1.

FUMĂRIŢA – Fumaria officinalis

Denumire stiintifica: Fumaria officinalis din familia Papaveraceae

Fumăriţa (Fumaria sp.), este o plantă medicinală consacrată pentru medicina populară
românească. În tradiţia fitoterapeutică de la noi această mică vegetală, are reputaţia de a fi
cel mai puternic elixir al tinereţii.
Denumiri populare: corcodan, fierea pământului, fumăriţa, fumul pământului, guşa
porumbelului, iarba de curcă, iarba fumului, saftarea.
Habitat: Întâlnită în Europa şi Marea Britanie, în special în lanuri.
Caractere de recunoaştere
Planta: Specie ierboasă, anuală, înaltă de 10—30 cm, tufoasă de culoare verde-deschis;
rădăcină: pivotantă; tulpină: dreaptă, ramificată de la bază, glaucă, slab brăzdată; frunze:
peţiolate, bipenate, cu segmente înguste de 2—3 mm, liniare; flori: lungi pînă la 9 mm, în raceme
terminale, sunt pintenate; caliciul din 2 sepale caduce, corola din 4 petale inegale, roze cu vîrf
purpuriu, petala superioară fiind terminată cu un pinten; fruct: globulos, de circa 3 mm, fără
miros, gust amar, sărat, neplăcut.
Recoltare: Perioada optimă de recoltare este în lunile mai-septembrie când este înflorită. Se
taie cu cuţitul sau cu secera întreaga parte aeriană a plantei sau dacă terenul e moale se smulg
plantele şi rădăcina se îndepărtează ulterior.
Compoziţie chimică: planta conţine acid fumaric (flavonoid antiinflamator benefic pentru
circulaţia sângelui), circa 30 de alcaloizi (cei mai importanţi fiind protopina, criptopina şi
coridalina), derivaţi fenantenici (bulbocapsina, dicentrina), tanin, rezine, mucilagii, substanţe
amare şi săruri minerale.

Indicaţii terapeutice

În terapeutică se foloseşte întreaga plantă, în afară de rădăcină. În tradiţia populară

fumăriţa se folosea la boli de piele (bube dulci, pecingine, etc), de stomac şi de splină. Cu
decoctul se trata gingivita, clătindu-se gura cu ceai, ţinându-se în gură, iar ceaiul se lua
pentru curăţirea sângelui. Fiartă în lapte se întrebuinţa la boli de dinţi, iar în apă pentru
sifilis.
Fumăriţa are diverse acţiuni farmacologice: aperitiv, astringentă, antiinflamatorie,
calmantă, cicatrizantă, depurativ, hipnotică şi tonică. Vindecă afecţiunile biliare. Dacă se ia
timp de 10 zile întăreşte organismul, dar dacă se ia mai mult de 10 zile atunci ajută în gută
sau celor graşi să slăbească şi să subţieze sângele.
Fitoterapia tradiţională şi cultă, foloseşte, în scopuri oficinale, părţile aeriene ale fumăriţei.
Proprietăţile atribuite de tradiţie ierbii de fumăriţă (diuretice; depurative, stimulente ale funcţiei
hepatice, biliare şi gastrice; tonice asupra metabolismului), au fost confirmate de cercetările
ştiinţifice.
Cercetările moderne efectuate asupra fumăriţei, au scos în evidenţă, acţiunea hipotensivă,
antispastică şi stimulatorie asupra respiraţiei şi a inimii (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun).
Asupra inimii, preparatele pe bază de fumăriţă acţionează pe două căi; ca relaxant miocardic –
prin efectul alcaloizilor şi ca antagonist al serotoninei – prin acidul fumaric şi a derivaţilor
fenantrenici (bulbocapnina şi dicetrina). Împreună cu traista ciobanului, fumăriţa reglează
tensiunea arterială, atât dacă acesta e prea mică cât şi dacă e prea crescută, fluidifică uşor sângele,
optimizează funcţia cardiacă şi ajută la combaterea aterosclerozei.
Alte cercetări recente, au evidenţiat efectele diuretic-depurative, antispastice biliare şi generale,
coleretice şi colagoge, antialergice, antidermatopactice şi antiacneice (Ovidiu Bojor, 2003).
Asupra sistemului nervos, alcaloizii din fumăriţă acţionează în tandem, exercitând atât un efect
stimulent cât şi unul calmant (sedativ).
Graţie tuturor acestor proprietăţi, fumăriţa poate fi utilizată în diverse afecţiuni, ca:
- boli cutanate şi subcutanate (acnee, eczeme, furuncule, celulită, scrofuloză, psoriazis,
gingivită, cojunctivită, afte, herpes, urticarii alimentare, infecţii cronice ale pielii datorită
protopinei care are efect antiinflamator),
- afecţiuni hepato-biliare (diskinezii, litiază, bilă în exces sau în deficit, colică biliară),
- afecţiuni renale (datorită efectelor ei diuretice şi purgative)
- dereglaje şi simptome digestive (alergii digestive, flatulenţă, dispepsie, greaţă, crampe,
constipaţie),
- afecţiuni pulmonare (astm bronşic alergic),
- boli ale sistemului circulator (tensiune oscilantă, hipotensiune, hipertensiune, aterosleroză,
aritmie cardiacă),
- dereglaje metabolice (obezitate),
- stări psihice alterate (melancolie, depresie, agitaţie, iritabilitate, insomnie),
- altele (amenoree, anemia, artrita, astenie, cefalee, febra, oliguriea, retenţie hidrică, scorbutul,
stomatitele, surmenaj, toxemie reziduală).
Fitoterapia mai utilizează fumăriţa în tratamentul unor forme de cancer (cancer de colon, cancer
al intestinului subţire, cancer hepatic, cancer uterin)
Cercetătorii au demonstrat că alcaloizii din fumăriţă pot ajuta la restabilirea circulaţiei
sangvine după un atac de cord.

Contraindicaţii, precauţii şi reacţii adverse

În dozare corectă, fumăriţa nu prezintă efecte secundare. Nu s-au raportat contraindicaţii, în

cantitate mică, planta putându-se administra şi în timpul sarcinii şi alăptării. Orice depăşire
cantitativă sau de durată în tratamentele cu această plantă, instalează fenomene de intoxicaţie. În
cazul copiilor, bătrânilor şi persoanelor debilitate se cere precauţie şi o îndrumare calificată a
tratamentelor care folosesc fumăriţa.
Fumăriţa nu se va administra împreună cu alte extracte cu compuşi de tip papaverinic. Este
contraindicat să se folosească această plantă concomitent cu alte specii oficinale, care conţin
alcaloizi asemănători, cum ar fi rostopasca, macul roşu de câmp, macul galben, macul iranian. Nu
se foloseşte simultan cu medicamente antihipertensive sau destinate afecţiunilor cardiace. Este
contraindicată bolnavilor de glaucom sau celor care suferă de convulsii.
Toxicitate

Administrată în cantitate mai mare de 3 g de iarbă uscată zilnic, în cazul adulţilor, fumăriţa
poate conduce la fenomene de toxicitate. De asemenea, folosită îndelungat, prin faptul că în
organism se pot acumula alcaloizi, planta se poate dovedi periculoasă sănătăţii.
Intoxicaţia se manifestă, în funcţie de gravitate, prin arsuri gastrice, vomă, tremur, moleşeală,
halucinaţii, încetinirea respiraţiei şi, în cazuri severe, chiar stop respirator.
 Preparare şi administrare

Nu se recomandă utilizarea exclusivă a fumăriţei în tratamentele interne, preferându-se

prepararea unor mixturi (amestecuri de ceaiuri), în care să se regăsească, conform reţetei, şi
această plantă.
Un amestec simplu, se realizează din traista ciobanului plus fumăriţă (în părţi egale). Dintr-o
linguriţă din acest amestec mărunţit, se prepară o infuzie, într-o cană cu apă, care se bea treptat,
în 3 – 4 reprize, pe parcursul unei zile. Fumăriţa se mai poate amesteca, în mod chibzuit, cu
diverse alte plante medicinale (splinuţă, hamei, coada şoricelului, mentă, etc.), după scopul
urmărit.
Din planta proaspătă se poate prepara tinctura (concentraţie 10% în alcool de 70%). Se
administrează 3x10 picături zilnic, în amestec cu alte extracte hidroalcoolice sau apoase.
În bolile de piele, fumăriţa se administrează intern, concomitent cu aplicaţiile externe, care se
realizează prin badijonarea locală, cu o infuzie concentrată (2 linguri de plantă uscată la 200 ml.
apă).
Infuzie - se toarna o cana de apa fierbinte peste 1-2 lingurite de planta uscata si se lasa la infuzat
10-15 min. Se bea de cate ori este nevoie, insa pentru problemele de piele trebuie consumat de cel
putin trei ori pe zi. Tinctura 1-2 ml de tinctura de trei ori pe zi.
Ceaiul de fumăriţă – se pune 1 linguriţă de plantă se măcinată la 250 ml apă clocotită. Se acoperă
pentru 15 minute după care se strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi. Administrat zilnic în
primele 8 zile ceaiul are efect tonic, aperitiv şi depurativ. Se fac 2-3 cure de 8 zile cu pauze între
cure de 10 zile. Continuând cura mai mult de 8 zile, până la 20 zile, are acţiune calmantă şi
hipnotică, determinând somnolenţa şi o încetinire a circulaţiei sângelui. Ajută la hipertensiune,
măreşte diureza, ajută la diskinezia biliară, etc. În cazul acneei de pe corp sau faţă, se bea o cană
cu înghiţituri rare în cursul întregii zile.
Decoctul – se pun 60 g plantă la 500 ml apă rece şi se fierbe 5 minute. Se acoperă pentru 15
minute şi se strecoară. Se badijonează de 2 ori pe zi cu acest preparat extern la acnee, eczeme,
etc. Curele interne cu fumăriţă vor ţine 8 – 10 zile consecutive, urmând 20 de zile de pauză,
după care tratamentul mai poate fi reluat o dată sau de două ori, urmând apoi o pauză mai lungă,
de cel puţin 40 de zile.
Fumăriţa se întrebuinţează în homeopatie, sub forma unor diluţiii, ca drenor tegumentar.

BIBLIOGRAFIE:

FARMACIA NATURII – Bucuresti, Editura READER’S DIGEST 2007, pagina 89

1) Tratamente naturiste, revista
www.romedic.ro/fumarita-fumaria-officinalis

2. SILUR – Euphrasia officinalis

Denumire ştiinţifică: Euphrasia officinalis din Familia Scrophulariaceae.

Denumire populară: iarba de silur, floare de ochi, bureniţă, dragostea fetei
Plantă erbacee, creşte spontan prin poieni, pajişti şi livezi; înfloreşte în lunile iunie până în prima
jumătate a lunii octombrie. Este cunoscută încă din antichitate pentru proprietăţile curative, fiind
 folosită în medicina empirică pentru tratarea bolilor oculare. În scop terapeutic se recoltează florile
şi frunzele (Herba Euphrasiae) culese în timpul înfloririi.

Recoltare: În timpul infloririi se culege întreaga parte a plantei situată deasupra solului (în general
vara târziu), şi se lasă la uscat la cald, la umbră, legată şi atârnată în mănunchi. Este important ca
planta bine uscată să fie depozitată într-o cutie bine închisă, deoarece ca urmare a umezelii îşi pierde
rapid efectul.
Habitat: Păşuni şi câmpii din Marea Britanie şi Europa. Preferă pantele muntoase însorite, desişurile
luminoase din pădure, respectiv câmpurile muntoase. Planta se întâlneşte şi în România. Această
plantă anuală are înălţimea de 30 cm. Tulpina dreaptă, ocazional ramificată este acoperită de un puf
fin. Din tulpină pornesc frunzele zimţate, ovale situate opus. Florile albe sau albăstrui sunt situate la
baza frunzelor de la capătul tulpinii. Pe acestea se găseşte o pată galbenă stridentă, pe partea
inferioară a corolei.
Prezentarea plantei a inspirat şi denumirea sa greacă: euphrasia, ceea ce înseamnă seninătate sau
bună dispoziţie.
Compoziţie: principii active: glicozide – aucubina, eufrasida, iridoite (aucubozida, genipozida,
catalpol, luprozida), flavone, taninuri catehice şi galice, proantocianidoli, acizi polifenolcarboxilici
(cafeic, ferulic), uleiuri eterice, rezine, substanţe azotate (un alcaloid neidentificat,
colina, aminoacizi), uleiuri grase, vitaminele – niacina, tiamina, acid ascorbic, betacaroten,
minerale: siliciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc, crom, oligoelemente – seleniu. Silurul
este bogat in vitaminele A, C, grupa B si contine mult siliciu si fier. Acţiune: antiinflamator,
astringent, îmbunătăţeşte acuitatea vizuală, împiedică procesele degenerativ-distrofice ale tunicilor
oculare, are acţiune regenerantă la nivelul globilor oculari, aucubozida are acţiune hepatoprotectoare
fiind eficientă administrarea sa în caz de hepatite, acţiunea hipoglicemiantă o face utilă în diabet
zaharat, stimulează secreţia gastrică fiind eficientă pentru tratarea gastritelor hipoacide.
Indicaţii: Iarba de silur este un remediu excelent pentru problemele membranelor mucoase.
conjunctivite, blefarite, inflamaţia glandei lacrimare (dacriocistita) si combaterea lacrimarii ochilor,
orice forma de inflamare sau iritare a ochilor (iridoite), combaterea oboselii oculare, nistagmus
(miscari independente ochilor), combaterea oboselii oculare, traumatisme oculare, icter corneean,
urcior, pete corneene, procese degenerative la persoanele varstnice, afectiuni distrofice (cataracta,
degenerescenta maculara), infectii bronsice (cu secretii abundente in cavitatea nazala), coriza,
sinuzite fronto-maxilare, raguseala, raceala, dereglari digestive, gastrita cu aciditate ridicata, lipsa
poftei de mancare, stari de delir, anticataral (combate guturaiul), se spala capul pentru cresterea
rapida a parului.
Contraindicatii: nu se administreaza la copii; nu se depaseste doza maxima admisa pe zi (o cana de
infuzie pe zi)
In caz de chalazion nu trebuie sa va bazati pe tratamentul cu silur, deoarece exista riscul ca infectia
sa se extinda asupra cavitatii oculare, cauzand complicatii. Din acest motiv se recomanda sa
contactati cat mai repede medicul oftalmolog.
Preparare si administrare: Infuzie – se toarna o cana de apa fierbinte peste 1 lingurita de
planta si frunze uscate si se lasa la infuzat 10-15 min. Se bea de trei ori pe zi. Compresa – se pune 1
lingurita de planta uscata in jumatate de litru de apa si se fierbe 10 min. Se raceste putin. Se inmoaie
o compresa din bumbac sau tifon in lichidul cald, se stoarce putin si se pune pe ochi, lasandu-se asa
vreme de 15 min. Se repeta de cateva ori pe zi. Tinctura: 1-4 ml de tinctura de trei ori pe zi. Sub
forma de gargara, inhalatii curata caile respiratorii superioare, are efect decongestiv al mucoaselor
nazale, sinusale
Pulberea se obtine prin macinarea plantei usvcate, se administreaza cate un varf de cutit de pulbere
pe zi pentru stimularea digestiei, combate icterul.
Amestec de plante: silur, musetel, frunze de nuc, fenicul (tincturi sau infuzie combinata) pentru
spalarea ochilor.
Combinatii: O cantitate identica de silur si musetel sub forma de comprese calde se recomanda in
caz de urcior. Planta nu este utilizata numai la tratarea afectiunilor oculare. In cartile de specialitate
din secolul 16 planta este amintita ca un remediu in caz de hepatita, in secolul trecut se recomanda in
caz de intoxicatii. Parintele Kneipp, unul dintre cei mai celebri cunoscatori ai plantelor medicinale,
evidentia in special efectul de tonic gastric al plantei. Pentru afectiuni guturale se combina bine cu
splinuta, flori de soc sau gentiana. Pentru alergiile care afecteaza ochii, iarba de silur se combina cu
Ma huang (efedra sinica). Ca lotiune pentru ochi se amesteca cu gentiana si hamamelis distilat.
Tinctura de silur, fenicul, musetel si frunze de nuc negru se poate utiliza pentru spalarea ochilor.

Silurul (Eyebright)

Forma de prezentare: 100 tablete

Compozitie: eyebright (487,5 mg), acacia, fosfat de calciu, celuloza, ulei vegetal, stearat de
magneziu.
Nu contine: sare, drojdii, componente lactice sau fainoase, zaharuri, arome, coloranti, conservanti.
Mod de administrare: 2 tablete de 2 ori /zi, in timpul mesei.Eyebright este recomandat in:
conjunctivite, blefarite, inflamatia glandei lacrimale (dacriocistita), combaterea oboselii oculare, pete
pe cornee, cataracte, nistagmus (miscari independente ale ochilor).

BIBLIOGRAFIE:

FARMACIA NATURII – Bucuresti, Editura READER’S DIGEST 2007, pagina 187

Enciclopedia Medicului de familie
1) http://www.romedic.ro/iarba-de-silur-euphrasia-officinalis
www.terapii-alternative.com/plante-medicinale/Silur (Euphrasia officinalis)
2) www.cerasus.ro/Medicina naturista.html

3. SPARANGHELUL (ASPARAGUS OFFICINALIS)

Sparanghelul, Asparagus officinalis, este denumit in popor si umbra iepurelui si poate fi intalnit in
Romania si in stare salbatica. Sparanghelul este planta de cultura, originara din America de Nord,
dar aclimatizata cu succes si in Europa. In Romania este cultivat in sere, dar se poate achizitiona din
magazinele de legume. Sparanghelul este o leguma scumpa, rara si pretentioasa atat la cultivare cat
si la gatit. Este considerat o delicatesa iar retetele pe baza de sparanghel sunt rafinate si
necondimentate, pentru a pune in valoare gustul unic al legumei care este asemanator cu al
conopidei.
Leguma se cultiva din cele mai vechi timpuri, in Egipt sau in Imperiul Roman. Lastarii etiolati (albi,
lipsiti de clorofila) ai plantei sunt gustosi si bogati in elemente nutritive, din acestia se prepara supe,
soteuri, budinci sau sosuri. In ultima perioada au inceput sa fie folositii si lastarii verzi, intre cele
doua tipuri existand diferente de gust. Planta are in pamant un rizom puternic, frunzele sunt reduse la
solzi, iar ceea ce se dau drept frunze sunt de fapt ramificatii liniare ale tulpinii. Florile sunt mici,
albe- verzui si dispuse la subsuara ramurilor. Fructele sunt bace rosii. Printre elementele chimice din
compozitie se numara: proteine, asparagina, lipide, hidrati de carbon, fito-hormoni, enzime,
glicozide steroidale, celuloza, saruri minerale. Principalele calitati ale Sparanghelului sunt:
depurativ, diuretic, drenor hepatic, biliar, pulmonar, fluidifica secretiile bronhice, mareste cantitatea
de urina, stimuleaza digestia, afrodiziac, usureaza tranzitul intestinal, intareste sistemul imunitar,
adjuvant in cancer. In fitoterapie este utilizata partea aeriana si trebuie recoltata de la jumatatea lunii
mai pana la jumatatea lunii iunie.
Uz intern:
- anorexie, afectiuni biliare, afectiuni cardiace (sedativ), astenie fizica si intelectuala, bronsite,
convalescenta, demineralizare, diabet, digestie lenta, edeme, guta, impotenta, insuficienta hepatica si
renala, litiaza urinara, nevroza, palpitatii, prostatite, retentii hidrosodate, vascozitate sangvina - sub
forma de planta proaspata, consumat ca atare, sirop, tinctura, infuzie din lastari tineri.
Contraindicatii:
- Consumul plantei este interzis in cistite si reumatism.
Medicina naturista: Radacina sparanghelului, fiarta in otet, se foloseste in tratamentul paradontozei. Ceaiul de
sparanghel este si el folosit pentru actiunea lui diuretica care se datoreaza continutului in acizi malic si citric.
Lastarii plantei apar pe un rizom si reprezinta de fapt viitoarele tulpini florifere ale plantei. Pentru a fi pastrati in stare
etiolata lastarii sunt feriti de razele soarelui prin bilonare, o lucrare agricola care presupune ingroparea plantelor in
pamant pana la un anumit nivel.
Cultura sparanghelului devine rentabila de abia din al treilea an de la infiintare, atunci cand primii lastari sunt
pregatiti pentru recoltare. Recoltarea este una din cele mai dificile lucrari in cultivarea sparanghelului si se face
manual.

Cultivarea sparanghelului

Planta nu are cerinte deosebite fata de clima, rezistand la iernile reci. Se uda moderat si adeseori se cultiva neirigat.
Fata de sol in schimb este pretentios, crescand doar in soluri nisipoase, bine drenate, cu un pH usor acid (6,5), bogate
in turba si resturi organice.
In primul rand, trebuie avut in vedere ca o cultura de sparanghel poate fi exploatata peste 15 ani. Sunt doua etape de
care trebuie tinut cont: obtinerea materialului saditor si cultivarea acestuia.
Obtinerea puietilor se face pe un teren bine ingrasat, sapat adanc inca din toamna. Primavarea terenul se grebleaza si
se niveleaza, lucrare cu care se poate incorpora in sol si un ingrasamant pe baza de azot. Insamantarea se face la
sfarsitul lunii aprilie, pe randuri situate la 30 cm unul de altul; samanta se ingroapa nu foarte adanc, la 3 cm. Pe
acelasi rand, distanta intre plante se lasa de 5 cm. Imediat dupa semanat parcela se tavalugeste usor si se stropeste.
Udarea se reia o data la 3 zile, nu foarte insistent.
Singura lucrare de care mai este nevoie pana in toamna este indepartarea buruienilor, care se face manual. In conditii
ideala, in luna octombrie deja ar trebui sa avem o parcela bogata, cu plante ale caror tulpini ating 20 cm. Aceste
tulpini sunt cosite, arse si lasate chiar pe parcela, dupa care se adauga un strat superficial de pamant (pentru a proteja
radacinile de inghet). In al doilea an operatiunile se repeta identic.
Sfat: pentru a utiliza la maxim terenul, in acesti doi ani printre randurile de sparanghel pot fi semanate legume
precum ceapa, salata, usturoiul sau fasolea, care se recolteaza in acelasi an.
In al treilea an se poate trece la a doua etapa, la infiintarea culturii propriu-zise. Terenul trebuie sa fie, ca si in prima
etapa, bine desfundat si ingrasat inca din toamna. Primavara inainte de plantare, in luna aprilie de regula, se
amenajeaza parcela astfel: la distanta de un metru si jumatate unul de altul se sapa santuri adanci de 30-40 cm, si late
de 40 cm. In aceste santuri se planteaza puietii, la o distanta de 40 cm si 6-8 cm adancime. Puietii se musuroiesc
imediat dupa plantare si se uda abundent. Treptat, pe masura ce se dezvolta, plantei ii cresc radacini care tind sa iasa
deasupra solului; acestea se acopera cu pamant, aceasta fiind de altfel singura lucrare alaturi de indepartarea
buruienilor care se face in primul an. Toamna tulpinile se cosesc si se ard, lasandu-se pe parcela. In al doilea an
lucrarile se repeta si de abia din al treilea se pot recolta primii lastari.
In acest an, primavara devreme randurile se biloneaza pana la o inaltime de 25 -30 cm. Bilonul trebuie sa fie uniform
iar pamantul foarte bine maruntit. Recoltarea se va face inainte ca lastarii sa ajunga la suprafata. Recoltarea este
pretentioasa si are implicatii in dezvoltarea ulterioara a plantei: daca se recolteaza foarte multi lastari, planta va fi
slabita, se va dezvolta mai greu si va fi mai putin rezistenta la conditiile meteo si fata de boli si daunatori.

Biloane pe un camp de sparanghel

Recoltarea se face o singura luna pe an, de la jumatatea lui mai pana la jumatatea lunii iunie. De pe un hectar
productia medie inregistrata este 2,5 - 6 tone la un hectar. Imediat dupa recoltare, pana la sfarsitul lui iunie biloanele
se desfac si plantele sunt lasate sa creasca in voie. Toamna se executa aceeasi lucrare obisnuita, de cosire si ardere a
tulpinilor.

Consumul de sparanghel

Sparanghelul trebuie sa fie foarte proaspat. Imediat dupa recoltare, el se tine in ladite acoperite cu un prosop ud, ferite
de soare. Se pot pastra astfel maxim 3 zile.
Supa de sparanghel cu smantana
Avem nevoie de: 1 kg sparanghel, 2 linguri de faina, 100 ml de smantana, 3 galbenusuri fierte, 100 gr unt, 1 legatura
patrunjel, sare si piper dupa gust
Mode de preparare: Se spala firele de sparanghel si se taie varfurile, iar partea lemnoasa se pune la fiert cu 1 litru de
apa si sare; Se rumeneste faina in putin unt, se stinge cu putina zeama din care fierbe sparamghelul; Se pune faina
peste sparanghel si se lasa sa fiarba bine, apoi se trece totul prin sita; Intr-un castron se freaca restul de unt cu
galbenusurile si cu smantana; Zeama obtinuta dupa trecerea prin sita, se toarna peste pasta din oua si smantana si se
adauga varfurile de sparanghel fierte separat. Se adauga la sfarsit patrunjelul tocat, sarea si piperul.
Denumire stiintifica
Ceea ce se cunoaste astazi sub numele de sparanghel, sunt de fapt radacini tinere de Asparagus Officinalis. Planta a fost
folosita din cele mai vechi timpuri ca leguma, datorita gustului delicat si proprietatilor sale diuretice.

Istorie
Putem incerca sa aruncam o privire spre est si una spre vest pentru a incerca sa gasim originile sparanghelului, dar acestea
nu se pot determina cu certitudine. Sparanghelul a aparut tarziu in bucataria chineza, dar astazi Taiwanul a obtine beneficii
insemnate din exportul acestui ingredient. Desi planta creste mai bine in soluri nisipoase si climate racoroase, s-a adaptat
de minune in Egipt, Spania si Siria.
Pentru greci, sparanghelul era o planta salbatica. Scriitorul roman Cato a fost primul care a detaliat instructiunile de
cultivare a sparanghelului. Plinius cel Batran include planta in opera sa, „Materia Medica”. Juvenal era un consumator
fervent de sparanghel, iar imparatul Augustus a lansat cu succes expresia: velocius quam aspatagu coquatur (mai repede
decat ai gati sparanghelul).
Cea mai veche carte de bucate cunoscuta, cea a lui Apicius, scrisa in secolul al III-lea, „De re coquinaria”, contine si o reteta
cu sparanghel.
Se stie ca sparanghelul este cultivat de mai bine de 2000 de ani in regiunile mediteraneene. In secolul al II-lea i.H., romanii
stiau deja nu numai cum sa-l cultive si sa-l prepare, ci si cum sa-l conserve prin congelare.
De cand regele Ludovic al XVI-lea al Frantei a dispus construirea de solarii speciale pentru a se bucura de sparanghel in tot
timpul anului, acesta este denumit si „Hrana regilor”.
Bartolomeo Sacchi, mai cunoscut sub numele de Platina, bibliotecar papal, a mentionat sparanghelul in lucrarea sa „Despre
placerile cuvenite si sanatate”, in 1475.
Abia in secolul XIX sparanghelul a devenit vedeta dineurilor simandicoase. Brillat-Savarin spunea: „Este cu siguranta foarte
bun, dar la cat costa doar regii si printii si-l pot permite”.

Etimologie
Denumirea „sparanghel” provine din latina („asparagus” in latina clasica si „sparagus” in cea medievala). La randul sau,
termenul latin provine din limba greaca, din „aspharagos”, provenit si acesta din cuvantul persan „asparag”, insemnand
tulpina.

Cultivare
Sparanghelul se adapteaza la o intreaga serie de conditii de clima si sol (din Rusia pana in Guatemala), dar cel mai bine se
simte in zone asemanatoare celei mediteraneene (cum ar fi California si Mexicul).
Planta are nevoie de soluri usoare, nisipoase si de ingrasamant natural. In primul an nu da tulpini, in cel de-al treilea
tulpinile sale fiind excelente pentru consum.
Tulpinile de sparanghel cresc dintr-o coroana care se gaseste la cca. 30 de centimentri sub sol. Ele sunt de culoare alba,
pana cand sunt expuse la lumina; devin verzi pentru ca fotosinteza le dezvolta clorofila. Planta este perena, traind 30-35 de
ani.
Peru este cel mai mare exportator de sparanghel, urmat de China si Mexic. Cei mai mari importatori sunt SUA, Uniunea
Europeana si Japonia.

Alegere
Se aleg tulpinile ferme, ale caror varfuri sunt compacte; culoarea trebuie sa fie verde deschis, cu nuante purpurii catre
varfuri, iar partea alba, mai lemnoasa, nu trebuie sa depaseasca 15% din lungimea totala. Daca sparanghelul are varfurile
deschise, tulpini moi si patate, sau un miros care indica deteriorarea, nu trebuie ales. Strangeti in mana legatura de
sparanghel si, daca scartaie, atunci veti sti sigur ca este proaspat.
Se crede ca tulpinile mai subtiri sunt mai gustoase si mai fragede decat cele groase, confundate cu tulpini batrane. De fapt,
cu cat planta e mai tanara, cu atat produce tulpini mai groase, mai fragede si mai gustoase.

Depozitare
Sparanghelul este foarte delicat si perisabil. Sparanghelul proaspat se pastreaza 3-4 zile in frigider, acoperit lejer cu o
punga de plastic, cu tulpinile infasurate in prosoape de hartie umede, sau cu coditele cufundate in 5-10 cm de apa rece,
intr-un pahar inalt (cum se tin verdeturile: marar, patrunjel etc.). In acest din urma caz, partea superioara a tulpinilor se
acopera cu o punga de plastic care lasa planta sa respire.
Sparanghelul oparit se poate pastra chiar si 9 luni, in congelator.

Varietati
Exista trei varietati de sparanghel, deosebite dupa culoare: alb, verde si rosu. Sparanghelul verde este cel mai comun,
cel rosu este foarte rar.

Sparanghelul alb are calitati identice cu cel verde, inclusiv nuantele purpurii, diferind doar culoarea de baza si, poate, putin
intensitatea gustului. Tulpinile sale sunt culese mai devreme, inca de sub pamant, pana sa aiba timp sa iasa la suprafata si,
luand contact cu lumina, sa inceapa sa asimileze clorofila.

Varietatea rosie este mai dulce si are continut de fibre mai mic. Sparanghelul rosu este originar di Italia, unde este cunoscut
si sub numele de „Violetto d’Albenga”. Mai este cultivat pe scara larga in SUA si Noua Zeelanda.

Cum se pregateste pentru gatit

Se spala sparanghelul sub jet de apa rece si se scurge bine.
Tulpinile proaspete se prepara indepartand capetele inferioare, acolo unde culoarea paleste. O alta metoda este de a indoi
tulpina, ea rupandu-se de la sine in zona unde incepe sa se intareasca. Dupa curatare, tulpinile nu vor fi de aceeasi
dimensiune, lucru ce trebuie luat in considerare daca dorim o anume prestanta vizuala a preparatului.
Tulpinile mai mature, mai tari si mai lemnoase, se prepara prin indepartarea capatului lemnos. Daca tulpina pare si ea tare,
se curata de coaja cu un cutit ascutit. Daca prezentarea este importanta, se taie tulpinile la lungimi egale.
Daca reteta indica sparanghel taiat bucati, acesta se taie diagonal in bucati de 2-5 cm lungime. Aceasta tehnica asigura o
expunere mai mare a sectiunii, sparanghelul astfel preparat gatindu-se mai repede si mai usor.

Cum se gateste
Din ce in ce mai multe voci recomanda prajirea sparanghelului in ulei, motivand prin faptul ca moleculele ce dau gust si
aroma legumei sunt solubile in apa, acestea pierzandu-se deci in mare parte in timpul fierberii. Uleiul fierbinte le pastreaza
insa in interiorul tulpinii, intensificand astfel gustul si aroma.
Spre deosebire de majoritatea legumelor, unde exemplarele mai fine sunt mai fragede, tulpinile groase de sparanghel sunt
cele mai gustoase si mai fragede.
Trebuie evitat gatitul sparanghelului in vase de fier, caci preia gustul acestuia si se decoloreaza.

Fierbere in aburi
Se leaga tulpinile de sparanghel pregatite, pentru a fi manuite mai usor. Tulpinile vor sta in picioare, sprijinite pe capatul
mai tare; acest capat este mai dens si se va gati mai greu.
Se foloseste un un steamer : in oala se pune un strat de apa de 5 cm grosime. Se da apa in clocot si, cand incepe sa fiarba,
se acopera cu un capac. Se fierbe apa pana ce sparanghelul se face fraged, dar ramane inca crocant (intre 2 si 8 minute).
Timpul de gatit variaza functie grosimea tulpinilor si de varsta lor.
Daca sparanghelul se serveste rece, se pune imediat sub jet de apa rece.

Fierbere in apa
Se umple cu apa un vas mare si adanc; se adauga putina sare. Se da apa in clocot, la foc iute. Se adauga sparanghelul si se
fierbe 2-6 minute, pana ce se fragezeste, dar ramane crocant.
Se scot tulpinile, se usuca cu prosoape de hartie si se servesc.
Daca sparanghelul se serveste rece, se pune imediat sub jet de apa rece.

Frigere pe gratar
Inainte de a fi pus pe gratar, sparanghelul se opareste in apa clocotita, cu putina sare, timp de 1 minut. Se trece apoi sub
jet de apa rece si se asaza pe gratar, perpendicular pe grilajul acestuia. Se lasa spatiu intre tulpini, cat sa nu se atinga. Se
frige pe gratar pana ce se face fraged, ramanand insa crocant, adica timp de 2-3 minute pe fiecare parte, intorcandu-l doar
o data.

Coacere in cuptor
Se incalzeste cuptorul la 200 °C. Se intind tulpinile de sparanghel pe o tava de copt, lasand putin spatiu intre ele; daca
tulpinile se ating, au tendinta sa se inmoaie in loc de a deveni crocante. Se stropeste sparanghelul cu putin ulei vegetal, iar
tulpinile se rostogolesc un pic ca sa se acopere uniform.
Se coace cca. 11-17 minute, scuturand tava ocazional, ca sa se faca uniform.

Prajire
Se taie tulpinile in bucatele de 2-5 cm lungime, in unghi. Se incinge o tigaie la foc mediu, se adauga 1 lingura de ulei
vegetal sau de unt. Cand uleiul este fierbinte, se adauga sparanghelul si se prajeste 3-5 minute, amestecand constant, pana
ce se face fraged si crocant.

La microunde
Se pun tulpinile intr-un vas ceramic sau de plastic, cu varfurile in jos, adunate catre centru. Se adauga 1/4 cana apa si se
acopera bine. Se gateste 4-8 minute, amestecand o data.
Daca se prepara taiat bucati, se gateste 3-6 minute, amestecand o data.

BIBLIOGRAFIE :

1) www.sfatulmedicului.ro
2) www.gradinamea.ro
3) www.reteteleluiradu.ro
SZASZ ANDREI-MIHAI 19.01.2011
ANUL I CLASA E
SEMESTRUL I

REFERATE BOTANICA

FUMĂRIŢA ŞI SILURUL