discurs de acest fel are nevoie atat de „darul vorbirii” , cat
si de „stiinta” si „truda”.

Aristotel se exprima foarte clar: „retorica este puterea de a vedea

posibilele cai de persuasiune a oamenilor cu privire la orice subiect dat”

Persuasiunile sunt de doua feluri: extratehnice, care exista deja si nu trebuie decat

folosite si cele tehnice, care trebuie inventate de orator. Persuasiunile tehnice sunt divizate in

trei specii: cele raportate la caracterul oratorului (adica acele procedeee ale discursului, prin
care retorul determina auditoriul sa-si formeze o parere buna despre caracterul sau), apoi cele ce

vizeaza cresterea emotiei in auditoriu si cele care conduc la dovada exclusiv prin forza
argumentului.

Scopul oricarui discurs este obtinerea credibilitatii, deoarece oratorul trebuie sa fie

„demn de incredere”. Obtinerea credibilitatii este cheia oricarei actiuni practice, iar
caracterul, patosul si discursul sunt cele trei elemente necesare pentru a obtine
convingerea. Un orator persuasiv trebuie sa fie in primul rand credibil din punct de vedere

etic; trebuie apoi sa miste afectiv auditorul, iar in al treilea rand, pentru a nu cadea in
demagogie ieftina, trebuie sa argumanteze si sa convinga rational.
Teza fundamentala a lui Aristotel (care provine de la Platon) este ca adevarul, chiar si
in cazul argumentarilor retorice, are mai multa forta persuasiva decat falsul. Cu alte cuvinte,
numai datorita lipsei de instruire in ceea ce priveste dovezile, si nu din pricina vreunei deficiente
de fond a artei retorice, pledantii, desi spun adevarul, sunt invinsi de adversari care nu au
dreptate, dar sunt mai experimentati sau abili.
Retorica ca si dilectica, are capacitatea de a persuada contrariile.
Prima definitie a retoricii: retorica este mai putin arta de a persuada, cat arta de a
descoperii tot ceea ce, intr-un caz dat, comporta ceva persuasiv (asa cum medicina este mai putin
arta de a vindeca, decat arta de a trata un bolnav suferind de o afectiune anume). Aristotel
distinge persuasivul real de cel aparent.
Caracterul oratorului este determinat fie de personalitatea morala a vorbitorului, fie de
impresia pa care o face asupra auditorului. Impresia morala are o mare eficacitate, dar trebuie sa
fie produsa prin discurs pentru a fi retorica. Dispozitia auditorilor depinde de pasiunile pe care
vorbitorul le induce in sufletele lor. Judecata ascultatorilor este diferita, dupa cum li se inspira
bucurie sau tristete, prietenie sau ura.
Aristotel analizeaza, mai intai, aceasta a treia specie de persuasiune si arata ca se

compune din doua subspecii: exemplul, care este corespondentul in retorica al inductiei logice
(demonstratia, caracterul pe care il simuleaza oratorul si pasiunile pe care le induce auditorului),

si entimema, corespondentul in retorica al silogismului (ale carui premise sunt uneori

necesare, insa cel mai adesea sunt verosimile), al demonstratiei logice. El este primul care a
expus teoria acestui mod de rationament. Metoda entimemei este cea prin excelenta adoptata de

retorica. „Argumentele prin exemplu nu sunt mai putin convingatoare, insa

entimemele smulg mai multe aplauze”.
Aristotel face o deosebire importanta intre elementele retoricii si silogismele
dialecticii. Unele dintre aceste argumante sunt de domeniul retoricii sau dialecticii, dar altele sunt
de domeniul altor arte. Dar cu cat imprumutam de la alte arte premisele lor, cu atat depasim
limitele retoricii si ale dialecticii. Premisele retoricii si dialecticii determina locurile specifice sau
specii, pe cand cele ale altor arte, construiesc locurile comune.

Retorica distinge trei genuri care corespund celor trei feluri de auditori: spectatori,

judecatori ai trecutului, judecatori ai viitorului. Ca spectator: auditorul nu are

decat sa aprecieze talentul oratorului. Ca judecator, judeca lui poarta asupra trecutului sau a

viitorului (cum face membrul Adunarii). In genul deliberativ sustinem sau

combatem, in genul judiciar aparam sau acuzam,in genul epidictic laudam
sau blamam. „Timpurile”acestor trei genuri sunt diferite: deliberam a ceea ce se cuvine facut
in viitor, judecam in legatura cu trecutul, laudam sau blamam actiuni prezente. Scopurile fiecarui

gen se constituie intr-o tripla diferentiere: deliberativul nu are in vedere decat utilul sau

daunatorul; judiciarul vizeaza dreptul sau nedreptul; epidictul tinteste spre nobil sau
rusinos. Cele trei genuri au si locuri comune: posibilul si imposibilul, universul si individualul,
marele si micul.
Nu sustinem si nu combatem decat in privinta bunurilor si a relelor. Aristotel le
distinge pe acestea dupa locul comun al posibilului si al imposibilului.
Nu deliberam asupra scopului, ci asupra actiunilor care ar putea permite atingerea lui.
Aceste mijloace sunt utile, iar utilul este bun. Trebuie, asadar, sa descoparim locurile comune in
legatura cu binele si cu utilul.

Aristotel mentioneaza ca scopul oricarei deliberari este fericirea, propunand mai

multe definitii ale fericirii: traiul bun insotit de virtute, dobandirea unei vietii agreabile,
prosperitatea bunurilor si a sclavilor, cu facultatea de a pastra pe unele si de a le folosii pe
celelalte, suficienta mijloacelor de existenta. Partile constitutive ale fericirii sunt: originea nobila,
bucuria de a avea copii, un numar mare de copii, un numar mare de prietenii, virtutiile corporale
(frumusetea, sanatatea,aptitudinea agonistica, onorurile, virtutea, reputatia, vigoarea), batranetea
frumoasa. Posesiunea simultana a bunurilor interioare si a celor exterioare (a celor referitoare la
corp) produce autarhie. Filozoful mai adauga acestor enumerari norocul si abilitatea de a
conduce.

Un scurt perambul ne aminteste ca deliberativul trebuie sa aiba in vedere interesul.

Interesul este ceea ce mentine forma de guvernamant. In fiecare forma de guvernamant, decizia
corpului suveran este suprema, iar corpul suveran este diferit dupa formele de guvernamant, pe
care se cuvine sa le cunoastem. Aristotel se limiteaza in Retorica la un scurt rezumat, si nu
mentioneaza decat constitutiile existente sau care au existat deja, chiar daca face trimitere la
Politica, unde este expusa in detaliu clasificarea constitutiilor. Si asta, numai pentru ca retorica
nu trebuie sa cerceteze ceea ce ar trebui sa fie, ci trebuie sa se multumeasca la analiza a ceea ce
este deja.
Modul argumentului care trebuie folosit este dictat de circumstantele in care lucreaza
oratorul – trebuie sa tina cont ca oamenii carora li se adreseaza nu pot urmarii un sir prea mare
de argumente logice, de rationamente, de silogisme. Aceasta observatie a lui Aristotel este
pertinenta si perena; astfel, dupa o serie de studii ale unor psihologi americani contemporani, s-a
ajuns la concluzia ca un om normal nu poate fi atent si nu poate retine mai mult de 4-5 idei forte,
argumente rational sustinute de catre un alt vorbitor.
In conceptia lui Aristotel, un bun orator va folosi inlantuiri scurte de argumente, iar,
in loc sa deduca premisele in principiile prime, el va considera ca acestea sunt adevarate, atunci
cand pot fi accentuate dupa toate aparentele.

Evenimentele sunt de doua feluri: argumente specifice, ce trateaza

subiectul unor stiinte si argumente generale, extrase din domeniile in care ele se afla.
Retorul foloseste cu precadere argumente specifice, care au o mai mare putere de convingere, de
persuasiune, dar poate folosi si argumente general valabile.
Aristotel distinge trei ramuri ale retoricii: oratoria practicata de consilier, cea a
avocatului, si oratoria de prezentare, de elogiere a unui lucru existent in prezent.
Aristotel remarca cu ironie ca oratorul politic poate accepta ca fiind nedreapta cauza
pentru care pledeaza, dar el nu poate adminte sub nici o forma ca ea nu este oportuna.
La fel, avocatul accepta ca s-a cauzat un prejudiciu, dar clientul sau nu a incalcat
legea niciodata.
De asemenea, elogiatorul poate accepta ca subiectul elogiului este inconstient de
propriul interes, insa trebuie sa pledeze cu orice pret pentru probabilitatea sa morala.
Aristotel continua indicand tipurile de argument potrivite oratoriei politice, declararii
si pledoariilor din curtile judecatoresti, cu o anexa referitoarela dovezile „extratehnice”
mentionate deja. Continutul acestor capitole reprezinta o filozofie morala si politica populara, a

bunului-simt, Aristotel sustinand ca dialectica oratorica este ceva aproape natural. „Atata

timp cat cineva incearca sa construiasca dialectica sau retorica nu ca

deprinderi practica, ci ca stiinte, el nu face altceva decat sa anuleza in
mod inconstiient caracterul lor natural. Procedand astfel, le transforma in
stiinta cu un obiect precis de studiu, si nu in stiinte ale simplelor
argumente”
Explicatii despre diferitele stratageme ale meseriei de avocat (intrebuintate uneori si
azi), asa cum ar fi trecerea de la legile scrise la cele nescrise, s.a.m.d., le intalnim in ultimul
capitol al Cartii I – aici se ilustreaza acea trasatura a retoricii remarcata de Aristotel de a

„demonstra contrariile”
Capitolele 12-17, Cartea a II-a, formeaza o sectiune ce trateaza despre „caracter”,
adica se ocupa de caracterele pe care ne asteptam sa le gasim in auditoriu, dupa cum membrii sai
sunt tineri sau batrani, sau dupa cum au sau nu membrii anumite daruri inascute – oratorul
trebuie sa-si adecveze stilul in functie de auditoriu, pentru a produce in cei care il asculta

emotiile dorite de ei si de el.

In Cartea a III-a, Aristotel discuta despre stil , care trebuie sa siba drept virtutii

permanente si fundamentale claritatea si adecvarea la subiect. Stilul nu trebuie sa fie nici

mediocru nici pompos.
Stilul are o legatura directa cu alegerea cuvintelor, claritatea fiind asigurata prin
folosirea cuvantului obisnuit si potrivit pentru exprimarea gandului. Tonul trebuie ridicat sau
coborat in functie de demnitatea subiectului, dar acest lucru trebuie sa fie facut aproape
neobservat, discursul trebuind sa isi pastreze caracterul de naturalete.
Trecand la problema planului discursului, Aristotel afirma ca partile esentiale ale unui

discurs sunt in numar de doua: expunerea situatiei proprii si demonstrarea ei. Dar

consimte ca diviziunea isocratica a discursului in: exordiu, expunerea situatiei,

dovada si peroratie, este una valabila, tratand cele patru parti ale discursului din perspectiva
celor trei tipuri de oratorie: politica, juridica si declamatorie.
In concluzie, putem spune ca dezvolatrea pe cele doua planuri, care Aristotel o
propune in Retorica, (adica filozofic si politic) reprezinta o sinteza de avengura ce intentioneaza
reconsiderarea filozofica a retoricii, nu o expunere descriptiva a traditiei de pana atunci.

„Retorica” a fost scrisa de Aristotel in scopuri pur practice. El a vrut si a reusit sa

scrie un manual al oratorului. Chiar Aristotel declara ca nu este un deschizator de drumuri in
materie si nici nu vrea sa fie considerat astfel. Desigur ca stilurile si conceptiile despre oratorie s-
au schimbat in timp, dar o parte din sustinerile lui Aristotel mai sunt general valabile.

Din aceste motive, lectura „Retoricii” ramane deosebit de instructiva.