Concepte şi principii care semnifică respectarea drepturilor

inalienabile ale persoanei cu handicap

Prof.univ. dr Verginia Creţu. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei,
Universitatea din Bucureşti

A. Persoana cu handicap –cetăţean cu drepturi depline

Progresul în orice domeniu al ştiinţei a fost marcat şi de rafinarea aparatului conceptual. Conceptele
sunt instrumente de exprimare a cunoaşterii, asigură organizarea cercetării precum şi interpretarea
datelor obţinute. Noile concepte utilizate în legislaţie şi în domeniul educaţional şi social , în zilele
noastre, au fost definite prin raportare la drepturile inalienabile şi nenegociabile ale fiinţei umane , au
direcţionat schimbările care au condus la o nouă calitate a vieţii personelor cu handicap şi au
generalizat, totodată, esenţa schimbărilor din câmpul acţiunilor instituţiilor publice şi ale societăţii
civile. Abordarea tuturor problemelor persoanelor cu handicap, prin prisma drepturilor omului, a
condus la apariţia, în câmpul teoriilor, strategiilor, legislaţiei şi realităţilor educaţionale şi sociale a
unor concepte ale căror note definitorii se opun conceptelor şi principiilor perioadelor anterioare,
propun reacţiuni şi un alt tip de acţiuni în domeniu. Importanţa conceptelor în domeniul handicapului
reiese si din faptul că un document important precum Clasificarea Internaţională a Funcţionării,
Handicapului şi Sănătăţii, elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în 2001, conţine definiţia
princialelor concepte, care exprimă esenţa schimbărilor în evaluarea impactului unei deficienţe, a
stării de sănătate şi a factorilor de mediu –fizic, social şi atitudinal asupra asupra activităţii şi
participării unei persoane. De asemenea, Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu
Dizabilităţi(2006), Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protectia si promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap, Strategia naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a
persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 cuprind semnificaţiile termenilor şi expresiilor
folosite în lege. Cele două acte juridice din România precizează că „ În folosirea termenilor sau în
procesul de introducere sau definire a unor termeni noi, se va urmări eliminarea tendinţelor
discriminatorii sau a celor care induc riscul de stigmatizare prin conotaţiile negative, categoriale sau
depersonalizatoare” şi indică evitarea folosirii termenilor handicapat, irecuperabil, needucabil,
incapabil de muncă, în toate actele administrative, oficiale şi legislative.
O întreagă perioadă istorică, denumită ”Etapa instituţională”, societatea a acordat sprijin
persoanelor cu handicap si familliilor în baza unui model medical de abordare a individului care
prezenta anumite deficienţe sau tulburări. Persoana cu o deficienţă fizică, senzorială, mintală
ş.a. era considerată un pacient , care, ca orice bolnav , avea nevoie de servicii de îngrijire.
Dacă cele mai bune servicii medicale se acordă într-un spital, tot astfel serviciile de îngrijire
pentru o persoană cu deficienţă trebuiau acordate într-o instituţie. În epoca instituţională
serviciile tipice erau cele oferite de instituţii precum : casă de copii, cămin şcoală, şcoală
specială, atelier protejat, casă de bătrâni, azil, ospiciu. Modelul de acordare a serviciilor era
custodial - medical, preluând pacientul într-o instituţie închisă fără legături cu exteriorul, cu
îngrijiri medicale şi organizarea vieţii după regulile unui spital. Pacientului i se stabilea de
către un profesionist, de regulă un medic, un plan individual de îngrijire , după standardele
practicii profesionale (medicale). Aveau prioritate asigurarea siguranţei (securităţii), sănătăţii şi

1
curăţeniei. Standardele de calitate se refereau numai la îngrijire. Copilul sau adultul erau rupţi
de familie şi de comunitatea în care s-au născut.
Acest mod de abordare şi de rezolvare a problemelor sprcifice cu care se confruntă o personă cu
handicap şi familia sa a fost părăsit, treptat, în diferite ţări, din momentul în care respectarea
drepturilor inalienabile şi nenegociabile ale omului nu a mai fost considerată numai din
perspectiva moralităţii ci a devenit o problemă de drept , juridică, care impunea un sistem
coerent, social şi educaţional pentreu respectarea principiului solidarităţii sociale.
La 10 decembrie 1948, a fost adoptată, de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite Declaraţia Universală a Drepturilor Omului al cărui preambul conţine cel mai înălţător
apel la moralitate politică adresat întregii umanităţi. Declaraţia enunţă drepturile politice ale
omului, drepturile economice, drepturile sociale şi culturale.
Aceste drepturi exprimă valorile perene ale umanităţii, concretizează căile pentru a materializa
adevărul „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi drepturi”. Valorile morale subiacente
fiecărui drept trec în domeniul juridicului, devin prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute
de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, care au drept
scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-
social, politic, cultural şi istoric al unei societăţi. Pentru ca respectarea drepturilor omului formulate în
documentele fundamentale semnate de statele din sistemul O.N.U. să însemne, de fapt schimbarea
calităţii vieţii fiecărei persoane, a fost necesară aprofundarea formulării fiecărui drept universal prin
luarea în considerare a categoriilor de persoane vizate, cu precădere a spaţiului, timpului, contextului
naţional în care operează, precum şi elaborarea de reguli şi metodologii distincte şi aplicarea lor în
situaţii date.
Rând pe rând, au fost adoptate noi acte care aprofundează drepturile persoanelor cu handicap.
Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat: Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Deficienţe
Mentale (1971); Declaraţia Drepturilor Persoanelor cu Handicap (1975); Programul Mondial de
Acţiune privind egalizarea şanselor pentru peroanele cu handicap; Regulile Standard privind
egalizarea şanselor pentru peroanele cu handicap(1994); Convenţia privind Drepturile Copilului
(1989); Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu handicap(2006). Potrivit acestora, persoana cu
handicap are dreptul la respectarea demnităţii sale, are aceleaşi ca şi ceilalţi cetăţeni ai statului,
inclusiv dreptul de a trăi în sânul familiei sale, într-un cămin şi de a participa pe deplin la viaţa
societăţii. Abordarea prin prisma drepturilor omului a persoanei cu handicap şi a problemelor sale a
condus la politici sociale şi educaţionale , care au considerat persoana cu handicap drept cetăţean cu
drepturi depline, ca oricare semen al său. Pe această bază s-a trecut la o altă etapă, caracterizată prin
soluţii soluţii şi alternative, menite să asigure demnitatea persoanei cu handicap, sprijin specific pentru
fructificare potenţialului său , pentru integrarea sa în familie, educaţională, în activităţile de timp liber
şi în muncă.
Valoarea Drepturilor Omului nu poate fi înţeleasă decât în strânsă legătură cu recunoaşterea
dimensiunii lor individuale. Recunoaşterea dimensiunii individuale a Drepturilor Omului
presupune : a. centrarea pe individ, pe unicitatea umană şi pe problemele ei specifice, irepetabile ;
utilizarea singularului „om”, „copil”, „persoană cu handicap”, în documentele universale, nu este
întâmplătoare ci indică faptul că nimeni nu poate fi uitat, că fiecare fiinţă umană trebuie să se bucure
de toate drepturile sale inalienabile şi nenegociabile; b. negarea drepturile colective în spatele cărora s-
au desfaşurat brutal şi ucigător regimurile totalitare c. prevenirea pericolului de a impune priorităţi în
domeniul promovării drepturilor omului în funcţie de un criteriu statistic, de exemplu, numărul
persoanelor care au nevoie de satiscerea unui drept (accesibilitatea mediului fizic trebuie asigurată
indiferent de numărul persoanelor beneficiare),

2
În zile noastre Drepturile Omului sunt:
- instrumentul teoretic şi juridic care afirmă libertatea omului şi care diminuează potenţialul de
intoleranţă al structurilor de putere ;
- „ o idee forţă pe care nimeni nu o contestă” (Moscovici S 1998 pag.208);
- instrumente de protecţie care acţionează atât la nivel naţional cât şi internaţional;
- o sursă de legitimitate, oferind baze ferme justiţiei şi deschizând orizonturi vaste libertăţilor
individuale;
- criteriu de care trebuie să se ţină seama în orice decizie politică, indiferent de domeniul specific, de
instituţiile şi organizaţiile care aplică deciziile respective;
- referinţe valorice pentru dezvoltarea instituţiilor democratice orientate spre interesele legitime ale
fiecărui cetăţean, garantarea drepturilor, realizarea iniţiativelor civile, acordarea de şanse egale tuturor;
- cadru pentru înscrierea în cotidian a drepturilor fiecărei fiinţe umane, pentru eliminarea oricărei
excluderi.
Drepturile Omului sunt prevăzute, ]n momentul actual , în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
şi în Constituţiile naţionale. Respectarea drepturilor unei persoane angajează responsabilitatea unor
instituţii , în lumina unor principii şi norme care prevăd obligaţia de a efectua anumite acţiuni sau de a
se abţine de la săvârşirea altora cât şi obligaţia de a repara prejudiciile provocate prin nerespectarea
unor norme.
Principiile înscrise în Convenţia ONU a drepturilor persoanelor cu handicap care impun
crearea de servicii de sprijin prntru persoanele cu handicap sunt: a)Respectarea demnităţii
inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a face propriile alegeri, şi a
independenţei persoanelor;(b) Nediscriminarea;(c) Participarea şi integrarea deplină şi
efectivă în societate; (d) Respectul pentru diversitate şi acceptarea persoanelor cu dizabilităţi ca
parte a diversităţii umane şi a umanităţii; (e) Egalitatea de şanse; (f)Accesibilitatea;
(g)Egalitatea între bărbaţi şi femei; (h)Respectul pentru capacităţile în evoluţie ale copiilor cu
dizabilităţi şi respectul pentru dreptul copiilor cu dizabilităţi de a-şi păstra propria identitate.
Respectarea drepturilor omului presupune şi măsuri de combatere a discriminării precum şi
obligaţia de a repara prejudiciile provocate prin nerespectarea unor norme. „Discriminare pe
criterii de dizabilitate” înseamnă orice diferenţiere, excludere sau restricţie pe criterii de
dizabilitate, care are ca scop sau efect diminuarea sau prejudicierea recunoaşterii, beneficiului sau
exercitării în condiţii de egalitate cu ceilalţi a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului în domeniul politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu. Termenul
include toate formele de discriminare, inclusiv refuzul de a asigura o adaptare rezonabilă;
„Adaptare rezonabilă” înseamnă modificările şi ajustările necesare şi adecvate, care nu impun un efort
disproporţionat sau nejustificat atunci când este necesar într-un caz particular, pentru a permite persoanelor cu
dizabilităţi să se bucure sau să-şi exercite, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, toate drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului;”( pag 4).
Principiul şanselor egale este un principiu al democraţiei civice care propune situarea tuturor
cetăţenilor în condiţii cât de cât egale, la startul plecării în existenţă, în viaţă, la începutul şi pe
parcursul drumului care duce la afirmarea individuală a fiecăruia prin cultură, prin educaţie, prin
muncă, s.a. Legea 448 din 2006 dă următoarele definiţii : „egalizarea sanselor - procesul prin care
diferitele structuri sociale si de mediu, infrastructura, serviciile, activitatile informative sau
documentare devin disponibile si persoanelor cu handicap; sanse egale - rezultatul procesului de
egalizare a sanselor, prin care diferitele structuri ale societatii si mediului sunt accesibile tuturor,
inclusiv persoanelor cu handicap”.

3
Egalizarea şanselor implică „faptul că necesităţile fiecărui individ şi ale tuturor indivizilor sunt de
importanţă egală şi ele trebuie să stea la baza planurilor făcute de societate. Egalizarea şanselor
asigură condiţiile pentru ca fetele, băieţii, femeile şi bărbaţii cu handicap să poată exercita aceleaşi
drepturi şi să se supună aceloraşi obligaţii, aidoma celorlalte persoane”.Acest principiu presupune că
fiecare membru al comunităţii, indiferent de naştere, ocupaţie, poziţie socială să posede în fapt şi nu
mai puţin în formă şanse egale de a-şi folosi pe deplin capacităţile sale fizice, ce ţin de inteligenţă şi
caracter(94 pag 104).

B. Evoluţii concrete în domeniul strategiilor integrării sociale. Normalizare,

integrare , incluziune. Concepte subiacente.
Istoria nu este un covor care se desfăşoară pornind din trecut, trecând prin prezent şi alunecând spre
viitor. Oamenii, societatea, politicile, strategiile, metodele hotărăsc care dintre viitorurile care se
conturează sunt dezirabile, posibile, realizabile. Realităţile din domeniul persoanelor cu nevoi speciale
sunt rezultatul evoluţiei generale a societăţii, a fundamentării politicilor sociale pe filosofia socială a
drepturilor omului, pe principiile solidarităţii sociale, egalizării şanselor şi implicării comunităţii. În
prezent, persoana cu handicap este un cetăţean cu drepturi depline care trebuie să beneficieze în
aceiaşi măsură cu concetăţenii săi de rezultatele dezvoltării economico-sociale şi să ducă aceiaşi viaţă
în demnitate, în familia şi comunitatea care trăieşte. Realităţile privind persoana cu handicap sunt
rezultatul evoluţiei politicilor şi strategiilor sociale pentru a asigura drepturile inalienabile şi
nenegociabile ale oricărei fiinţe umane dar şi a evoluţiilor în domeniul atitudinal şi educaţional. Lumea
ştiinţifică a avut o contribuţie însemnată la fundamentarea evoluţiilor pozitive în domeniul social şi
educaţional, la schimbarea mentalităţilor privind persoana cu handicap. Educaţia şcolară a dezvăluit
potenţialul deosebit al unor persoane care, în pofida deficienţei, poate fi cultivat şi dezvoltat precum şi
posibilitatea ca persoanele considerate mult timp „irecuperabile” să ducă o viaţă autonomă. Societatea
civilă, a cărei existenţă este o condiţie a democraţiilor moderne s-a afirmat şi prin asociaţiile şi
fundaţiile persoanelor cu handicap, prin organismele neguvernamentale care acţionau în favoarea
persoanelor cu handicap.
Drumul parcurs în Europa în ceea ce priveşte mentalităţile şi realităţile raportate la persoana cu
handicap este marcat de schimbarea strategiilor. Orice activitate umană presupune o înlănţuire de
decizii succesive. Alegerea iniţială între toate înlănţuirile posibile reprezintă de fapt opţiunea pentru o
strategie. Ansamblul de decizii, care conturează o strategie se raportează la finalităţi sociale, la
misiunea instituţiilor, la valori care-şi pun amprenta asupra examinării problemelor şi factorilor
importanţi pentru schimbare, a soluţiilor, metodelor propuse, a conceptelor lucrărilor sociale/cadrelor
didactice identificate drept importante sau mai puţin importante pentru schimbarea calităţii vieţii şi
educaţiei copilului/adultului cu handicap. Strategiile actuale elaborate în lumina Convenţiei europene a
drepturilor omului se bazează pe trei mari concepte care au condus la procese specifice care au marcat
realităţile din domeniul protecţiei sociale şi din cel educaţional. Este vorba de : normalizare,
integrare , incluziune.
Unul dintre primele concepte eleborate şi definite în lumina drepturilor inalienabile şi nenegociabile
ale fiinţei umane este cel de normalizare. Conceptul „normalizare” a apărut în ţările scandinave pe
baza analizei etapei instituţionalizării şi a unei critici solide a impactului întregului sistem tradiţional
de acordare a serviciilor asupra vieţii persoanei cu handicap şi a oricărei persoane dezavantajate.
In etapa instituţionalizării persoana cu handicap a fost izolată de propria familie, fără a
participa la evenimentele existenţiale ale acesteia, fără legătură cu celelalte rude; neavând legături
continue cu propria familie, pierdea şi legătura cu acea comunitate în care s-a născut, cu consecinţe
felurite printre care, dreptul la moştenire (într-un studiu efectuat de autoare în anii 1998....). In şcolile

4
speciale ,aflate , pentru mulţi dintre elevi, în altă localitate, elevul cu handicap nu învăţa împreună cu
colegii obişnuiţi de aceeaşi vârstă. Integrarea profesională se realiza , aprope exclusiv, prin atelierele
protejate, înstituţie închisă, unde avea drept colegi de muncă numai persoane cu handicap. Si
cercetările ştiinţifice au adus argumente importante Încă din anii ’30 s-au evidenţiat întârzierile în
dezvoltare la copiii instituţionalizaţi şi prin observaţie s-a căutat să se desprindă cauzele:
impersonalitatea raporturilor între personal şi copil; absenţa intimităţii şi simpatiei; absenţa
comunicării cu mama prin gesturi expresive, prin tonalitatea vocii. Busemann chiar scrie un studiu
„Sentimentul intimităţii”. H. Hetzer evidenţiază accentuarea retardului psihic într-un interval scurt de
timp în absenţa unor îngrijiri şi a unor comunicări adecvate. A. Descoeudres, autoarea unui celebru
test de vocabular a demonstrat că majoritatea copiilor din medii favorizate au un vocabular mult mai
larg decât cei din mediile defavorizate care înregistrează un retard de aproximativ opt luni. Astfel de
anchete comparative au condus la descrierea retardului relativ exogen. Concluzii importante privind
impactul instituţionalizării asupra comunicării şi afectivităţii copiilor din casele de copii a desprins
,prin cercetare Florin Verza ( ).
Critica modelului instituţional s-a făcut din mai multe perspective, cu argumente ce ţin de o nouă
filozofie şi politică socială. Aceste argumente, diseminate în Romănia de către Reprezentanţa
UNICEF, au fost magistral sintetizate de Gunnar Stangvic.
1. Argumentul legat de drepturile civile - Instituţia lipseşte clientul de drepturile sale civile sau le
diminuează.
2. Argumentul calităţii vieţii – Instituţia privează clientul de stimulare necesară şi de satisfacerea
nevoilor umane de bază.
3. Argumentul eficacităţii – Instituţia este un mediu ineficient de îngrijire şi educaţie comparativ cu
modelele alternative.
4. Argumentul controlului – Instituţia este mai ales instrumentul unui control autocratic.
Notele definitorii ale conceptului permit descrierea situaţiei unei persoane cu handicap în raport cu
ceilalţi concetăţeni ai săi :
1. Integrarea opusă izolării (descrie distanţa fizică şi socială faţă de persoana aflată în situaţiile
obişnuite din comunitatea locală).
2. Valorizarea pozitivă opusă devalorizării (descrie distanţa simbolică a persoanei faţă de rolurile
normale şi tipice ale comunităţii locale).
3. Stimularea în raport cu deprivarea (descrie nivelul stimulării care asigură competenţa).
4. Controlul personal opus dependenţei/reprimării (descrie gradul dependenţei de alţii şi absenţa
sau prezenţa controlului personal asupra aspectelor importante ale situaţiei de viată, precum nivelul de
individualizare a serviciilor care asigură satisfacţia şi exprimarea nevoilor personale. Cele patru
dimensiuni se cer evaluate în toate domeniile vieţii: viaţa domestică/de familie, educaţia, munca,
recreerea şi la toate nivele de intervenţie socială: statul, comunitatea, serviciile, familia.
Adoptarea şi aprofundarea conceptului şi analizelor care-i stau la bază, în diferite ţări europene, au
condus nu numai la îmbogăţirea lui cu alte note definitorii ci şi la impunerea sa ca un principiu pentru
pentru reformarea serviciilor destinate persoanelor cu handicap. In lumina acestui principiu s-au
declanşat procesele corelative în sistemul asistenţei sociale şi al educaţiei speciale.
Nirje definea normalizarea, înca din 1969, ca reprezentând „procesul prin care se asigură accesul la
tiparele existenţiale şi la condiţiile de viată cotidiană, pe cât mai apropiat posibil de caracteristicile
vieţii obişnuite, pentru toate categoriile de persoane“. Notele definitorii ale principiului normalizării
au fost mediatizate în România de Doru Vlad Popovici, încă din anul 1994( ). Exigenţele acestui
principiu au formulări simple , aşa cum reiese din prezentarea de mai jos.

5
- Persoana cu handicap, în calitate de cetăţean cu drepturi depline trebuie să ducă o viaţă normală,
adică să se afle, în viaţa de zi cu zi, acolo unde sunt ceilalţi concetăţeni ai săi, fiind implicat în
activităţile specifice vârstei. Copilul preşcolar merge la grădiniţa cea mai apropiată sau cea aleasă de
părinţi şi se joacă împreună cu ceilalţi copii de vârsta sa. Dacă toţi elevii din comunitate se află în
şcoală, împreună, printre ei trebuie să se afle şi şcolarul cu handicap. Tânărul şi adultul cu handicap,
aidoma celorlalte persoane trebuie să desfăşoare o activitate utilă şi remunerată. Toate activităţile de
timp liber accesibile oricărui cetăţean din comunitate trebuie să fie accesibile şi copilului sau adultului
cu handicap. Numai această viaţă în condiţii de normalitate asigură valorizarea persoanei cu handicap,
stimularea şi reducerea izolării, o viaţă în demnitate, prevenirea discriminării, actualizarea şi
dezvoltarea întregului potenţial biopsihic a copilului şi tânărului, asigurarea autocontrolului asupra
relaţiilor interpersonale precum şi a întregului drum în viaţă;
- Ca oricare alt copil, şi cel cu handicap trebuie să trăiască în propria familie, cu părinţii săi; copilul
lipsit de familia sa naturală, din diverse cauze, este bine să trăiască într-un mediu familial, să fie
îngrijit de un asistent maternal, ştiindu-ase că o instituţie nu poate crea condiţii apropiate de cele ale
unei familii.
- Adultul cu handicap trebuie să trăiască împreună cu familia sau într-o locuinţă gospodărită personal;
este important ca persoana cu handicap să-şi întemeieze propria familie,să să fie angajat ca oricare alt
adult într-o întreprindere obişnuită sau să aibă propria afacere;
- Dacă este cetăţean cu drepturi depline, persoana cu handicap are dreptul la un viitor bazat pe propria
muncă , deci la orientare şi consiliere profesională, medierea muncii, susţinere pentru angajare pe piaţa
liberă a muncii, pe cât posibil, şi păstrarea unui loc de muncă.
Principiul normalizării a declanşat o serie de procese şi activităţi importante pentru asigurarea
drepturilor persoanei cu handicap.
Este vorba , în n primul rănd de procesul de reglementare prin lege a apariţiei unor noi ocupaţii ,
modalităţi de sprijin a familei copilului şi adultului cu handicap, a unor alternative la instituţionalizare
, la ruperea persoanei cu hnadicap de propria familie şi comunitatea pentru a fi îngrijită într-o
instituţie. In Romănia , acest proces s-a numit „dezinstituţionalizare” , oarecum impropriu; dar
diminuarea numărului de persoane din instituţiile închise s-a realizat firesc, printr-un proces ce
succeda firesc la dezvoltarea unor noi soluţii/alternative precum:
- apariţia ocupaţiei de asistent personal al persoanei cu handicap grav; membrii ai
familiei persoanei cu handicap grav sau alte persoane au putut fi angajate cu carte de muncă , în
beneficiul persoanei respective;
- apariţia ocupaţiei de asistent maternal în cazul copilului cu handicap fără propria
familie;
- apariţia ocupaţiei de asistent personal profesionist în cazul adultului cu handicap fără
propria familie;
- apariţia centrelor de zi, a centrelor de terapie ocupaţională ş.a;
- dezvoltarea serviciilor sociale şi a prestaţiilor sociale către persoana cu handicap.

Normalizarea vieţii, activităţii şi participării persoanei cu handicap pentru afi similară cu cea a
concetăţenilor săi din aceeaşi comunitate, de aceeaşi vârstă presupune integrarea familială, socială şi
profesională a acesteia. Integrarea presupune prezenţa în comunitate şi societate a persoanei cu
handicap în calitate de cetăţean cu drepturi depline, vizibilitatea ei dar şi un sprijin pentru a se putea
adapta instituţiilor, comunităţii, societăţii în care se integrează. . Integrarea este definită în legislaţia
românescă privind protecţia specială drept : „procesul de interacţiune dintre individ sau grup şi mediul
social, prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcţional al părţilor”(Strategia Naţională

6
2006-2013). Pentru a se integra într-un mediu dat, obişnuit, persoana cu handicap trebuie să
depăşească ea însăşi anumite obstacole, să-şi schimbe comportamentul, să se „ajusteze”, să se
adapteze la cerinţele mediului, la situaţia de fapt. În ceea ce priveste persoana cu handicap, considerăm
că integrarea poate fi definită drept procesul prin care persoana cu handicap accede la toate
activităţile/rolurile concetăţenilor săi pentru a le efectua/exercita în aceleaşi instituţii, condiţii,
contexte, împreună cu aceştia, fără discriminare. Integrarea şcolară este definită în legislaţie drept
„proces de adaptare a copilului la cerinţele şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi
afective pozitive cu membrii grupului şcolar (clasă) şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor şcolare.
Asimilarea de către copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne, în echilibrul dintre
anumite dominante de personalitate cu consecinţe în planul acţiuni sale” (H.G. 1251).
Odată cu demararea procesului de integrare a copilului cu handicap în şcoala obişnuită, a adultului cu
handicap pe piaţa liberă a muncii, odată cu toate eforturile îndreptate spre punerea pe picior de
egalitate a persoanei cu handicap cu ceilalţi cetăţeni, în domeniul muncii, activităţilor educaţionale, de
timp liber, la nivelul familiei, al comunităţii, al statului (în raport cu legislaţia, administraţia,
autorităţile publice ş.a.)s-a înţeles faptul că societatea în ansamblul ei trebuie să vină în întâmpinarea
eforturilor de integrare a persoanelor cu handicap. Este vorba de adoptarea şi implementarea tuturor
măsurilor adecvate, pentru a asigura , în comunitate sprijinul/suportul necesar pentru ca persoana cu
handicap să joace toate rolurile pe care le au ceilalţi concetăţeni şi să se bucure , în aceeşi măsură de
progresele comunităţii şi ale societăţii în ansamblul ei. Procesul transferă accentul pus pe reabilitarea
persoanei pentru a se “încadra” în societate, pe concepţia de schimbare a societăţii, care trebuie să
includă toţi membrii săi şi să facă faţă nevoilor sociale ale fiecăruia, inclusiv ale persoanelor cu
handicap. Conceptul de largă extindere, care marchează responsabilitatea societăţii pentru acordarea
de şanse egale pentru persoana cu handicap şi pentru sprijinirea integrării sale educaţionale şi sociale
este cel de incluziune.
Declaraţia de la Madrid „Înlăturarea discriminării plus acţiunea pozitivă conduc la incluziunea
socială”, adoptată la Congresul European al persoanelor cu handicap, Madrid, martie 2002,
evidenţiază importanţa trecerii de la filosofia paternalistă cu privire la persoanele cu handicap, la o
viziune care să le confere forţa de a-şi exercita controlul asupra propriilor vieţi. „Acţiunea se modifică,
de la accentul pus pe procesul de reabilitare a individului pentru ca acesta să se protrivească societăţii,
către filosofia globală a modificării societăţii pentru ca aceasta să poată face faţă nevoilor tuturor
persoanelor, inclusiv persoanelor cu dizabilităţi”. În unele acte juridice, „incluziunea socială
reprezintă un set de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei sociale, ocupării
forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătaţii, informării şi comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei
si culturii, destinate combaterii excluziunii sociale”. Incluziunea socială solicită “adaptarea”
societăţii la persoana cu handicap. În Strategia naţională privind protecţia, integrarea şi incluziunea
socială a persoanelor cu handicap din România, în perioada 2006-2013 (H.G. 1175, 14.X.2005) este
definit termenul “adaptarea” societăţii la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea în ansamblul
ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a persoanelor cu handicap, prin adoptarea şi
implementarea măsurilor adecvate, iar persoana cu handicap trebuie să-şi asume obligaţiile de
cetăţean. Guvernele, persoanele cu handicap, societatea civilă, asociaţiile şi fundaţiile persoanelor cu
handicap, organismele Uniunii Europene şi-au conturat viziunea privind incluziunea socială. Dreptul
persoanei cu handicap, de a nu fi discriminată, trebuie completat cu dreptul de a beneficia de măsuri
destinate să-i asigure independenţa, integrarea şi participarea la viaţa comunităţii. Noua viziune
solicită printre altele: viaţa alături de ceilalţi cetăţeni; proiectarea unei lumi flexibile pentru toţi;
strategii care iau în considerare abilităţile, competenţele în dezvoltare; furnizarea măsurilor de sprijin,
inclusiv pentru angajare în muncă; promovarea unui ambient accesibil şi stimulator, înlăturarea

7
barierelor, revizuirea normelor, strategiilor şi atitudinilor. Sprijinul special pe care-l primesc
persoanele cu handicap, într-o societate inclusivă, se realizează în cadrul unor servicii sociale, de
sănătate, de educaţie şi calificare, de orientare şcolară şi profesională disponibile tuturor, într-o lume
„flexibilă” destinată tuturor.
Imputernicirea persoanelor cu handicap şi a organizaţiilor lor pentru a-şi obţine şi exercita
depturile, pentru a lua decizii independente şi a prelua responsabilităţi în chestiunile care-i privesc
reprezintă o condiţie a incluziunii sociale „Nimic pentru persoanele cu dizabilităţi, fără persoanele cu
dizabilităţi” este înscris în legislaţie.

C. Nevoile de sprijin ale persoanei cu handicap şi satisfacerea lor

Pentru a se realiza integrarea şi incluziunea persoanei cu handicap aceasta are nevoie de un sprijin
din partea familiei , comunităţii , societăţii. Nevoile de sprijin se referă la sprijinul (suportul) de care
are nevoie o persoană cu handicap pentru a duce o viaţă normală la fel cu ceilalţi membri ai
comunităţii. Nevoia de suport se referă la intervenţia socială. Ea este o cerinţă adresată societăţii,
comunităţii, este o necesitate a societăţii care numai identificând nevoile de sprijin şi realizând
suportul necesar pentru fiecare persoană, respectă drepturile fundamentale ale omului.
Identificarea şi evaluarea nevoilor de sprijin ale unei persoane este altceva decât evaluarea sectorială
şi complexă pentru stabilirea handicapului şi a gradului de handicap (deşi ia în considerare
evaluările comisiei şi dosarul persoanei). O persoană cu handicap sever poate avea nevoie de puţin
sprijin. Două persoane cu aceeaşi deficienţă fizică, cu acelaşi tip şi grad de handicap stabilit de
Comisia de expertiză, pot avea nevoi de sprijin diferite, dacă locuinţele lor sunt plasate fizic diferit,
chiar în acelaşi bloc. Persoana de la parter are nevoie de mai puţin sprijin din perspectiva accesului
decât cea de la etajul patru al blocului fără lift.
În Europa, în protecţia specială, în ultimele două decenii s-a folosit atăt termeniul nevoi de suport
dar şi cel de nevoi speciale. În ultimul timp s-a accentuat utilizarea termenului nevoi de sprijin din
trei motive : a. pentru a accentua dimensiunea pragmatică a conceptului sprijin/suport şi schimbările
reale care se aşteaptă în comunitate; b. pentru a răspunde principiului proiectării universale (Design
universal –vezi...) c. pentru a accentua rolul factorilor de mediu (fizic, social , atitudinal) în
realizarea egalităţii de şanse. In 1999 şi în 2003 , autoarea acestui studiu a realizat definirea nevoilor
speciale şi a conturat categoriile de sprijin care sunt necesare pentru satisfacerea lor, conform
documentelor ONU , legislaţiei Uniunii Europene şi României. „Nevoile speciale se referă la toate
categoriile de trebuinţe ale persoanei cu handicap, comune cu cele ale celorlalţi membrii ai comunităţii
a căror satisfacere asigură un nivel de trai decent, susţine procesul de recuperare/reabilitare a persoanei
şi conduce la integrarea socială şi participarea deplină a acesteia în condiţiile unui sprijin (suport)
suplimentar, întărit, diferenţiat şi adecvat persoanei asigurat de societate”( pag). Definiţia scoate în
evidenţă faptul că p ersoana cu handicap are aceleaşi trebuinţe ca orice fiinţă umană (prezentate
exhaustiv de N.Murray – unul din marii psihologi care au interpretat conduita umană în termeni de
intenţionalitate) de hrană, de dragoste, de recunoaştere a valorii a ceea ce face, de înţelegere, de evitare
şi înlăturare a durerii, răului, situaţiei primejdioase, de ordine, de sex, ş.a. Copilul cu handicap are
aceleaşi trebuinţe de joc, de relaţionare cu alţi copii, de a fi mângâiat, simpatizat, iertat, încurajat,
ajutat, de veselie, de evitare a durerii,de apărare ş.a. Trebuinţele pot fi pozitive sau negative.
Trebuinţele pozitive sunt cele de apropiere, de atracţie faţă de cei din jur, iar trebuinţele negative sunt
de evitare, de respingere, de separare, de descotorosire de o fiinţă, obiect sau context antipatic,
neplăcut. Nu toate trebuinţele sunt date ca atare, resimţite de persoana cu handicap. Când ne referim la
nevoile speciale ale unei persoane cu handicap este important din punct de vedere metodologic să
identificăm două mari categorii de trebuinţe: 1.Trebuinţele persoanei cu handicap resimţite ca atare de

8
aceasta şi a căror satisfacere, cu sprijinul serviciilor sociale mai ales, asigură un nivel de trai decent şi
condiţii pentru dezvoltarea potenţialului biopsihic.
2. Trebuinţe de dezvoltare progresive şi de performanţă, identificate în baza drepturilor omului,
cultivate social şi interiorizate treptat de persoana cu handicap. Satisfacerea acestor trebuinţe
presupune nu numai adaptarea persoanei cu handicap ci şi educaţie integrată/ incluzivă,restructurarea,
schimbarea instituţiilor, a mediului fizic şi atitudinal. Psihologia contemporană a demonstrat
caracterul dinamic al trebuinţelor, faptul că tocmai trebuinţele pozitive, care deschid accesul către
zona superioară a existenţei socio-culturale trebuie cultivate în cazul oricărei fiinţe umane. Cu atât
mai mult în cazul persoanei cu handicap. Fără educaţie şi cultivare superioară oricare dintre noi nu
resimţim o serie întreagă de trebuinţe. Sublinierea faptului că persoana cu handicap nu are nevoi
diferite de cele ale altor persoane de aceeaşi vârstă, sex, din aceeaşi comunitate a fost necesară,
întrucât, imediat după 1989, termenul nevoi, traducere ca atare a englezescului needs a fost utilizat cu
diferite sensuri şi semnificaţii, uneori amestecându-se planul de asistenţă socială cu cel psihologic şi
pedagogic. În mod nejustificat, la diferite seminarii şi în diferite materiale, termenul de nevoi a fost
utilizat în locul conceptului psihologic consacrat de trebuinţe. Termenul nevoi nu apare în nici unul
din dicţionarele de psihologie româneşti. În ţările Uniunii Europene recunoaşterea, definirea şi
satisfacerea nevoilor sociale a marcat funcţia de protecţie socială a statului modern. Aşa cum este
folosit în protecţia socială, termenul de nevoi este însoţit de adjectivul social şi abordat într-un context
socio-economic clar definit şi legitimat.
Conceptul de nevoi speciale vizează persoanele cu deficienţe fizice, senzoriale, psihice sau
mentale, care au nevoie de sprijin în cadrul sistemului de asistenţă socială, de educaţie şi de
stimulare a ocupării forţei de muncă, pentru a-şi satisface nevoile de bază, pentru a reduce
dependenţa acestora prin susţinerea procesului de recuperare, de câştigare sau recâştigarea
autonomiei personale şi pentru a sprijini integrarea lor socială şi profesională. Trebuinţele
persoanei cu handicap legate de satisfacerea nevoilor de bază, de desfăşurarea activităţilor psihice
(de comunicare, joc, muncă, învăţare, creaţie) şi de participare la toate domeniile vieţii normale
(viaţa în propria casă, educaţie, viaţă activă/activitate profesională, loisir, devin speciale dacă în
mediu nu există sprijin corespunzător. Sau altfel spus toate trebuinţele speciale ale persoanei cu
handicap solicită pentru satisfacerea lor protecţie specială sau demersuri speciale în mediul
familial, în educaţie, în muncă şi în domeniul timpului liber (loisir), pentru asigurarea participării
depline şi egalităţii în drepturi. Fiecare nevoie specială a persoanei cu handicap se corelează cu o
nevoie sau un evantai de nevoi de sprijin (suport). Pentru copilul şi adultul cu handicap fizic,
trebuinţa firească de a comunica devine trebuinţă specială chiar dacă nu există nici o afectare a
capacităţii de a comunica şi chiar dacă performanţele în comunicare sunt la nivelul tuturor
celorlalţi semeni de vârsta sa. Aceasta întrucât în condiţiile neaccesibilizării căilor de acces, a
mijloacelor de transport, a locuinţelor, persoana nu poate ajunge în locurile publice, la prieteni, la o
reuniune cu colegii de aceeaşi vârstă. Copilul cu handicap mintal are nevoie de cultivarea
trebuinţei de a învăţa chiar dacă obţine cu greu cel mai mic progres. Tot în domeniul învăţării are
nevoie de încurajare. Are trebuinţe speciale în domeniul comunicării, deoarece are nevoie de
sprijin, de servicii de terapia tulburărilor de limbaj, pentru a se face înţeles. Trebuinţa sa firească
de comunicare se va diminua, copilul se va închide în sine dacă, fără sprijinul corespunzător nu-şi
va corecta tulburările de limbaj şi/sau dacă cei din jur nu-şi vor schimba atitudinile.Adulţii cu
handicap resimt trebuinţa consilierii pentru a-şi găsi un loc de muncă pentru care are pregătirea şi
competenţele necesare, un loc de muncă ale cărui exigenţe pot fi respectate, fiindcă
afectarea/deficienţa nu este relevantă (nu are legătură) cu aceste solicitări. Unele persoane resimt

9
nevoia pregătirii prin program de pregătire şi training profesional pentru locul de muncă respectiv
sau/ţi de asistenţă la locul de muncă.
Nevoia specială se diminuează sau dispare, în unele cazuri dacă în comunitate s-a creat suportul
şi serviciul de sprijin adecvat persoanei şi trebuinţei respective.
Principalele categorii de nevoi speciale sau nevoi de sprijin/suport pentru persoana cu
handicap, care solicită intervenţia socială, prin legislaţie şi servicii sunt :
1. Nevoile sociale. . Conceptul de nevoi sociale se referă la acele trebuinţe ale unei persoane
care, nesatisfăcute, produc „suferinţă şi vătămare (în engleză harm) într-o situaţie empiric
detectabilă”, asociate cu încălcarea drepturilor omului. Este vorba de trebuinţele care pun în joc
însăşi existenţa individului, care corespund condiţiilor fiziologice ale organismului şi a căror
satisfacere este indispensabilă vieţii. Protecţia socială intervine pentru a asigura dreptul la viaţă şi
supravieţuire a fiecărei fiinţe umane (venit minim garantat, burse, ajutoare de diferite feluri în caz
de dezastre, sprijin în cadrul unor instituţii ş.a.). Dezvoltarea societăţii a lărgit aria nevoilor sociale
care fac obiectul protecţiei sociale. Într-un dicţionar utilizat în sistemul protecţiei sociale din
România (5; pag.274) nevoia socială este definită drept „ansamblu de cerinţe indispensabile
fiecărei persoane pentru asigurarea unui nivel de viaţă adaptat dezvoltării şi statutului comunităţii
de apartenenţă a persoanei”. Conform legislaţiei româneşti (Legea nr.705/2001 art.1(1)) „nevoia
socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea
condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale” (Consensus Program European Commission –
Bucharest, 2000).
2. Nevoile de recuperare/reabilitare. In Programul Mondial de acţiune pentru egalizarea şanselor
pentru persoanele cu handicap „conceptul de recuperare/reabilitare este definit drept procesul
destinat să dea posibilitatea persoanelor cu handicap să ajungă la şi să-şi păstreze nivele
funcţionale, fizice, senzoriale, intelectuale, psihiatrice şi/sau sociale, optime, furnizându-le
acestora mijloacele pentru a le schimba viaţa în direcţia obţinerii unui mai mare grad de
independenţă. Procesul de recuperare include o paletă largă de măsuri şi activităţi de la cele de
bază şi generale, la activităţi cu scop bine definit, de exemplu, reorientarea profesională » (pag.10).
3. Nevoile educaţionale /cerinţe educative speciale
4. Nevoile de integrare profesională şi socială
Servicii de sprijin.
Pentru a se realiza integrarea şi incluziunea socială , educaţională, profesională ,copilul şi adultul
cu handicap au nevoie de servicii de sprijin. Serviciile pentru persoana cu handicap se află în
comunitate şi formează un complex unic,accesibil tuturor cetăţenilor, bazat pe trebuinţele speciale
ale fiecărei persoane. Modelul acordării serviciilor este centrat pe sprijinul individualizat .
Serviciile sunt denumite de sprijin (suport) şi sunt ale comunităţii, conştientizate ca atare de către
furnizor şi de către cel care le primeşte. Principalele serviciid de sprijin sunt serviciile sociale.
Serviciile sociale sunt activităţi prestate în favoarea beneficiarilor politicilor şi programelor de
asistenţă socială. Legislaţia naţională în vigoare, defineşte serviciile sociale ca pe un „ansamblu
complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale, individuale, familiale sau
de grup, în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă
pentru prezervarea autonomiei şi protecţiei persoanei (cu handicap n. n.), pentru prevenirea
marginalizării şi excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale şi în scopul creşterii
calităţii vieţii.” (O. U.G. 68/2003 privind serviciile sociale, aprobată prin Legea nr.515/2003,
modificată prin O.U.G. 86/2004).
În funcţie de nivelul de adresabilitate, serviciile sociale sunt de următoarele tipuri:

10
a) servicii sociale universale (generale) - sunt servicii sociale non-contributorii care se
asigură în mod nediferenţiat tuturor persoanelor care au dreptul la asistenţă socială.
b) servicii sociale categoriale - sunt servicii sociale non-contributorii care se asigură în
mod diferenţiat unei categorii de persoane din rândul celor care au dreptul la asistenţă socială
(copii, vârstnici).
c) servicii sociale specializate (selective) - sunt servicii sociale non-contributorii care se
asigură în mod diferenţiat unor grupe de persoane care necesită măsuri speciale de asistenţă socială
(persoane cu handicap, persoane dependente de droguri, persoane-victime ale violenţei, ş.a.)
Serviciile sociale specializate pentru persoane cu handicap sunt servicii sociale destinate
persoanelor cu handicap care necesită măsuri de protecţie specială.
În conformitate cu prevederile O.G. 86/2004, serviciile sociale specializate pentru persoane cu
handicap vizează activităţi de:
a) recuperare şi reabilitare;
b) suport şi asistenţă pentru persoana cu handicap şi familie;
c) sprijin şi asistare pentru integrarea, readaptarea şi reeducarea profesională;
d) îngrijire social-medicală;
e) mediere socială;
f) consiliere;
g) orice alte măsuri şi acţiuni care au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea
capacităţilor individuale, pentru depăşirea unei situaţii de nevoi sociale.
Schimbări majore s-au produs în ceea ce priveşte integrarea şi incluziunea educaţională a
copilului/elevului cu handicap
D . Educaţia specială, integrarea şi incluziunea şcolară. Serviciile de sprijin
educaţional
Pentru a se integra în procesul de îvăţământ, pentru a beneficia de serviciile şcolii ,copilul cu
handicap are nevoie de un sprijin diferenţiat şi individualizat, de satisfacerea a ceea ce s-a introdus în
legislaţie sub termenul de „cerinţe educative speciale „. Cerinte educative speciale (CES) sund
definite în legislaţie drept « necesitati educationale suplimentare, complementare obiectivelor
generale ale educatiei adaptate particularitatilor individuale si celor caracteristice unei anumite
deficiente sau tulburari/dificultati de invatare, precum si o asistenta complexa (medicala, sociala,
educationala etc.)”.
Educatie specială este forma adaptata de pregatire scolara si asistenta complexa (medicala,
educationala, sociala, culturala) destinata persoanelor care nu reusesc sa atinga temporar sau pe toata
durata scolarizarii nivelurile instructiv-educative corespunzatoare varstei, cerute de invatamantul
obisnuit. Educatia scolara a copiilor cu cerinte educative speciale trebuie sa corespunda nevoilor de
dezvoltare a copiilor, prin evaluarea adecvata a potentialului de invatare/dezvoltare si prin asigurarea
reabilitarii-recuperarii si compensarii deficientelor ori tulburarilor, dificultatilor de invatare.
Finalitatea educaţiei speciale este aceea de a crea condiţiile unei bune integrări sociale şi
profesionale a persoanelor cu nevoi speciale.
Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale este fundamentală pentru realizarea
finalităţii educaţiei speciale. Integrarea scolară este definită drept procesulde adaptare a copilului
la cerintele scolii pe care o urmeaza, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii
grupului scolar (clasa) si de desfasurare cu succes a prestatiilor scolare. Asimilarea de catre copil a
statusului de elev este rezultatul unor modificari interne in echilibrul dintre anumite dominante de
personalitate cu consecinte in planul actiunii sale.

11
 Integrarea şcolară se realizează în unităţi de învăţământ de masă şi/sau în unităţi de învăţământ
special. Una din cerinţele integrării eficiente a copiilor cu cerinţe educative speciale este crearea
unor servicii de sprijin, specializate în asistenţă educaţională, de care să beneficieze atât copiii/elevii
integraţi cât şi colectivele didactice din şcolile integratoare.
Invatamantul special si special integrat din Romania este parte componenta a sistemului national
de invatamant si cuprinde :
1. Învatamantul special. Conform Legii învăţământului art 41 „Învăţământul special se
organizează de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pentru preşcolarii şi elevii cu deficienţe mintale,
fizice, senzoriale, de limbaj, socioafective şi de comportament sau cu deficienţe asociate, în scopul
instruirii şi educării, al recuperării şi integrării lor sociale. Învăţământul special primar şi
secundar inferior este obligatoriu şi are durata, după caz, de 10 sau 11 ani. Unitatile de
invatamant special prevăzute de lege sunt: a) gradinite speciale; b) grupe de gradinita speciala
organizate in scolile speciale; c) scoli speciale pentru toate tipurile si gradele de deficienta; d)
grupe/clase de copii/elevi autisti; e) scoli de arte si meserii - invatamant special; f) licee speciale;
g) centre sau grupuri scolare speciale; h) clase/scoli postliceale speciale; i) centre de zi; j)
centre de educatie speciala*; k) centre de pedagogie curativa*; l) grupe/clase de copii/elevi cu
deficiente senzoriale multiple (surdocecitate); m) scoli de reeducare pentru elevii cu deficiente
comportamentale; n) scoli/clase organizate in spitale, preventorii si penitenciare.

Unităţile de învăţământ special se organizează, de regulă pe tipuri de deficienţe/categorii de cerinţe

educative speciale: deficienţe mintale, senzoriale (auditive sau vizuale)ş.a.Astfel în cadrul
învăţământului obligatoriu. funcţionează : Şcoli speciale pentru elevii cu deficienţă mintală; Şcoli
speciale pentru elevii hipoacuzici; Şcoli speciale pentru elevii surzi; Şcoli speciale pentru elevii
ambliopi; Şcoli speciale pentru elevii nevăzători. După absolvirea clasei a VIII-a elevii pot rămâne
în şcoala specială pentru a urma clasele a IX şi a X-a sau pot trece la liceu, în centre scolare, centre
de educaţie incluzivă , integraţi indidividual în liceele obişnuite, în clasele speciale compacte cu
elevi cu dizabilităţi, integrate în unităţi de învăţământ de masă . De regulă elevii cu handicap mintal
uşor şi moderat trec la liceu, filiera tehnologică(transformat , în 2009 din Scoala de Arte si
Meserii), iar cei cu handicap sever rămân în şcoala specială.

2. Grupe, clase şi centre din cadrul invatamantului special integrat.In invatamantul special
integrat pot functiona: a) grupe de gradinita speciala in gradinitele de masa; b) clase speciale
compacte integrate in scolile de masa; c) grupuri de elevi cu cerinte educative speciale integrati
in scolile de masa; d) elevi cu cerinte educative speciale integrati individual in scolile de masa;
e) clase speciale integrate in licee si grupuri scolare din invatamantul de masa; f) grupe/clase
de copii/elevi infestati cu virusul HIV;g) centre logopedice interscolare; h) centre scolare
pentru educatie incluzivă; centre judetene/al municipiului Bucuresti de resurse si de asistenta
educatională.Ca şi in legislaţia generală, în legislaţia învăţământului se fa ce distincţia între
integrare şi incluziune, pentru a evidenţia necesitatea schimbării şcolii, a Curriculumului,
realizarea şi dezvoltarea accesibilităţii mediului fizic şi social , modificarea relaţiei profesor-
elev, a factorilor atitudinali.
Incluziunea şcolară este definită drept « procesul de pregatire a unitatilor de invatamant pentru a
cuprinde in procesul de educatie toti membrii comunitatii, indiferent de caracteristicile,
dezavantajele sau dificultatile cestora ».Educatie incluzivă reprezintă procesul permanent de
imbunatatire a institutiei scolare, avand ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a
resurselor umane, pentru a sustine participarea la procesul de invatamant a tuturor persoanelor din
cadrul unei comunitati. Şcoala incluzivă este unitatea de învăţământ în care se asigură o educaţie

12
pentru toţi copiii ; ea reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare.
Copiii din aceste unitati de invatamant beneficiaza de toate drepturile si serviciile sociale si
educaţionale conform principiului "resursa urmeaza copilul". In ultimii ani s-au creat, mai ales prin
transformarea unor unităţi de învăţământ special Centrele scolare pentru educaţie incluzivă.
Centrul şcolar pentru educatie incluzivă este instituţia scolară care, pe lângă organizarea,
desfaşurarea procesului de predare-învatare-evaluare iş i construieste si alte directii de dezvoltare
instituţionala: fomare/informare în domeniul educatiei speciale,
documentare/cercetare/experimentare, precum si servicii educationale pentru/în comunitate.
Incluziunea şcolară presupune o serie întreagă de măsuri la nivelul sistemului de învăţămănt, al
unităţii şcolare şi al procesului de predare-învăţare- evaluare,al resurselor umane, pentru a asigura
sprijinul necesar elevilor cu handicap. De asemenea s-au creat servicii specializate necesare în
integrarea educaţională a copiilor cu cerinţe educative speciale.
Integrarea elevilo cu handicap în şcoal de masă nu şi-ar fi atins obiectivele fără sprijinul acordat
în legislaţie prin cadrele didactice de sprijin/itinerante.Unul din serviciile specializate necesare
în integrarea educaţională a copiilor cu cerinţe educative speciale este realizat de către cadrele
didactice de sprijin/itinerante. Metodologia menţionează următoarele atribuţii pentru cadrul
didactic de sprijin/itinerant: a. colaborează cu comisia internă de evaluare continuă din
şcoală/centrul de resurse în vederea preluării informaţiilor privind evaluarea şi planul de servicii
personalizat al copilului/elevului cu cerinţe educative speciale, integrat în învăţământul de masă;
b. colaborează cu întreg corpul profesoral al unităţii de învăţământ în care este înscris
copilul/elevul, în vederea realizării unei integrări eficiente în întregul colectiv al şcolii; c.
elaborează şi realizează planul de intervenţie personalizat, precum şi adaptarea curriculară în
parteneriat cu cadrele didactice de la grupă/clasă; d. evaluează, în parteneriat cu echipa,
rezultatele aplicării programelor curriculare adaptate; e. colaborează cu cadrele didactice de
la grupă/clasă în care sunt elevi cu cerinţe educative speciale, în vederea stabilirii modalităţilor de
lucru pentru fiecare unitate de învăţare:- participă, în timpul orelor de predare, la activităţile ce se
desfaşoară în clasă de către învăţător sau profesor;- participă la activităţile educative din
grupă/clasă în calitate de observator, consultant, coparticipant; - organizează activităţi de
intervenţie personalizată în grupe/clase sau în afara acestora;- desfăşoară activităţi de tip
terapeutic-cognitiv-ocupaţional, individuale sau în grup;- colaborează cu specialiştii care
realizează terapiile specifice în vederea realizării coerente a planului de servicii personalizat;
- propune şi realizează materiale didactice individualizate, în funcţie de dificultăţile de
învăţare ale copiilor/elevilor; f. realizează activitatea de evaluare periodică, vizând dezvoltarea
elevilor şi reproiectează programul de intervenţie personalizat; g. consiliază familiile
copiilor/elevilor care beneficiază de serviciile de sprijin şi colaborează cu acestea;
Adaptarea curriculară reprezintă o altă cerinţă pentru realizarea incluziunii şcolare Ea
presupune corelarea continuturilor componentelor curriculumului national cu posibilitatile elevului
cu cerinte educative speciale, din perspectiva finalităţilor procesului de adaptare si de integrare
scolara si sociala a acestuia. Aceasta se realizeazaă de catre cadrele didactice de sprijin/itinerante
impreună cu cadrul didactic de la clasă prin eliminare, substituire sau adaugare de continuturi in
concordanta cu obiectivele si finalitatile propuse prin planul de interventie personalizat.
In Curriculumul educaţiei speciale sunt discipline menite să asigure recuperarea /reabilitarea
copilului cu handicao şi compensarea consecinţelor deficienţei. Compensarea presupune o
substituire a funcţiei lezate/pierdute prin crearea unui nou mod de acţiune pe baza legii unităţii şi
interacţiunii unui sistem în vederea echilibrării funcţionale a organismului şi adaptării la cerinţele
mediului natural şi social. In educaşia specială sunt servicii specifice precum Terapia tulburărilor

13
de limbaj, Kinetoterapie ş.a. In Curriculum întâlnim arii curriculare şi discipline, în funcţie de
tipul şi gradul de handicap:
- Educaţie senzorială, motorie şi psihomotorie;
- Terapii specifice şi de compensare : Educaţie perceptiv-vizuală, orientare, mobilitate, tehnici
alternative de comunicare. Educaţie perceptiv-auditivă, labiolectură, tehnica vorbirii, audiologie
educaţională, limbaj mimico-gestual, tehnici alternative tehnica vorbirii, audiologie educaţională,
limbaj mimico-gestual, tehnici alternative de tehnica vorbirii, audiologie educaţională, limbaj
mimico-gestual, tehnici alternative de comunicare;
-Aria curriculară Terapie educaţională complexă şi integrată cu următoarele discipline: Formarea
autonomiei personale, Socializare, Terapie ocupaţională, Stimulare cognitivă, Ludoterapie;
- Tehnologii : . Abilitare manuală. Activităţi de pre-profesionalizare ş.a.
Orele pentru disciplinele din aria curriculară Terapii specifice şi de compensare se alocă fiecărei
clase. Repartizarea elevilor precum şi numărul de ore alocat fiecărui elev se face în funcţie de
tipul, gradul şi asocierea deficienţelor.Terapiile specifice de compensare se repartizează în funcţie
de specificul, tipul şi gradul deficienţei. Comisia internă de evaluare continuă stabileşte
diagnosticul psihointelectual al fiecărui elev, urmând ca profesorul de specialitate să-şi stabilească
activităţile şi modalităţile de realizare a acestora. Activităţile de terapie se desfăşoară în cabinete
special amenajate, cu un elev sau cu un grup de 2-3 elevi.

Disciplinele opţionale. se stabilesc în funcţie de tipul, de gradul şi de asocierea deficienţelor

elevilor, precum şi luând în considerare opţiunile elevilor şi ale părinţilor acestora.
Proiectul de intervenţie individualizată(PIP) este un instrument de lucru atât în învăţământul
special, cât şi în în învăţământul special integrat. Se respectă astfel dimensiunea individuală a
dreptului la educaţie.
In ceea ce priveşte procesul de învăţământ Legea 448/ 2006 Secţiunea Accesibilitate şi Art.
18. c prevede;”n cadrul procesului de învăţământ, indiferent de nivelul acestuia, persoanele cu
handicap au dreptul la: a) servicii educaţionale de sprijin; b) dotarea cu echipament tehnic
adaptat tipului şi gradului de handicap şi utilizarea acestuia; c) adaptarea mobilierului din sălile
de curs; d) manuale şcolare şi cursuri în format accesibil pentru elevii şi studenţii cu deficienţe
de vedere; e) utilizarea echipamentelor şi softurilor asistive în susţinerea examenelor de orice tip
şi nivel.„
Tipologia resurselor umane din educaţia specială serveşte incluziunii şcolare. În învăţământul
special şi special integrat predau cadre didactice care pot realiza dirijarea formării competenţelor
elevilor cu handicap şi asigura satisfacerea cerinţelor educative speciale : Sunt prevăzute posturi
de : profesor-psihopedagog, profesor de sprijin/itinerant, profesor de specialitate, profesor
preparator (nevazator) - un post la fiecare clasa de elevi nevazatori, maistru-instructor; Pentru
activitati de interventie specifica (reabilitare, compensare, consiliere), precum si pentru
psihodiagnoza, desfasurate individual sau cu grupuri de 2-4 elevi: profesor psihopedagog ;
profesor de kinetoterapie, cultura fizica medicala . Personalul auxiliar are de asemenea sarcini
specifice.Personalul prevăzut pentru atelierele scolare din cadrul liceelor tehnologice/scolilor de
arte si meserii - invatamant special, al claselor de scoala de arte si meserii integrate in scolile
similare din invatamantul de masa, al centrelor scolare speciale, al grupurilor scolare speciale
cuprinde : a) sef de atelier; b) contabil-sef - un post pe unitate; c) tehnician, merceolog,
magaziner, functionar - un post pentru 200 de elevi; d) muncitori calificati - pentru atelierele de
instruire practica a elevilor, precum si pentru atelierele protejate - un post pentru fiecare domeniu
de profesionalizare pentru care unitatea de invatamant are cel putin 2 ani de instruire.

14
 Serviciile sociale din sistemul de învăţământ sprijină incluziunea şcolară.
Unitatile de invatamant special au cantine scolare si, dupa caz, internate scolare/ transformate în
centre de plasament. Copiii/elevii/tinerii cu cerinte educative speciale in invatamantul special si
special integrat au dreptul la rechizite scolare, precum si la o alocatie zilnica de hrana pentru
intreaga perioada a programului scolar.
Centrele judetene de resurse si de asistenţă educatională sunt servicii de sprijin pentru
incluziunea şcolară. Centrul judetean de resurse si asistenta educatională este definit drept unitate
conexă cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Educatiei si Cercetarii, care desfasoara
servicii de asistenţă psihopedagogică pentru părinţi, copii, cadre didactice si care coordonează,
monitorizează si evaluează, la nivel judetean, activitatea si serviciile educationale oferite de
centrele scolare pentru educatie incluziva, centrele logopedice interscolare si cabinetele
logopedice, centrele si cabinetele de asistenta psihopedagogica, mediatorii scolari. Obiectivele
principale ale activitatii lor sunt:
- cuprinderea si mentinerea in sistemul de invatamant obligatoriu a tuturor copiilor/tinerilor,
indiferent de particularitatile lor psihoindividuale si sociale;
- asigurarea suporturilor suplimentare necesare desfasurarii educatiei de calitate in functie de
potentialul biopsihosocial al fiecarui copil/tanar;
- informarea si consilierea cadrelor didactice in spiritul schimbarii mentalitatii si al
imbunatatirii activitatii didactico-educative;
- crearea conditiilor de dezvoltare a personalitatii elevilor/tinerilor in vederea integrarii
acestora in viata scolara, sociala si profesionala;
- implicarea parintilor in activitati specifice unei relatii eficiente: scoala-familie-
comunitate, ca baza a adaptarii scolare si integrarii sociale a copiilor/tinerilor.
Centrul judetean/al municipiului Bucuresti de resurse si de asistenta educationala dezvolta
urmatoarele servicii:
- servicii de consiliere psihopedagogica si orientare scolara si profesionala, prin centrele
judetene si cabinetele de asistenta psihopedagogica;
- servicii de terapie a tulburarilor de limbaj, prin centrele si cabinetele logopedice interscolare;
- servicii de sprijin pentru copiii cu cerinte educative speciale, integrati in unitatile de
invatamant de masa, prin centrele scolare pentru educatie incluziva;
- servicii de mediere scolara, prin mediatorii scolari;
- servicii complexe de educatie pentru copiii cu deficiente, prin centrele scolare pentru educatie
incluziva;
- servicii de informare si consiliere pentru cadre didactice, copii, parinti, alti membri ai
comunitatii;
- servicii de orientare a formarii initiale si continue prin parteneriate cu institutiile abilitate sa
ofere formare initiala si continua;
- servicii de terapii specifice.
Alternativele educaţionale sunt soluţii posibile pentru a lua în considerare problematica unică şi
irepetabilă a persoanei cu handicap şi a familiei sale..
Reforma în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap, Legea învăţământului şi
dezvoltarea organizaţiilor neguvernamentale au creat alternative, necunoscute până în 1990, la
instituţionalizarea persoanei cu handicap, la educaţia restrânsă numai în şcolile speciale, la
modalităţile tradiţionale de îngrijire şi ocrotire. Centrul de educatie, centrul de zi, centrul de
pedagogie curativa etc. sunt unitati de invatamant organizate de Ministerul Educatiei si Cercetarii sau
de organizatii neguvernamentale in parteneriat cu Ministerul Educatiei si Cercetarii si au ca scop si

15
finalitate recuperarea, compensarea, reabilitarea si integrarea scolara si sociala a diferitelor categorii
de copii/elevi/tineri cu deficiente. Ele sunt considerate alternative educationale al caror continut se
fundamenteaza pe anumite pedagogii experimentale (Montessori, Freinet, Steiner, Waldorf etc.).
Educaţia pentru drepturile omului vine, pe termen lung în serviciul incluziunii sociale şi şcolare.
In plan educaţional, au fost promovate iniţiative şi proiecte pentru educaţia tuturor copiilor în spiritul
Drepturilor omului, pentru promovarea valorilor toleranţei, nediscriminării, solidarităţii sociale,
valorizării celuilat. Recunoaşterea unicităţii fiecărei persoane , a marii diversităţi individuale a devenit
un obiectiv educaţional, deosebit de important pentru realizarea altor obiective subsumate prevenirii
discriminării. Acceptarea persoanei cu handicap s-a înscris ca un prim obiectiv fundamental al
educaţiei pentru drepturile omului şi o condiţie pentru integrarea firească a acesteia în familie, în
comunitatea locală, în viaţa activă. Conceptul de Acceptare se referă la recunoaşterea necondiţionată
a valorii celuilalt ca unică şi irepetabilă fiinţă umană, independent de cunoaşterea trăsăturilor sale de
personalitate, a statutului său sau a antecedentelor. El este operaţional în acordarea promptă a unui
sprijin necondiţionat pentru asiguraea dreptului la viaţă. Conceptul Acceptarea diferenţei a devenit
un obiectiv al educaţiei pentru drepturile omului, orientat spre conştientizarea atât a asemănărilor cât
şi a deosebirilor existente între oameni, ca bază pentru înţelegerea complementarităţii şi a nevoii de
toleranţă. Conştientizarea generalităţii diferenţelor existente între oameni înscrie deosebirile generate
de deficienţă într-un continuu firesc. Fiecare persoană, se înscrie într-un continuum al diversităţii
individuale, trebuie respectată şi solicită un sprijin diferenţiat, individual şi nu categorial.

E . Importanţa definiţiei date handicapului pentru implementarea strategiilor

integrării şi incluziunii sociale
În anul 1982 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), preia concluziile activităţii ştiinţifice
îndelungate şi recunoscute a dr. Philipp Wood care face următoarea distincţie între deficienţă,
incapacitate şi handicap:
Deficienţa (engleză =impairment ; franceză=defficience) – orice pierdere sau anomalie a structurii sau
funcţiei psihologice, fiziologice sau anatomice.
Incapacitatea (engleză =disability; franceză= incapacite) – orice restricţie sau lipsă (rezultând dintr-o
deficienţă) a capacităţii de a efectua o activitate în maniera sau în cadrul a ceea ce se consideră normal
pentru fiinţa umană.
Handicapul (engleză=handicap ; franceză=handicap) – un dezavantaj pentru o persoană, rezultând
dintr-o deficienţă sau o incapacitate, care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol care este
normal, depinzând de vârstă, sex, factori sociali şi culturali pentru acea persoană.
Cele trei definiţii ale dr WOOD au fost incluse în documentul Organizaţiei mondiale a sănătăţii
(O.M.S) „Programul mondial de acţiune privind persoanele cu handicap”. Acest document a fost
adoptat de Adunarea Generală O.N.U. la 3 decembrie 1982 şi recomandat tuturor ţărilor membre
ONU. Definiţia handicapului dată mai sus este completată în Programul mondial de acţiune cu
precizările următoare care au fost reluate în toate documentele ulterioare: „ Handicapul este o funcţie
a relaţiei dintre persoanele cu deficienţe şi mediul înconjurător. Apare atunci când acestea întâlnesc
bariere culturale, fizice sau sociale, care le împiedică accesul la diferitele sisteme ale societăţii şi care
sunt disponibile altor cetăţeni. Astfel încât handicapul este pierderea sau limitarea ocaziilor de a lua
parte la viaţa comunităţii la un nivel egal cu al celorlalţi”
Zeci de studii ştiinţifice şi altele cu caracter social- politic ale Uniunii Europene au evidenţiat
importanţa acestor distincţii între deficienţă, incapacitate şi handicap, evidenţiind schimbările radicale
de mentalitate pe care le antrenează. Pentru prima dată se evidenţiază faptul că problemele persoanei
nevăzătoare ,cu surditate ,etc sunt date nu numai de deficienţa ca atare ci şi de factorii de mediu

16
social, fizic, atitudinal şi indică asupra responsabilizării societăţii în reducerea dezavantajelor pe care
le are persoana cu deficienţe. Prezenţa conceptului şi accepţia dată handicapului a pătruns în toate
legislaţiile europene . Acolo unde, şi după 1982 problemele persoanei au fost abordate numai pe
abordării deficienţei fără să se ţină cont de dezavantajele sau de sprjiinul acordat de societate s-a
întâmplat ca în România ,unde , conform legilor din 1991 şi 1992 s-au acordat dreptui persoanelor
cărora societatea le-a redus şi eliminat dezavantajele date, de exemplu, de miopie corectabilă prin
ochelari ş. a.
Legislaţia ulterioară în domeniu a reflectat noua abordare şi a condus la schimbarea realităţilor din
ţările europene. Si în România, definiţiile successive date handicapului marchează noua abordare a
fenomenului de handicap,care corespunde unor standarde rezultate dintr-un lung proces de
conştientizare a demnităţii fiecărei persoane, egală în drepturi cu toţi ceilalţi. Definiţiile actuale asigură
o perspectivă bio-psiho-socială de abordare a persoanei cu handicap, cu evidenţierea responsabilităţii
societăţii faţă de persoanele care au o anumită deficienţă.“ Persoanele cu handicap, sunt acele persoane
cărora, mediul social neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale le împiedică total
sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali,
sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri proprii de protecţie socială în sprijinul integrării lor
sociale şi profesionale”,este definiţia este înscrisă în Legea nr.519/2002 privind protecţia specială şi
încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap( publicată în Monitorul Oficial partea I din nr.555 din
29 iulie 2002). Această definiţie părăseşte pe deplin definiţiile din 1991 şi 1992, care reflectau o
abordare unilaterală, medicală a handicapului. Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi
incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 "Şanse egale pentru persoanele
cu handicap - către o societate fără discriminări" ( Hotarâre nr. 1175 din 29/09/2005Publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 919 din 14/10/2005) şi Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind
protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap conferă anumite semnificaţii definiţiilor
handicapului şi persoanelor cu handicap “cu scopul de a a concentra atenţia asupra deficienţelor din
mediul înconjurător şi a unor sisteme organizate de societate care împiedică persoanele cu handicap să
participe în condiţii de egalitate. Handicap înseamnă pierderea sau limitarea şanselor unei persoane de
a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri. El descrie interacţiunea dintre
persoană şi mediu. Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora, datorită unor afectiuni fizice,
mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitatile de a desfasura in mod normal activitati cotidiene,
necesitand masuri de protectie in sprijinul recuperarii, integrarii si incluziunii sociale”.
Definiţia general acceptată a handicapului include în ea resurse optimizatoare, indicând asupra
efortului societăţii de a asigura viaţa în demnitate şi şanse egale tuturor membrilor săi. Această
definiţie ia în considerare mediul, consideră deficienţele, incapacităţile şi dezavantajele ca
bidimensionale, marcate de interacţiunea cu mediul. Mediul este cel care hotărăşte în primul rând ce
efect are o deficienţă sau incapacitate asupra vieţii cotidiene a persoanei. Mediul în care trăieşte
persoana cu handicap împiedică sau dimpotrivă asigură exercitarea tuturor rolurilor pe care le au
ceilalţi membrii ai comunităţii.
Prin noţiunea de rol care face parte din definirea handicapului, pentru prima dată se conturează un
model competenţial de definire şi abordare a handicapului. Modelele competenţiale spre deosebire de
cele deficitariste pun accentul pe rolul pe care îl are de jucat o persoană în propria familie, în
comunitate, în societate, indiferent de prezenţa sau absenţa unei deficienţe.
Rolul social este definit în sociologie , „drept model de comportare asociat unei poziţii sociale sau
unui status, punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor
într-un sistem social; ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la
individul care ocupă o poziţie socială determinată, un anumit status” ( L. Pop, pag.517). În modelele

17
competenţiale sociale, persoana cu handicap este abordată în calitate de cetăţean, egal în drepturi, cu
oricare altul din comunitatea şi ţara căreia în aparţine. Ea trebuie să exercite toate rolurile pe care le
joacă ceilalţi semeni de vârsta, sexul, familia, comunitatea, societatea din care face parte, (cu nivelul
său de dezvoltare economică, socială, culturală).
Persoana cu handicap asemenea celorlalţi are dreptul să aibă o familie şi să trăiască într-un mediu
familial, să-şi întemeieze propria familie ,să ducă o viaţă activă, să aibă un loc de muncă, să se
deplaseze în comunitate ca pieton sau utilizator de mijloace de transport, să fie consumator de mass-
media, să se bucure de spectacolele sportive şi culturale, să-şi petreacă în timpul liber unde doreşte,
să practice el însuşi un sport şi să-şi valorifice potenţialul creativ. Persoana cu handicap este un
cetăţean cu drepturi depline şi trebuie să-şi exercite acest rol putând alege sau să fie ales, participând
la vot, la rezolvarea problemelor cetăţeneşti.
Este important ca prezenţa unei deficienţe să nu împieteze asupra activităţii individului de a ocupa
diferite poziţii în spaţiul social, asupra pregătirii pentru o profesiune sau o viaţă activă şi ocuparea unui
loc de muncă, asupra veniturilor şi poziţiilor economice ale persoanei cu handicap şi familiei sale.
Persoana cu handicap trebuie pregătită şi educată pentru a-şi îndeplini rolurile pe care le are alături de
ceilalţi cetăţeni, pentru a le manifesta în comportamente efective, cu respectarea unor prescripţii
normative. Persoana cu handicap se poate prevala de toate drepturile oricărei fiinţe umane, trebuie să-
şi asume responsabilităţi şi corelativ cu drepturile să aibă anumite obligaţii. Numai abordarea
handicapului din perspectiva drepturilor omului stabileşte un continuum între: a) problematica unei
persoane care are o anumită deficienţă; b)dezavantajele create de mediu; c)politicile sociale, instituţiile
şi serviciile menite să reducă aceste dezavantaje. Dezavantajele pe care le au persoanele cu diferite
deficienţe generate de factori de mediu au fost astfel categorizate de Phillip Wood (cel mai cunoscut
critic al modelul medical de abordare al handicapului şi coordonatorul colectivului care a elaborat
prima variantă de Clasificare internaţională a deficienţelor, incapacităţilor şi handicapurilor) astfel: de
orientare; de comunicare; de independenţe fizică; de mobilitate; privind ocupaţiile; de integrare
socială; de independenţă economică ş. a.
În accepţia lui Wood, conceptul de handicap este egal cu dezavantaje.. Dezavantajele sunt urmărite pe
trei planuri:
- individual (limitarea autonomiei, mobilităţii dar şi a exercitării drepturilor cetăţeneşti, integrării
sociale, activităţilor de „loisir”);
- al familiei (timpul pentru îngrijire şi activităţi terapeutice şi recuperatorii,povara
economică,tulburarea raporturilor dintre membrii familiei şi profesiilor);
- în plan social (scăderea productivităţii, necesitatea mobilizării de fonduri , organizarea serviciilor şi
altele).
Deficienţe precum cele intelectuale, psihice,de limbaj, ale analizatorilor ale scheletului şi ale
aparatului de susţinere generează incapacităţi privind satisfacerea nevoilor corporale, comunicarea,
locomoţia, utilizarea corpului în anumite sarcini şi activităţi. Dacă societatea nu intervine,
incapacităţile generează inconveniente de natură socială, dezavantaje privind independenţa fizică,
autonomia persoanei, mobilitatea, orientarea, independenţa economică, integrarea socială.
Dimensiunea socială în definirea handicapului conduce la:
- identificarea situaţiilor mediului fizic şi social care pot restrânge libertatea unui copil sau adult cu
handicap (accesibilitatea în imobil, în mijloacele de transport în comun, în instituţiile publice,
comportamente dezagreabile ale semenilor);
- fundamentarea deciziei privind acordarea de prestaţii, accesul la un anumit tip de transfer financiar,
la un anumit tip de îngrijire şi la anumite mijloace tehnice sociale având drept scop eliminarea sau
reducerea dezavantajelor.

18
Astfel, dezavantajele diverse pe care le au persoanele cu handicap trebuie să-şi aibă corespondenţa în:
- serviciile de recuperare (kinetoterapie, logopedie, terapie complexă, balneologie, masaj);
- sociale (de exemplu: accesibilizarea clădirilor publice, amenajarea locuinţei, a mijloacelor de
transport) ;
- educative (adaptarea şcolii şi a sălii de clasă, programe modulare);
- profesionale (adaptarea locului de muncă facilităţi pentru angajatori);
- de pregătire (training) pentru locul de muncă ş.a.;
- serviciile de protezare;
- tehnologii de acces pentru persoanele nevăzătoare.
De ce handicap şi nu dizabilitate? Constituţia României, adoptată prin referendum , Legea nr.
448/2006 din 06/12/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în
perioada 2006-2013, Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 şi alte acte
juridice, în toate articolele privind drepturile personei cu handicap, utilizează conceptul de handicap
pentru a desemna beneficiarul drepturilor prevăzute de legislaţie. In diferite lucrari, în mass-media , la
simpozione , în activitatea unor asociaţii şi fundaţii se utilizează, începând cu anii 2001 şi 2002,
termenul de dizabilitate. In 2001, Noua Clasificare a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, publicată în
2001, cu denumirea in engleza “International Classification of Functioning, Disability and Health a
fost tradusă în limba română Clasificarea Internaţională a Funcţionării, dizabilităţii şi Sănătăţii. Dar
beneficiarul drepturilor prevăzute în legislaţie este persoana cu handicap. Dizabilitatea este numai
definită , printre alţi termeni, numai în Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap astfel „dizabilitate - termenul generic pentru afectari/deficiente, limitari de
activitate si restrictii de participare, definite conform Clasificarii internationale a functionarii,
dizabilitatii si sanatatii, adoptata si aprobata de Organizatia Mondiala a Sanatatii, si care releva
aspectul negativ al interactiunii individ-context.». Handicap sau dizabilitate ?. Această întrebare s-a
pus şi cu prilejul traducerii Convenţiei Drepturilor Persoanelor cu Handicap( din colectivul desemnat ,
cercetătorul Viorel Hâncu a asigurat verificarea ştiinţifică a terminologiei) In lumina direcţiilor
principiale fundamentale ,ce decurg direct din drepturile omului, a utiliza termenul de dizabilitate , în
română şi de persoană cu dizabilităţi reprezintă menţinerea în chingile unui model deficitarist ,criticat
şi părăsit , în defavoarea unui model competenţial, singurul care afirmă necesitatea afirmării
demnităţii şi potenţialului oricărei persoane ; Etimologic dis înseamnă fără. Deci dizabilitate
înseamnă fără abilitate. Or , oricare dintre noi avem abilităţi, dar şi o restricţie sau lipsă a capacităţii
de a efectua o activitate, deci o incapacitate. Intreaga dezvoltare din domeniul politicilor sociale bazate
pe drepturile omului , precum şi principiile şi cercetările din domeniul Psihopedagogiei speciale
demonstrează potenţialul de dezvoltare şi de afirmare a persoanei cu handicap , chiar la nivel de
excelenţă, într-un anumit domeniu, în pofida existenţei unei afectări/ deficienţe, dar cu o condiţie : să
primescă sprijinul diferenţiat necesar , în plan educaţional, terapeutic si in cel al orientării şi integrării
profesionale şi sociale. Abordarea pozitivă este un principiu care solicită , în toate planurile :
înscrierea persoanei cu handicap în marea diversitate individuală ; valorizarea aspectelor pozitive şi
competenţelor pe care le poate dezvolta persoana cu o anumită deficienţă/afectare ; cunoaştere şi
acţiune nu numai în sfera deficienţei pe care o are o persoană ,fie în plan senzorial, fizic, mental
etc ,dar mai ales, în cea a dezavantajelor pe care le are datorită factorilor de mediu fizic, social şi /sau
atitudinal şi a suportului necesar pentru înlăturarea acestora.
Important în planul legislaţiei din domeniul protecţiei sociale nu este să descrii/defineşti persoana
care are anumite drepturi, ci situaţia care conduce la anumite drepturi. ; Or, dezavantajele pe care le
are o anumită persoană din perspectiva drepturilor sale inalienabile şi nenegociabile sunt esenţiale

19
pentru acordarea unui sprijin suplimentar din partea societăţii. Aşa , cum arată realitatea şi aşa cum , a
surprins , în cursurile sale prof. univ. dr Gheorghe Radu, fiecare dintre noi avem dizabilităţi prin
raportare la un anumit domeniu de activitate. Există şi numeroase cazuri , descrise şi în Clasificarea
Internaţională a Funcţionării, Handicapului şi Sănătăţii , în care o persoană cu deficienţă severă , poate
avea dezavantaje minore şi situaţii în care persoane cu deficienţe uşoare au mari dezavantaje, precum
persoanele cu albinism din Africa , marginalizate datorită unor factori atitudinali.
Cel mai important argument , care sintetizează cele enumerate mai sus, este dat de adevărata
revoluţie , în mentalităţi şi în realitatea socială, introdusă de conştientizarea , prin raportarea la
conceptul de handicap, a dezavantajelor pe care le are o persoană cu deficienţe , faţă de alţi semeni ;
dezavantajele sunt datorate deficienţei, dar şi factorilor de mediu fizic, social şi atitudinal. Termenii
de handicap si persoană cu handicap ,precum şi definitiile de mai sus reflectă pe deplin noua
filosofie socială bazată pe drepturile omului.
Noua Clasificare Internaţională a Funcţionării, Handicapului şi Sănătăţii
În paralel cu elaborarea modelului competenţial în domeniul psihopedagogiei şi educaţiei speciale,
colective largi de specialişti ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S) au lucrat la noua
Clasificare internaţională a Funcţionării, Handicapului şi Sănătăţii (ICIDH-2 în limba engleză; CIF-2
în limba franceză şi propunem noi şi în limba română), publicată în anul 2001. Această nouă
Clasificare accentuează perspectiva bio-psiho-socială în abordarea handicapului evidenţiind prin
conceptul de funcţionare (funcţionalitate) necesitatea de a fundamenta activităţile în favoarea
persoanei cu handicap de aspectele pozitive ale interacţiunii între aceasta şi contextul în care
trăieşte, factorii de mediu şi personali cu care interacţionează. De asemenea, noua Clasificare uneşte
într-un continuum problemele unei persoane datorate deficienţei şi problemele de sănătate ale
aceluiaşi individ. Ea se referă astfel, nu numai la persoana cu handicap ci la orice persoană, având o
aplicaţie universală. CIF-2 face parte din categoria de clasificări care codifică o mare cantitate de
informaţie şi permite utilizarea unui limbaj comun de către specialişti cu o pregătire diferită.
Handicapul este caracterizat ce rezultat al relaţiei complexe între problemele generate de deficienţă ,
sănătate şi factorii personali ai unui individ (vârsta, sexul, educaţia primită, modul de adaptare,
profesia, trăsături psihice), pe de-o parte şi factorii de mediu (fizic, social şi atitudinal în care
persoana respectivă îşi duce viaţa). Influenţa factorilor de mediu şi ai celor personali (ambii factori
fiind denumiţi contextuali) se răsfrânge în primul rând în activitatea persoanei cu handicap şi în
participarea sa. Termenul activitate se referă la execuţia unei sarcini sau la faptul că o persoană face
ceva, iar cel de participare vizează implicarea persoanei într-o situaţie de viaţă reală. Factorii de
mediu pot conţine bariere sau dimpotrivă facilitatori. Barierele conduc la diminuarea activităţii şi
pun restricţii de participare (persoana nu mai poate juca toate rolurile pe care le au ceilalţi semeni ai
săi). Este evidentă sublinierea responsabilităţii mediului pentru asigurarea unui nivel de calitate al
funcţionării corpului, structurilor corpului, al activităţilor şi participării unei persoane.
Noua Clasificare propune pentru prima dată, repere şi scale pentru evaluarea socială centrată pe
identificarea factorilor contextuali în care trăieşte persoana cu handicap vizând:
- calitatea mediului fizic, dar şi a nişei de viaţă şi dezvoltare (locuinţă, hrană, igienă, asigurarea
securităţii fizice şi psihice);
- participarea în comunitate, în viaţa civică şi socială;
- facilitatorii şi/sau barierele existente în mediul fizic şi social în care trăieşte persoana;
- facilitatorii şi/sau barierele existente la nivelul atitudinilor existente în mediu.
În această arie, evaluarea prin instrumente psihologice se corelează cu metode sociologice. Evaluare
frecvenţei şi nivelului participării în comunitate, în viaţa civică şi socială este prezentă în CIF pe
următoarele arii:

20
- viaţa în comunitate (în asociaţii informale; în asociaţii formale, ceremonii);
- recreere şi loisir (jocuri, activităţi sportive, activităţi culturale - prezenţa la teatru, cinema, muzee
sau a cânta la un instrument, a face parte dintr-o formaţie muzicală, teatrală etc.-);
- hobbies;
- socializare(vizite la rude, prieteni, întâlniri în locuri publice);
- religie şi spiritualitate;
- drepturile omului (Măsura în care sunt asigurate Regulile Standard ale Naţiunilor Unite pentru
Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap-1993).
Viaţa politică şi cetăţenească, gradul de angajare în viaţa socială, politică şi guvernamentală ca un
cetăţean cu drepturi egale (participare la vot, la viaţa asociaţiilor).
Evaluarea mediului fizic şi social în care persoana trăieşte, se realizează pentru a evidenţia
facilitatorii sau barierele existente precum:
- produse şi tehnologii care asistă persoana în viaţa de zi cu zi: orteze, proteze;
- produse şi tehnologii şi amenajări pentru asigurarea mobilităţii şi transportul în interiorul şi în afara
locuinţei;
- produse şi tehnologii pentru comunicare;
- produse şi tehnologii care facilitează integrarea educaţională;
- produse , tehnologii şi amenajări care facilitează integrarea în muncă;
- produse, tehnologii şi amenajări care asigură participarea la cultură, activităţi recreative;
- designul, construirea şi amenajarea clădirilor pentru a asigura accesul persoanei ş.a.
Dacă produsele, tehnologiile, amenajările pe care le solicită o anumită persoană nu există sau sunt
insuficiente, o anumită persoană poate avea mari dezavantaje şi societatea prin diferite pârghii şi
mecanisme, inclusiv prin asistenţa socială globală trebuie să intervină.
Evaluarea socială vizează în principal şi suportul şi relaţiile oferite persoanei dat de: familie; familie
extinsă; vecini; colegi; membri; membri ai comunităţii; persoane ce aparţin autorităţii; asistenţi
personali; persoane de îngrijire; animale domestice; personal din echipa multidisciplinară de sprijin.
Noua Clasificare Internaţională a Funcţionării, Handicapului şi Sănătăţii aduce elemente noi şi
accentuează responsabilitatea societăţii pentru reducerea şi eliminarea dezavantajelor pe care le are o
anumită persoană. CIF a evidenţiat şi ierarhizează pe anumite scale pentru prima dată şi factori
contextuali, adică de mediu şi personali care asigură un anumit nivel al activităţii şi participării
oferind un indicator clar, privind direcţia şi ţintele care trebuie atinse prin intervenţia socială. Între
factorii de mediu se înscriu şi factorii atitudinali confirmând rolul pe care acestea îl au în schimbarea
calităţii vieţii persoanei cu handicap şi în integrarea sa socială. Factorii personali indică asupra
importanţei educaţiei, orientării şi pregătirii profesionale pentru reducerea dezavantajelor persoanei
cu o anumită deficienţă.
În CIF2 se valorizează activitatea a persoanei cu handicap, fiind convergentă cu marile adevăruri ale
psihologiei secolului XX. Paul Popescu Neveanu evidenţia faptul că activitatea psihică reprezintă
modalitatea specific umană de adaptare la mediu şi de adaptare a mediului la condiţia umană,
activitatea umană constituindu-se într-un mod de existenţă a psihicului uman.
Alături de sprijinul social şi educaional,precum şi în alte domenii (medical, psihologig , de integrare
profesională) impulsionarea şi antrenarea activismului propriu al fiecărei fiinţe umane este o condiţie
a recuperării, educaţiei şi integrării sociale

F. Designul universal – mişcare în serviciul respectării drepturilor omului.

Designul universal a apărut în SUA ca o mişcare a arhitecţilor americani , care militau pentru
proiectarea unui mediu accesibil oricărei persoane. Designul Universal este o mişcare largă, la

21
 nivel mondial, care abordează designul mediului, produselor şi comunicaţiilor cu un spectru cât
mai larg de utilizatori în gând. Este cunoscut şi sub alte denumiri, cum ar fi: design pentru toţi sau
design inclusiv. Designul Universal reprezintă un cadru pentru crearea de soluţii. Crearea unui
spaţiu universal înseamnă crearea unui spaţiu care nu discriminează pe nimeni, dar care aduce
beneficii multor persoane, ale căror nevoi nu au fost luate, în mod tradiţional, în seamă.
Designul Universal reprezintă producerea de obiecte şi amenajarea mediului în aşa fel încet să fie
utilizabile de toată lumea, în cel mai larg sens posibil, fără a fi nevoie de adaptări ulterioare, sau de
un design specializat. Clădirile , interiorul lor, străzile trebuie să asigure accesul unei mari
diversităţi de persoane. Un mijloc de transport trebuie astfel proiectat, încât să poată fi utilizat atât
de persoanele în fotoliu rulant , cât ‚i de femei cu copii în cărucior, de vârstnici. etc. Pentru adepţii
acestei mişcări, un autobuz dotat cu o rampă de acces care este coborâtă de şofer numai atunci
cănd vede în staţie o persoană în cărucior este o soluţie învechită. El trebuie , prin însăşi
proiectarea şi construcţia lui şi eventual a rampelor din staţii să asigure accesul faciil al tuturor
categoriilor de călători. In principiu, când se promovează Designul universal este vorba de a gândi
şi construi de la început astfel încât să un mai fie nevoie de modificări ulterioare speciale pentru
persoane cu handicap, vârstnici, sau alte categorii de persoane ce necesită adaptări.
Potrivit acestei mişcări care s-a născut în contextul eforturilor pentru respectarea drepturilor
persoanelor cu handicap, facilităţile şi adaptările trebuie realizate nu numai acolo unde trăieşte o
persoană cu handicap, ci acestea trebuie să fie ceva aşteptat, ca parte integrantă a fiecărei
construcţii, permiţând şanse egale pentru o gamă mare de utilizatori. Răspunsul la cerinţa
accesibilităţii duce de multe ori „la soluţii segregative care nu ating nivelul estetic, flexibilitatea şi
creativitatea mediului ambiant, şi de aceea conduc, în mod paradoxal, la limitarea şanselor atât
pentru cei cu abilităţi cât şi pentru cei cu dizabilităţi. Prin aplicarea designului universal pot fi
ridicate barierele din spatiile deja construite şi pot fi construite altele libere de orice bariere”. In
momentul actual, proiectarea , conform Designului universal a tuturor clădirilor instituţiilor
publice, culturale, sportive, de petrecere a timpului liber, magazinelor, restaurantelor, sediilor
prestatorilor de servicii, precum şi a căile publice de acces,a telefoanelor publice, a mijloacelor de
transport, locurilor de parcare, a început să devină o realitate în mai multe ţări.
Conceptele Societate pentru Toţi, Incluziune Socială şi Design Universal direcţionează
coordonarea politicilor la nivel european pentru a evita excluziunea socială, cea educaţională,
culturală , dar şi infoexcluziunea. Printre acţiunile prevăzut/implementate se numără: elaborarea
de recomandări de elaborare şi utilizare a unui program european de formare în ceea ce priveşte
concepţia/proiectarea pentru toţi, destinat diferitelor categorii de profesionişti; crearea unei reţele
de centre naţionale de excelenţă în domeniul „concepţiei pentru toţi” şi a normelor de
concepţie/proiectare pentru toţi; decernarea de premii care recompensează inovaţia în materie de
concepţie pentru toţi şi tehnologii de asistare; elaborarea de instrucţiuni şi materiale de suport
privind accesibilitatea produselor tehnologiei informaţionale, mai ales pentru a ameliora
capacitatea de inserţie profesională şi integrare socială a persoanelor cu handicap. „Planul de
acţiune „ e-Europe 2005” - o societate a informaţiei pentru toţi” vizează garantarea participării şi
egalităţii de acces a persoanelor cu handicap şi a altor grupuri defavorizate la importantele noutăţi
din domeniu prin proiectarea universală a tehnologiilor informaţionale: servicii publice on-line;
administraţie on-line (e-government) , învăţare electronică e-Learning , servicii de telesănătate (e-
Health), precum şi crearea unui mediu dinamic şi accesibil pentru afacerile electronice e-bussiness;
finalizarea unei metode europene comune de evaluare a site-urilor Web accesibile.
Conceptul de Design Universal este definit în Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu
Dizabilităţi ultimul document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, extrem de semnificativ pentru

22
concentrarea eforturilor naţionale în vederea prevenirii şi combaterii excluziunii sociale şi
promovării drepturilor inalenabile ale oricărei fiinţe umane. Potrivit Convenţiei„ Design Universal”
înseamnă proiectarea produselor, mediului, programelor şi serviciilor, astfel încât să poată fi utilizate
de către toate persoanele, pe cât este posibil, fără să fie nevoie de o adaptare sau de o proiectare
specializate. Design Universal nu va exclude dispozitivele de asistare pentru anumite grupuri de
persoane cu dizabilităţi, atunci când este necesar.
In educaţie, prima dată, termenul "Universal Design" a fost utilizat având în vedere eliminarea
barierelor fizice privind accesul în spaţiile educaţionale şi la materialele didactice. Repede s-a
înţeles că o învăţare autentică pesupune mult mai mult decât accesibilitate fizică, şi solicită acces
cognitiv/intelectual. Elevii trebuie să aibă acces la conţinut şi informaţii, dar şi să depăşească
dificultăţile legate de înţelegerea sarcinilor şi scopului învăţării, identificarea ideilor principale,
sistematizarea şi exprimarea achiziţiilor. De asemenea, accesul la informaţii trebuie corelat cu
găsirea soluţiilor adecvate pentru fiecare elev pentru a învăţa să înveţe, să pună întrebări şi să
identifice probleme, să găsească informaţiile potrivite şi să utilizeze efectiv şi efficient informaţia
dobândită. . Mişcarea Universal Design în educaţie presupune selectarea conţinuturilor curriculare şi
dezvoltarea Curriculum-lui, alegerea şi implementarea metodelor de predare -învăţare şi asigurarea
evaluării “ având în vedere elevi cu o largă distribuţie a abilităţilor, dizabilităţilor, stilului de
învăţare, a competenţelor dobândite în citit-scris, limbii materne etc.”( 2008 Sheryl Burgstahler).
Designul curricular tradiţional proiecta instruirea referindu-se la un elev mediu, spre deosebire de
Designului curricular universal care se raportează la marea diversitate individuală
În ţările Uniunii Europene intervenţia de sprijin a început să se realizeze în momentul actual în
spiritul conceptului de societate pentru toţi . Măsurile luate pentru accesibilizarea ambientului
social sunt astfel concepute încât să fie valorificate de orice membru al comunităţii ( fie el mamă cu
copil în braţe, bătrân cu cârje sau persoană cu handicap) şi să nu fie percepute ca speciale. În Spania
a început derularea proiectului Accesibilitate totală. Conceptul de şcoală incluzivă este de asemenea
elaborat din perspectiva şcolii pentru toţi, societate pentru toţi. Şcoala incluzivă prin toate
componentele este adaptată diversităţii individuale şi se flexibilizează pentru a răspunde trebuinţelor
fiecărui copil în parte.
Bibliografie :
1. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap. Finalizarea Strategiei Naţionale
pentru Persoanele cu Handicap. Elaborarea Planului Naţional de Acţiune pentru perioada 2003-
2006. Planul de Aplicare al Strategiei „De la izolare la participare”, Utrecht, Bucureşti 2003.
2. Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi
3. Brett Christie(2009), Universal Design for Learning and Curriculum Accessibility, Sonoma
State University Center for Teaching and Professional Development
4. Bucinschi Cătălin – De la Accesibilităţi la Design Universal – în revista „Societate şi
Handicap” nr.1/2004.
5. Burgstahler, S. (2007). Equal access: Universal design of instruction., University of
Washington. http://www.washington.edu/doit/Brochures/Academics/equal_access_udi.html
6. The Center for Universal Design - The Principles of Universal Design (1997) - NC State
University
7. International Classification of a Functioning, Disability and Health Sa (2001)
WHO/OMS, Geneva
8. Creţu Verginia (2006), Incluziunea sociala si scolara a persoanei cu handicap. Strategii si
metode de cercetare, Bucuresti, Editura Printech);

23
9. Creţu Verginia (1999), Educaţia pentru Drepturile Copilului (Education for children’s
rights FDSC Project, Bucureşti, Editura Semne.
10. Creţu Verginia, Popovici Doru Vlad, Sainsbury Wendy, Corley Gianetta (2006), Visually
impaired (VI) Education in Romania and the United Kingdom: “Special education in Romania
since 1990 for blind and partially sighted children and young people, with comparisons drawn
from similar experiences of legislative and educational changes in England and Wales since
1981”.Pediatric Rehabilitation, oct. 2006.
11. Hîncu Viorel, Creţu V.(2010), Argumente pentru menţinerea şi utilizarea conceptului şi
termenului de handicap , Bucuresti, Revista de Psihopedagogie
12. Hotarâre nr. 1175 din 29/09/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale pentru protecţia,
integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 Publicat
-Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în
perioada 2006-2013, publicat în Monitorul Oficial nr.919 din 14/10/2005.
13. Hotărâre privind bunele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de învăţare, instruire,
compensare, recuperare şi protecţie specială a copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative
speciale din cadrul sistemului de învăţământ special şi special integrat nr.1251/13.10.2005,
publicat în MO Partea I nr.977/3.11.2005.
14. Holst Jasper, Miguel Lopez, Emil Verzea, Jose Maria Perez, Ignacio Rivas Flors,
Gheorghe Radu, Doru Popovici, 2000, Development of special needs education methods in
Danemark, Spain and Romania, Socrates Comenius European Project.
15. Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protectia si promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1006 din 18/12/2006
16. Popovici D.V. (1999), Elemente de psihopedagogia normalizării, Bucureşti, Editura Pro
Humanitate.
17. Şchiopu, U. (coord.), 1997, Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti, Editura Babel.
18. Verza E. Florin (2004), Afectivitate şi comunicare la copiii în dificultate, , Bucureşti,
Editura Fundaţiei Humanitas.
19. Vrasmas T. (2004), Educaţia şi şcoala pentru toţi, Bucureşti, Ed. Miniped.

24