GRUPE DE BACTERII CU

PARTICULARITĂŢI
MORFOFIZIOLOGICE
Rickettsiile
Microorganismele din acest grup
au fost considerate o lungă perioadă
de timp ca având o poziţie
intermediară între bacterii şi virusuri,
datorită:
- dimensiunilor reduse şi
- parazitismului intracelular
obligatoriu.
 Rickettsiile au fost încadrate în rândul
bacteriilor, pe baza următoarelor argumente:
 conţin ambii acizi nucleici;
 au un echipament enzimatic propriu;
 au aceleaşi componente structurale
(citoplasmă, aparat nuclear, membrană
citoplasmatică şi perete celular);
 nu sunt sintetizate de celula pe care o
parazitează, asemănător virusurilor, ci se
multiplică prin diviziune simplă binară.
 Parazitismul intracelular obligatoriu al
acestor bacterii se datorează:
 permeabilităţii excesive a membranei
citoplasmatice care nu poate reţine unii
metaboliţi esenţiali (defect compensat prin
dezvoltarea intracelulară)
 dificultăţilor de acoperire a nevoilor
energetice prin mijloacele enzimatice proprii
→paraziţi de energie.
Rickettsiile au fost încadrate în ordinul Rickettsiales, care cuprinde 2
familii (Rickettsiaceae și Anaplasmataceae), 13 genuri şi peste 50 de
specii
 Morfologie: bacterii mici
(0,1 – 2 µm) de formă
bacilară sau cocoidă,
imobile, necapsulate,
nesporulate, Gram
negative.
 prin metoda Gram se
colorează slab, având o
uşoară acidorezistenţă
 rickettsile se colorează în
mod obişnuit prin metode
speciale: Stamp,
Machiavello, Castaneda
ş.a.
Condiții de cultivare:

 Fiind obligatoriu parazite, rickettsiile nu se multiplică

pe medii de cultură inerte, asemănător bacteriilor.

 Ele se cultivă, la fel ca virusurile, pe ouă embrionate

de găină şi pe culturi celulare. Vârsta optimă a
embrionilor este de 6-9 zile iar calea de inoculare cea
mai eficientă este cea intravitelină, deoarece provoacă
moartea embrionilor în 2-4 zile.
 Controlul multiplicării rickettsiilor se face în frotiuri din
sacii vitelini, în care se observă un număr mare de
germeni.
O caracteristică a acestor bacterii este transmiterea lor prin intermediul
insectelor hematofage (purice, păduche, căpuşă), care constituie vectori activi
şi rezervor natural .

Principalele entităţi morbide produse de

rickettsii la om și animale sunt:
 febra pătată a munților stâncoși (R. rickettsii),
 tifosul exantematic (R. prowazekii)
 tifosul endemic (R.mooseri),
 febra Q ( engl. query= necunoscut, bizar )
produsă de Coxiella burneti
 febra de căpușe la câine (R. rickettsii),
 febra butonoasă la om și la câine (R.coronii)
Chlamidiile
 Chlamidiile sunt bacterii parazite
obligatoriu intracelular, deoarece sunt
incapabile să producă compuşi
macroergici de tip ATP pentru stocarea
energiei. Prin urmare, asemănător
rickettsiilor, sunt paraziţi de energie.
TAXONOMIE

 Clamidiile alcătuiesc ordinul Chlamydiales,

care conţine o singură familie –
Chlamydiaceae, cu două genuri:
1. Genul Chlamydia, cu speciile:
C.trachomatis (la om: trahomul, infecții
genitale, articulare, cutanate) C. muridarum
(izolată de la șoareci și hamsteri), C. suis (la
porc: conjunctivite, rinite,pneumonii, enterite)
Trahom
 2. Genul Chlamydiophila, cu speciile: C.
psittaci (afectează diferite specii de păsări și
omul), C.pecorum (produce avort, infecții
oculare, pneumonii, artrite, enterite la
rumegătoare și porci), C.pneumoniae
(tulburări respiratorii și otite la om), C.
abortus (avorturi enzootice la bovine, ovine,
caprine), C. felis (conjunctivite și rinite la
pisici)
 Morfologie:
 formă cocoidă (majoritatea speciilor) și
piriformă (C. pneumoniae)

 dimensiuni de 0,2 – 1,5 µm

 perete celular de tip Gram negativ dar
lipsește acidul muramic
 Se colorează prin metoda Giemsa
 Chlamidiile au un ciclu vital specific,
caracterizat prin alternanţa a două stadii:
1. stadiul infecţios (corpii
elementari)
2. stadiul reproductiv (corpii
reticulati)
 Ciclul este iniţiat
de corpii
elementari –
forma
extracelulară,
infecțioasă a
clamidiilor care,
,,in vitro”, au o
viaţă latentă.
 În celulele-
gazdă, corpii
elementari suferă
un proces de
activare.

• Ca urmare a activării, corpii elementari se
divid, dând naştere formelor vegetative
metabolic active numite corpi reticulaţi,
lipsite de infecţiozitate.
• Corpii reticulaţi cresc în dimensiuni (0,8 –
1,5 µm), apoi se multiplică prin diviziuni
binare repetate, prin fragmentare sau
înmugurire, rezultând mai mulţi corpusculi
care, prin maturare se transformă în noi
corpi elementari.
• Aceştia se eliberează din celula parazitată
consecutiv lizei pereţilor celulari, astfel încât,
după aproximativ 30 de ore de la debutul
infecţiei, ciclul se repetă.
Micoplasmele
 Descrise iniţial sub denumirea de germeni PPLO
(,,pleuropneumonia like organisms” = organisme asemănătoare
cu agentul pleuropneumoniei bovideelor), micoplasmele sunt
bacterii lipsite de perete celular.
 Datorită acestei caracteristici, unică în lumea bacteriilor, ele au
fost incluse într-un filum distinct – Tenericutes, clasa - Mollicutes
ordinul – Mycoplasmatales.
 Denumirea de ,,mollicutes” este inspirată de proprietatea
esenţială a învelişului acestor germeni, care, din cauza absenţei
peretelui celular, este moale şi elastic (lat. mollis = moale; cutis =
piele).
 Micoplasmele manifestă pleomorfism - în
cadrul aceleeaşi specii forma celulelor poate
varia mult: celule cocoide, bacilare,
filamentoase.
 Colorarea micoplasmelor se realizează prin
metoda GIEMSA.
Micoplasma sp. M.E.
 Dimensiunile reduse (formele cocoide și bacilare, 0,1 – 0,25
µm ) şi lipsa peretelui celular conferă micoplasmelor
următoarele proprietăţi:
 sensibilitate osmotică,
 rezistenţă la antibioticele care
acţionează asupra peretelui celular,
 capacitatea de a traversa filtrele
impenetrabile pentru bacteriile cu
perete celular.
 Multiplicarea pare să
îmbrace mai multe
modalităţi:
 diviziune binara
 înmugurire,
 fragmentarea filamentelor.
 Pe mediile artificiale, micoplasmele se
dezvoltă dacă se adaugă în compoziţia
acestora steroli şi un lichid organic (ser
sanguin, sânge, lichid ascitic).
 Coloniile apar după 48-72 ore, sunt foarte
mici (sub 1 mm diametru), vizibile doar cu
lupa binoculară şi au aspectul de,, ouă ochiuri”.
 Micoplasmele sunt frecvent parazite, fenomen facilitat
de natura chimică a membranei citoplasmatice (similară
membranelor gazdei), care face ca celulele bacteriene
să nu fie recunoscute de fagocite ca ,,nonself”.
 Sunt agenţii etiologici ai unor entităţi clinice bine
conturate (pleuropneumonia contagioasă a bovinelor,
agalaxia contagioasă a oilor şi caprelor, boala
cronică respiratorie la găini, etc.) infecţii cu diverse
localizări (mamite, poliartrite, conjunctivite),
septicemii, etc.
 Sunt afectate toate speciile de animale domestice şi
sălbatice, păsările şi animalele marine.
Pleuropneumonia contagioasă a bovinelor :microabcese în
țesutul pulmonar
Artrită micoplasmică la vițel: 1-aspect clinic
2- inflamația purulentă a membranei sinoviale
Formele ,,L”
 Reprezintă variante morfologice lipsite de perete
celular.
 Formele ,,L” pot să apară spontan sau prin inducţie
cu substanţe care distrug peretele celular sau inhibă
sinteza acestuia, cum sunt lizozimul şi penicilina.
 În geneza lor au mai fost incriminaţi diferiţi alţi factori
nefavorabili: radiaţiile, anticorpii specifici,
bacteriofagii, substanţe cu un anumit grad de
nocivitate (glicina, cromul hexavalent, etc.).
 Formele ,,L” ale bacteriilor au fost descoperite de
Klieneberger Nobel în 1935 la Institutului Lister (Londra),
de unde şi denumirea de forme ,,L”.
 Studiind o tulpină de Streptobacillus moniliformis
izolată din pulmonul unor şoareci de laborator,
cercetătoarea a constatat coexistenţa în culturi a două
forme morfologice distincte: forme bacilare caracteristice
speciei şi forme granulare mici pe care le numeşte
forme ,,L” şi le consideră iniţial germeni proveniţi dintr-o
contaminare exogenă.
 Ulterior însă, asemenea forme au fost descrise şi la alte
specii aparţinând genurilor Salmonella, Proteus,
Escherichia, Streptococcus, Staphylococcus, Shigella,
Bacillus, Clostridium, Neisseria, etc., dovedindu-se că
ele reprezintă variante morfologice lipsite de perete
celular. Această concluzie s-a bazat pe observaţia că
ambele forme, atât cele bacilare cât şi cele granulare, au
proprietăţi biochimice identice.
Pe lângă particularităţile morfologice, lipsa peretelui celular conferă
formelor ,,L” şi alte caractere distinctive faţă de specia de origine şi anume :

 au o sensibilitate crescută la variaţiile de presiune osmotică;

 nu se colorează prin metoda Gram, ci cu soluţie Giemsa;
 sunt rezistente la antibioticele care acţionează asupra peretelui
celular, în special la penicilină, dar sunt mult mai sensibile faţă de
antibioticele care acţionează la nivelul citoplasmei bacteriene;
 sunt lipsite de antigenii ,,H”, ,,K” şi de receptorii pentru
bacteriofagi;
 coloniile au aceeaşi morfologie (mici, cu diametrul de 2-3 mm,
slab delimitate, încrustate în geloză), indiferent de specia
bacteriană din care provin;
 când derivă din specii patogene, au în general o patogenitate
mult mai redusă;
 Formele ,,L” au o importanţă de ordin
epidemiologic prin rezistenţa lor faţă de antibiotice,
infecţiile în care intervin fiind cronice şi cu tendinţă la
recădere.
 Deoarece micoplasmele au multiple analogii cu
formele ,,L”, iniţial acestea au fost considerate ca
fiind forme ,,L” stabilizate (ireversibile la forma
iniţială), apărute spontan în natură ca rezultat al
unei mutaţii. Studiile de genetică moleculară au
infirmat însă această ipoteză, pe baza lipsei de
omologie a ADN.
 Spirochetele
 Spirochetele se diferenţiază de restul bacteriilor prin
următoarele caracteristici:
 structura internă helicoidală, care le imprimă forma
spiralată;
 raportul foarte mare dintre lungime (3-500 µm) şi
diametrul transversal (18 nm), fiind atât de subţiri încât
străbat membranele filtrante impermeabile pentru
celelalte bacterii;

 mobilitatea accentuată datorată endoflagelilor

 Spirochetele sunt
alcătuite din:
 cilindrul protoplasmatic,
 flageli periplasmici
(filamente axiale)
 teaca externă.
•Spirochetele sunt mobile datorită filamentelor axiale, care imprimă corpilor
bacterieni trei tipuri de mişcare: rotaţie în jurul axului longitudinal, flexie şi
translaţie .
 Spirochetele se întâlnesc în medii foarte variate: ape
curgătoare, lacuri, mări, ape uzate, substanţe organice în
descompunere, corpul animalelor şi omului.
 Sunt aerobe, facultativ anaerobe sau anaerobe.
 Nu sporulează şi se înmulţesc prin diviziunea binară.
 Un număr important de specii sunt patogene pentru om şi/sau
animale. Ele fac parte din genurile Treptonema (T. pallidum –
agentul etiologic al sifilisului), Serpulina (S. hyodysenteriae –
agentul etiologic al dizenteriei treponemice a porcului), Borrelia
(B. anserina – patogenă pentru păsări) şi Leptospira (L.
interrogans – pluripatogenă).
Actinomicetele
 Actinomicetele reprezintă un grup de bacterii
polimorfe, frecvent filamentoase, cu
tendinţă la ramificare, Gram pozitive.
Datorită prezenţei miceliului la majoritatea
speciilor şi a sporilor de diseminare, poziţia
lor sistematică a fost controversată, fiind
considerate iniţial fungi
Încadrarea taxonomică a actinomicetelor în clasa Bacteria, ordinul
Actinomycetales, familia Actinomycetaceae, s-a efectuat pe baza unor
caractere, ca:
 structura de tip procariot,
 dimensiunea inferioară fungilor (diametrul
transversal al filamentelor este de aproximativ 10 ori
mai mic),
 compoziţia chimică (lipsa celulozei şi a chitinei din
structura peretelui celular),
 activitatea metabolică (prezenţa unor forme strict
anaerobe),
 sensibilitatea la acţiunea unor fagi de tip bacterian,
 sensibilitatea la antibioticele antibacteriene şi
rezistenţa la cele antifungice etc.
 Morfologic, actinomicetele prezintă o mare
varietate în funcţie de specie, materialul în
care se găsesc şi vârsta culturii.
Actinomyces bovis, spre exemplu, în
culturi are aspectul unui bacil mic şi fin, pe
când în frotiurile din leziuni (procese
supurative de tipgranulomatos) se prezintă
sub forma unor filamente lungi şi subţiri,
uneori ramificate şi cu extremităţile dilatate
(tufe actinomicotice).
Actinomyces bovis
Microscopie directă Frotiu din cultură
 Colonie de Actinomyces sp.

 Majoritatea speciilor de
actinomicete produc
pigmenţi de diferite culori:
galben, portocaliu, roşu,
violet, albastru, verde,
cenuşiu.
 Uneori pigmentul difuzează
în mediu, care, la rândul lui,
poate influenţa
pigmentogeneza prin
compoziţie.
 Nutriţia actinomicetelor este omnivoră, permiţându-le să se
dezvolte pe substraturi dintre cele mai diferite (lipide, parafine,
fenoli, lignină, taninuri, cauciuc, etc.).
 Majoritatea speciilor sunt saprofite în sol, pe resturi vegetale,
plante, bălegar, în apa şi nămolul lacurilor, având un rol important
în mineralizarea rezidurilor organice.
 Pe medii de cultură artificiale, aceste bacterii sintetizează
substanţe din grupul vitaminelor (B1, B2, B12, biotină, acid folic,
acid pantotenic, acid nicotinic) şi diferiţi compuşi care dau
culturilor un miros caracteristic de pământ, de camfor sau de
fructe.
 Dintre actinomicete, foarte cunoscut şi studiat este genul
Streptomyces, care cuprinde un mare număr de specii
producătoare de anlibiotice: > 50% dintre actinomicetele izolate
din sol produc antibiotice, iar cca. 60% dintre antibioticele
cunoscute sunt produse de actinomicete.
 Unele actinomicete sunt patogene pentru plante animale şi
om :
- Streptomyces scabies produce râia comună la cartofi,
Actinomyces bovis este considerat agentul etiologic al
actinomicozei bovine (o osteomielită supurativă localizată la
nivelul maxilarelor), A. vîscosus şi A. hordeovulneris sunt
patogene pentru câini la care provoacă abcese cu diverse
localizări, A. israelii este patogenă în principal pentru om.
Actinomicoza bovină – aspect clinic
Actinomicoza bovină – aspect clinic și
anatomopatologic
 INFLUENŢA
FACTORILOR DE
MEDIU ASUPRA
BACTERIILOR
Viaţa microorganismelor este dependentă şi permanent influenţată de
complexul factorilor fizici, chimici şi biologici, care constituie mediul
ambiant.

În condiţii favorabile de mediu, reacţiile metabolice implicate

în procesele de creştere şi multiplicare se desfăşoară normal, în
timp ce în urma unor acţiuni nefavorabile pentru aceste reacţii
sau pentru substraturile lor, apar dezechilibre care se pot
traduce prin:
 moartea bacteriei (efect bactericid);
 oprirea reversibilă a multiplicării (efect bacteriostatic);
 transformarea în spori, în cazul bacteriilor sporogene;
 modificarea bacteriei, fie prin inducerea mutaţiilor, fie prin
selectarea mutantelor rezistente (vezi cap. Genetică).
 Determinarea unuia sau altuia dintre aceste efecte depinde de:
- caracteristicile factorului activ (intensitatea sau
concentraţia lui),
- particularităţile morfofiziologice ale bacteriei supusă
acţiunii sale (structura învelişurilor celulare, sporogeneza,
antibiorezistenţa, etc.),
- natura mediului în care are loc acţiunea (bacteriile
înglobate în produse patologice, alimente, medii de cultură şi alte
substanţe organice complexe sunt mai rezistente decât cele
aflate într-o suspensie apoasă),
- timpul de acţiune (pentru acelaşi efect, timpul de acţiune
este direct proporţional cu intensitatea factorilor fizici şi
concentraţia celor chimici), etc.
 Studiul acţiunii factorilor de mediu asupra
microorganismelor a avut drept rezultat
deducerea şi elaborarea majorităţii metodelor
nespecifice şi a produselor de care dispune
astăzi medicina pentru prevenirea şi terapia
infecţiilor:
- metodele de sterilizare,
- conduita lucrului aseptic,
- chimioterapia, antibioterapia.
Acţiunea factorilor fizici
asupra bacteriilor
♦ Acţiunea temperaturii

Spre deosebire de temperaturile extreme, care

sunt nocive, temperaturile moderate permit
desfăşurarea normală a proceselor metabolice şi
prin aceasta, creşterea şi multiplicarea bacteriilor.
 Ansamblul acestor valori termice reprezintă
zona temperaturilor de dezvoltare. În această
zonă, cuprinsă între –5 şi 70-80°C, există valori care
corespund temperaturii optime, minime şi maxime
de dezvoltare pentru o specie dată.
 Diferenţa dintre temperatura minimă şi cea maximă
este mare la bacteriile euriterme ( 6° C şi respectiv
50°C) şi foarte mică la cele stenoterme (35° C şi
respectiv 40° C).
 Temperatura optimă de dezvoltare este definită
convenţional ca fiind temperatura la care diviziunile
celulare se succed cu o viteză maximă, având ca
rezultat formarea celui mai mare număr de celule
bacteriene într-un timp dat (Zarnea G., 1994).
 Practic, s-a constatat însă că numărul cel mai
mare de celule nu se acumulează când diviziunea
se face foarte rapid, ci dimpotrivă, în condiţiile unei
diviziuni mai lente deoarece se reduce ritmul de
producere şi acumulare a produşilor toxici de
catabolism.
 Temperatura minimă de dezvoltare reprezintă
valoarea termică cea mai scăzută la care bacteriile se mai
multiplică încă în mod evident. La această temperatură,
metabolismul este scăzut, iar ritmul diviziunilor celulare este
diminuat în mod semnificativ. Astfel, intervalul dintre două
diviziuni se prelungeşte de la 15 – 20 de minute la 6 – 7 ore şi
chiar mai mult.
 Limita ei inferioară este determinată teoretic de temperatura de
congelare a apei, dar în mod practic se situează sub 0°C datorită
faptului că punctul de congelare al constituienţilor celulari este
mai scăzut decât cel al apei pure.
 În condiţii particulare care măresc zona de stabilitate
fizică a apei celulare (conţinutul bogat în diferite
substanţe, presiunea osmotică ridicată, etc.),
temperatura minimă tolerată de bacterii poate să
scadă până la –18°. Aceasta explică de ce anumite
specii bacteriene se multiplică în apa mării la - 5 °
C, - 11 ° C, iar unele specii din genul Pseudomonas
se multiplică în soluţii concentrate de zahăr (sirop
de fructe) chiar la – 18 ° C.
 La asemenea temperaturi scăzute, toate reacţiile
metabolice se desfăşoară atât de lent, încât durata
unei generaţii este de săptămâni şi chiar luni.
 Temperatura maximă de dezvoltare reprezintă
valoarea cea mai ridicată la care activitatea biologică a unei
bacterii este încă posibilă. Ea este de obicei cu 10-15°C
superioară temperaturii optime a speciei respective şi
corespunde cu limita de termotoleranţă a proteinelor şi acizilor
nucleici.
 În funcţie de preferinţele termice, bacteriile, au fost grupate în trei
categorii:
- psichrofile (criofile),
- mezofile
- termofile .
 Intervalele de temperatură minimă, optimă şi maximă
specifice grupelor ecologice de temperatură nu sunt rigide şi
diferă de la autor la autor
Clasificarea bacteriilor după preferinţele termice

Caracterul Temperatura 0 C
Grupa ecologică
Minimă Optimă Maximă

Psichrofile Obligate -5 - 5 15 – 18 20 – 25
(Criofile) facultative -5 - 5 25 - 30 30 - 36
(psichrotrofe)
Mezofile 10 – 15 30 – 40 35 – 47

Termofile 40 - 45 55 - 75 60 - 80

Hipertermofile 50 - 82 80 - 105 85 - 110

 Bacteriile psichrofile, au fost considerate
iniţial ca organisme capabile să se dividă în intervalul
0-30°C. În realitate, există două grupe distincte de
bacterii care se dezvoltă la asemenea temperaturi.
- psichrofile, care se dezvoltă optim la cca 15°C şi
îşi încetează creşterea la valori termice de peste
20°C.
- psichrotrofe sau psichrofile facultative , capabile
să se multiplice la temperaturi pozitive apropiate
de 0°C, dar şi la temperaturi de 25-30°C şi chiar
mai mari.
Microorganismele psichrofile sunt de regulă saprofite şi îşi au
habitatul în apele reci, în solul regiunilor de altitudine şi polare
precum şi în alimentele conservate prin frig.
 Bacteriile mezofile au temperatura optimă de dezvoltare
între 30 şi 40° C, cu limita superioară în jur de 45° C şi cea
inferioară în jur de 10° C. Acest grup cuprinde majoritatea
bacteriilor patogene pentru om şi animalele homeoterme, dar şi o
mare parte dintre speciile saprofite.
 Bacteriile termofile au un preferendum termic cuprins între
55 şi 75°C. Ele sunt prezente în apele uzate calde provenite de
la diferite industrii, furajele însilozate, platformele de gunoi.
 Bacteriile hipertermofile se dezvoltă optim la temperaturi
cuprinse între 80-105°C, fiind inactive la temperaturi mai mici de 60-
80°C. Habitatul acestor specii îl reprezintă izvoarele termale terestre şi
submarine. Majoritatea sunt anaerobe şi au capacitatea de a
metaboliza sulful. Temperatura maximă la care s-ar putea desfăşura
încă procesele metabolice a fost extinsă, pe baza unor date
experimentale, până la 150°C.
 Mecanismele prin care bacteriile termofile şi
hipertermofile sunt capabile de asemenea
performanţe nu sunt încă elucidate, fiind propuse
doar o serie de ipoteze; după unii autori, proteinele
structurale şi enzimatice ale acestor bacterii ar avea
o structură specială care le conferă termostabilitate.
 În cazul speciei Bacillus stearothermophilus, s-a
constatat că fosfolipidele sunt formate aproape
integral din sfingomieline, care au un punct de topire
ridicat în raport cu cel al fosfolipidelor din celula
bacteriilor mezofile.
Acţiunea temperaturilor supramaximale

 Temperaturile care depăşesc limitele maxime

tolerabile ale bacteriilor sunt nocive determinând
moartea acestora.
 Efectul bactericid al căldurii – factorul cel mai
utilizat în sterilizare –se datorează:
- denaturării proteinelor celulare, în special a
enzimelor, care sunt termosensibile;
- creşterii rapide a concentraţiei cataboliţilor
toxici (la temperaturi înalte procesele metabolice
sunt intensificate);
- stării de asfixie la bacteriile aerobe ca urmare a
creşterii nevoii de oxigen a celulelor şi a reducerii
solubilităţii lui în mediu.
 Cu excepţia temperaturilor foarte ridicate, moartea
unei populaţii bacteriene nu este instantanee ci se
produce treptat, ceea ce permite evidenţierea unor
factori care influenţează sensibilitatea bacteriilor la
căldură şi anume:
 particularităţile de specie,
 gradul de umiditate,
 pH-ul şi compoziţia chimică a mediului,
 numărul iniţial de germeni,
 durata expunerii,
 Ca regulă generală, formele vegetative sunt mult
mai sensibile decât sporii bacterieni, iar umiditatea
crescută măreşte sensibilitatea la căldură, ca
rezultat al hidratării celulare care favorizează
coagularea proteinelor.
 Formele vegetative sunt omorâte în 10 minute la
temperaturi de 50 – 60° C căldură umedă şi 60 –
80°C căldură uscată, în timp ce sporii sunt omorâţi
în 20 de minute la temperaturi între 100 – 120° C
căldură umedă şi 140 – 180° C căldură uscată, în
funcţie de specie.
 Sensibilitatea bacteriilor faţă de temperaturile
ridicate este apreciată convenţional prin doi
indicatori:
- punctul termic mortal şi
- timpul termic mortal - care reflectă
temperatura letală şi respectiv, durata ei de
acţiune
 Punctul termic mortal reprezintă
temperatura cea mai scăzută care omoară în
10 minute toţi indivizii unei populaţii
microbiene, în condiţii standard: 1 – 2 ml
suspensie cu o concentraţie de 50000
microbiml, în tampon fosfat pH 7, în tuburi de
sticlă ermetic închise (pentru sterilizarea prin
căldură umedă).
 Timpul termic mortal → cel mai
scurt interval de timp necesar pentru ca
toţi indivizii unei populaţii microbiene să
fie omorâţi la o temperatură dată, în
condiţii standard.
 Acţiunea temperaturilor subminimale

 Temperaturile scăzute sunt mai bine tolerate de microorganisme

decât temperaturle supramaximale.
 Concomitent cu scăderea temperaturii sub limita minimă de
dezvoltare, metabolismul se reduce treptat şi înmulţirea încetează.
 La temperaturile frigiderului (4,  10° C), majoritatea bacteriilor trece
într-o stare de viaţă latentă, care poate să dureze luni şi chiar ani de
zile dacă se evită uscarea. Excepţie fac unele specii adaptate la
comensalism şi parazitism, cum sunt gonococul şi meningococul,
care mor repede sub temperatura optimă de multiplicare.
 Stocarea în frigider reprezintă şi la ora actuală metoda curentă de
conservare a culturilor bacteriene, alimentelor, medicamentelor şi a
altor produse biologice.
 Procesul de îngheţare lentă, la temperaturi puţin
sub 0° C, are un puternic efect bactericid
determinat de acţiunea asociată a trei factori:
1. denaturarea structurilor celulare prin
deshidratarea lor;
2. pierderea prin îngheţ a apei cu rol de
solvent, ceea ce determină o concentrare a
electroliţilor în celulă (,,moarte prin sare ”);
3. ruperea învelişurilor celulei bacteriene
sub acţiunea cristalelor de ghiaţă intra- și
extracelulare.
 La temperaturi de congelare mult mai
scăzute (- 30° C, - 40° C), efectul bactericid
este practic anulat, deoarece îngheţarea
bruscă împiedică cristalizarea apei, care
trece într-o stare amorfă.
 Decongelate brusc până la temperaturile
optime de multiplicare şi introduse în medii
favorabile, bacteriile îşi reiau metabolismul,
creşterea şi multiplicarea.
 Îngheţarea, dar şi dezgheţarea lentă a
bacteriilor compromit viabilitatea acestora, iar
îngheţul şi dezgheţul repetat reprezintă chiar
o metodă de dezintegrare a bacteriilor pentru
extracţia conţinutului celular .
 Liofilizarea (gr. lio=lichid; filein=a atrage)
reprezintă procedeul de conservare prin uscare în
vid, precedată de congelare la temperaturi joase (-
30°, -80°C).
 Acest procedeu este aplicat în practică pentru
conservarea culturilor microbiene şi a diferitelor
produse biologice (preparate enzimatice, plasmă
sanguină, vaccinuri, antibiotice, etc.).
 Liofilizarea asigură o conservare îndelungată ( ani
sau zeci de ani) în vid sau în prezenţa unui gaz inert
(argon).
♦Acţiunea gradului de ionizare
 Majoritatea proceselor vitale sunt condiţionate de
pH-ul mediului de cultură. Fiecare specie se
dezvoltă la un anumit pH optim, caracteristic speciei
respective.
 În general, pH-ul optim pentru bacteriile patogene
este neutru sau uşor alcalin, cuprins între 7,2-7,4 -
pH care corespunde cu gradul de ionizare al
ţesuturilor şi umorilor organismului.
 Există însă patogeni adaptaţi la aciditatea gastrică
(pH =1,6-2,0), cum este cazul speciei Helicobacter
pylori, căreia i se atribuie responsabilitatea
etiologică în ulcerul gastroduodenal la om.
 Ionii de H (mediile acide) sunt mai toxici decât ionii
oxidril OH (mediile alcaline)
♦Acţiunea presiunii osmotice
Presiunea osmotică a unei soluţii este direct proproţională cu concentraţia totală a diferiţilor ioni şi molecule

prezente în soluţie.
 În general, presiunea osmotică din interiorul
celulelor bacteriene este mai mare decât a mediilor
de cultură uzuale, datorită faptului că citoplasma
conţine în stare solvită cantităţi mari de substanţe
minerale şi organice.
 Ca urmare, apa din mediu tinde să pătrundă în
celulă pentru egalizarea concentraţiilor intra- şi
extracelulare a substanţelor solvite, determinând o
stare de turgescenţă a acesteia, caracteristică de
altfel tuturor celulelor vii.
 Majoritatea bacteriilor - protejate de un perete
celular suficient de rezistent (mai ales la Gram
pozitive) – suportă relativ uşor modificările presiunii
osmotice a mediului, dacă abaterile de la izotonie
survin lent.
 În cazul variaţiilor mari şi bruşte ale presiunii
osmotice, bacteriile suferă două tipuri de modificări:
plasmoliza şi plasmoptiza.
Plasmoliza sau ,,uscarea osmotică” se produce în mediile
↓↓↓celulă trece în mediul extracelular.
hipertonice, deoarece apa din
- volumul celulei se reduce
- protoplastul se retractează, dezlipindu-se de
peretele celular.
↓↓↓
- stare de latență

 Uscarea osmotică are aplicaţii în conservarea alimentelor prin

saramurare şi în siropuri concentrate de zahăr. Prezenţa
bacteriilor osmofile în aceste condiţii nu determină întotdeauna
alterarea alimentelor, unii halofili având chiar o acţiune utilă prin
participarea la procesele de ,,maturare” a unor alimente
(brânzeturi, carne sărată, ş.a.).
 Plasmoptiza are loc în cazul suspendării
bacteriilor într-un mediu hipotonic (apa
distilată). Din cauza pătrunderii apei din
exterior, turgescenţa celulei creşte până când
presiunea intracelulară, depăşind capacitatea
de distensie a peretelui celular, determină
ruperea învelişurilor şi moartea bacteriei prin
dispersia citoplasmei în mediu.
♦Acţiunea presiunii hidrostatice

 Rezistenţa bacteriilor la acţiunea presiunilor

înalte este variabilă în funcţie de habitatul lor
natural şi este favorizată de capacitatea de
sporogeneză, sporul fiind de două ori mai
rezistent decât forma vegetativă.
 În funcţie de comportamentul față de presiunea
hidrostatică, bacteriile pot fi :
 barofobe, sensibile la presiuni care depăşesc 200 de
atmosfere – categorie în care se încadrează bacteriile din sol,
apele puţin adânci, zonele de suprafaţă a oceanelor şi mărilor;
 barofile - bacterii care populează adâncul mărilor (-
1500m) şi sunt adaptate la presiuni de 400-500 atmosfere, în
lipsa cărora unele specii (barofilele absolute) nu se pot
dezvolta;
 barotolerante, care preferă presiunea normală (1 atm.) dar
suportă şi presiuni moderat ridicate;
 barodure sau abisale, izolate de pe fundul mărilor şi din
adâncul oceanelor (- 5100 m), capabile să reziste la 1000 –
1400 atmosfere (ex. Pseudomonas bathycetes).
♦Acţiunea radiaţiilor

 Radiaţiile electromagnetice emise de soare

au lungimi de undă diferite, pe baza cărora
au fost grupate în categorii distincte
Clasificarea radiaţiilor electromagnetice

Tipul radiaţiilor Lungimea de undă

Radiaţii cosmice 0,0001 – 0,01 A°

Radiaţii  0,01 – 1,0 A °
Radiaţii X 100 A °
Radiaţii ultraviolete 100 – 4000 A °
Spectrul vizibil 4000 – 6000 A °
Radiaţii roşii 6000 – 50 000 A °
Radiaţii infraroşii 50 000 A0 – 1 cm
Radiaţii hertziene 1 cm – 545 m
Efectul acţiunii radiaţiilor asupra microorganismelor diferă
în funcţie de lungimea de undă a acestora.

 Radiaţiile cu lungimi de undă > 12000 A° (radiaţiile

herţiene şi cele infraroşii) : - conţinut
energetic slab,
-nu produc modificări în structura chimică
a materiei vii care le absorarbe.
 Radiaţiile cuprinse între 12 000 - 2000 A °:
- conţinut energetic suficient pentru a provoca
modificări fotochimice cu efect bactericid
- o largă utilizare în practica decontaminării o au
radiaţiile ultraviolete (UV).
 Eficacitatea bactericidă
maximă a UV se manifestă
în intervalul 2600 – 2700 A°,
care corespunde cu
absorbţia maximă a
radiaţiilor de către acizii
nucleici. Această energie
suplimentară determină
ruperea punţilor de
hidrogen intercatenare şi
înlocuirea lor cu legături mai
solide, de tip dimer timină -
timină, blocând astfel
replicarea ADN-ului
 Efectul letal al UV se exercită şi în mod indirect, prin
acţiunea fotochimică asupra mediului (formarea de
ozon în aer şi peroxizi în ape).
 La acţiunea radiaţiilor ultraviolete sunt mai sensibile
formele vegetative decât sporii bacterieni:
♦Bacillus anthracis în stare vegetativă
este distrus în 30 de minute, iar sub formă
sporulată, numai după 2 ore.
 Utilizarea radiaţiilor ultraviolete în
decontaminare a devenit posibilă prin
realizarea lămpilor cu vapori de mercur,
utilizate pentru sterilizarea aerului din
laboratoare, săli de operaţie, clinici
veterinare şi alte spaţii, precum şi pentru
sterilizarea suprafeţelor de lucru pe care
UV cad perpendicular: mese de laborator,
mese de operaţie, etc.
 Radiaţiile cu lungimi de undă sub 2000 A° au un
conţinut energetic atât de ridicat încât moleculele situate pe
traiectul lor sunt ionizate , de unde şi denumirea de radiaţii
ionizante dată radiaţiilor X, particulelor alfa, beta şi gama şi
radiaţiilor cosmice. Efectul ionizării este mutagen sau letal, în
funcţie de capacitatea de penetrare a radiaţiei.
 Acţiunea radiaţiilor gama, cele mai penetrante şi microbicide,
este din ce în ce mai utilizată în sterilizarea la scară industrială a
unor produse farmaceutice, medicale (seringi, sonde, etc.) şi
alimentare, care nu suportă sterilizarea termică.
♦Acţiunea factorilor mecanici

 Bacteriile, având dimensiuni mici şi un perete

rigid, sunt în general rezistente la leziunile
de ordin mecanic. Totuşi, particulele mici şi
dure, sub formă de pudre fine cu granule de
ordinul micrometrilor, pot distruge peretele
celular dacă sunt agitate energic cu o
suspensie bacteriană.
♦Acţiunea ultrasunetelor

 Ultrasunetele (vibraţiile cu o
frecvenţă mai mare de 20 000 Hz)
produc moartea bacteriilor prin ruperea pereţilor
celulari, ca o consecinţă a fenomenului de cavitaţie.
 Acţiunea bactericidă a ultrasunetelor a găsit aplicaţii
în:
- industria vaccinurilor în scopul eliberării
antigenelor somatice;
- separarea endoenzimelor bacteriene sau
a altor constituienţi chimici ai celulei bacteriene;
- în sterilizarea anumitor produse.
♦Acţiunea factorilor chimici asupra
bacteriilor
 În funcţie de natura şi concentraţia lor, substanţele
chimice pot exercita asupra bacteriilor un efect
favorabil, atunci când pot fi utilizate ca surse plastice
şi energetice, sau un efect nociv (bacteriostatic sau
bactericid), prin producerea unor dezechilibre fizico
– chimice.
 Acţiunea substanţelor chimice diferă nu numai în
raport cu natura şi concentraţia unei substanţe date,
ci şi în funcţie de particularităţile fiziologice ale
bacteriilor supuse acţiunii ei (ex.Mycobacterium
tuberculosis) .
 Substanţele cu efect antibacterian au o largă
utilizare în acţiunile de prevenire şi
combatere a bolilor infecţioase prin
decontaminare (dezinfectantele şi
antisepticele), precum şi în terapia acestora
(chimioterapicele de sinteză).
Agenţii decontaminanţi îşi exercită acţiunea nocivă asupra
microorganismelor pe diverse căi:

 modificarea permeabilităţii peretelui celular şi a

membranei citoplasmatice (fenolul, săpunurile,
detergenţii anionici şi cationici);
 denaturarea proteinelor, determinând suprimarea
activităţii enzimatice şi precipitatea sau coagularea
proteinelor structurale (acizii, alcalii, alcoolii);
 interferenţa cu grupările active ale enzimelor,
blocând sau modificând activitatea enzimatică
(formaldehida, sărurile metalelor grele,
permanganatul de K, peroxizii, clorul ); etc.
 Chimioterapicele sunt produse de sinteză a căror
acţiune toxică se exercită selectiv asupra
microorganismelor, fără a leza celulele organismului.
 Principalele grupe de substanţe chimioterapice sunt:
sulfamidele, nitrofuranul şi derivaţii acestuia, acidul
paraaminosalicilic (PAS), hidrazida acidului nicotinic
(HIN), etanbutolul, acidul nalidixic şi derivaţii săi.
 Majoritatea au efect bacteriostatic şi acţionează ca,
inhibitori competitivi ai unor produşi de metabolism
esenţiali pentru celula bacteriană.
 Sulfamidele, de exemplu, acţionează prin blocarea sintezei
acidului folic - factor indispensabil pentru formarea acizilor
nucleici, respectiv pentru creşterea şi multiplicarea bacteriilor.

Datorită analogiei sterice cu acidul paraaminobenzoic (vitamina
H), care este precursor în sinteza acidului folic, sulfamidele intră
în competiţie cu acesta, substituindu-l şi formând analogi
nefuncţionali ai acidului folic (fig.51). Bacteriile cu funcţiile de
creştere blocate din cauza sulfamidelor, care acţionează ca o
antivitamină, sunt distruse de organism prin elementele naturale
de apărare ale acestuia.
Mecanismul de acţiune a sulfamidelor
 Celulele organismul gazdă, precum şi unele
bacterii care nu sintetizează acidul folic ci
sunt dependente de aportul exogen, nu sunt
sensibile la acţiunea toxică a sulfamidelor.
 De asemenea, sunt rezistente la sulfamide
speciile bacteriene care produc masiv acid p-
aminobenzoic şi care înving astfel în
competiţia cu sulfamidele.