Mycoplasmele

Farcaș Andreea-Alexandra
și
Iordache Roxana

Biologie,anul II
Cuprinde:

• Structură
• Metabolism
• Reproducere și ciclu de viață
• Patogenitate
Manifestări clinice
Infecția cu Mycoplasma pneumoniae
Infecția cu Ureaplasma urealyticum si
Mycoplasma hominis
Diagnosticarea infecțiilor cu
Mycoplasma
Tratarea infecțiilor
cu Mycoplasma
 Mycoplasmele constituie un grup particular de bacterii, din clasa
Mollicutes (ce cuprinde bacterii foarte mici și fără perete celular bacterian),
încadrate în familia Mycoplasmataceae, familie care cuprinde:
• 69 specii de Mycoplasma – cu două specii patogene: Mycoplasma
pneumoniae și Mycoplasma hominis;
• 2 specii de Ureaplasma – cu o specie patogenă: Ureaplasma urealyticum.
Celelalte mycoplasme sunt saprofite, făcând parte din flora obișnuită a
mucoaselor uro-faringiană, vaginală și uretrală.
Din cauza lipsei peretelui celular, prezintă forme diferite, nu se colorează
cu metoda Gram și nu sunt susceptibile la majoritatea antibioticelor, incluzând
betalactaminele.
Mycoplasmele sunt ubicuitare, putând fi izolate de la om, păsări, insecte,
plante, sol, ape de canal, izvoare de apă termală etc. La om colonizează cel mai
frecvent suprafețele mucoase determinând tipic, boli cronice inflamatorii ale
tractului respirator, urogenital și ale articulațiilor. Sunt sensibile la
temperatură, uscăciune, raze ultraviolete, antiseptice uzuale, detergenți,
tetracicline și eritromicină și sunt rezistente la peniciline.

Structură
Mycoplasmele au un aspect morfologic variat, de la coci cu diametrul de
300 nm la formă alungită (de sticlă sau ploscă), până la formă filamentoasă; acest
fapt se datorează lipsei unui perete celular rigid și elasticității membranei
citoplasmatice. Astfel, într-o cultură de Mycoplasma gallisepticum, spre exemplu,
pot apărea atât forme sferoidale, hexagonale, helicoidale sau cu apendice
„caudale” mai mult sau mai puțin lungi, mărimea lor, de asemenea putând oscila în
limite extrem de largi.
Membrana plasmatică, singura structură membranoasă a celulei are o
grosime de circa 100 Å (ca și membrana celulelor animale),și este alcatuită din
trei straturi suprapuse formate din proteine și lipide. Straturile intern si extern
sunt mai opace la electroni, în timp ce stratul mijlociu este cu mult mai puțin
dens. Membrana are o structură elastică, ceea ce permite mycoplasmelor să ia
forme variate, dar este suficient de rezistentă pentru a separa celula de mediul
înconjurător și pentru a menține în interiorul ei conținutul celular. Astfel, ea
îndeplinește în parte și rolul protector al peretelui celular rigid, care la aceste
organisme lipsește.
Materialul nuclear este alcătuit din ADN, care ocupă o zonă compactă, în general
centrală, similară aceleia caracteristice bacteriilor. Prezintă cel mai mic genom,
comparativ cu celelalte bacterii, format dintr-o moleculă de ADN circular.
 Datorită faptului că au o capacitate limitată de codificare a biosintezelor
necesare existenței, mycoplasmele sunt obligate să aibă o viață de tip parazitar,
nevoile nutriționale complexe fiind asigurate de celula gazdă. Anumite specii
posedă un numar minim de gene, implicate in metabolismul energetic și de
biosinteză, dar au toate genele necesare pentru replicarea ADN, pentru
transcripție și translație.
Mycoplasmele sunt cele mai mici organisme autoreplicante vii.
Ca și compoziție chimică, în afară de proteine, care reprezintă ponderal
componentul lor major, mycoplasmele mai conțin glucide (0,1-10%), lipide (10-
20%), ADN (4%) și ARN (8%). Au fost puse în evidență circa 40 de funcții
enzimatice, între care întreg sistemul enzimatic necesar pentru metabolismul
glucozei la acid piruvic, prin care celulele obțin energia din substanțele nutritive.

Metabolism
Micoplasmele se dezvoltă pe medii de cultură aftificiale, îmbogățite cu
substanțe proteice complexe de origine animală (lichid de ascită, ser sanguin,
sânge, extract de ficat) și, în mod obligatoriu, cu colesterol.
Nevoia de colesterol întalnită la protozoare, este o particularitate foarte
interesantă a mycoplasmelor, întrucât ea este absentă la bacterii. Colesterolul ar
participa la formarea stratului intermediar de natură lipidică al membranei
plasmatice si ar interveni în transportul diferitelor substanțe nutritive și produși
finali prin membrana celulară.
Cultivarea mycoplasmelor se face cel mai bine în atmosfera de de N si 5-
10% CO2 și în general, nu mai slab in aerobioză. Coloniile pe agar, de dimensiuni
foarte mici cresc lent (uneori in 6-20 de zile) și au un aspect caracteristic de
„ouă ochiuri”.

Reproducere și ciclu de viață

Cercetările efectuate pe Micoplasma laidlawii au permis punerea în
evidență a unui ciclu de viață având ca punct de plecare corpii elementari cu
aspectul lor caracteristic de sfera mică. Aceștia cresc treptat, ajunâng la
stadiul de celule intermediare, care, la rândul lor cresc în continuare devenind
celule mari cu formă de disc sau neregulată.
Ajunse în acest stadiu, celulele mari pot evolua pe doua căi diferite. Una dintre
ele corespunde apariției în interiorul unei celule mari a unui număr variabil (în
general proporțional cu mărimea celulei) de incluzii, care după ce se
 eliberează din celula-mamă se transformă în corpi elementari sau unități minime
de reproducere, care reiau ciclul de evoluție.
Cea de-a doua cale corespunde cazului în care celulele mari se scindează
prin diviziune binară (simplă) după care cel puțin unele dintre celulele-fiice
formează și eliberează noi corpi elementari.

Patogenitate
Mecanismele patogenice prin care mycoplasmele aderă și colonizează
suprafețele mucoase și determină leziuni în organism sunt încă insuficient
cunoscute.

Mycoplasma pneumoniae:
- produce peroxizi cu efect citolitic asupra celulei gazdă, ce duce la oprirea
mișcărilor cililor respiratori; mișcările cililor respiratori având rol important în
drenarea secrețiilor respiratorii, inhibarea lor determină stagnarea secrețiilor și
favorizează apariția infecției;
- neavând perete celular, bacteria are în organism un contact strâns cu celula
gazdă, determinând organismul să secrete autoanticorpi, cu formarea de
complexe imune ce ar putea fi răspunzătoare de manifestările extrapulmonare
asociate infecției cu Mycoplasma pneumoniae (leziuni SNC, miocardite, artrite
etc.); acești autoanticorpi pot aglutina eritrocitele umane la 4 grade C (aglutinine
la rece), mecanism ce ar explica anemia asociată uneori cu această infecție;
- posedă proprietatea biochimică de a metaboliza glucoza.

Mycoplasma hominis:
- are proprietatea biochimică de a metaboliza arginina, eliberând cantități mari
de amoniac, care are potențial citotoxic;
- produce peroxizi care se crede că ar avea rol în injuria celulară.

Ureaplasma urealyticum:
- are proprietate ureazică, adică poate metaboliza ureea, inducând formarea de
calculi urinari;
- se pare că oprește mișcarea spermatozoizilor, putând fi implicat in etiologia
sterilității;
- are o proprietate proteazică specifică, putând degrada unele IgA, ceea ce ar fi
un factor de virulență.
Manifestări clinice
Mycoplasma pneumoniae este cauza majoră a unei pneumonii atipice
primare și nu face parte din flora normală a omului. Persistă câteva luni în tractul
respirator după infecție.
Mycoplasma hominis se găsește în tractul genital la 20% dintre femeile
sănătoase, determinând infecții oportuniste – în condițiile de scădere a
rezistenței antiinfecțioase a organismului. Această bacterie a fost izolată alături
de Ureaplasma urealyticum din sângele lăuzelor febrile.
În cavitatea bucală se găsesc în mod normal 4 specii de mycoplasme: M.
salivarium, în număr mare la cei cu paradontopatii, fără însă să se fi dovedit rolul
ei in producerea acestora, M. faucium, M. orale si M. buccale. În tractul genital
sunt prezente în mod obișnuit M. fermentas și M. genitalium.
Ureaplasma urealyticum a fost evidențiat în tractul genital la 60% dintre
femeile sănătoase; determină la acestea infecții urinare și pare să fie implicat în
etiologia bolii inflamatorii pelvine și a sterilității feminine. La bărbat produce
infecții urinare și mai rar uretrite și prostatite. Ureaplasma urealyticum se pare
că ar avea capacitatea de a opri migrarea spermatozoizilor determinănd
infertilitate.

Infecția cu Mycoplasma pneumoniae

Deși este cea mai cunoscută cauză primară de „pneumonie atipică”, infecția
cu Mycoplasma pneumoniae se manifestă de obicei ca faringită, traheobronșită,
bronșiolitaă sau pneumonie acută comunitaraă; se apreciază că 20-30% dintre
pneumonii sunt datorate Mycoplasma pneumoniae.
Se apreciază că în 20% dintre cazuri, infecția cu Mycoplasma pneumoniae
este asimptomatică. Apare cu frecvență mare în lunile reci, transmiterea
făcându-se pe cale aeriană de la o persoană la alta. Deși s-a crezut multă vreme
că este rară sub varsta de 5 ani, studii recente au semnalat faptul că incidența
ar fi mai mare la copii de 3-4 ani. Perioada de incubație este lungă, de 1-3
săptămâni și simptomele persistă săptămâni sau luni.
Clinic cel mai frecvent se manifestă sub forma unei traheobronșite cu
simptome de tract respirator superior: dureri faringiene, cefalee, frisoane,
coriză si stare de rău general,
Infecția căilor respiratorii se poate asocia uneori cu o varietate de
fenomene extrapulmonare:
- neurologice: meningoencefalită, meningită, encefalită, paralizia ascendentă,
mielită transversă; recuperarea disfuncțiilor neurologice este lentă, unii pacienți
rămânând cu deficit neurologic permanent iar alteori complicațiile neurologice
sunt fatale;
- leziuni muco-cutanate: eritem maculo-nodular, exantem vezicular, stomatită
ulcerativă, conjunctivită;
- cardiace: miocardită, pericardită, hemopericard, insuficiență cardiacă
congestivă;
- articulare: artrită;
- hematologice: anemie hemolitică, hemoglobinurie paroxistică la rece, fenomen
Raynaud, coagulare intravasculară diseminată, trombocitopenie.
La copii, infecțiile respiratorii se asociază frecvent cu manifestări
digestive: greață, vărsături și diaree.

Infecția cu Ureaplasma urealyticum și Mycoplasma

hominis
Ureaplasma urealyticum și Mycoplasma hominis au fost izolate de la nivelul
tractului genito-urinar al femeilor asimptomatice și din urină, lichidul seminal și
uretra distală a bărbaților asimptomatici.
Clasic Ureaplasma urealyticum determină uretrite și mai rar prostatite la
barbați, litiaza urinară la ambele sexe și infecții urinare la femei; in timp ce
Mycoplasma hominis determină pielonefrite și este considerat a fi implicat în
etiologia bolii inflamatorii pelviene și a sterilității feminine. Transmiterea se face
de obicei pe cale sexuală.
Însă ambele mycoplasme pot determina diverse infecții atât în sfera
genito-urinară cât și extragenitale: cardiace, articulare, osoase, cerebrale etc.
Infecțiile extragenitale apar de obicei la persoane cu deficite imune și
după manevre sau traumatisme în sfera genito-urinară.
Atât Ureaplasma urealyticum cât și Mycoplasma hominis, prezente în
tractul genito-urinar al femeii gravide, se pot transmite la făt atât pe cale
ascendentă cât și pe cale transplacentară, determinând corioamniotita și fiind
implicate în etiologia avortului spontan, a nașterilor premature precum și a unor
infecții neonatale mai ales la prematuri (septicemii, pneumonii, meningite,
pericardite etc.). Nu se cunoaște încă foarte bine rata de transmitere la făt și
nici dacă aceste bacterii pot determina singure avort spontan și naștere
prematură, deoarece de obicei au fost izolate impreună cu alte microorganisme.
Diagnosticarea infecțiilor cu Mycoplasma
Diagnosticul se bazeaza pe izolarea și identificarea mycoplasmelor din
produsul patologic și evidențierea în dinamică a titrului de anticorpi specifici în
ser.
În funcție de localizarea infecției se recoltează: exudat faringian, spută,
secreție nazală, secreție vaginală, secreție uretrală, urină etc. Aceste produse
patologice trebuie cultivate pe medii speciale pentru mycoplasme.
Diagnosticul serologic care constă în determinarea anticorpilor specifici se
efectuează numai pentru Mycoplasma pneumoniae.
Deoarece în cazul Mycoplasmei pneumoniae, culturile necesită timp
îndelungat, cel mai frecvent sunt folosite testele serologice pentru diagnostic.
Mycoplasma hominis și Ureaplasma urealyticum cresc mai repede în culturi
putând fi detectate in 2-5 zile.

Tratarea infecțiilor cu Mycoplasma

Principalul mijloc terapeutic este antibioterapia, alături de care se pot
asocia, în funcție de localizare și severitate, antitusive, antitermice, analgezice
etc.
Datorită absenței peretelui celular, mycoplasmele sunt rezistente la
peniciline.
Antibioticul de elecție pentru infecțiile respiratorii cu mycoplasme este
eritromicina administrată oral; alternative eficiente fiind și tetraciclina,
doxiciclina si agenții mai noi: Claritromicina si Azitromicina. Aceștia din urmă au
avantajul că sunt eficiente și la doze mai mici, sunt mai bine tolerate, cu mai
puține efecte adverse gastro-intestinale, și sunt disponibile si sub formă de
suspensii pentru uz pediatric. Durata tratamentului în infecțiile respiratorii cu
mycoplasme este recomandat a fi mai lungă, intre 14-21 zile.
Infecțiile urogenitale cu Mycoplasma hominis sunt rezistente la
antibioticele macrolide (cum este eritromicina), antibioticul de elecție fiind
tetraciclina administrată oral, deși actual 20-40% dintre tulpinile izolate sunt
rezistente și la tetraciclina. În aceste cazuri agentul alternativ este
Clindamicina.
Eritromicina și tetraciclina pot fi folosite in terapia infecțiilor cu Ureaplasma
urealyticum, deși rezistentă la acești agenți este in creștere. Durata tratamentului în
infecțiile genito-urinare cu mycoplasme este de aproximativ 7 zile.
 La persoanele imunodeprimate, infecțiile fiind determinate de obicei de
tulpini rezistente, refractare la terapia antibiotică, pot necesita administrare
prelungită, doze mai mari și uneori asocieri de antibiotice administrate
intravenos, alături de imunoglobuline și/sau ser specific împotriva speciilor
bacteriene implicate în infecție.
BIBLIOGRAFIE: