De numele lui Walter Lippmann se leaga multe din lucrarile de referinta din

domeniul opiniei publice si al comunicarii sociale. Lucrarea esentiala „Public

Opinion” 1922 pune bazele unei viziuni coerente despre opinia publica si rolul
ei in societate.

Discursul stiintific al lui Lippmann este marcat in primul rand de

preocuparile sale publice si nu in ultimul rand de viata si evenimentele istorice.

In primul razboi mondial , din perspectiva comunicarii, realizeaza ca

faptele pot fi „distorsionate”. Uneori pentru ca „cineva” doreste acest lucru sau
pur si simplu pentru ca adesea „informatiile des 323e46d pre fapte” parcurg un
traseu mai complicat in cursul caruia intelesul se modifica.

Lippmann isi da seama ca oamenii actioneaza nu in functie de realitate, ci

pe baza modului cum isi reprezinta ei aceasta realitate, a imaginilor pe care le
poarta in minte.

Pe 6 noiembrie 1918 presa publica o stire despre incheierea armistitiului

cu 5 zile mai devreme de semnarea sa. Pe baza unei realitati sugerate, oamenii
se bucurau si marcau in diverse feluri incetarea cosmarului, in timp ce pe front
inca se desfasurau lupte.

Lippmann vorbeste tot mai des despre descoperirea care-l preocupa, si

anume ca „opinia poate fi fabricata”. Acest lucru trebuie sa aibe consecinte
remarcabile asupra „libertatii de gandire” (este real acest lucru, intre ce limite?)
si asupra „libertatii cuvantului” – pana unde libertatea poate merge fara a-mi
afecta interesele, fara a ma ofensa?

Preocuparile fata de opinia publica, fata de adevar, sunt evocate la

inceput, in lucrarea „Public Opinion”.

Urmeaza in 1925 „The Phantom Public”, studiu in care teza principala

este aceea ca cetateanul obisnuit traieste intr-o lume pe care nu o intelege
suficient de bine: „este greu sa decida asupra problemelor de conducere si de
inteles national”. El chiar conchide: „a vorbi despre un public in masura sa
directioneze activitatea guvernantilor, inseamna a vorbi despre o fantoma’.

„Cetateanul obisnuit a ajuns sa se simta asemenea unui spectator surd,

aflat in randul din spate, care este nevoit sa priveasca la un spectacol misterios,
abia abtinandu-se sa nu adoarma. Publicul nu face decat, cel mult sa aprobe sau
sa se opuna celor care ar putea sa ia deciziile”.

In lucrarea „The Public Philosophy”, Lippmann abordeaza aspecte

esentiale ale democratiilor occidentale, liberale si realitatile acestui secol. El
pune in evidenta dezechilibrele interne generate de o criza de guvernare care
este asociata cu ascensiunea opiniei publice ca actor al vietii moderne.

Lippmann opereaza analitic asupra unor termeni pe care ii lanseaza cu

deosebit succes si devin concepte cheie: „pictures in our heads” = imaginile
din mintea noastra; „pseudo environments” = mediul de fictiune; „unseen
facts” = faptele nevazute.

Teza: oamenii iau drept fapte nu ceea ce sunt ele in realitate ci ceea ce
percep ei ca sunt acele fapte (in urma impresiei pe care o lasa asupra lor, a
impactului cu „pseudo environment”).

Intreaga viziune a lui Lippmann porneste de la raportul dintre 2 realitati:

lumea exterioara si reprezentarea noastra despre aceasta lume. Mediul in care
traim este mult prea extins si foarte greu de asamblat, de articulat si cuprins
intr-o viziune unitara. Fiecare vede atat cat poate intelege si cuprinde.

Raspunsul omului la realitate , evenimente, este o reactie care exprima

mai curand o reprezentare subiectiva, personalizata (posibil obiectiva, uneori
eronata si falsa).

Fiecare om dispune de un atlas mental si va actiona in functie de

principalii vectori ai propriei harti mentale. Asadar, imaginile din capul
oamenilor nu corespund automat cu lumea exterioara.

Diferenta rezulta mai intai din modul in care avem acces la fapte, situatii
si evenimente. Contactul poate fi partial si adesea indirect. Imaginile reprezinta
simplificari cognitive ale realitatii. Are loc o anumita distorsionare a unor date
si evenimente in defavoarea altora, prin combinarea si evaluarea lor, intr-o
maniera care traduce seturi de interese si valori diferite.

„Efectul de atasament”. Imaginile elaborate capata o conotatie afectiv-

emotionala; omul este mai atasat de ceea ce construieste si elaboreaza si crede
ca „adevarul” se afla in mintea sa. Autorul acestei teorii mai precizeaza ca
mintea umana dispune de anumite stereotipuri si chiar structuri de stereotipuri,
ceea ce inseamna ca nu putem vorbi in intregime de rationalitatea deciziei
umane. Nu uitati greselile istoriei pentru a nu le repeata. Stereotipul exista,
tentatia este prezenta si poate fi condamnata doar prin apel la memoria istoriei,
cu valoare de adevar.

Percepem ceea ce suntem pregatiti sa percepem

 Teza: intampinam multimea de fapte si situatii noi pe baza unor
cunostinte („plase cognitive”) pe fondul cultural si experienta personala in care
sunt condensate stereotipuri de natura intelectuala.

Lippmann indrazneste sa postuleze: „in cele mai multe din situatii noi nu
vedem si apoi definim, ci mai intai definim si apoi vedem”.

Acelasi fapt va fi vazut si interpretat diferit, uneori complet diferit de

catre 2 persoane in functie de pregatire, de credinta, de apartenenta politica, de
experienta profesionala, de interese, de spiritul cultural, de structurile mentale
pe care spatiul cultural le modeleaza.

‘Selectam ceea ce cultura noastra a definit pentru noi si tindem sa

percepem ceea ce cultura noastra , intr-o forma stereotipa (economica-simpla)
a ales pentru noi’ .

Stereotipul este , deci , o structura mentala , o prefiguratie care selecteaza

si stocheaza informatia , acele ‘tipare’ care influenteaza raspunsul , perceptia
noastra .

Stereotipul „este un majordom la un bal mascat, care judeca daca invitatii

au venit intr-o tinuta adecvata”. Prin urmare stereotipul intra in functiune chiar
in faza de evaluare si reprezinta un gen de filtru care opereaza o selectie inainte
ca informatia propriu zisa sa ajunga a fi analizata.

Stereotipurile au o puternica semnificatie valorica (sunt puternic

incarcate de sentimente, marcate de traditie) si indeplinesc un rol protectiv.

Cu o asemenea structura cognitiva exista putine sanse ca omul sa-si

reprezinte in mod adecvat lumea in care traieste.

El proiecteaza imaginea „comandata” a lumii, o imagine in care se

regasesc, convietuind, obisnuintele noastre, gusturile, standardul de viata,
sperantele noastre, intr-un fel, subiectivitatea noastra.

In acest fel nu este de mirare ca fiinta umana si grupurile sociale

confunda propria imagine asupra realitatii cu realitatea propriu zisa, orice
tulburare a stereotipurilor noastre este asimilata cu o zdruncinare a „bazelor
intregului univers”.

Traim in aceiasi lume dar simtim in lumi diferite

 Felul in care oamenii isi reprezinta realitatea, reprezinta un impuls pentru
ceea ce vor face in continuare. La originea reactiilor se afla mediul de
reprezentari (lumi subiective) ce au o virtualitate ontologica care modeleaza
interpretarile si pozitiile noastre.

Diferenta, discrepanta intre lumea exterioara si propriile noastre imagini

despre ea nu este rezultanta unui proces, a unei activitati deliberate de selectare
si de interpretare partizana.

Atentia noastra este chemata de acele fapte, de acele situatii care se afla
intr-un raport de compatibilitate cu credintele si optiunile „topite” in structurile
noastre mentale.

Concluzia: lumea si intreaga noastra experienta sunt codificate potrivit

unor structuri mentale, culturale, personale; cand incercam sa descriem
realitatea, nu facem decat sa prezentam lucrurile potrivit codurilor noastre
oferind astfel versiuni distorsionate ale realitatilor la care ne referim. Teoria
clasica sustine ca opinia publica reprezinta o judecata morala asupra unui grup
de fapte.

Teoria lui W. Lippmann: opinia publica este in prmul rand o versiune

codificata si moralizata a faptelor. Structura stereotipurilor, aflata in centrul
codurilor noastre, determina in mod substantial ce grupuri de fapte vom vedea
si in ce lumina le vom privi.

Crearea si mentinerea stereotipurilor mentale

Lippmann se refera la simboluri din unghiul de vedere al actiunii politice

si al principalului sau actor – liderul. Intr-o serie de contexte, simbolurile joaca
un rol extreme de important, ele fiind practic de neanlocuit. Virtutea de baza a
simbolului este ca datorita particularitatilor sale conserva unitatea.

Fiind un depozitar de emotii, de intelesuri istoriceste accumulate, el

favorizeaza perceptii si interpretari commune, raportari similare, reactii
identice; unifica prin estomparea sau stergerea deosebirilor dintre idei, judecati
si evaluari.

Functia simbolului se releva cu deosebire in unele situatii tipice:

1.     in momente critice, presante, dificile, cand este mai important sa

actionezi decat sa intelegi;

2.     cand actiunea va inregistra un esec, va astepta acordul fiecaruia, intrucat

este nevoie de reactie rapida si de unitate;
 3.     cand masele de oameni trebuie sa coopereze intr-un mediu „nesigur si
exploziv”, in acest context, simbolul apara securitatea, chiar in absenta
unui consens real, el confera maselor mobilitate, desi imobilizeaza
personalitatea;

4.     in orice context ar fi simbolurile directioneaza emotia catre o tinta

comuna;

5.     reprezinta un mecanism de solidaritate si unul de exploatare; granitele

dintre aceste roluri sunt foarte fine si oricand rolul pozitiv al simbolului
poate trece intr-un registru manipulator. Modul cum este folosit simbolul
ar reprezenta in opinia lui Lippmann, un indiciu pentru a diferentia
demagogul de omul politic veritabil. Primul, demagogul, apeleaza la
emotii pentru a descarca o tensiune acumulata, cel de-al doilea ,
politicianul veritabil, nu va stimula decat acele emotii care sa poata fi
orientate catre un program menit sa capteze energia, sa unifice, sa ofere
in timp, un sentiment de implinire.

Utilizat cu masura si buna credinta, simbolul este un instrument essential

in conducerea unei comunitati umane.

Presa – tribunalul opiniei publice , deschis zi si noapte

W. Lippmann a fost elevul lui John Dewey, profesor al scolii, curentului

de la Chicago, dar punctele sale de vedere privind rolul presei in societate sunt
distincte.

Scoala de la Chicago vedea presa drept un instrument de informare si de

educare al publicului . Lippmann, dimpotriva, considera ca presa contribuie la
aparitia si permanetizarea unor boli ale opiniei publice.

Lippmann se indoieste ca omul obisnuit ar avea capacitatea de a

cunoaste si judeca „faptele nevazute”. Dewey argumenteaza ca problema nu
este incompetenta opiniei publice, ci mai degraba, absenta unor metode
adecvate pentru comunicarea si dezbaterea publica. Mijloacele fizice de
colectare au deposit cu mult faza intelectuala de cercetare si de organizare, de
procesare a rezultatelor.

Viziunea lui Lippmann asupra presei este una critica.

 In mod firesc, atat jurnalistul ca persoana cat si presa ca institutie,
cunosc constrangerile legate de stereotip, cod si chiar prejudecati, atunci cand
este vorba de formarea unor opinii.

Analiza lui Lippmann penduleaza intre 2 poli:

1. pune sub semnul intrebarii credinta veche si persistenta in democratii,

ca adevarul ar fi relevant, inspirit, furnizat si nu constant descoperit in urma
unui efort de durata. Aceasta credinta atribuie presei rolul de a „releva
adevarul”. Presa este principalul mijloc de contact cu mediul pe care nu-l
cunoastem direct. Presa ar oferi chipurile „tabloul adevarat” al intregii lumi.
Presa ar organiza pentru societate informatiile, ar usura si orienta perceptia
sociala a diverselor fenomene. Reporterii nu pot acoperi si nu pot reflecta tot
ceea ce se intampla in lume, in plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de
selectii privitoare la ce fapte se dau publicitatii, in ce forma, sub ce dimensiuni,
toate ghidate nu de standarde obiective, ci de evaluarile fiecarei publicatii.
„Stirile nu reprezinta o oglinda a situatiilor sociale, ci infatisarea unui aspect al
acestora care se impune de la sine”. Versiunea reporterului asupra adevarului
este, pe fond, propria sa viziune, iar opinia pe care o infatiseaza este construita
pe baza propriilor stereotipuri, coduri si sub presiunea interesului propriu. El
priveste lumea prin lentile subiective, de aceea Lipmann precizeaza ca este
essential sa facem o distinctie clara intre informatie si adevar.

2. raporturile presei cu institutiile unei comunitati sociale. Ascensiunea

este interpretata de Lippmann ca o dovada a slabiciunii institutiilor, „a esecului
lor de a organiza o adevarata <masinarie a cunoasterii>”. Presa, prin actiunea
de zi cu zi asupra fiecarui om, castiga teren strategic si creeaza o forta mistica,
numita Opinia Publica, o forta care va profita de slabiciunea institutiilor
publice. In acest fel, presa a ajuns sa fie privita ca un organ al „democratiei
directe”. Apare un tribunal al opiniei publice, deschis zi si noapte. Deciziile
unui astfel de tribunal nu ar putea duce decat la dezordine, intrucat, potrivit lui
Lippmann despre natura stirilor, ele nu opereaza cu adevarul. Remediul:
formarea unor echipe de experti care sa analizeze obiectiv si neutru faptele si
sa contribuie la construirea unor „opinii publice sanatoase”, a unor imagini
realiste despre mediul pe care nu-l cunoastem in mod direct.

Legatura cu mediul nu este corect asigurata de presa care are de regula

un joc propriu si interese de grup profesional. Lumea reprezentarilor (a lui
Kant), deci a ideilor, este prea importanta pentru a fi lasata pe mana
reporterilor si a presei in general.

Lippmann sesizeaza un lucru real si anume ca nici guvernele si nici presa,

nici institutiile de invatamant nu actioneaza pe baza unei imagini demne de
incredere asupra lumii.

Presa, cum sesizeaza Lippmann, se substituie opiniei publice, mai mult,

devine Tribunalul acesteia.

Presa rapeste celorlalte institutii si puteri, rolul lor legitim. Intrebarea

este daca presa invadeaza acest teren sau alte institutii il cedeaza.

Puterea opiniei de masa

Lippmann este preocupat de infaibilitatea opiniei publice, de faptul ca

vocea poporului – opinia publica , a devenit o forta misterioasa.

In multe situatii, organizatorii de opinie care au inteles jocul,

structureaza majoritati confortabile in perioada alegerilor.

Acest joc democratic are ca slabiciune preocuparea stricta de a castiga

puterea, ulterior neglijand exercitarea sa eficienta. Rezultatele guvernarii
democratice nu pot fi oricum evaluate obiectiv de cetateanul obisnuit pentru ca
are prea putine cunostinte si o experienta incomplete. Mai mult, chiar daca ar
dispune de informatii el este marcat de propria subiectivitate, limitat de cercul
stereotipurilor, al prejudecatilor, al propriilor coduri care impiedica tratarea
rationala a lucrurilor. A rezolva aceste riscuri inseamna a licha structurile care
distorsioneaza faptele, adica a conecta opiniile cu mediul nostru real de
existenta.

Cand oamenii actioneaza in acord cu principiul inteligentei , ajung sa

descopere faptele si sa-si dezvolte intelepciunea. Pe de alta parte, nu putem
cere de la oameni mai multa intelepciune politica decat se afla in sufletele lor.
Deci, problema fundamentala este de a spori intelepciunea finite umane si a
societatii in ansamblu. Au guvernantii acest interes? Solutia consta in formarea
unor cercuri de experti care sa ofere interpretari rationale. Inlocuirea Opiniei
Publice universale (superficiale stereotipe) care se pronunta asupra oricarui
subiect, cu opinii utile, realiste inspirate de adevarul unei situatii prezentate
neutru, obiectiv precis fara echivoc. Solutia este conferita de educatie, care
inlatura stereotipul si ofera deprinderea de a examina sursele de la care se obtin
informatiile. Prin educatie, se obtine inlocuirea structurilor mentale care
genereaza prejudecata, cat si formarea unor prejudecati centrate doar in jurul
eului, al propiului subiectivism.

Capacitatea de guvernare a democratilor este afectata de ascensiunea

opiniei de masa in spatiul public, insotita de o presiune asupra executivului
care ar contribui la slabirea fortei de reactie a acestuia.
 Oamenii au dobandit o putere pe care nu sunt capabili sa o exercite, iar
guvernantii pe care ii aleg au pierdut puteri pe care trebuie sa le recupereze
daca vor cu adevarat sa guverneze. Exista, conform Lippmann, o limita pana la
care se poate extinde puterea cetatenilor: „Ei pot alege guvernul. Il pot inlocui.
Pot aproba sau nu performantele sale. Dar ei nu pot administra guvernarea…
Masa nu poate guverna!”

Pe masura ce opinia de masa a dobandit o imensa putere in acest secol,

devenind un adevarat stapan al deciziilor, puterea de guvernare a democratiilor
a slabit, pentru ca s-a pierdut „puterea de a decide”. ‘Liberatea si democratia
pot fi pastrate inainte ca una sa o distruga pe cealalta”.

Lippmann considera ca opinia de masa prezinta cateva erori tipice.

Reactia sa este mai lenta decat cea a evenimentelor (realitati la care se

raporteaza). Opiniile de masa sunt prin excelenta inertiale pentru ca, asa cum
spune autorul, este nevoie de mult timp pentru a schimba mai multe minti
decat cateva. Reactiile inertiale sunt mai evidente cand se ivesc situatii noi care
au nevoie de abordari orgonale de analize si solutii noi. Exemple legate de
implicatia SUA in Irak si acordul opiniei publice sau reactia lenta a
democratiilor vest – europene fata de ascensiunea fascismului.

Opinia publica este incapatanata sau maleabila?

Pe de-o parte exista, credinta profunda ca opinia publica (natura

comuna) nu poate fi schimbata; pe de alta parte exista opinia la fel de ferma ca
anumite institutii bine definite modifica si altereaza opinia publica.

In SUA exista consens asupra multor probleme, el poate fi o expresie a

constiintei publice; altfel avem de a face cu rezultatele unei „propagande
perfide” (nu ne sunt satisfacute credintele proprii, asteptarile).

Relatia presei in dialog cu opinia publica

Americanii sunt un public cititor de ziare – dimineata si seara . Si totusi,

unii apreciaza ca spiritul public este inca patinat, iar presa nu ar avea o prea
mare influenta asupra sa. Ex: situatii cand presa a sustinut un candidat sau l-a
boicotat pe altul, iar rezultatele au fost contrare la urna de vot. Acest lucru
inseamna ca pe langa presa mai sunt si alti factori care contribuie la formarea
opiniei publice.

Multe articole au purtat titlul de „Puterea in declin a presei” in care

comentariul principal era legat de faptul ca „nimanui nu-i pasa de ceea ce spun
ziarele”. „Stirile = simple vorbe de gazeta!” Un alt punct de vedere este acela
ca de fapt presa cotidiana nu face decat sa accepte, sa reflecte si sa amplifice
opinia publica. Presa ar fi un instrument foarte eficient de pastrare a
contactului cu mase mari de oameni.

Exista si pozitia, ca prin presa se poate obtine o modificare clara a

opiniei publice.

Opinia publica este maleabila si poate fi atrasa atentia asupra unei cauze.

Afirmatia potrivit careia publicul conduce institutiile este la fel de

adevarata ca aceea care sustine ca institutiile conduc publicul.