Sunteți pe pagina 1din 9

Elemente de psihofizică

1. Introducere în psihofizică
2. Mărimi de excitare şi mărimi de senzaţie
3. Pragurile în psihofizică
4. Legea Lui Weber
5. Legea Weber-Fechner
6. Legea puterii (Stevens)
7. Codificarea parametrilor excitanţilor
8. Aplicaţie, psihoacustica

Introducere în psihofizică

Psihofizica, disciplină care se situează la graniţa dintre biofizică şi


psihologie, studiază relaţiile existente între caracteristicile stimulilor şi
senzaţiile produse de aceştia. Procesul de comunicare a omului cu mediul
înconjurător implică patru elemente esenţiale: stimulul, receptorul, senzaţia
şi percepţia.

Stimulul, formă de energie care aparţine unei sfere exterioare


conştiinţei, constituie un semnal pentru organele de simţ în măsura în care
anumite celule ale acestora sunt sensibile la existenţa sa. Există o mare
varietate de stimuli care pot fi recepţionaţi de organele specializate ale
organismului uman (optici, acustici, chimici, termici etc). Pentru unii stimuli,
cum ar fi stimulii electrici, nu există însă organe specializate.

Receptorii sunt reprezentaţi de către celule specializate, sensibile la


acţiunea stimulilor, integrate uneori în structuri complexe - analizorii -
destinate prelucrării informaţiei recepţionate, în scopul obţinerii
de senzaţii şi percepţii. Din punct de vedere funcţional, receptorii pot fi
consideraţi traductori care transformă energia stimulului în energia
bioelectrică ce stă la baza generării influxului nervos. În acest fel, informaţia
primită din mediul înconjurător prin intermediul stimulilor este tradusă în
semnale specifice sistemului nervos, care sunt transmise pe căile nervoase
până la centrii superiori, unde este generată percepţia finală. O clasificare
bazată pe provenienţa stimulilor împarte receptorii în trei categorii:
- proprioceptorii, care primesc informaţii din propriul nostru corp
(muşchi, tendoane, articulaţii etc.);
- interoceptorii, care furnizează informaţii asupra mediului intern
(presiunea sângelui, concentraţia unor substanţe în sânge etc.), informaţii
care în general nu sunt conştientizate;
- exteroceptorii, care furnizează informaţii asupra mediului extern.
Din categoria exteroceptorilor fac parte organele de simţ. Dintre
acestea, analizorul vizual şi analizorul auditiv formează structuri complexe,
care sunt sisteme senzoriale. Un asemenea sistem senzorial este alcătuit
din două părţi principale:
1) Sistemul periferic care include receptorul senzorial propriu-zis
2) Căile nervoase care prelucrează informaţia şi ariile corticale specia-
lizate care sunt destinatarul informaţiei.
Exemplu

Senzaţia, de natură subiectivă, reprezintă o reflectare psihică a unor


caracteristici separate ale stimulilor, caracteristici care acţionează direct
asupra organelor de simţ sau asupra receptorilor. Senzaţia poate conţine
informaţii de ordin calitativ (culoare, tonalitatea unui sunet, timbrul sonor)
sau cantitativ (intensitatea luminoasă, strălucirea, intensitatea unui sunet).
Senzaţia nu poate permite însă cunoaşterea caracteristicilor stimulilor în
integralitatea lor.

Procesul psihic prin care fenomenele lumii înconjurătoare sunt


integrate şi cunoscute în totalitatea însuşirilor lor este percepţia. Percepţia
necesită intervenţia creierului, a memoriei şi a inteligenţei, care asociază
senzaţia unui stimul şi împreună dau posibilitatea identificării fenomenelor şi
a diferenţierii lor în raport cu alte fenomene.

Senzaţia şi percepţia reprezintă o reflectare a unor fenomene


obiective, fără a fi o reprezentare fidelă a acestora. Senzaţiile produse de
aceiaşi stimuli diferă de la un subiect la celălalt şi chiar la acelaşi subiect, în
funcţie de condiţiile în care acesta se află. Ele pot fi influenţate de o serie de
factori cum ar fi: experienţa anterioară, starea psiho-afectivă, nivelul de
cultură, starea fizică (oboseală, stress, adaptare etc.).

Mărimi de excitare şi mărimi de senzaţie

Deoarece psihofizica se ocupă cu studiul relaţiilor cantitative dintre


stimuli şi senzaţiile pe care aceştia le provoacă, apare problema evaluării
acestor două elemente prin stabilirea unor mărimi, a unor unităţi de măsură
şi a unor scări adecvate. Caracterizarea stimulului este în general mai simplă.
Mărimile corespunzătoare acestuia, numite mărimi de excitare sau de
stimulare, sunt exprimate prin caracteristicile şi unităţile fizice consacrate.
Astfel, un sunet poate fi definit prin nivelul său de presiune acustică,
exprimat în dB şi prin frecvenţa sa, exprimată în Hz. Un semnal luminos
poate fi caracterizat prin lungimea sa de undă, exprimată în metri, un semnal
termic prin temperatura măsurată în grade Celsius etc.
Senzaţia, în schimb, nu este măsurabilă obiectiv şi evaluarea sa este
posibilă numai pe baza descrierii pe care o face subiectul supus stimulării.
Caracterul subiectiv al răspunsului, variaţiile individuale ale senzaţiei produse
de către un acelaşi stimul, au făcut necesară efectuarea unor studii statistice
pe populaţii de oameni tineri şi sănătoşi. Într-un studiu de acest tip, subiectul
este stimulat cu un factor excitant oarecare şi i se cere să
descrie senzaţia pe care o încearcă. Componentele senzaţiei care reflectă
diferitele componente ale stimulului reprezintă mărimile de senzaţie.
Deoarece o descriere prin intermediul unor calificative nu este suficientă
pentru a se face o evaluare cantitativă, trebuie să se construiască scări de
senzaţie, în mod analog cu stabilirea scărilor pentru stimuli. În acustică, un
asemenea exemplu este reprezentat de scara de decibeli, scară de excitaţie
şi scara de soni, scară de senzaţie.

O scară de senzaţie ar trebui să aibă următoarele proprietăţi:


- treptelor sale să li se asocieze indici, a căror valoare să fie
proporţională cu senzaţia, respectiv unităţi de senzaţie;
- fiecărei trepte trebuie să-i corespundă o valoare precisă a mărimii de
excitaţie care determină respectiva senzaţie;
- trebuie să se stabilească o unitate de măsură a senzaţiei.

Prin urmare, construirea unei scări de senzaţie implică:


- găsirea unei limite inferioare (zero–ul scării) care corespunde unei
amplitudini minime a unui stimul care poate să genereze senzaţia respectivă;
- găsirea unei limite superioare, care corespunde unui stimul care
nu mai poate fi perceput deoarece a depăşit posibilităţile organului de simţ,
provoacă durere sau se produce saturaţie.

Pragurile în psihofizică

Pentru a construi o scară a senzaţiilor s-a folosit metoda pragurilor.


Un prag reprezintă limita dintre două stări: starea pentru care apare
răspunsul aşteptat şi starea pentru care răspunsul nu mai apare.

Pragul de detecţie reprezintă intensitatea minimă a unui stimul


(excitant) care poate genera o senzaţie. Un asemenea stimul este
numit stimul liminar. Pragul de detecţie mai este numit prag
absolut sau prag inferior.

Pragul diferenţial absolut reprezintă cea mai mică diferenţă


perceptibilă (intervalul minim) dintre intensităţile a doi stimuli care sunt
percepuţi ca distincţi. Dacă se notează cu E intensitatea finală a excitantului
şi cu E0 intensitatea iniţială, pragul diferenţial va fi:
Se defineşte pragul diferenţial relativ ∆ E/E ca fiind raportul dintre
pragul diferenţial absolut ∆ E şi valoarea intensităţii excitantului, E. În cazul
unui organ de simţ, pragul diferenţial relativ reprezintăputerea de
rezoluţie a acestuia. Un acelaşi organ de simţ poate detecta stimuli ale căror
intensităţi baleiază intervale de până la 12 ordine de mărime.

Intensitatea maximă a unui stimul care poate fi prelucrat de către un


organ de simţ corespunde, în general, pragului dureros.

Legea lui Weber

S-a constatat experimental că puterea de rezoluţie a organului de simţ


este, în general, constantă pe un anumit interval de valori. Pe baza acestei
constatări, Weber (1838) a formulat următoarea lege:

∆ E/E = ct.

sau, pentru variaţii infinitesimale:


dE/E = ct.

Legea Weber-Fechner

Pe baza constanţei pragului diferenţial relativ, Fechner a emis ipoteza


că pragul diferenţial ∆ E/E corespunde celui mai mic interval de tărie a
senzaţiei, ∆ S:
∆ S = k ∆ E/E

Pentru variaţii infinitesimale, relaţia se scrie:

dS = k dE/E

în care k este o constantă care depinde de sistemul de unităţi şi asigură


coerenţa relaţiei. Prin integrare se obţine:

S= k ln E + ct

Această ecuaţie reprezintă legea Weber–Fechner, care afirmă că


senzaţia este proporţională cu logaritmul excitantului. Legea Weber-Fechner
nu este însă respectată în orice situaţie, fiind valabilă, de multe ori, numai
pentru un interval restrâns de valori ale intensităţii stimulului.
Legea puterii (Stevens)

Stevens (1953) a formulat, pe baza unor date experimentale, o altă


relaţie, care descrie mai corect o serie de procese psihofizice:

S = k (E-E0)n

unde n este o constantă care depinde de tipul de receptor (figura).

Codificarea parametrilor excitanţilor

În general, tăria senzaţiilor este apreciată prin frecvenţa cu care


sosesc impulsurile pe scoarţa cerebrală. Alte caracteristici pot fi codificate
spaţial sau temporal.
În cazul semnalelor luminoase, intensitatea este codificată prin
frecvenţa cu care sosesc impulsurile nervoase la nivelul scizurii calcarine a
scoarţei cerebrale. Forma şi dimensiunile obiectelor sunt codificate spaţial:
pe retină imaginea se realizează spaţial şi vor fi excitate celulele
fotoreceptoare corespunzătoare. De la acestea impulsurile nervoase vor
ajunge pe scoarţă în locuri diferite. Culoarea se codifică de asemenea spaţial.
Cele trei tipuri de celule cu conuri au o distribuţie spaţială pe retină, trimiţând
informaţii în regiuni diferite ale scoarţei occipitale. Distanţa este codificată
prin frecvenţa cu care sosesc impulsurile de la proprioceptorii muşchilor
globilor oculari care, pentru a asigura suprapunerea imaginilor de la cei doi
ochi, realizează o convergenţă a axelor optice oculare, convergenţă cu atât
mai accentuată cu cât obiectele sunt mai aproape de ochi.

În cazul semnalelelor acustice, intensitatea (tăria sonoră) este


codificată prin frecvenţa impulsurilor sosite pe calea nervului auditiv.
Frecvenţa este codificată spaţial: diferitele frecvenţe sunt recepţionate de
părţi diferite ale membranei bazilare, sunt excitate celule ciliate aflate în
zonele corespunzătoare ale membranei bazilare şi acestora le corespund
proiecţii în zone diferite ale scoarţei. Direcţia este codificată temporal, prin
defazajul între razele sonore care ajung la cele două urechi; acest defazaj
este amplificat în reţele neuronale specifice. Prin aceasta sunt localizate
sursele sonore.

Aplicaţie: noţiuni de psihoacustică


Caracteristicile stimulului sonor care au un corespondent subiectiv în
percepţia auditivă sunt: intensitatea sunetului, care determină tăria sonoră,
frecvenţa sunetului, care determină înălţimea tonală şi compoziţia în
armonice, care determină timbrul sonor.

Tăria sonoră

Tăria sonoră reprezintă intensitatea subiectivă a sunetelor. Datele


experimentale arată că senzaţia auditivă de intensitate este aproape în
întregime determinată de nivelul presiunii acustice. Se poate spune că
mărimii de excitare care este presiunea acustică, exprimată prin nivelul său
în decibeli, îi corespunde mărimea de senzaţie numită tărie sonoră.

Reţeaua de linii izosonice. Scara fonilor

În scopul stabilirii unei scări de senzaţie pentru tăria sonoră s-au făcut
o serie de studii psihoacustice asupra unor populaţii de subiecţi otologic
normali. În 1933, Fletcher şi Munson au trasat un ansamblu de curbe,
numite curbe de egală tărie sonoră sau curbe izosonice, care unesc
punctele de coordonate: nivel de presiune acustică (ordonată), în dB, şi
frecvenţă (abscisă) în Hz (într-o scară logaritmică), care, pentru sunetele
pure, dau urechii umane o aceeaşi senzaţie de intensitate. Actualmente,
reţeaua de curbe izosonice recomandată de normele internaţionale este
reţeaua de curbe izosonice normalizate, obţinută de către Robinson şi
Dadson (1956) în cazul audiţiei binaurale în câmp liber (figura). Curba
inferioară, notată cu MAF (minimum audible field), obţinută pentru o
populaţie de 51 subiecţi, în aceleaşi condiţii în care s-au trasat celelalte curbe
izosonice, este curba normalizată a pragului absolut de audibilitate în
câmp liber (ISO, 1961). Linia care reprezintă pragul dureros de audibilitate nu
este trasată explicit din cauza variaţiilor individuale mari. Aria acoperită de
curbele izosonice se numeşte aria normală de
audibilitate sau câmp auditiv normal. Se observă pe această reţea că
pentru a părea la fel de intens ca un sunet de 1.000 Hz şi 30 dB, un sunet de
125 Hz sau un sunet de 9.000 Hz trebuie să aibă un nivel de 40 dB. Se spune
că aceste trei sunete au un acelaşi nivel de izosonie, de 30 foni. Fiecare linie
izosonică taie axa verticală de abscisă 1.000 Hz într-un punct în care este
trasat un indice, de valoare numeric egală cu numărul de decibeli
corespunzător nivelului, dar exprimată în foni.

Fonul este, deci, unitatea care serveşte pentru exprimarea nivelului


de izosonie. Scara fonilor coincide cu scara decibelilor pentru un sunet de
1.000 Hz. Fonul reprezintă un indice de tăriesonoră, făra a fi însă o unitate
veritabilă de senzaţie. Scara de senzaţie prin care se evaluează
tăria sonoră este scara sonilor. Această scară este puţin utilizată.
Codificarea senzaţiei de intensitate sonoră

În stadiul actual al cunoştinţelor, mecanismul codificării tăriei sonore


nu este pe deplin lămurit. Se pare că acest mecanism este complex şi
implică, pe de-o parte, o etapă de codificare la nivelul fibrelor nervului auditiv
şi, pe de altă parte, o prelucrare ulterioară la nivel cortical unde se
asamblează informaţiile provenite de la totalitatea fibrelor periferice.
La nivelul fibrelor nervului auditiv au fost evidenţiate mai multe
fenomene care sunt implicate în codificarea intensităţii sunetului, cum ar fi:
1) frecvenţa impulsurilor nervoase care se propagă prin fibrele nervului
auditiv;
2) creşterea numărului de fibre excitate ;
3) existenţa neuronilor cu praguri de excitare diferite.

Înălţimea tonală a sunetului auzit

Pe baza diferitelor definiţii înălţimea tonală a unui sunet este


componenta senzaţiei auditive asociată cu frecvenţa semnalului acustic, aşa
cum tăria sonoră este componenta asociată cu intensitatea
acestuia. Această componentă a senzaţiei auditive este pe deplin aplicabilă
doar sunetelor muzicale. În cazul sunetelor neperiodice şi impulsionale, din
care este alcătuit în general mediul sonor înconjurător, senzaţia de înălţime
tonală nu apare foarte clar, chiar dacă zgomotelor li se atribuie calificativele
de grav sau înalt (ascuţit).

În cazul sunetelor complexe apare o altă componentă a senzaţiei,


strâns legată de înălţimea tonală, care reflectă compoziţia spectrală a
sunetului şi care este numită timbru.

Divizarea spectrului sonor. Există mai multe moduri de împărţire a


spectrului sonor, bazate fie pe caracteristicile fizice ale semnalului acustic,
respectiv frecvenţa acestuia, fie pe senzaţiile provocate la nivelul sistemului
auditiv.

O primă divizare elementară, bazată pe frecvenţa semnalului sonor,


este următoarea:
< 150 Hz - grave extreme
150 Hz 400 Hz - grave
400 Hz 1.500 Hz - medii
1.500 Hz 3.500 Hz - înalte
> 3.500 Hz - înalte extreme
Această împărţire nu ţine seama de capacitatea de discriminare în
frecvenţă a urechii umane.
Intervale muzicale

În muzică, înălţimea tonală este caracterizată prin notele gamelor. Muzica


occidentală utilizează ca scară de înălţime tonală gama cromatică
temperată, bazată pe diviziunea în octave şi a octavei în
12semitonuri - octava armonică.
Începând cu anul 1953, frecvenţa notei la a octavei a treia (la3) este
fixată la 440 Hz.
Din punct de vedere psihoacustic, această divizare este departe de
posibilităţile de discriminare în frecvenţă ale urechii umane. Astfel, urechea
poate să discearnă 620 trepte de înălţime tonală, în timp ce un pian are la
dispoziţie doar 85 de trepte.

Timbrul şi înălţimea tonală a sunetelor complexe

Sunetele mediului înconjurător care pot produce în sistemul auditiv


uman o senzaţie de înălţime tonală sunt, în marea lor majoritate, sunete
complexe şi periodice sau cvasiperiodice. Dintre acestea fac parte vocalele şi
sunetele produse de cea mai mare parte a instrumentelor muzicale. Sunetele
complexe periodice pot fi descrise, pe baza teoremei lui Fourier, ca o sumă
de sunete pure ale căror frecvenţe, numite armonice, sunt multipli întregi ai
unei frecvenţe numită frecvenţă fundamentală. Dacă se notează frecvenţa
fundamentală cu ν , unde T este perioada sunetului complex, armonicele vor
avea frecvenţele nν , cu n număr întreg. Asemenea sunete complexe sunt
numite sunete armonice, celelalte fiind sunete inarmonice. Ceea ce
diferenţiază însă un sunet complex de un sunet pur de aceeaşi înălţime
tonală este o caracteristică a senzaţiei numită timbru.
Timbrul poate fi definit ca reprezentând acea componentă a senzaţiei
auditive care permite să se diferenţieze două sunete care au aceeaşi înălţime
tonală şi aceeaşi tărie sonoră.

Astfel, două note interpretate de două instrumente muzicale diferite, la


un nivel de intensitate identic, vor produce senzaţii diferite; se poate spune
că au sonoritate diferită. Nu numai în cazul instrumentelor muzicale, dar şi
în cazul vocii umane se poate vorbi de timbru sonor, care permite
recunoaşterea vocii unei persoane.

Înălţimea tonală a sunetelor complexe

Senzaţia de înălţime tonală produsă de un sunet periodic complex este


determinată de frecvenţa fundamentală a acestuia.
Percepţia înălţimii tonale în cazul sunetelor complexe conţine un
aspect paradoxal numit fenomenul “fundamentalei absente”. Acest efect se
referă la capacitatea sistemului auditiv uman de a percepe o aceeaşi înălţime
tonală şi anume cea asociată cu frecvenţa fundamentală, indiferent dacă
aceasta este sau nu prezentă în sunetul periodic complex respectiv.

Codificarea înălţimii tonale

Mecanismul codificării înălţimii tonale în sistemul auditiv uman nu este


încă pe deplin cunoscut. Cele mai multe date experimentale, atât
neurofiziologice, cât şi psihoacustice, pledează pentru ocodificare spaţială,
bazată pe tonotopia sistemului auditiv, la toate nivelele acestuia. Există,
totuşi, o serie de date experimentale care aduc argumente şi în favoarea
unei codificări temporale, cel puţin în domeniul de frecvenţe inferioare
celei de 5.000 Hz.