ION SCHILERU

prof. univ. dr.

Catedra de Merceologie şi Managementul Calităţii
Academia de Studii Economice Bucureşti

versiune Ma, 21 nov. 2006,

Dragilor,
Aveţi alăturat materialul lecţiile 6 şi 7 pentru testul I, în termenii discutaţi la curs.
Schileru

MERCEOLOGIE
FUNDAMENTE
 TABLA DE MATERIE

Tema 6 ASIGURAREA, CERTIFICAREA, OMOLOGAREA ŞI GARANTAREA CALITĂŢII

Asigurarea calităţii. Atestarea calităţii, Omologarea calităţii, Garantarea calităţii.

Tema 7 LEGISLAŢIA ŞI STANDARDIZAREA PRIVIND MĂRFURILE

Reglementări, Tipologie, Factori implicaţi, Standardizare

Tema 6

ASIGURAREA, CERTIFICAREA, OMOLOGAREA ŞI GARANTAREA CALITĂŢII

Evoluţia modalităţilor de asigurare a calităţii produselor şi serviciilor

În paralel cu schimbările tehnologice şi socio-culturale rapide, care au avut loc mai ales de
la începutul secolului nostru, au evoluat şi modalităţile de asigurare a calităţii produselor şi
serviciilor.
Analizând această evoluţie, putem pune în evidenţă mai multe etape, cu caracteristici
specifice. În literatura de specialitate există opinii diferite privind numărul şi caracteristicile acestor
etape. Relativ frecvent se consideră că trei ar fi etapele mai importante denumite: controlul calităţii,
asigurarea calităţii şi calitate totală.
În opinia noastră, pot fi delimitate patru etape în evoluţia modalităţilor de asigurare a
calităţii:
· asigurarea calităţii prin control;
· asigurarea calităţii prin metode statistice;
· asigurarea calităţii prin motivarea personalului
· concepte integratoare de asigurare a calităţii.
Asigurarea calităţii prin control
Asigurarea calităţii prin control reprezintă etapa care acoperă prima jumătate a secolului
nostru. În această perioadă au dominat teoriile lui Taylor privind organizarea ştiinţifică a muncii.
Aceste teorii s-au regăsit atât în principiile de management, cât şi în organizarea activităţilor din
întreprindere, concretizându-se în: descompunerea procesului de realizare a produsului în operaţii
elementare, limitarea responsabilităţilor specializarea unităţilor funcţionale. A rezultat, astfel,
separarea celor care iau decizii într-o întreprindere, de cei care le execută şi cei care controlează
îndeplinirea lor. Calitatea era asigurată, în principal, prin controlul final al componentelor,
respectiv al produselor, urmărindu-se identificarea şi separarea celor necorespunzătoare. Atenţia era
concentrată asupra produsului şi mai puţin asupra procesului, urmărindu-se verificarea "post-
proces" a conformităţii cu specificaţiile. Prin asigurarea calităţii se înţelegea, deci, respectarea
acestor specificaţii.
Asigurarea calităţii prin metode statistice
Asigurarea calităţii prin metode statistice este etapa corespunzătoare anilor `50. Se pune
accentul pe controlul pe flux tehnologic, urmărindu-se identificarea cauzelor defectelor, pentru
prevenirea lor ulterioară. Aplicată iniţial în SUA, în timpul celui de-al doilea război mondial,
metoda a fost preluată în Europa şi mai ales în Japonia, sub deviza „calitatea este problema
tuturor“.
Asigurarea calităţii prin motivarea personalului
Această modalitate, specifică anilor `60, se caracterizează prin „descoperirea omului“,
context în care s-au afirmat conceptele: „zero defecte“, „totul trebuie făcut bine de prima dată“ etc.
În această perioadă s-au manifestat „cercurile calităţii“, „grupele de iniţiativă“, autocontrolul ţi
numeroase alte forme de implicare a lucrătorilor în problemele de calitate.
Promovarea unor concepte integratoare de asigurare a calităţii
Etapa implementării unor concepte integratoare privind asigurarea calităţii corespunde
anilor `80, chiar dacă germenii unor asemenea concepte au apărut încă din anii `60. Astfel, experţii
2
americani Deming, Juran, Feigenbaum au dezvoltat concepte noi în domeniul asigurării calităţii,
care şi-au găsit aplicabilitate în primul rând în Japonia.
Cele mai importante caracteristici ale "noii filozofii" privind asigurarea calităţii au fost precizate de
Feigenbaum, încă din anul 1961, filozofie pe care a denumit-o "Total Quality Control" (TQC). De
remarcat că termenul anglosaxon de control este utilizat în sensul de a stăpâni, "a ţine sub control ",
deci TQC înseamnă o abordare globală a activităţilor de ţinere sub control a calităţii în
întreprindere. Demersurile lui Deming privind utilizarea metodelor statistice, au fost completate în
mod fericit de Juran, care a accentuat necesitatea orientării spre client şi importanţa
managementului în asigurarea calităţii.
Aceste teorii au fost larg acceptate în Japonia, încă din anii `60, fiind dezvoltate ulterior de
Ishikawa. Pentru a se delimita de teoriile americane, el şi-a denumit conceptul "Company Wide
Quality Control`` (CWQC}ţ.
Se ia tot mai mult în considerare mediul întreprinderii (de exemplu, activităţile desfăşurate
pentru asigurarea calităţii la clienţi, implicaţiile proceselor şi rezultatelor acestora asupra mediului
înconjurător etc.). De asemenea, se promovează ideea abordării sistemice a relaţiilor client-furnizor,
ale căror principii sunt aplicate şi în interiorul întreprinderii, în relaţiile dintre compartimentele
sale, respectiv dintre lucrători.
Capătă importanţă orientarea consecventă spre proces, urmărindu-se optimizarea proceselor
de pe întreaga traiectorie a produsului şi anume, începând cu studiile de piaţă pentru identificarea
nevoilor şi până în etapa "post-utilizării", a reintegrării în natură a rezultatelor acestor procese. Se
conturează, astfel, un nou concept denumit "Tota1 Quality Management" (TQM) care, în prezent,
se utilizează în paralel cu conceptele anterioare şi cu cel de "Total Quality", sau în relaţie cu acesta
din urmă. Chiar dacă există diferenţe între aceste concepte, toate pun accentul pe satisfacerea
cerinţelor clienţilor. Ele sunt considerate "integratoare", din cel puţin următoarele considerente:
· toate compartimentele întreprinderii sunt implicate în asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii
produselor şi serviciilor. Între ele trebuie promovate relaţii de tip "client-furnizor". Prin urmare,
fiecare compartiment trebuie să-şi elaboreze "produsul" (de exemplu, un contract), în condiţiile de
calitate stabilite de clienţii săi (de exemplu, de compartimentul producţie);
· toţi lucrătorii din întreprindere participă la asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi
serviciilor. Fiecare este răspunzător pentru calitatea muncii pe care o desfăşoară şi trebuie să fie
conştient că poate contribui, în felul său, la succesul întreprinderii;
· toate etapele traiectoriei produsului sunt luate în considerare în vederea asigurării calităţii,
începând cu evaluarea cerinţelor clienţilor şi până la organizarea activităţilor de service în utilizarea
produsului.
În aceste condiţii, recunoscându-se necesitatea unor mutaţii profunde în modul de abordare
a aspectelor referitoare la asigurarea calităţii, într-o serie de ţări au fost elaborate, mai ales începând
cu anii `70, standarde referitoare la asigurarea calităţii, pentru a putea fi utilizate în industrie şi
comerţ, respectiv în relaţiile contractuale dintre furnizori şi beneficiari. Aceste standarde difereau
semnificativ prin structura lor şi prin terminologia adoptată, neputând face obiectul unei utilizări
sistematice în comerţul internaţional.
Dezideratul asigurării unui sistem unitar de referinţă în acest domeniu a fost atins prin elaborarea de
către Comitetul Tehnic al Organizaţiei Internaţionale de Standardizare ISO TC 176 "Managementul
şi asigurarea calităţii", a standardelor ISO 9000.

Standardele ISO 9000 referitoare la asigurarea calităţii

· Standardele internaţionale ISO 9000 sunt standarde generale, care conţin recomandări privind
managementul calităţii şi cerinţe pentru asigurarea calităţii. Ele descriu elementele sistemului
calităţii, fără să specifice cum să fie implementate de către o anumită întreprindere. Modalitatea
concretă de proiectare şi aplicare a unui sistem al calităţii depinde de obiectivele, produsele,
procesele şi practicile specifice ale fiecărei întreprinderi.
· Sistemul calităţii este definit ca reprezentând „structura organizatorică, procedurile, procesele şi
resursele necesare pentru implementarea managementului calităţii“.
· Standardele din familia ISO 9000 pot fi utilizate din iniţiativa conducerii, sau la cererea unei alte
părţi. Utilizarea standardelor IS0 9000 la cererea unei alte părţi, este predominantă în multe ţări,
3
respectiv, sectoare economice, fapt datorat extinderii certificării sistemelor calităţii. Furnizorul
implementează în acest caz un sistem al calităţii, potrivit standardelor ISO pentru a răspunde
cerinţelor imediate ale clienţilor sau ale altor părţi interesate. Concomitent, sau într-o etapă
ulterioară, conducerea întreprinderii poate hotărî perfecţionarea sistemului calităţii, plecând de la
modelul de asigurare a calităţii stabilit ca bază.
· Utilizarea standardelor ISO 9000 din iniţiativa conducerii presupune un efort mai mare din partea
întreprinderii pentru anticiparea nevoilor şi a tendinţelor pieţei. Potrivit acestui standard, activităţile
întreprinderii se realizează printr-o reţea de procese a cărei structură este, adesea, deosebit de
complexă. Întreprinderea trebuie să identifice, să organizeze şi să administreze reţeaua sa de
procese şi interfeţele lor, astfel încât să poată obţine şi îmbunătăţi permanent calitatea produselor.
Acesta reprezintă un concept fundamental pe care se bazează familia de standarde internaţionale
ISO 9000.
· Seria standardelor ISO 9000 a debutat în anii `70 cu aspecte referitoare la terminologie şi
probleme specifice calităţii. În anul 1987 a apărut prima versiune a familiei standardelor ISO 9000
care a constituit premiza conferirii unui caracter unitar problematicii complexe a calităţii. Această
suită de standarde a fost publicată în România începând cu anul 1991, cu titlul SR ISO 9000.
· Familia standardelor ISO 9000 a cunoscut două revizii importante, în anii 1994 şi 2000.
· Scopul standardelor ISO 9000 se concretizează în: facilitarea relaţiilor comerciale regionale şi
internaţionale; acordarea încrederii clienţilor că furnizorii pot realiza cerinţele referitoare la calitate;
îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei; satisfacerea unor clauze contractuale referitoare la
calitate; evaluarea favorabilă de către client („secunda parte”); certificarea de către un organism
certificator terţ („terţa parte“).

Principiile de bază ale managementului calităţii

Implementarea managementului calităţii într-o organizaţie are la bază următoarele principii:
- focalizarea atenţiei către client;
- implicarea conducerii în problemele calităţii;
- implicarea întregului personal şi responsabilizarea acestuia în problemele calităţii;
- abordarea procesuală a întregii activităţi a organizaţiei;
- viziune sistemică asupra organizării şi funcţionării organizaţiei;
- îmbunătăţirea continuă trebuie să fie principiu constant în materie de calitate;
- argumentarea cu date trebuie să fie regula esenţială în cadrul organizaţiei;
- demersurile privind calitatea trebuie să fie desfăşurate astfel încât să asigure avantaje reciproce.
Pe baza acestor principii se elaborează ulterior obiectivele generale şi specifice, ţinând cont de
imperativele următoare: - lipsa constrângerilor; -realism; -formulări clare; - comensurabilitate.

Etapele implementării unui sistem de management al calităţii (SMC)

Prezentate succint, etapele implementării SMC într-o organizaţie sunt:
- determinarea nevoilor organizaţiei;
- definirea politicii şi a obiectivelor organizaţiei cu privire la calitate;
- stabilirea proceselor şi a responsabilităţilor în materie de calitate;
- stabilirea resurselor reclamate de activităţile viitoare;
- stabilirea metodelor de evaluare, considerând principiul comensurabilităţii;
- aplicarea consecventă a metodelor de evaluare stabilite;
- stabilirea şi aplicarea programului de îmbunătăţire continuă.

Caracteristici generale ale ediţiei din anul 2000 a standardelor ISO 9000
În cadrul celei de-a doua revizii a standardelor internaţionale din familia ISO 9000,
petrecută în anul 2000, s-a avut în vedere asigurarea unei mai bune adaptări la cerinţele diferitelor
categorii de utilizatori, astfel încât aceste standarde să devină un instrument eficient pentru
creşterea capacităţii concurenţiale a întreprinderilor, prin:
· definirea unui singur model de asigurare externă a calităţii;
· definirea unui model de asigurare internă a calităţii, orientat spre TQM;

4
· structurarea elementelor sistemului calităţii în cadrul ambelor modele, potrivit ciclului PEVA
(planifică-execută-verifică-acţionează);
· orientarea politicii calităţii către îmbunătăţirea continuă a proceselor organizaţiei şi rezultatelor
acestora, asigurându-se compatibilitatea cu celelalte politici sectoriale ale organizaţiei, în cadrul
politicii sale generale;
· asigurarea unui sistem informaţional eficient, care să permită evaluarea riguroasă a gradului de
îndeplinire a obiectivelor referitoare la calitate şi îmbunătăţirea continuă a rezultatelor obţinute;
· accentul se va pune pe eficacitatea proceselor în mai mare măsură decât pe documentarea
acestora;
· facilitarea procesului de autoevaluare a măsurii în care sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de
standardele ISO 9000;
· asigurarea unei compatibilităţi sporite cu standardele ISO 14000 referitoare la managementul de
mediu, având în vedere cazurile tot mai frecvente de implementare a sistemelor integrate calitate -
mediu.
Familia ISO 9000 cuprinde următoarele standarde de bază, însoţite de un număr de rapoarte
tehnice:
· ISO 9000: 2000 Sisteme de management al calităţii - Principii de bază şi vocabular
· ISO 9001: 2000 Sisteme de management a1 calităţii – Cerinţe. Acest standard serveşte pentru a
demonstra aptitudinea organizaţiei de a satisface cerinţele clienţilor şi serveşte pentru certificarea
SMC. Prevede patru domenii prioritare: - responsabilitatea staff-ului, managementul resurselor; -
realizarea produselor; - măsurarea, analiza şi îmbunătăţirea.
· ISO 9004: 2000 Sisteme de management al calităţii - Ghid pentru îmbunătăţirea performanţelor.
Acest standard cuprinde recomandări referitoare la SMC pentru îmbunătăţirea performanţelor
organizaţiei şi mai buna satisfacere a cerinţelor clienţilor şi a altor părţi interesate, în vederea
sporirii performanţelor în afaceri.

Documentaţia sistemului calităţii

Potrivit standardului ISO 10013, documentele utilizate pentru definirea şi implementarea
sistemului calităţii într-o întreprindere pot fi structurate ierarhic, pe trei niveluri principale. Oricare
din documentele corespunzătoare celor trei niveluri poate fi utilizat separat sau în combinaţie cu
documentele de la celelalte niveluri.
Manualul calităţii
Acest document prezintă politica în domeniul calităţii şi descrie sistemul calităţii unei
organizaţii, servind ca referinţă permanentă în implementarea şi menţinerea sistemului respectiv. El
oferă următoarele avantaje:
· facilitează înţelegerea unitară a politicii calităţii; · asigură coerenţa politicii calităţii şi obiectivelor
generale ale întreprinderii în domeniul calităţii cu cele compartimentale; · facilitează realizarea
obiectivelor calităţii, prin definirea structurii organizatorice şi a responsabilităţii diferitelor entităţi
funcţionale, privind realizarea şi îmbunătăţirea calităţii; · îmbunătăţeşte comunicarea în interiorul
organizaţiei, prin delimitarea canalelor verticale şi orizontale de comunicare, referitoare la toate
problemele calităţii; · îmbunătăţeşte comunicarea în relaţiile întreprinderii cu clienţii şi partenerii
săi; · contribuie Ia crearea unei imagini favorabile în relaţiile cu clienţii, favorizând câştigarea
încrederii acestora că cerinţele specificate în contract vor fi satisfăcute;
· asigură instruirea unitară a personalului întreprinderii, privind elementele sistemului calităţii şi
facilitează conştientizarea acestuia în ceea ce priveşte impactul propriei activităţi asupra calităţii
produsului finit; · asigură accesul imediat la documentele sistemului calităţii şi facilitează
gestionarea acestora; · serveşte ca document principal pentru auditul sistemului calităţii (intern şi
extern).
Manualul calităţii se poate referi la totalitatea activităţilor întreprinderii sau numai la unele
dintre aceste activităţi. Titlul şi obiectul manualului reflectă domeniul său de aplicare. În cazul
întreprinderilor mari există mai multe manuale ale calităţii, de exemplu: unul la nivelul
întreprinderii, manuale ale calităţii pentru fiecare unitate funcţională (marketing, producţie,
comercial etc.) şi manuale ale calităţii specializate (pentru instrucţiuni de lucru, un proiect-program

5
etc.). Pe de altă parte, o întreprindere îşi poate elabora un manual al calităţii pentru uz intern şi altul
utilizat în scopuri externe. Primul, denumit "manual de management a1 calităţii", conţine informaţii
la care nu trebuie să aibă acces clienţii sau partenerii întreprinderii. Cel utilizat în scopuri externe
este denumit, de regulă, "manual de asigurare a calităţii", conţine informaţii care pot fi aduse la
cunoştinţa clienţilor sau altor părţi şi îndeplineşte rolul unui manual de prezentare.
Conţinutul şi forma de prezentare a manualului calităţii.
Potrivit standardului ISO 10013, manualul calităţii poate fi structurat astfel:
a) titlul, scopul şi domeniul de aplicare a manualului;
b) cuprinsul manualului;
c) pagina introductivă referitoare la organizaţie şi manual;
d) politica în domeniul calităţii şi obiectivele referitoare la calitate;
e) prezentarea organizaţiei, a responsabilităţilor şi autorităţii;
f) descrierea elementelor sistemului calităţii şi/sau indicarea procedurilor sistemului calităţii;
g) secţiune cu definiţii (terminologie);
h) ghid al manualului calităţii;
i) anexă conţinând date de referinţă.
Gradul de detaliere şi forma de prezentare ale manualului calităţii diferă în funcţie de nevoile
specifice ale întreprinderii. Soluţia structurării manualului pe elemente ale sistemului calităţii, re-
comandată şi de standardul ISO 10013, este, în prezent, preferată în practica economică. Există însă
şi întreprinderi car îşi structurează manualul calităţii pe domenii de activitate.
Responsabilitatea redactării şi administrării manualului calităţii revine, de regulă, şefului
compartimentului calitate (asigurarea calităţii). In cazul elaborării mai multor manuale ale calităţii,
pe unităţi funcţionale, sau a unor manuale ale calităţii specializate, această responsabilitate revine
compartimentului implicat. Dacă manualul calităţii priveşte mai multe compartimente, unul dintre
acestea este desemnat ca responsabil principal. În toate situaţiile, atât la elaborarea manualului
calităţii, cât şi în cazul modificărilor ulterioare a1e acestuia, vor fi consultate compartimentele sau
persoanele direct implicate în activităţile care au implicaţii asupra calităţii. Administrarea
manualului calităţii se realizează de compartimentul calitate (asigurarea calităţii, prin revizii anuale
şi periodice (temporare).
Procedurile sistemului calităţii
Procedura este definită ca reprezentând modalitatea specifică de desfăşurare a unei activităţi.
Procedurile pot fi prezentate în scris, în acest caz fiind denumite proceduri scrise sau documentate
("documented procedure"). Ele se pot referi la activităţi individuale, la mai multe activităţi grupate
pe domenii sau la elementele sistemului calităţii întreprinderii. În mod corespunzător, deosebim
mai multe tipuri de proceduri: ale sistemului calităţii, proceduri operaţionale, de încercare, inspecţie
etc.
O procedură documentată conţine, de regulă, următoarele elemente: · scopul şi domeniul de
aplicare a procedurii; · ce trebuie făcut şi de către cine; · când, unde, cum trebuie procedat; · ce fe1
de materiale, echipamente, documente trebuie utilizate; · cum trebuie activitatea specificată şi ţinută
sub control.
Procedurile sistemului calităţii ("documented quality sistem procedures") reprezintă forma
documentaţiei de bază, utilizată în cazul implementării unui sistem al calităţii, potrivit standardelor
din familia ISO 9000. Ele descriu, fără a intra în detalii tehnice, obiectivele şi modul de desfăşurare
a diferitelor activităţi cu incidenţă asupra calităţii, precum şi responsabilităţile, autoritatea şi
relaţiile dintre persoanele care coordonează, efectuează, verifică sau analizează activităţile
respective. Aceste proceduri acoperă elementele de sistem din standardul ales ca referinţă (ISO
9001, ISO 9002, ISO 9003). Procedurile documentate ale sistemului calităţii pot fi anexate sau
incluse în manualul calităţii.
Forma de prezentare a procedurilor documentate, numărul şi volumul acestora diferă în
funcţie de mărimea întreprinderii, specificul activităţii sale, domeniul de aplicare şi structura
prevăzută pentru manualul calităţii. Ele trebuie formulate în termeni simpli, fără ambiguităţi.
Standardul ISO 10013 recomandă următoarea structură a procedurilor documentate ale sistemului
calităţii: · politica/referiri la politică (cerinţe generale); · domeniul de aplicare şi scopul; ·
responsabilităţi; · acţiuni/metode pentru satisfacerea cerinţelor referitoare la elementul sistemului
6
calităţii; · documentaţie /referinţe; · înregistrări.
În scopul asigurării interne a calităţii, standardul ISO 9001-1 recomandă
elaborarea unor proceduri operaţionale scrise, care să precizeze obiectivele şi rezultatele aşteptate
ale diferitelor activităţi cu incidenţă asupra calităţii. Ele trebuie astfel elaborate şi administrate,
încât să permită ţinerea sub control a tuturor acestor activităţi.
Elaborarea unei asemenea proceduri presupune parcurgerea următoarelor etape:
· descrierea fiecărei activităţi din cadrul compartimentului în cauză, prin completarea fişelor
distribuite lucrătorilor implicaţi în activităţile respective; · analiza fişelor de către şeful
compartimentului (se identifică eventualele disfuncţionalităţi în desfăşurarea activităţilor); ·
elaborarea proiectului de procedură pentru activităţile respective, eliminându-se disfuncţiile
identificate; · examinarea proiectului de procedură de către echipa de redactare a documentelor
sistemului calităţii, în raport cu cerinţele referenţialului stabilit (standard internaţional etc.),
proiectul fiind retransmis celor care 1-au elaborat, împreună cu constatările făcute; · reanalizarea
proiectului de procedură de către personalul compartimentului şi eliminarea neconformităţilor
constatate; · definitivarea procedurii de către echipa de redactare şi aprobarea acesteia.
Procedurile sistemului calităţii pot fi detaliate prin alte documente ale calităţii: instrucţiuni
de lucru, proceduri şi instrucţiuni de inspecţie, proceduri de încercare, fişe tehnologice, desene,
specificaţii etc.
Înregistrările referitoare la calitate
Pentru a putea demonstra conformitatea produselor cu cerinţele specificate şi pentru a
verifica funcţionare eficientă a sistemului calităţii întreprinderii, este necesară ţinerea la zi a unor
înregistrări referitoare la calitate. Aceste înregistrări pot fi generale sau specifice. Cele generale se
referă la aspecte ale asigurării calităţii la nivelul întreprinderii (de exemplu la instruirea per-
sonalului). Înregistrările specifice diferitelor activităţi referitoare la calitate se regăsesc în fiecare
din etapele traiectoriei produsului.
Prezentăm, exemplificativ, câteva din aceste înregistrări:
· înregistrări referitoare Ia recepţie: note de recepţie şi constatare de diferenţe, registre de intrări,
rapoarte de respingere, buletine de analiză, fişe de …….;
· înregistrări referitoare la activităţilor de inspecţie, încercări şi la activităţile de metrologie: cerere
pentru încercări de laborator, buletine de analize, registru pentru evidenţa analizelor efectuate,
registru de neconformităţi, buletin de verificarea metrologică etc.;
· înregistrări din perioada de garanţie şi post-garanţie: registru de evidenţă a procedurilor şi
instrucţiunilor întocmite, registru de evidenţă a reclamaţiilor clienţilor, planificarea şi evidenţa
lucrărilor efectuate etc.
Înregistrările calităţii se pot prezenta pe suport de hârtie, pe suport informatic sau alte tipuri.
Ele trebuie identificate şi arhivate astfel încât să poată fi uşor de regăsit, în conexiune cu produsele
şi activităţile la care se referă.
In scopul asigurării interne a calităţii, standardul ISO 9004 recomandă ca următoarele tipuri
de înregistrări referitoare la calitate să fie ţinute sub control: rapoarte de inspecţie, date ale
încercărilor, rapoarte de calificare, de validare, de audit, de examinare, de etalonare, rapoarte
privind costurile referitoare la calitate.

Atestarea calităţii
Conceptul de atestare a calităţii conţine cadrul şi formele prin intermediul cărora se face dovada
(se atestă) calitatea în cele mai variate situaţii: calitatea produselor, calitatea serviciilor, sistemele
implementate pentru asigurarea calităţii etc. Mijlocul esenţial al atestării calităţii şi formelor de
asigurare a calităţii este certificarea, prin forme adecvate şi consacrate,
Certificarea produselor, serviciilor şi sistemelor calităţii
În condiţiile diversificării şi înnoirii rapide a ofertei de mărfuri şi a mondializării pieţelor, a
apărut necesitatea introducerii unor practici noi, care să asigure creşterea încrederii între partenerii
comerciali din diferite ţări şi, în special, a încrederii consumatorului privind calitatea produselor pe
care le achiziţionează.
7
 Deoarece simpla afirmaţie a producătorului nu mai oferea garanţii obiective privind
calitatea produselor, într-o serie de ţări, în primul rând în cele dezvoltate, s-a introdus sistemul
certificării. Obiectivul său esenţial este de a garanta, prin intermediul unui organism terţ,
independent de producător şi de beneficiar, conformitatea unui produs, serviciu sau a sistemului
calităţii întreprinderii cu un referenţial prestabilit.
Certificarea a căpătat o largă extindere în comerţul mondial, mai ales după apariţia
standardelor internaţionale din familia ISO 9000 şi a standardelor europene EN 45000.
Cadrul conceptual al certificării conformităţii
Prin certificare, potrivit definiţiei date de Organizaţia Europeană pentru Calitate (EUQ), se
înţelege "procedura şi activitatea desfăşurată de un organism autorizat pentru determinarea,
verificarea şi atestarea scrisă a calităţii produselor sau proceselor în concordanţă cu obiectivele
stabilite". O definiţie relativ asemănătoare este prevăzută şi în standardele europene EN 45000,
potrivit cărora certificarea conformităţii reprezintă "acţiunea unei terţe părţi care dovedeşte
existenţa încrederii adecvate că un produs, proces sau serviciu, corespunzător identificat, este în
conformitate cu un anumit standard sau cu un alt document normativ".
Prin urmare, certificarea reprezintă o modalitate de atestare a conformităţii produselor,
serviciilor, proceselor, sistemului calităţii unei întreprinderi, cu un referenţial prestabilit, atestare pe
care o realizează un organism neutru, independent de producător şi beneficiar, denumit organism de
certificare.
Recunoaşterea oficială a competenţei unui organism de certificare se realizează prin
acreditare. Scopul principal al acreditării este de a ţine sub control organismele de certificare. Acest
control poate fi exercitat direct de către stat, sau de un organism care se ocupă de toate aspectele
tehnice ale acreditării. Pentru a asigura o bază unitară a acreditării, organismele europene de
standardizare CEN (Comitetul European de Standardizare) şi CENELEC (Comitetul European de
Standardizare în Electrotehnică) au elaborat standardele EN seria 45000. Aplicarea acestor
standarde este obligatorie în ţările Uniunii Europene şi ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb.
Ele au fost adoptate şi de România, ca standarde naţionale, în anul 1993.
· Standardele EN 45011, EN 45012 şi EN 45013 prevăd criteriile generale pe care trebuie să le
îndeplinească organismele de certificare a produselor, sistemelor calităţii şi personalului, pentru a fi
acreditate. Potrivit acestor standarde, organismul de certificare trebuie să fie imparţial, cu o
structură administrativă, organizatorică adecvată şi cu un personal competent, corespunzător
pregătit pentru funcţiile pe care le exercită. El trebuie să asigure ţinerea sub control a documentaţiei
referitoare la sistemul de certificare. Se prevede, de asemenea, obligaţia organismului de ccrtificare
de a dispune de proceduri documentate de certificare, mijloacele necesare pentru certificare şi
supravegherea respectării condiţiilor certificării, proceduri documentate privind rezolvarea
recursurilor, retragerea sau anularea certificatelor acordate şi obligaţia de a menţine un sistem de
înregistrare adaptat condiţiilor proprii şi conform cu reglementările în vigoare.
· Standardele EN 45001, EN 45002 şi EN 45003 stabilesc criteriile generale pentru funcţionarea şi
evaluarea laboratoarelor de încercări, care efectuează determinări în cadrul unui sistem de
certificare, ca şi cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească organismele de acreditare a acestor
laboratoare. Acreditarea laboratoarelor este definită în standardul EN 45001 ca reprezentând o
"recunoaştere oficială a competenţei unui laborator de încercări de a realiza anumite încercări sau
tipuri de încercări". Prin urmare, acreditarea permite validarea competenţei laboratoarelor,
facilitând recunoaşterea reciprocă a încercărilor efectuate de acestea.
· Standardul EN 45001 specifică procedurile recomandate pentru situaţia
în care furnizorul îşi propune sau i se cere să declare că un anumit produs este în conformitate cu
un referenţial.
Declaraţia de conformitate reprezintă declaraţia unui furnizor, care afirmă pe propria
răspundere că un produs, proces sau serviciu este în conformitate cu un standard sau cu un alt
document normativ. În accepţiunea standardului menţionat, "furnizor" poate fi un fabricant,
distribuitor, importator, organizaţie de service etc.
Această declaraţie poate avea forma unui document, a unei etichete sau o altă formă echivalentă. Ea
poate fi tipărită sau aplicată, de exemplu, pe un imprimat, catalog, o factură, sau pe instrucţiunile de
utilizare, referitoare la produsul în cauză.
8
Certificarea produselor şi serviciilor
Certificarea produselor şi serviciilor reprezintă atestarea, de către organismul de certificare,
a conformităţii acestora cu un anumit standard sau cu un alt document normativ. Acest tip de
certificare prezintă mai multe avantaje. În primul rând, certificarea oferă un avantaj comercial,
contribuind la promovarea produselor şi serviciilor. Ea reprezintă o dovadă obiectivă că sunt
respectate caracteristicile de calitate menţionate în standardul (documentul normativ) de referinţă,
facilitând orientarea consumatorilor în alegerea produselor şi serviciilor. Aceştia au mai multă
încredere în produsele/serviciile certificate. Certificarea permite, în acelaşi timp, eliminarea
încercărilor multiple şi costisitoare, efectuate atât de producător, cât şi de diverşi beneficiari sau
intermediari. În condiţiile armonizării procedurilor de certificare şi utilizării unor referenţiale
identice sau comparabile, certificarea poate contribui la înlăturarea barierelor tehnice din calea
comercializării libere a produselor.
Ţinând seama de toate aceste avantaje, furnizorii sunt interesaţi să-şi îmbunătăţească
continuu calitatea produselor şi serviciilor pe care le realizează, pentru a putea asigura satisfacerea
condiţiilor certificării.
Dovada conformităţii produselor poate fi sub forma unui certificat de conformitate sau a
unei mărci de conformitate.
Certificatul de conformitate reprezintă un document, emis pe baza regulilor unui sistem de
certificare, ce indică existenţa încrederii adecvate că un produs, corespunzător identificat este în
conformitate cu un anumit standard sau cu un alt document normativ. Certificatul de conformitate
conţine, de regulă, o parte informativă privind caracteristicile impuse, informaţii referitoare la
organismul care a efectuat verificările şi, eventual, marca de conformitate.
Marca de conformitate (pentru certificare) este o marcă protejată, aplicată sau emisă pe baza
regulilor unui sistem de certificare, ce indică existenţa încrederii adecvate că produsul/serviciul în
cauză este în conformitate cu un anumit standard, sau cu un alt document normativ.
În ţările Uniunii Europene şi ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb se practică două
tipuri de certificare a produselor: obligatorie şi voluntară. Certificarea obligatorie se referă la
"domeniul reglementat": acest domeniu defineşte produsele/serviciile care cad sub incidenţa unor
reglementări obligatorii - reglementări naţionale referitoare la protecţia vieţii, sănătăţii consu-
matorului, protecţia muncii şi a mediului înconjurător, directivele europene de armonizare privind
"cerinţele esenţiale".
Certificarea voluntară se referă la "domeniul nereglementat", deci la produsele şi/sau serviciile
pentru care nu există reglementări obligatorii. Acest tip de certificare este utilizat de întreprindere
ca instrument pentru păstrarea pieţelor de desfacere sau pentru cucerirea unor noi segmente de
piaţă.

Certificarea sistemelor calităţii

Certificarea sistemelor calităţii reprezintă atestarea, de către organismul de certificare, a
conformităţii acestora cu un standard de referinţă din familia ISO 9000 sau echivalentele acestora.
Ea se poate realiza şi pe baza unui alt standard sau document normativ. În acest caz, organismul de
certificare trebuie să demonstreze că documentele în cauză au în vedere un sistern al calităţii de
nivel şi conţinut comparabile cu standardele ISO menţionate. Dovada conformităţii cu standardul
(documentul normativ) stabilit o reprezintă certificatul sistemului calităţii.
Certificarea sistemului calităţii unei întreprinderi se realizează atât în scopuri externe
(publicitar, alinierea la diferite reglementări, la directivele comunitare etc.), cât şi în scopuri interne
(realizarea obiectivelor stabilite, potrivit politicii întreprinderii în domeniul calităţii, motivarea
personalului pentru îmbunătăţirea calităţii, asigurarea capabilităţii proceselor privind realizarea
anumitor performanţe). Astfel, certificarea sistemului calităţii de către organisme terţe, indepen-
dente, având un prestigiu recunoscut, poate să reprezinte o dovadă a superiorităţii întreprinderii faţă
de concurenţi, prin existenţa unui sistem al calităţii eficient, capabil să asigure, în mod constant,
obţinerea unor produse corespunzătoare pentru satisfacerea cerinţelor clienţilor.
Pe de altă parte, un sistem al calităţii certificat dă mai multă încredere conducerii
întreprinderii că toate procesele şi activităţile sunt ţinute sub control, permiţând obţinerea unor
9
rezultate prestabilite. EI poate determina personalul să se preocupe mai mult de îmbunătăţirea
calităţii propriei activităţi, în favoarea rezultatelor de ansamblu ale întreprinderii.
Deoarece pentru implementarea unui sistem al calităţii, potrivit standardelor ISO 9000, o
condiţie importantă o reprezintă instruirea corespunzătoare a personalului, se realizează, implicit,
perfecţionarea acestuia în domeniul asigurării calităţii, ceea ce are, de asemenea, implicaţii
favorabile asupra proceselor întreprinderii.
Pe de altă parte, însă, un certificat obţinut pentru sistemul calităţii întreprinderii nu înseamnă că, în
mod automat, toate produsele pe care le furnizează vor fi fără abateri faţă de cerinţele stabilite. Un
asemenea certificat demonstrează că desfăşurarea proceselor din întreprindere, începând cu
cercetarea pieţei şi până la supravegherea produselor în utilizare, îndeplineşte condiţiile certificării
(cele prevăzute în standardul sau documentul normativ stabilit ca referinţă).
După certificare, trebuie asigurată respectarea condiţiilor din referenţialul stabilit, ceea ce
presupune eforturi continue de perfecţionare a tuturor acestor procese, evitându-se apariţia
deficienţelor de orice natură, pe întreaga traiectorie a produsului. Cheltuielile pentru certificarea şi
menţinerea sistemului calităţii sunt relativ mari, de aceea întreprinderile mici manifestă de multe ori
reţinere faţă de acest tip de certificare.

Abordarea certificării produselor, serviciilor şi sistemelor calităţii in Uniunea Europeană

Consiliul Comunităţii Europene a adoptat, în anul 1985, o nouă concepţie privind
armonizarea tehnică şi standardizarea. Ideea de bază a "noii ordini" în plan legislativ constă în
aceea că producătorii, importatorii şi distribuitorii de produse pe piaţa comunitară trebuie să facă
dovada conformităţii cu cerinţele esenţiale privind sănătatea, securitatea utilizatorilor şi protecţia
mediului înconjurător. Aceste cerinţe sunt definite în Directivele de armonizare tehnică, aşa numita
"Noua abordare"(New Approach).
S-a convenit, de asemenea, asupra necesităţii de a elabora o concepţie unitară privind
încercările şi certificarea produselor şi serviciilor, care să faciliteze recunoaşterea reciprocă a
acestora, eliminându-se astfel încercările multiple, cauzate de cerinţelor formulate diferit în statele
membre ale Comunităţii. Deoarece se referă atât la domeniul reglementat, cât şi la cel
nereglementat, această concepţie a fost denumită "Abordarea globală a certificării şi încercărilor"
(New Approach). Ea s-a concretizat în două hotărâri ale Consiliului Comunităţii Europene, şi
anume Rezoluţia din 21.12.1989 privind o abordare globală în domeniul evaluării conformităţii şi
Decizia din 13.12.1990 referitoare la modulele utilizate pentru evaluarea conformităţii produselor şi
serviciilor cu directivele de armonizare tehnică.
Potrivit Rezoluţiei menţionate, Consiliul Comunităţii Europene a adoptat următoarele
principii de bază ale noii politici în domeniul evaluării conformităţii:
- promovarea unei concepţii modulare privind evaluarea conformităţii produselor şi serviciilor;
- generalizarea utilizării standardelor europene armonizate, în special a seriei EN 45000, referitoare
la organismele de certificare şi la funcţionarea, evaluarea şi acreditarea laboratoarelor de încercări
şi a standardelor din familia ISO 900 referitoare la managementul calităţii;
- realizarea unor acorduri de recunoaştere reciprocă în materie de certificare şi de încercări, între
organismele care operează în domeniul nereglementat; constituirea unui organism european cu rol
esenţial în promovarea unor asemenea acorduri;
- promovarea unei politici unitare şi coerente faţă de partenerii din ţările terţe, prin stabilirea
condiţiilor de încheiere a unor acorduri de recunoaştere reciprocă a rapoartelor de încercări,
certificatelor şi mărcilor de conformitate.
Ţinând seama de importanţa crescândă a certificării sistemelor calităţii, în anul 1990 a fost
creată Reţeaua europeană pentru evaluarea şi certificarea sistemelor calităţii (European Network for
Quality System Assessment and Certification - EQNET. Această reţea cuprinde 16 organisme de
certificare, din ţările membre ale UE şi AELS (câte un organism din fiecare ţară), acreditate în baza
standardului european EN 45012. Obiectivul principal urmărit este acela de a facilita recunoaşterea
certificatelor pentru sistemele calităţii, acordate întreprinderilor din ţările respective, utilizând ca
referenţial standardele EN ISO 9000.
Pentru demonstrarea conformităţii cu "cerinţele esenţiale" Consiliul Comunităţii a adoptat o
concepţie modulară, potrivit căreia procedurile de evaluare a conformităţii produselor şi serviciilor
10
sunt împărţite pe mai multe module. Implementarea acestor proceduri presupune existenţa unor
organisme independente de inspecţie, încercări şi de certificare care să fie agreate, sau "notificate"
ca organisme oficiale, în cadrul statelor membre, prin supervizarea lor de către un organism
naţional de acreditare.
S-a stabilit, de asemenea, utilizarea unei mărci distincte, marca "CE". Prin această marcă se
atestă conformitate produselor cu "cerinţele esenţiale", prevăzute în directivele "Noua abordare". Ea
este obligatorie pentru toate produsele care intră sub incidenţa acestor directive, reprezentând un
"tip de paşaport", care conferă produselor dreptul de liberă circulaţie în ţările comunitare.
Marca "CE" se aplică, de regulă, direct pe produs, dar există şi posibilitatea aplicării pe
ambalajul acestuia, sau pe documentele însoţitoare. În cazul produselor purtând această marcă pot fi
utilizate şi alte mărci, de exemplu, mărci naţionale de conformitate cu standardele europene sau cu
cele naţionale. Potrivit concepţiei modulare, pentru evaluarea conformităţii produselor se pot utiliza
mai multe module, codificate cu literele A...H, care diferă în funcţie de: stadiul dezvoltării
produsului, tipul de evaluare care trebuie efectuat, responsabilul evaluării. Aceste module prezintă
obligaţiile care revin producătorului şi organismelor abilitate în domeniul încercărilor şi certificării,
în procesul evaluării conformităţii produselor cu cerinţele esenţiale din directivele "Noua abordare".
Evaluarea sistemelor calităţii furnizorilor joacă un rol important în cadrul procedurilor de
evaluare a conformităţii produselor. Pentru unele module este prevăzută obligaţia certificării
sistemului calităţii întreprinderii, pe baza standardelor EN ISO 9000. Modulele iau în considerare o
serie de alte elemente pentru evaluarea conformităţii produselor şi serviciilor, şi anume: declaraţia
de conformitate a fabricantului, încercarea CE de tip şi declaraţia de conformitate cu tipul,
verificarea produselor sau a unităţii de produs, asigurarea integrală a calităţii.

Sistemul de certificare a conformităţii în România

a) Cadrul legal şi instituţional al certificării conformităţii în România
Recunoscându-se necesitatea unor mutaţii profunde în modul de abordare
a aspectelor referitoare la calitate, asistăm, în ultimii ani, în România, la intensificarea
preocupărilor în domeniul calităţii, atât la nivelul agenţilor economici, cât şi la nivelul unor
organisme guvernamentale şi neguvernamentale, asociaţii, firme de consultanţă.
Multe întreprinderi manifestă un interes deosebit pentru modelele de asigurare a calităţii, propuse
de standardele ISO 9000, aflându-se în diferite faze de implementare a unui asemenea model. Circa
250 de întreprinderi au un sistem al calităţii certificat pe baza acestor standarde. Ele consideră că
certificarea sistemului calităţii are un impact favorabil asupra performanţelor în afaceri,
recunoscând, în acelaşi timp, necesitatea îmbunătăţirii continue a acestui sistem, pentru asigurarea
succesului în competiţie.
Se apreciază că acest proces va fi facilitat de preocupările actuale din România privind
perfecţionarea cadrului legal şi instituţional al evaluării conformităţii şi a celui referitor la
standardizare.
Acreditarea se desfăşoară în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 38/1998, urmărind, în
principal:
· să confere încredere în competenţa tehnică, imparţialitatea şi integritatea organismelor şi
laboratoarelor care efectuează evaluarea conformităţii;
· să contribuie la creşterea competitivităţii produselor şi serviciilor, în contextul globalizării
pieţelor;
· să contribuie la promovarea liberei circulaţii a produselor şi serviciilor;
· să promoveze protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, precum şi a mediului
înconjurător şi apărarea intereselor consumatorilor.
Potrivit aceleiaşi ordonanţe, principiile de bază ale acreditării în România sunt următoarele:
- transparenţă şi disponibilitate publică;
- reprezentarea intereselor publice;
- caracterul voluntar;
- independenţă faţă de posibila predominare a oricăror interese specifice;
- participarea organelor de specialitate ale administraţiei publice;
- tratarea imparţială a contestaţiilor;
11
- armonizarea cu regulile acreditării europene şi internaţionale;
- accesul liber la acreditare al tuturor solicitanţilor, fără discriminări;
- asigurarea confidenţialităţii şi protecţia secretului comercial;
- aplicarea standardelor din seria SR EN 45000, SR EN ISO 9000 şi SR EN ISO 14000, precum şi
a acelora care vor mai fi adoptate în acest domeniu;
- caracterul fără scop lucrativ al organismului naţional de acreditare.
Din anul 1998, organismul naţional de acreditare este Asociaţia Reţelei Naţionale de
Acreditare din România (RENAR), persoană juridică de drept privat, având statutul de asociaţie
independentă, neguvernamentală şi non-profit. Potrivit statutului său, RENAR acreditează
laboratoare şi organisme care desfăşoară activităţi atât în domeniul reglementat, cât şi în cel
nereglementat (laboratoare de încercări, laboratoare de etalonare, organisme de inspecţie din
domeniul asigurării calităţii produselor şi serviciilor, organisme de certificare a produselor,
sistemelor calităţii, personalului, organisme de certificare a sistemelor de management de mediu).
Cele mai importante atribuţii ale RENAR sunt următoarele:
· acreditarea laboratoarelor şi organismelor menţionate anterior şi emiterea certificatelor de
acreditare;
· acordarea dreptului de utilizare a mărcii naţionale de acreditare;
· supravegherea laboratoarelor şi organismelor acreditate
· elaborarea şi actualizarea regulilor acreditării, în funcţie de evoluţia practicii europene şi
internaţionale în acest domeniu;
· stabilirea şi aplicarea criteriilor de selectare a auditorilor /experţilor tehnici implicaţi în procesul
de acreditare/supraveghere şi a criteriilor de monitorizare a activităţii acestora:
· reprezentarea României în organizaţiile de acreditare europene şi internaţionale;
· prestarea de servicii de instruire şi transfer de cunoştinţe în domeniul acreditării;
· colectarea, prelucrarea, stocarea şi diseminarea de informaţii privind acreditarea;
· elaborarea şi publicarea unui raport anual de activitate;
· editarea, publicarea şi difuzarea de documente privind acreditarea.
b) Certificarea conformităţii produselor şi serviciilor cu standardele române
Potrivit practicilor întâlnite în multe ţări, a fost instituit şi în România sistemul certificării
conformităţii produselor şi serviciilor cu standardele naţionale de referinţă. În acest scop s-a
reglementat aplicarea "mărcilor de conformitate cu standardele române", mărci gestionate de
Asociaţia de Standardizare din România - ASRO.
În vederea realizării certificării conformităţii au fost înregistrate la Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci, marca "SR" şi marca "SR-S". Marca "SR" este o marcă de certificare a
conformităţii produselor şi serviciilor cu standardele române de referinţă iar marca "SR-S" este o
marcă de securitate, utilizată pentru certificarea conformităţii cu standardele române de securitate.
Prin "Regulamentul general al mărcii SR de certificare a conformităţii produselor şi/sau serviciilor
cu standardele române", au fost stabilite condiţiile de organizare generală, utilizare şi gestionare a
celor două mărci, cerinţele generale pentru comitetele de marcă, regimul financiar şi sancţiunile
aplicabile în cazurile de nerespectare de către titulari a regulilor specificate. Potrivit acestui
regulament, certificarea produselor şi serviciilor se face de către organisme de certificare. De
asemenea, încercările necesare certificării se fac numai în laboratoare acreditate.
Dreptul de utilizare a mărcilor "SR" şi "SR - S" este acordat de Asociaţia de Standardizare
din România, pe baza avizului Comitetului de marcă, corespunzător domeniului din care face parte
produsul sau serviciul în cauză.
Plecând de la principiile de bază stabilite prin Regulamentul general, au fost elaborate două
regulamente, care detaliază modalităţile de utilizare a mărcilor de conformitate cu standardele
române, respectiv activitatea comitetelor de marcă. Titularii dreptului de utilizare a mărcilor de
conformitate cu standardele române pot să aplice aceste mărci pe produse, pe ambalajele acestora
sau pe documentele referitoare la produsele şi serviciile respective. De asemenea, au dreptul să facă
referiri la mărcile de conformitate în contracte sau alte documente privind produsele sau serviciile
certificate. Aceste mărci pot fi utilizate în cadul1 unor acţiuni de publicitate sau de informare în
relaţiile comerciale.

12
Omologarea produselor
În procesul de realizare a produselor noi, omologarea reprezintă o operaţiune tehnico-
economică de mare importanţă pentru succesul produsului pe piaţă. Prin omologare se înţelege
totalitatea activităţilor - încercări, verificări - efectuate de comisia de omologare pe baza cărora
aceasta declară în scris că produsul/serviciul respectiv îndeplineşte toate cerinţele prevăzute în
standarde sau alte specificaţii tehnice, reprezentând nivelul calitativ acceptat.
Comisia de omologare - stabilită conform unei proceduri specifice - se compune din
reprezentanţi ai producătorilor, beneficiarilor/consumatorilor, unităţilor de cercetare-proiectare,
laboratoarelor acreditate pentru testare, ministerelor, departamentelor sau altor unităţi interesate.
Potrivit reglementărilor din ţara noastră, lista produselor pentru care este obligatorie omologarea
este aprobată de guvern, la propunerea miniştrilor sau departamentelor interesate. La cererea
producătorilor pot fi omologate şi alte produse, în afara celor prevăzute în mod expres.
În cazul produselor a căror omologare este obligatorie, încercările şi verificările în vederea
omologării se efectuează numai în laboratoare acreditate. Celelalte produse vor fi omologate la
producători/prestatori, conform procedurilor stabilite în cadrul sistemului propriu de asigurare a
calităţii. Comisiile de omologare eliberează "certificate de omologare". Exemplificativ, prezentăm
procedura de omologare a autovehiculelor, prevăzută de Directiva Uniunii Europene '70/156/CEE,
obligatorie începând cu data de 01.01.1998 pentru omologarea comunitară a autovehiculelor, în
principal a autoturismelor. Această directivă cadru, împreună cu directivele de bază acceptate în
domeniul construcţiei de vehicule rutiere, urmează să fie preluate treptat şi în reglementările din
România, în conformitate cu prevederile Acordului de asociere a ţării noastre la Uniunea
Europeană. În sensul directivei menţionate, "omologarea de tip" reprezintă "procedura prin care un
stat membru atestă că un tip de vehicul, sistem, componentă sau unitate tehnică separată
îndeplineşte prescripţiile tehnice corespunzătoare acestei directive sau altei directive la care se face
referire". Autoritatea competentă care aprobă omologarea este "autoritatea competentă a unui stat
membru, care este răspunzătoare pentru toate aspectele omologării de tip a unui vehicul, sistem,
componentă sau unitate tehnică separată, în special pentru aprobarea şi (dacă este cazul) retragerea
certificatului de omologare". Această autoritate este îndreptăţită să verifice echipamentul
producătorului pentru asigurarea conformităţii producţiei.
Fiecare stat membru notifică Comisiei UE şi celorlalte ţări comunitare, autorităţile
competente care acordă omologări şi, dacă este cazul, domeniile pentru care acestea sunt
răspunzătoare. De asemenea, vor fi notificate şi serviciile tehnice, recunoscute ca laboratoare de
încercări, cu indicarea tipurilor de încercări pentru care sunt autorizate. Fabricantul, în calitatea sa
de deţinător al unei omologări de tip pentru un vehicul, eliberează un "certificat de omologare",
care va însoţi fiecare vehicul, complet sau incomplet, fabricat în conformitate cu tipul de vehicul
omologat. Fiecare stat membru al UE permite vânzarea sau admiterea în circulaţie a vehiculelor
noi, numai dacă sunt prevăzute cu certificat de omologare valabil.
Dacă un stat membru al UE, care a aprobat omologarea de tip, constată că un vehicul însoţit
de certificat de omologare sau de marcă de omologare, nu mai corespunde cu tipul pentru care a
acordat omologarea, aceasta întreprinde măsurile necesare pentru a se asigura că producţia de
vehicule va fi din nou conformă cu tipul omologat. Autoritatea competentă care acordă omologarea
comunică celorlalte state comunitare măsurile pe care le-a luat, care pot merge până la retragerea
omologării.
La omologarea unui vehicul sunt necesare informaţii cu privire la următoarele aspecte: ·
generalităţi (marca fabricii, tipul şi descrierea comercială generală, categoria de vehicul, elemente
de identificare a producătorului); · caracteristici constructive generale ale vehiculului (fotografii
şi/sau desene ale unui vehicul reprezentativ, numărul şi poziţionarea axelor, axele motrice, poziţia
motorului, tipul cabinei etc.); · masa şi dimensiunile; · motorul (producător, serie, caracteristici
tehnice); · transmisia (felul transmisiei, tip ambreiaj, cutia de viteze, rapoartele de transmisie etc.); ·
axe (desen al fiecărei axe, date despre materialele folosite); · suspensia roţilor; · direcţia (desen
schematic al axei directoare, mecanismul de direcţie etc.); · instalaţia de frânare (tip şi caracteristici,
diagrama de funcţionare, dispozitivele de frânare, descrierea sistemului de alimentare cu energie); ·

13
caroseria (tip, materiale, amplasarea şi numărul roţilor, câmpul vizual, parbriz etc.).

Garantarea calităţii produselor şi serviciilor

Prin termen de garanţie se înţelege intervalul de timp prevăzut în standarde, norme sau
contracte, în cadrul căruia remedierea sau înlocuirea produsului/serviciului se realizează pe seama
şi cheltuiala unităţii producătoare sau prestatoare.
Termenul de garanţie începe de la data preluării produsului de către beneficiarul final.
Alături de acest termen, în legislaţia referitoare la calitatea produselor şi serviciilor sunt definite
atât termenul de valabilitate, cât şi durata de utilizare normată.
Termenul de valabilitate reprezintă intervalul de timp în care produsele alimentare,
medicamentele, produsele chimice şi alte produse - conservate, depozitate, transportate în condiţiile
stabilite prin documente tehnico-economice - îşi păstrează nemodificate toate caracteristicile
calitative iniţiale. Termenul de valabilitate începe de la data fabricaţiei şi este indicat ca interval de
timp sau ca dată limită de utilizare.
Prin durata de utilizare normată se înţelege intervalul de timp în cadrul căruia produsul - în
condiţii de utilizare, depozitare şi transport stabilite prin documente tehnico-economice îşi menţine
nemodificate toate caracteristicile funcţionale. Această durată începe de la data preluării produsului
de către beneficiarul final şi se menţionează în documentaţia tehnică a produsului.
Unităţile producătoare, de comercializare şi cele prestatoare de servicii răspund pentru orice
deficienţe privind calitatea produselor/serviciilor, apărute în cadrul termenului de garanţie al
acestora, precum şi pentru eventualele vicii ascunse constatate în perioada de valabilitate sau de
utilizare normată, dacă acestea determină nerealizarea scopului pentru care produsul/serviciul
respectiv a fost realizat.
Legislaţia prevede obligaţia înscrierii termenului de garanţie sau de valabilitate şi a duratei
de utilizare normată, după caz, pe produse, ambalaje individuale sau documente de însoţire a
mărfurilor.

14
 Tema 7

CADRUL NORMATIV PRIVIND MĂRFURILE

Necesitatea reglementărilor referitoare la mărfuri este generată de factori ca:

-nevoia de protejare a consumatorilor (în contextul unui tot mai accentuat caracter global al
comerţului, producătorul şi consumatorul aflându-se la distanţe tot mai mari);
-protejarea vieţii şi a sănătăţii oamenilor, consumatori sau numai implicaţi în activităţi de producţie
şi circulaţie a mărfurilor, îndeosebi în cazul mărfurilor periculoase ori potenţial periculoase;
-protejarea mediului natural faţă de efectele agresive ale unor industrii producătoare de mărfuri,
transportului de mărfuri, comercializării şi scoaterii acestora din uz;
-conservarea resurselor naturale, îndeosebi a celor neregenerabile şi utlizarea raţională a resurselor;
-aspecte sociale legate de asigurarea accesului la mărfuri de strictă necesitate, grija pentru categorii
defavorizate etc.

Organe şi organisme implicate

În activitatea de elaborare a reglementărilor referitoare la mărfuri se regăsesc deopotrivă
factori specifici acestei activităţi, ca şi factori cu arie particulară de competenţe. Din prima
categorie fac parte instituţii statale cu atribuţii în elaborarea de legi (parlament), hotărâri şi
ordonanţe guvernamentale (guvern), ordine departamentale (ministere şi departamente),
reglementări cu arie de aplicare locală (organe ale administraţiei locale – Consilii judeţene). Din
cea de a doua categorie fac parte instituţii specializate care emit reglementări axate pe problematici
distincte (transportul mărfurilor periculoase, comercializarea medicamentelor etc.)
Astfel de organisme generatoare la materiale normative sunt fie organisme naţionale, fie
organisme extranaţionale (regionale, cum sunt organismele Uniunii Europene, sau internaţionale).

Domenii reglementate referitoare la mărfuri

Cele mai frecvente acte normative referitoare la mărfuri vizează :
-producţia de mărfuri, tehnologiile de fabricaţie;
-limitele de poluare ale unor activităţi de producţie;
-calitatea mărfurilor;
-ambalarea mărfurilor;
-marcarea mărfurilor;
-etichetarea mărfurilor;
-recepţia şi livrarea mărfurilor ;
-transportul de mărfuri ;
-păstrarea/depozitarea mărfurilor ;
-manipularea mărfurilor ;
-comercializarea mărfurilor ;
-scoaterea din circutul comercial a unor mărfuri;
-folosirea/utilizarea produselor ;
-scoaterea din uz şi colectarea selectivă a deşeurilor ;
-reciclarea deşeurilor etc.
Categorii de reglementări
Prin reglementare se înţelege un document care conţine reguli cu caracter obligatoriu şi care
este adoptat de către o autoritate, adică de un organism care exercită prerogativele legale.
Cele mai multe reglementări referitoare la mărfuri fac obiectul: legilor, hotărârilor de
guvern, ordonanţelor guvernamentale, ordinelor ministerelor/departamentelor, deciziilor,
standardelor, caietelor de sarcini etc. La acestea se adaugă o seamă de reglementări extranaţionale,
cum sunt: Directive europene, reglementări ale unor organisme specializate europene ori
internaţionale

Standardizare şi standarde
15
Prin standardizare se asigură elaborarea şi adoptarea unor documente de referinţă, numite
standarde, care cuprind indicaţii şi soluţii pentru diverse aspecte din activitatea umană, care au un
caracter repetitiv şi care interesează deopotrivă partenerii implicaţi în diversele activităţi dar şi
societatea în ansamblu.
Standardul reprezintă un document vizând un aspect, mai amplu sau mai îngust, repetabil,
dintr-un domeniu al activităţii umane, elaborat şi adoptat prin consens de organisme recunoscute
din acel domeniu şi aprobat de forul responsabil cu activitatea de standardizare din spaţiul de
referinţă
Diverse documente din domeniu şi diverşi autori subliniază anumite particularităţi ale
standardizării şi standardelor, între care:
- caracterul comun şi repetat al activităţii/elementului pentru care se elaborează standarde;
- vizarea unui grad optim (nu maxim) de ordine în contextul de referinţă;
- caracterul facultativ, de principiu, al standardelor ca reflectare a consensului care stă la baza
adoptării uni standard. Obligativitatea aplicării unui standard este indicată prin reglementări
ulterioare;
- caracterul deschis al participării celor interesaţi la elaborarea proiectului de standard.
- caracterul evolutiv al standardului: ca principiu, aspectele/elementele standardizate fac iniţial
obiectul unei Specificaţii sau unui Caiet de sarcini. Pe măsură ce se evidenţiază caracterul repetabil
al aspectului respectiv se trece la elaborarea şi adoptarea unui standard. Ulterior, materia
standardului poate fi amendată (modificările sunt publicate în revista de specialitate) şi periodic se
produce reeditarea standardului.

Obiectivele generale ale standardizării

Standardizarea are câteva obiective esenţiale pentru domeniul şi spaţiul social de referinţă.
Un prim obiectiv vizează raţionalizarea economică, prin asigurarea unei unităţi de
comunicare tehnică şi de concentrare a aplicaţiilor tehnice în formule care să permită deopotrivă
costuri minime şi posibilitate de diversificare continuă şi suficient de largă a rezultatelor.
Dezvoltată iniţial din nevoia unei compatibilizări tehnice a activităţilor industriale, în mod special
pentru asigurarea interşanjabilităţii ansamblurilor şi pieselor unui produs industrial, condiţie
primordială pentru dezvoltarea producţiei de serie, standardizarea a devenit treptat principala cale
de asigurare a coerenţei activităţilor de tip industrial. Mai mult, în cadrul standardizării s-au
dezvoltat distinct procese cu obiective proprii, aşa cum sunt tipizarea, unificarea şi modularea.
Tipizarea produselor urmăreşte stabilirea unei game raţionale de tipuri şi mărimi pentru
produse, în conformitate cu necesităţile spaţio-temporale specificate şi asigură rezultate superioare
la nivelul producţiei, logisticii şi exploatării. Tipizarea permite şi stabilirea unor raporturi
dimensionale ale bunurilor, în corelaţie cu dimensiunile ambalajelor, ale mijloacelor de transport şi
ale spaţiilor de depozitare
Unificarea reprezintă aplicaţii extinse ale tipizării la anumite domenii ale activităţii, prin
care se adoptă soluţii unice pentru domeniul interesat, cu efecte benefice pe linia comunicării,
producţiei/prestării şi valorificării rezultatelor.
Modularea se referă la asigurarea posibilităţii de combinare variată, integrală sau parţială, a
componentelor unui bun şi realizarea unor finalităţi în variante multiple cu aceleaşi segmente ale
întregului. Efectul modulării îl reprezintă lărgirea posibilităţilor de utilizare a unui bun. Aplicaţii
curente ale modulării se regăsesc în domeniul industrial (echipamente modulate), în domeniul
bunurilor de folosinţă îndelungată (mobilier, produse audio-video, vestimentaţie).
Aplicând concepţia modulară se realizează lanţuri funcţionale ale produselor, dar şi corelarea
formei şi dimensiunilor bunurilor cu dimensiunile ambalajelor, ale mijloacelor de transport şi ale
spaţiilor de utilizare.
Standardizarea contribuie la asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor,
în standarde precizându-se nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate ale produselor,
metodele de analiză şi încercări, modalităţile de efectuare a recepţiei calitative a loturilor de
mărfuri, condiţiile de ambalare, transport, depozitare etc., prin a căror respectare se asigură
premisele realizării acestui obiectiv. Acest obiectiv este realizabil în condiţiile menţinerii
permanent în actualitate a conţinutului standardului. Standardele trebuie, prin urmare, revizuite,
16
respectiv înlocuite, la perioade stabilite în corelaţie cu modificările care intervin în tehnologia
mărfurilor.
Facilitarea schimbului de mărfuri şi informaţiei tehnico-ştiinţifice se realizează prin
facilitarea comunicării şi a utilizării convenabile a rezultatelor activităţii umane standardizarea
contribuind la stabilirea unui limbaj comun între părţile contractante, facilitând astfel schimburile
comerciale pe pieţele naţionale, regionale şi internaţionale. Din aceste considerente, în contractele
economice se fac, relativ frecvent, trimiteri la standarde recunoscute de părţi.
Prin unificarea terminologiei, a metodelor de control a calităţii loturilor de mărfuri etc., sunt evitate
eventualele litigii generate de inexistenţa unor sisteme unitare de referinţă.
Statornicirea unui sistem unitar de comunicare şi terminologie tehnică asigură educarea în
acest plan a tuturor celor ce sunt implicaţi în sistemul producţiei de bunuri şi chiar a masei largi a
consumatorilor.

Tipologia standardelor
Standardizarea priveşte, practic, toate domeniile activităţii umane: industria, construcţiile,
agricultura, comerţul, transporturile etc. Fiecare din aceste domenii oferă un număr mare de
"subiecte", cărora li se poate aplica un standard. Standardele diferă prin conţinutul lor, putându-se
referi la: definiţia unor termeni sau o clasificare, un sistem de codificare/simbolizare, o specificaţie
privind calitatea unui material, aparat, instrument etc., metode de analiză pentru determinarea
caracteristicilor unui produs etc. Toate aceste aspecte pot fi luate în considerare pentru fiecare din
domeniile menţionate, rezultând tot atâtea variante posibile de standarde. A treia dimensiune
defineşte nivelul operaţional al unui standard, respectiv nivelul de standardizare
1) După nivelul de standardizare, deosebim următoarele categorii de standarde:
· standarde de firmă, adoptate de societăţi comerciale, regii autonome sau de alte persoane juridice;
· standarde profesionale, adoptate în anumite domenii de activitate, de organizaţii profesionale,
legal constituite;
· standarde teritoriale, adoptate la nivelul unei diviziuni teritoriale a unei ţări şi care sunt puse la
dispoziţia publicului;
· standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de standardizare şi care sunt puse la
dispoziţia publicului;
· standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de standardizare sau cu activitate de
standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului;
· standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională cu activitate de
standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului.
2) După conţinutul lor, standardele se clasifică în următoarele categorii:
· standarde de bază, care au o aplicare generală sau care conţin prevederi generale pentru un anumit
domeniu; un asemenea standard poate fi utilizat ca standard cu aplicare directă sau ca bază pentru
alte standarde;
· standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu, de regulă
împreună cu definiţiile lor, şi uneori, cu note explicative;
· standarde de încercări, care descriu metode de încercare, însoţite, uneori, şi de alte prevederi
referitoare la aceste încercări, cum ar fi: eşantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea în care
sunt efectuate încercările:
· standarde de produse, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un produs sau o
grupă de produse pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora; un standard de produs poate să
conţină, pe lângă cerinţele referitoare la aptitudinea în utilizare, elemente privind terminologia,
eşantionarea, încercările, ambalarea, etichetarea şi, uneori, cerinţe privind tehnologia. Un standard
de produs poate fi complet sau parţial, după cum cuprinde toate cerinţele referitoare la acel produs
sau numai o parte a acestora (în mod corespunzător putem avea standarde de dimensiuni, standarde
de parametri principali etc.);
· standarde de procese, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească procesele pentru a
asigura aptitudinea de utilizare a acestora;
· standarde pentru servicii, care specifică cerinţele referitoare la servicii, pentru asigurarea
aptitudinii de utilizare a acestora:
17
· standarde de interfaţă. care specifică cerinţe referitoare la compatibilitatea produselor sau a
sistemelor în punctele lor de legătură;
· standard de date care trebuie furnizate de către producător sau beneficiar, conţinând o listă de
caracteristici ale căror valori vor fi indicate pentru descrierea unui produs, proces sau serviciu.
Pentru domeniul agroalimentar se propune o tipologie diferită a standardelor, mai bine
adaptată problemelor specifice ale acestor produse, astfel:
- standarde de specificaţii pentru produse, care precizează structura produselor, terminologia,
caracteristicilor organoleptice, fizico-chimice, microbiologice, şi, dacă este cazul, unele reguli de
fabricaţie;
- standarde de mediu înconjurător al produsului, respectiv standarde: de ambalare/ referitoare la
anumite exigenţe tehnice privind depozitarea, transportul, condiţiile de conservare/ de igienă şi
securitate a materialelor destinate domeniului agroalimentar/ referitoare la controlul proceselor sau
ingredientelor;
- standarde de metode de analiză şi încercări: de analiză senzorială, de analize fizico-chimice,
microbiologice etc.;
- standarde de linii directoare, conţinând recomandări privind metodele care urmează a fi utilizate
în scopul optimizării calităţii produselor (caracteristicilor igienico-sanitare, organoleptice etc.) sau a
calităţii serviciului. Din această categorie fac parte standardele care descriu tehnici de fabricaţie şi
de conservare a produselor, standardele de bune practici, de securitate alimentară etc.

Standardizarea la nivelul întreprinderii

La acest nivel, standardizarea vizează elaborarea şi aplicarea unor standarde referitoare la
materiile prime, produsele finite, procedeele de fabricaţie care fac obiectul activităţii proprii, în
scopul facilitării desfăşurării activităţii interne şi a relaţiilor cu alte întreprinderi. În elaborarea
standardelor, întreprinderea apelează la surse externe şi surse interne. Ca surse externe pot servi
standardele naţionale din propria ţară sau din alte ţări şi standardele internaţionale. Dintre acestea,
prioritate se acordă standardelor elaborate de organismul de standardizare din ţara respectivă.
Sursele interne sunt reprezentate de programul propriu de standardizare, practica întreprinderii
privind organizarea muncii, procedee de fabricaţie, toleranţe etc.

Standardizarea naţională
Standardizarea naţională presupune înainte de toate crearea cadrului instituţional specific,
respectiv o structură care să coordoneze activităţile în acest domeniu.
Principalele obiective ale unui institut naţional de standardizare sunt următoarele:
- supravegherea şi coordonarea lucrărilor de standardizare la nivel naţional, cu concursul părţilor
interesate în scopul elaborării de standarde naţionale;
- reprezentarea intereselor ţării respective în organizaţiile internaţionale şi regionale de
standardizare:
- stabilirea de legături cu instituţii similare din alte ţări, în scopul asigurării unui schimb reciproc de
informaţii
- de a servi ca centru naţional de informare pentru toţi cei interesaţi de activitatea de standardizare.
Organismul naţional de standardizare poate fi guvernamental sau neguvernamental.
Într-o serie de ţări, considerându-se că guvernul trebuie să fie în întregime răspunzător de
îndeplinirea misiunii sistemului naţional de standardizare şi de dezvoltarea acestui sistem, s-a optat
pentru prima variantă. În asemenea situaţii, institutului naţional de standardizare i se acordă o
autonomie financiară suficientă şi se urmăreşte ca reprezentanţii tuturor părţilor interesate să fie
implicaţi în activitatea de standardizare. În cazul ţărilor cu un organism naţional de standardizare
privat, guvernul sprijină financiar activitatea acestuia şi este implicat în coordonarea activităţilor de
standardizare.
Standardele naţionale pot fi elaborate în cooperare cu alte organizaţii ("organizaţii
asociate"). Organismul de standardizare poate opta, de asemenea, pentru preluarea în colecţia
naţională a unor standarde regionale sau internaţionale. În cazul ţărilor Uniunii Europene, preluarea
standardelor europene EN în colecţiile naţionale este obligatorie, dar aplicarea lor rămâne, de
regulă, voluntară. Organismul naţional de standardizare gestionează mărcile în conformitate cu
18
standardele naţionale.
În România, activitatea de standardizare naţională se desfăşoară în condiţiile prevăzute de
Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998 şi, între altele, urmăreşte:
· îmbunătăţirea calităţii vieţii, protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, mediului
înconjurător şi apărarea intereselor consumatorilor;
· obţinerea unei economii globale de materiale, energie şi efort uman
· recunoaşterea internaţională a produselor şi serviciilor româneşti;
· promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnicii, ţinând seama de gradul de dezvoltare al
economiei;
· stabilirea unui sistem unitar de cerinţe pentru certificarea conformităţii;
· înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional;
· reprezentarea intereselor economiei naţionale în activităţile de standardizare internaţionale şi
europene.
Organismul naţional de standardizare este Asociaţia de Standardizare (ASRO), o asociaţie
de drept privat, de interes public, fără scop lucrativ. Acest organism stabileşte principiile şi
metodologia potrivit cărora se desfăşoară activitatea de standardizare, elaborează şi asigură
implementarea programului de standardizare naţională, aprobă standardele naţionale, reprezintă
interesele ţării în cadrul organismelor internaţionale şi regionale de standardizare şi în cadrul
relaţiilor de colaborare cu instituţii similare din alte ţări. Asigură, de asemenea, certificarea
conformităţii produselor cu standardele naţionale, acordând dreptul de utilizare a mărcilor SR de
conformitate cu aceste standarde. Participarea la lucrările internaţionale referitoare la stabilirea
procedurilor de evaluare a conformităţii cu standardele se asigură prin comitetul român RO-
CASCO.
Elaborarea standardelor naţionale se face considerând următoarele principii:
- luarea în considerare a intereselor publice şi cerinţele părţilor interesate;
- standardele să fie părţi ale unei colecţii coerente, integrabilă în colecţiile regionale/ internaţionale;
- planificarea şi dezvoltarea standardelor să constituie un proces deschis, cu acces liber şi voluntar
al celor interesaţi, bazat pe transparenţă şi disponibilitate publică;
- standardele să fie adoptate prin consens;
- asigurarea compatibilităţii standardelor cu cerinţele reglementărilor aplicabile.
- independenţă faţă de orice posibil interes specific predominant;
- respectarea regulilor standardizării europene şi internaţionale;
- caracterul fără scop lucrativ al organismului naţional de standardizare;
- dezvoltarea standardizării naţionale în corelare cu evoluţia legislaţiei.
În Adunarea generală a membrilor Asociaţiei de Standardizare din România se regăsesc:
Colegiul organismelor acreditate, care poate cuprinde laboratoare şi organisme de certificare şi de
inspecţie acreditate, precum şi organizaţii fără scop lucrativ ale acestora;
Colegiul beneficiarilor, care poate cuprinde persoane juridice, interesate în activitatea de
standardizare naţională, cum sunt agenţii economici, organizaţii patronale, camere de comerţ şi
industrie, organizaţii financiar-bancare şi de asigurări, asociaţii profesionale, federaţii şi
confederaţii sindicale etc., inclusiv asociaţii fără scop lucrativ ale acestora Colegiul consumatorilor,
care poate cuprinde organizaţii fără scop lucrativ de apărare a intereselor consumatorilor, a
drepturilor omului, organizaţii din domeniul protecţiei mediului etc. şi
Colegiul cercetării-dezvoltării, care poate cuprinde instituţii de învăţământ, persoane juridice care
desfăşoară, preponderent, activităţi de cercetare-dezvoltare, centre de transfer tehnologic, de
incubare şi de inovare, de dezvoltare locală a întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi asociaţii
fără scop lucrativ ale acestora.
În România se elaborează următoarele categorii de standarde:
· standarde naţionale - se identifică prin aplicarea siglei SR, care semnifică standard român,
· standarde profesionale - se aplică în anumite domenii de activitatea în cadrul organizaţiilor
profesionale, legal constituite, care le-a elaborat;
· standarde de firmă - se aplică de regii autonome, societăţi comerciale şi alte persoane juridice,
care le-au elaborat;
Aplicarea standardelor naţionale (SR) are caracter voluntar. Standardele internaţionale şi
19
europene pot fi publicate în România ca standarde numai după adoptarea lor ca standarde naţionale.
Aplicarea unui standard naţional poate deveni obligatorie, numai printr-o reglementare tehnică
adoptată de către o autoritate, în cazul în care se impun considerente majore de ordin public, de
protecţie a vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, a mediului înconjurător şi de apărare a
intereselor consumatorilor etc. Reglementarea tehnică prevede cerinţe tehnice, fie în mod direct, fie
prin referire la un standard, la o specificaţie tehnică sau la un cod de bună practică ori care preia
integral conţinutul acestora.
Specificaţia tehnică este un document care prescrie cerinţele tehnice pe care trebuie să le
îndeplinească un produs, proces sau serviciu. O specificaţie tehnică poate fi un standard, o parte
dintr-un standard sau poate fi independent de un standard. Codul de bună practică este un
document care recomandă reguli sau proceduri în ceea ce priveşte proiectarea, fabricarea,
instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor, structurilor sau produselor. În prezent sunt în
vigoare peste 16.000 de standarde române SR.
Standardele profesionale sunt stabilite prin consens de organizaţii de acelaşi profil,
implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză (de exemplu, producătorii de oţel
întreprinderile turistice, asociaţiile profesionale ş.a.). Aceste standarde pot fi elaborate numai de
către organizaţii profesionale legal constituite. O astfel de organizaţie profesională se poate
constitui chiar şi numai în scopul elaborării de standarde profesionale şi nu trebuie să cuprindă
neapărat toate întreprinderilor din domeniu. Aceste standarde sunt aprobate de către organismele
stabilite de organizaţiile interesate, care hotărăsc şi caracterul de obligativitate al acestora. Ele
trebuie să respecte prevederile standardelor naţionale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie
printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate.
Standardele de firmă sunt stabilite prin consens de compartimentele organizaţiei implicate
în subiectul la care se referă standardele în cauză (de exemplu, compartimentele de calitate,
proiectare - dezvoltare, producţie, marketing etc.). Aceste standarde se referă la domenii cum ar fi:
proiectarea produselor, gestionarea materialelor, instalaţii şi echipamente de lucru, ambalarea
produselor. În cazul produselor finite, standardele de firmă conţin cerinţe privind materialele,
semifabricatele şi componentele utilizate pentru obţinerea lor. Standardele de firmă se aprobă de
către conducerea întreprinderii, care stabileşte şi caracterul de obligativitate al acestora. Ele trebuie
să respecte prevederile standardelor naţionale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie printr-o
reglementare tehnică adoptată de către o autoritate.

Standardizarea internaţională
Încă de la începutul secolului XX s-a recunoscut că standardele nearmonizate pentru
domenii similare reprezintă o barieră tehnică în calea comerţului internaţional. În contextul
economic actual, importanţa standardizării internaţionale a crescut major ca urmare a dezvoltării
pieţei mondiale, afirmării accentuate a interdependenţelor economice şi tehnice, dezvoltării globale
a sistemelor de comunicaţie.
Primele standarde internaţionale au fost elaborate în domeniul electrotehnic, de către
Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), înfiinţată în anul 1906. Un progres al cooperării în
materie de standardizare internaţională s-a realizat prin înfiinţarea, în anul 1926, a Federaţiei
Internaţionale a Asociaţiilor Naţionale de Standardizare (ISA), precursoare a Organizaţiei
Internaţionale de Standardizare (ISO), înfiinţată în anul 1946.
ISO are legături cu numeroase organizaţii internaţionale, incluzând instituţiile specializate
ale ONU şi are statutul de organism consultant pe lângă Consiliul economic şi social al ONU
(ECOSOC). Colaborează cu organisme regionale de standardizare. În general, este acceptat
principiul ca standardele ISO să servească drept bază pentru toate standardele elaborate în scopul
satisfacerii cerinţelor specifice ale unei anumite regiuni geografice.
În activitatea ISO sunt implicaţi şi circa 3000 de experţi voluntari, iar în cadrul ISO au fost
înfiinţate o serie de comitete consultative. Un standard internaţional este rezultatul acordului
intervenit între comitetele membre ale ISO. Elaborarea unui asemenea standard presupune par-
curgerea mai multor etape încheiate cu aprobarea publicării standardului, de către Consiliul ISO şi
publicarea standardului în catalogul ISO. Un standard internaţional poate fi utilizat ca atare, sau
poate fi aplicat după preluarea lui ca standard naţional. Preluarea standardelor internaţionale în
20
colecţiile naţionale de standarde este voluntară.
Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI) a fost înfiinţată în anul 1906. Membrii CEI
sunt comitetele naţionale, alcătuite din reprezentanţi ai diferitelor organizaţii implicate pe plan
naţional în activitatea de standardizare în domeniul electrotehnicii. CEI are drept scop principal să
faciliteze cooperarea internaţională în activitatea de standardizare în domeniul electrotehnicii prin
elaborarea de standarde internaţionale, care conţin prevederi referitoare la terminologia specifică,
metode de încercare, cerinţe pentru asigurarea aptitudinii de utilizare a produselor electrotehnice,
standarde aplicabile la nivel naţional sau regional. Totodată, CEI asigură schimbul de informaţii
între ţări, privind standardizarea în domeniul electrotehnicii şi dezvoltă cooperarea cu alte
organizaţii internaţionale, interesate în elaborarea standardelor în domeniul respectiv. În
desfăşurarea lucrărilor de standardizare au fost stabilite numeroase legături între comitetele ISO şi
CEI şi a fost înfiinţat un nou comitet tehnic mixt pentru tehnologia informaţiei. CEI a creat un
sistem armonizat de evaluare a calităţii componentelor electronice şi de testare a conformităţii
echipamentului electronic. La activitatea desfăşurată de CEI participă circa 10.000 de specialişti.
În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) există mai multe organisme implicate în
standardizarea internaţională, între care: Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT),
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO),
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică etc., fiecare având obiective adaptate specificului
din domeniile evocate de titulatură.
Comisia Codexul Alimentar a fost înfiinţată, în anul 1962, de către FAO, împreună cu
(OMS), cuprinzând, în prezent, reprezentanţi din peste 130 de ţări, Are ca scop coordonarea
activităţii de elaborare a unor norme alimentare, asigurând punerea de acord a normelor şi
publicarea lor, după aprobare, într-un "Codex Alimentarius", împreună cu normele alimentare
adoptate de alte organisme. Activitatea acestei comisii se desfăşoară prin intermediul unor comitete
specializate, cum sunt: Comitetul mixt FAO/OMS al experţilor guvernamentali pentru Codul de
principii privind laptele şi produsele lactate, comitete Codex pentru igienă alimentară, aditivi
alimentari, etichetarea produselor alimentare, metode de extragere şi analiză a probelor, pesticide
etc. Normele Codexului Alimentar au ca principal obiectiv apărarea sănătăţii consumatorilor şi
armonizarea cerinţelor referitoare la produsele alimentare, facilitând comerţul internaţional cu astfel
de produse. Aceste norme sunt recomandate guvernelor, pentru a fi incluse în legislaţia naţională.
În condiţiile adoptării lor, guvernele se obligă să permită accesul liber pe piaţă pentru produsele
care îndeplinesc cerinţele definite de normele respective.

Standardizarea la nivel european

Cele mai importante organisme europene de standardizare sunt Comitetul European de
Standardizare (CEN), înfiinţat în anul 1961 şi grupând organismele naţionale de standardizare din
ţările membre ale UE şi AELS, Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică
(CENELEC), organizaţie similară pentru domeniul electrotehnic, înfiinţată în anul 1962 şi Institutul
European de Standardizare în Telecomunicaţii (ETSI), înfiinţat în anul 1989. Organismele
naţionale de standardizare din mai multe ţări, printre care şi România, au fost acceptate ca membri
afiliaţi ai organismelor menţionate şi au dreptul să participe ca observatori la lucrările lor, putând
prelua standardele europene ca standarde naţionale.
Aceste organisme elaborează standarde propriu-zise (standarde europene EN) şi alte documente de
standardizare: documente de armonizare (HD) şi prestandarde europene (ENV). Standardele
europene (EN) sunt elaborate de comitetele tehnice şi adoptate de Biroul tehnic al CEN/CENELEC.
Regulamentul CEN/CENELEC asigură prioritare standardizării europene faţă de cea
naţională, prin impunerea următoarelor principii:
· obligativitatea preluării fiecărui standard european ca standard naţional de membrii
CEN/CENELEC;
· obligativitatea sistării elaborării unui proiect de standard naţional referitor la aceleaşi aspecte cu
cele conţinute de un standard european în curs de elaborare;
· hotărârea majorităţii poate fi luată în considerare la adoptarea standardelor europene, deşi
principiul consacrat de adoptare este prin consens;
· obligativitatea retragerii standardele naţionale care vin în contradicţie cu cele europene.
21
Preocupări privind realizarea unui sistem global de standardizare
La nivelul UE, organizaţiile de standardizare CEN, CENELEC şi ETSI colaborează cu
organizaţiile internaţionale de standardizare ISO, CEI şi UIT, în vederea elaborării unui ansamblu
armonizat de standarde europene, puse de acord la rândul lor cu standardele internaţionale.
Asemenea demersuri pot fi puse în evidenţă şi la nivelul altor uniuni economice regionale, printre
care: Asociaţia Nord - Americană a Liberului Schimb (ALENA), Forumul de Cooperare
Economică Asia - Pacific (APEC) etc. Pe de altă parte, este evidentă creşterea interesului SUA şi a
Japoniei faţă de standardizarea internaţională. Se apreciază că, în perspectivă, acest proces de
armonizare a standardelor pe plan internaţional, se va amplifica, ceea ce va favoriza realizarea unui
sistem global al standardizării.
Un demers asemănător este susţinut şi de Acordul asupra obstacolelor tehnice în calea
comerţului (TBT), document elaborat de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), potrivit
căruia mondializarea comerţului impune creşterea rolului standardizării internaţionale. În acest
context, standardele internaţionale sunt percepute ca fiind "un element cheie al dezvoltării
industriale şi a comerţul".
Pentru a favoriza armonizarea standardelor, Acordul menţionat conţine un Cod practic, care
prevede principii şi proceduri unitare de elaborare a standardelor. Potrivit acestor principii,
standardele trebuie:
- să fie elaborate pe baza standardelor internaţionale;
- să conţină prevederi similare pentru produsele indigene şi cele importate.
Organismele de standardizare care adoptă Codul practic, se obligă să respecte aceste principii, ca şi
celelalte prevederi ale documentului.
Un pas important în direcţia realizării sistemului global de standardizare s-a făcut prin
înfiinţarea Reţelei de informaţii ISONET, asigurându-se interconectarea centrelor naţionale de
informare în domeniul standardizării. Aceasta permite schimbul rapid de informaţii cu privire la
activitate de standardizare şi la cea desfăşurată în domeniul evaluării conformităţii, din diferite zone
ale lumii.

22
Obiectivele generale ale standardizării
Standardizarea are câteva obiective esenţiale pentru domeniul şi spaţiul social de referinţă.
Un prim obiectiv vizează raţionalizarea economică, prin asigurarea unei unităţi de
comunicare tehnică şi de concentrare a aplicaţiilor tehnice în formule care să permită deopotrivă
costuri minime şi posibilitate de diversificare continuă şi suficient de largă a rezultatelor.
Dezvoltată iniţial din nevoia unei compatibilizări tehnice a activităţilor industriale, în mod special
pentru asigurarea interşanjabilităţii ansamblurilor şi pieselor unui produs industrial, condiţie
primordială pentru dezvoltarea producţiei de serie, standardizarea a devenit treptat principala cale
de asigurare a coerenţei activităţilor de tip industrial. Mai mult, în cadrul standardizării s-au
dezvoltat distinct procese cu obiective proprii, aşa cum sunt tipizarea, unificarea şi modularea.
Tipizarea produselor urmăreşte stabilirea unei game raţionale de tipuri şi mărimi pentru
produse, în conformitate cu necesităţile spaţio-temporale specificate şi asigură rezultate superioare
la nivelul producţiei, logisticii şi exploatării. Tipizarea permite şi stabilirea unor raporturi
dimensionale ale bunurilor, în corelaţie cu dimensiunile ambalajelor, ale mijloacelor de transport şi
ale spaţiilor de depozitare
Unificarea reprezintă aplicaţii extinse ale tipizării la anumite domenii ale activităţii, prin
care se adoptă soluţii unice pentru domeniul interesat, cu efecte benefice pe linia comunicării,
producţiei/prestării şi valorificării rezultatelor.
Modularea se referă la asigurarea posibilităţii de combinare variată, integrală sau parţială, a
componentelor unui bun şi realizarea unor finalităţi în variante multiple cu aceleaşi segmente ale
întregului. Efectul modulării îl reprezintă lărgirea posibilităţilor de utilizare a unui bun. Aplicaţii
curente ale modulării se regăsesc în domeniul industrial (echipamente modulate), în domeniul
bunurilor de folosinţă îndelungată (mobilier, produse audio-video, vestimentaţie).
Aplicând concepţia modulară se realizează lanţuri funcţionale ale produselor, dar şi corelarea
formei şi dimensiunilor bunurilor cu dimensiunile ambalajelor, ale mijloacelor de transport şi ale
spaţiilor de utilizare.
Standardizarea contribuie la asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor,
în standarde precizându-se nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate ale produselor,
metodele de analiză şi încercări, modalităţile de efectuare a recepţiei calitative a loturilor de
mărfuri, condiţiile de ambalare, transport, depozitare etc., prin a căror respectare se asigură
premisele realizării acestui obiectiv. Acest obiectiv este realizabil în condiţiile menţinerii
permanent în actualitate a conţinutului standardului. Standardele trebuie, prin urmare, revizuite,
respectiv înlocuite, la perioade stabilite în corelaţie cu modificările care intervin în tehnologia
mărfurilor.
Facilitarea schimbului de mărfuri şi informaţiei tehnico-ştiinţifice se realizează prin
facilitarea comunicării şi a utilizării convenabile a rezultatelor activităţii umane standardizarea
contribuind la stabilirea unui limbaj comun între părţile contractante, facilitând astfel schimburile
comerciale pe pieţele naţionale, regionale şi internaţionale. Din aceste considerente, în contractele
economice se fac, relativ frecvent, trimiteri la standarde recunoscute de părţi.
Prin unificarea terminologiei, a metodelor de control a calităţii loturilor de mărfuri etc., sunt evitate
eventualele litigii generate de inexistenţa unor sisteme unitare de referinţă.
Statornicirea unui sistem unitar de comunicare şi terminologie tehnică asigură educarea în
acest plan a tuturor celor ce sunt implicaţi în sistemul producţiei de bunuri şi chiar a masei largi a
consumatorilor.
Tipologia standardelor
Standardizarea priveşte, practic, toate domeniile activităţii umane: industria, construcţiile,
agricultura, comerţul, transporturile etc. Fiecare din aceste domenii oferă un număr mare de
"subiecte", cărora li se poate aplica un standard. Standardele diferă prin conţinutul lor, putându-se
referi la: definiţia unor termeni sau o clasificare, un sistem de codificare/simbolizare, o specificaţie
privind calitatea unui material, aparat, instrument etc., metode de analiză pentru determinarea

23
caracteristicilor unui produs etc. Toate aceste aspecte pot fi luate în considerare pentru fiecare din
domeniile menţionate, rezultând tot atâtea variante posibile de standarde. A treia dimensiune
defineşte nivelul operaţional al unui standard, respectiv nivelul de standardizare
1) După nivelul de standardizare, deosebim următoarele categorii de standarde:
- standarde de firmă, adoptate de societăţi comerciale, regii autonome sau de alte persoane juridice;
- standarde profesionale, adoptate în anumite domenii de activitate, de organizaţii profesionale,
legal constituite;
- standarde teritoriale, adoptate la nivelul unei diviziuni teritoriale a unei ţări; · standarde naţionale,
adoptate de către un organism naţional de standardizare; · standarde regionale, adoptate de către o
organizaţie regională de standardizare sau cu activitate de standardizare şi care sunt puse la
dispoziţia publicului;
- standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională cu activitate de
standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului.
2) După conţinutul lor, standardele se clasifică în următoarele categorii:
- standarde de bază, care au o aplicare generală sau care conţin prevederi generale pentru un anumit
domeniu; un asemenea standard poate fi utilizat ca standard cu aplicare directă sau ca bază pentru
alte standarde;
- standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu, de regulă
împreună cu definiţiile lor, şi uneori, cu note explicative;
- standarde de încercări, care descriu metode de încercare, însoţite, uneori, şi de alte prevederi
referitoare la aceste încercări, cum ar fi: eşantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea în care
sunt efectuate încercările:
- standarde de produse, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un produs sau o
grupă de produse pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora; un standard de produs poate să
conţină, pe lângă cerinţele referitoare la aptitudinea în utilizare, elemente privind terminologia,
eşantionarea, încercările, ambalarea, etichetarea şi, uneori, cerinţe privind tehnologia. Un standard
de produs poate fi complet sau parţial, după cum cuprinde toate cerinţele referitoare la acel produs
sau numai o parte a acestora (în mod corespunzător putem avea standarde de dimensiuni, standarde
de parametri principali etc.);
- standarde de procese, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească procesele pentru a
asigura aptitudinea de utilizare a acestora;
- standarde pentru servicii, care specifică cerinţele referitoare la servicii, pentru asigurarea
aptitudinii de utilizare a acestora:
- standarde de interfaţă, care specifică cerinţe referitoare la compatibilitatea produselor sau a
sistemelor în punctele lor de legătură;
- standard de date care trebuie furnizate de către producător sau beneficiar, conţinând o listă de
caracteristici ale căror valori vor fi indicate pentru descrierea unui produs, proces sau serviciu.
- standard de specificaţii pentru produse agroalimentare, care precizează structura produselor,
terminologia, caracteristicilor organoleptice, fizico-chimice, microbiologice, şi, dacă este cazul,
unele reguli de fabricaţie;
- standarde de metode de analiză şi încercări: de analiză senzorială, de analize fizico-chimice,
microbiologice etc.;
- standarde de linii directoare, conţinând recomandări privind metodele care urmează a fi utilizate
în scopul optimizării calităţii produselor (caracteristicilor igienico-sanitare, organoleptice etc.) sau a
calităţii serviciului. Din această categorie fac parte standardele care descriu tehnici de fabricaţie şi
de conservare a produselor, standardele de bune practici, de securitate alimentară ş.a.

24