 Familia Rickettsiaceae cuprinde bacterii cu

dezvoltare intracelulară, sub formă de bacili gram-

negativi de dimensiuni mici (0,3 – 1,2 μm)
considerate iniţial ca fiind virusuri.
 Actual, sunt încadrate în categoria bacteriilor
deoarece:
 Au structură similară bacteriilor gram-negative, au ADN şi
ARN,
 deţin enzimele ciclului Krebs şi pot sintetiza proteine, iar
 înmulţirea se face prin sciziparitate.
 În patologia umană, două genuri din această familie sunt
importante:
 genul Rickettsia, cu mai multe specii patogene la om şi
animale, determinând mai multe tipuri de ricketsioze;
 genul Coxiella, cu specia Coxiella burnetti, care determină
febra Q.
 Speciile patogene ale celor două genuri se menţin în natură
în rezervoare animale şi se transmit prin vectori:
 purice,
 păduchi,
 căpuşe.
 Genul Rickettsia cuprinde mai multe grupuri,
clasificate pe baza antigenelor solubile, care
permit diferenţierea rickettsiilor în trei mari
categorii, fiecare fiind asociată cu una sau
mai multe boli:
 Celule de acarieni infectate cu R. rickettsii
(coloratie Gimenez)  
 responsabilă de producerea tifosului,
reprezentată de
 Rickettsia prowazekii, - tifos epidemic - transmisă
la om prin păduchii de corp (Pedicullus corporis)
 Rickettsia typhii, - tifos endemic - transmisă prin
puricele de şobolan;
 determină boli febrile, cu erupţii cutranate,
 sunt transmise prin intermediul căpuşelor,
 reprezentanţi mai importanţi:
 Rickettsia rickettsii - febra munţilor stâncoşi
 Rickettsia conorii - febra butunoasa
 Rickettsia akari
 reprezentat de Rickettsia tsutsugamushi, care
determină tifosul de lăstăriş,
 transmis prin intermediul căpuşelor şi a unor
acarieni,
 prezent în anumite zone geografice, ca de
exemplu Japonia
 În România, dintre rickettsiozele mai importante fac parte:
 tifosul exantematic,
 febra Q şi
 febra butunoasă.
 Tifosul exantematic (tifos epidemic ), determinat de
Rickettsia prowazekii, a fost o infecţie epidemică, în timpul
războiului.
 Rezervorul natural era omul infestat, iar vector era păduchele
de corp.
 După o perioadă de incubaţie de 10 - 14 zile, trei tipuri de
simptome marcau perioda de stare:
 febră mare (40-41°C),
 erupţii cutanate maculopapulare generalizate şi
 peteşii, sindrom tific, cu agitaţie, delir şi mortalitate mare
 Fenomenele clinice sunt explicate prin patogeneza
caracteristică a acestor bacterii, care, după
inoculare, trec în sânge şi penetrează celulele
endoteliale ale vaselor mici, în care bacteriile se
multiplică intracelular, iar celulele cresc în volum şi
duc la obstruarea lumenului vascular, antrenând
concomitent şi formarea de trombi, mai ales, în
vasele mici din piele, sistemul nervos central şi
miocard.
 În plus, bacteriile deţin o endotoxină specifică
responsabilă de producerea necrozei.
 Sunt bacterii Gram negative al căror peptidoglican
conţine acid muramic şi acid diaminopimelic.
 Genul Coxiella se deosebeşte de genul Rickettsia
printr-o mare rezistenţă la agenţii din mediul extern
şi prin caracterele de antigenitate diferite.
 Acest gen are un singur reprezentant Coxiella
burnetii, care determină o rickettsioză caracterizată
printr-o pneumonie atipică, cunoscută sub
denumirea de febra Q, care pune probleme de
diagnostic diferenţail cu infecţiile determinate de
mycoplasme şi cu psitacoza.
 Transmiterea se realizează prin inhalarea prafului
din scaune uscate, urină, lapte contaminate sau
aerosoli în cazul muncitorilor din abatoare.
 Rezervorul natural de infecţie este omul infectat sau
animalele (bovidee, ovidee, etc).
 Transmiterea se face prin aerosoli, febra Q fiind o
antropozoonoză.
 Debutul infecţiei este pseudo-gripal, urmat de
instalarea pneumoniei atipice, prin multiplicarea
coxielelor în celulele epiteliului tractului respirator
inferior, cu necroză şi hemoragii (microhemoptizii).
 O complicaţie a febrei Q este endocardita
infecţioasă
 Familia Chlamydaceae contine doua genuri
cu importanta clinica: Genul Chlamydia si
Genul Chlamydophila, cu trei specii
responsabile pentru infectii la om:
 Chlamydia trachomatis,
 Chlamydophila psitacci si
 Chlamydophila pneumoniae
 Cuprinde bacterii patogene cu dezvoltare
obligatorie intracelulară, multiplicarea lor fiind
posibilă numai într-o celulă vie (fapt pentru care,
iniţial, au fost considerate ca fiind virusuri).
 Caracterul lor esenţial este determinat de ciclul
complex de multiplicare intracelular şi de prezenţa
în mediul extern a unui element virulent, denumit
corpuscul elementar, rezistent la condiţiile externe
de mediu şi capabil să penetreze (prin endocitoză)
în celulele epiteliale ale organismului uman.
 În celula epitelială, ADN-ul bacterian se
condensează în poziţia paracentrală, în
interiorul fagozomului şi se transformă în
corpuscul reticulat, care asigură multiplicarea
bacteriilor şi, în acelaşi timp determină
formarea de incluziuni intracitoplasmatice
caracteristice
 Celulele infectate, care au o parte importantă
de citoplasmă ocupată de incluziuni, la un
moment dat, se vor rupe şi vor elibera
corpusculi reticulaţi, care se vor transforma în
corpusculi elementari virulenţi, capabili să
penetreze în alte celule epiteliale, generând un
nou ciclu de dezvoltare a infecţiei
 Consecinţele ciclului biologic caracteristic
chlamydiilor pot fi rezumate astfel:
 pentru diagnosticul etiologic, al infecţiilor cu
Chlamydii si Chlamydacee, produsele recoltate se
vor cultiva pe culturi celulare;
 pentru tratamentul infecţiilor produse de aceste
bacterii se va apela la antibiotice care penetrează în
interiorul celulei infectate;
 pe plan fiziopatologic, se va ţine seama de
importanţa fenomenului de hipersensibilitate de tip
întârziat care poate însoţi evoluţia acestor infecţii.
 Chlamydia trachomatis, cu 15 imunotipuri, care
determină infecţii cu localizare diferită:
▪ oculare: trahomul şi conjunctivite cu incluzii;
▪ genitale: uretrite negonococice, cervicite,
salpingite,
▪ limfogranulomatoza veneriană, etc (maladii cu
transmitere sexuală);
▪ infecţii anorectale, etc.
 Specia Chlamydia trachomatis, încadrează cel
puţin 15 imunotipuri de chlamydii (notate de
la A – L).
 Tipurile A, B şi C produc trahomul,
 Tipurile D – K produc infecţii ale tractului genital,
 Tipurile L1 – L3 produc limfogranulomatoză
veneriană,
 cea mai frecventă boală de ochi,
 manifestată prin keratoconjunctivite foliculare
cronice, putând duce la orbire.
 Pot determina şi conjunctivite cu incluzii a adultului
sau cea a nou-născutului, concomitent, pot produce
şi infecţii genitale.
 Trahomul evoluează în patru stadii:
 primul stadiu, se manifestă ca o conjunctivită
foliculară, frecvent suprainfectată,
 urmată de o conjunctivită granulară (stadiul II) şi
 de scleroză conjunctivală (stadiulIII), apoi
 formarea ulcerului corneean, cu cecitate.
 (a) Normal conjunctiva, showing area to be examined.
 (b) Follicular trachomatous inflammation (TF).
 (c) Intense trachomatous inflammation (TI) (and follicular trachomatous inflammation).
 (d) Conjunctival scarring (TS).
 (e) Trichiasis (TT).

(f) Corneal opacity (CO)
 produc infecţii ale tractului genital, care ocazional se pot
transmite şi la nivelul ochilor sau al tractului respirator.
 Aceste tipuri sunt cauza celor mai frecvente infecţii cu
transmitere sexuală negonococică.
 La bărbat este considerată ca cea mai frecventă cauză a
uretritelor negonnococice, care evoluează spre epididimite
sau prostatite.
 La femei, frecvent cervicitele progresează spre endometrite,
salpingite şi boli inflamatorii pelvice.
 La nou-născutul infectat în timpul travaliului se poate
dezvolta:
 conjunctivita neonatală cu incluziuni, o afecţiune
mucopurulentă, care apare la 7-12 zile sau
 pneumonia chlamydiană, după 2-12 zile de la naştere
 produc limfogranulomatoză veneriană,
 boală cu transmitere sexuală, răspândită în zone
geografice, care prezintă mai multe faze.
 Într-o primă fază, la nivelul organelor genitale
(penis, scrot, vulvă, vagin, cervix) sau la nivelul
anusului ori a rectului se formează o ulceraţie de
aspect pseudoherpetic, după care se dezvoltă
poliadenopatia inghinală, cu o masă ganglionară
boselată, care fistulizează şi abcedează
 determină ornitoza sau psitacoza la păsări şi
mamifere, dar poate infecta şi omul (mai ales
crescătorii de păsări) prin inhalarea de
excremente ale păsărilor infectate, cu
localizarea bacteriilor în tractul respirator şi
secundar, în celulele reticulare din ficat şi
splină, unde dezvoltă focare necrotice.
 poate determina
 faringita,
 sinuzita
 pneumonia sau
 bronșita,.
 Spectrul bolii poate varia de la forme
asimptomatice (cel mai frecvent) la forme de
boală severă, întâlnite la vârstele cu risc
crescut
 Fac parte din familia Mycoplasmataceae, cu cele două
genuri: Mycoplasma, care are 69 de specii şi Ureaplasma,
cu două specii.
 Mycoplasmele sunt bacterii lipsite de peretele celular, fapt
care explică polimorfismul lor (lipsa unei forme) şi
insensibilitatea la betalactamine (antibiotice care atacă
peretele celular) şi caracterul slab de colorabilitate după
utilizarea colorantului Gram.
 Lipsa peretelui celular la mycoplasme a determinat
încadrarea lor în clasa Molicutes.
 Potenţialul lor de patogenitate este variat, putând
determina infecţii la organisme diferite.
 La om mycoplasmele au o mare afinitate pentru mucoase,
unele specii fiind comensale iar altele patogene
 Speciile de mycoplasme patogene la om sunt
următoarele:
 Mycoplasma pneumoniae, care determină frecvent
pneumonia atipică, traheobronşite şi faringite,
 Mycoplasma hominis, agentul etiologic al pielonefritelor,
bolilor inflamatorii pelvice, febrelor postpartum şi
postabortum,
 Mycoplasmele genitale:
▪ Mycoplasma hominis şi
▪ Ureaplasma urealiticum, responsabile de o mare parte a infecţiilor
genitale negonococice.
 Este o specie patogenă numai pentru om şi se transmite prin
aerosoli, după care se fixează pe suprafaţa celulelor
epiteliului respirator prin adezine.
 Celulele mucoaselor tractului respirator nu sunt invadate de
mycoplasme, dar, prin produşii lor de metabolism, aceste
bacterii inhibă mişcarea cililor şi determină necroza
epiteliului, cu apariţia unui infiltrat limfoplasmocitar
peribronşic (care poate determina anomalii radiologice).
 Infecţiile cu Mycoplasma pneumoniae se întâlnesc în stadiu
endemic, mai ales toamna şi iarna.
 Acestea sunt mai frecvente sub formă de pneumonii la
adulţii tineri, în colectivităţi şi la şcolari.
 Mycoplasma hominis şi Ureaplasma urealiticum se întâlnesc
ca bacterii comensale, adaptate la mucoasele genitale,
având însă un potenţial de patogenitate legat, mai ales, de
activitatea sexuală, dovadă că incidenţa colonizării cu
mycoplasme genitale creşte după pubertate.
 Aproximativ 15% dintre bărbaţii şi femeile activi sexual
sunt colonizaţi cu Mycoplasma hominis şi 45% cu
Ureaplasma urealiticum (mai frecvent întânită la femei
decât la bărbaţi).
 În Europa, peste 50% dintre uretritele nespecifice
(negonococice), ca şi cervicitele sau vaginitele, sunt
determinate de Mycoplasma hominis şi Chlamydia
trachomatis, care pot fi izolate, mai ales, de la femeile
active sexual.