Teste Cu Rasp Management

Teste de verificare - Cap.
Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:

a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.
Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele

afirmaţii şi justificaţi răspunsul:
1) Un sistem se caracterizează printr-un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie

de interdependentă şi interacţiune reciprocă: acesta este caracterizat numai de
sarcinile şi funcţiile sale.
2) Comportamentul anticipativ al unui sistem este atunci când paralel cu

adaptarea la influenţele mediului, are la rândul sau influenţe asupra acestuia;
comportamentul activ este atunci când sistemul se adaptează la schimbările din
mediul înconjurător înainte ca acesta să-şi manifeste efectele.
3) Subsistemul efector este principala componentă a unui sistem de producţie;

componentele sale sunt: sistemul mecanic şi sistemul de antrenare.
4) Obiectivele unei întreprinderi sunt de doua feluri: economice şi sociale;

obiectivul social este determinat de faptul că întreprinderea face o distribuire a
veniturilor obţinute din procesul de producţie.
5) Obiectivul social se manifestă faţă de producători; faţă de consumatori se

manifestă obiectivul economic.
6) Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a puterii de cumpărare; aceasta se
manifestă ca o cantitate mare de masa monetară pe piaţă.
7) O regie autonomă se caracterizează prin faptul că în caz de faliment este
declarată falită atât ea cât şi asociaţii săi; salariaţii regiei autonome au dreptul
în afara salariului şi la o parte din venitul final al regiei repartizat în funcţie de
partea de capital cu care au contribuit la capitalul acesteia.
8) În funcţie de gradul de specializare întreprinderile sunt cu funcţionare continuă

şi sezonieră; întreprinderile mixte sunt o combinaţie dintre întreprinderile mici
şi mijlocii.
Managementul producţiei
9) O întreprindere se caracterizează prin trăsătura tehnico - productivă; aspectele

sale de bază sunt: omogenitatea procesului tehnologic şi unitatea producţiei
fabricate.
10) Unitatea organizatorico - administrativă este dată de faptul că întreprinderea

funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate; conform acestei trăsături ,
întreprinderea poate să decidă asupra activităţilor de management care vor fi
utilizate.
11) Conform trăsăturii economico - sociale întreprinderea funcţionează pe baza

strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia şi poate decide asupra
modului de utilizare a resurselor.
Alegeţi varianta corectă de răspuns şi justificaţi răspunsul:
12) Nu pot fi trăsături de bază ale unei întreprinderi industriale:

a) trăsătura tehnico-productivă;
b) trăsătura tehnico-economică;
c) trăsătura administrativ-sociala;
d) trăsătura administrativ-organizatorică;
e) trăsătura social-organizatorică.
13) Trăsătura tehnico - productivă se caracterizează prin următoarele aspecte

principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic;
b) omogenitatea producţiei fabricate;
c) unitatea producţiei fabricate;
d) unitatea procesului tehnologic .
Întreprinderea - componentă de bază a unui sistem de producţie
14) În funcţie de gradul de specializare al întreprinderii acestea pot fi:

a) întreprinderii sezoniere;
b) întreprinderi universale;
c) întreprinderi mixte;
d) întreprinderi cu funcţionare continuă;
e) întreprinderi specializate.
15) Obiectivele unei întreprinderi pot fi:

a) sociale;
b) culturale;
c) economice;
d) comerciale;
e) financiare.
16) Subsistemele componente ale sistemului de fabricaţie al unei întreprinderi sunt:

a) subsistemul de prelucrare;
b) subsistemul resurselor umane:
c) subsistemul logistic;
d) subsistemul de comandă;
e) subsistemul de organizare;
f) subsistemul de control.
17) Un sistem de producţie are următoarele tipuri de comportament:

a) comportament activ;
b) comportament pasiv;
c) comportament preventiv;
d) comportament planificat;
e) comportament anticipativ.
Răspunsuri
1.c 2.e 3.b 4.c 5.c 6.d 7.e 8.e 9.b 10.d 11.c
12.b,c,e 13.a,c 14.b,c,e 15.a,c 16.a,c,d,f 17.a,b,c

Organizarea structurală a sistemelor de producţie
Teste de verificare - Cap.2


1) Întreprinderea industrială desfăşoară procese de producţie industrială;

rezultatul obţinut în urma acestor procese este dat de ansamblul bunurilor
materiale destinate satisfacerii necesităţilor de consum ale diferiţilor
beneficiari.
2) Activitatea de producţie propriu-zisă conţine procese de fabricaţie a
produselor; alături de aceste procese de fabricaţie mai există şi activităţi de
cercetare, laborator şi asimilare de noi produse.
3) Procesele de producţie nu conţin şi procesele naturale pentru transformarea

fizico-chimică a materiilor prime; ele conţin doar procesele de muncă de
transformare a obiectelor muncii în produse finite.
4) Întrările unui sistem de producţie sunt constituite din resurse umane, energie,
materii şi materiale; ieşirile unui sistem de producţie sunt constituite din
produse, lucrări sau servicii şi energie.
5) Procesele de producţie după modul în care participă la realizarea produsului

finit sunt procese de bază, auxiliare, de servire şi anexe; din urma participării
lor corelate la realizarea procesului de producţie se obţin produsele finite sau
lucrările programate care au fost contractate cu diferiţii consumatori.
6) Procesele auxiliare conduc la obţinerea de lucrări sau servicii necesare

celorlalte tipuri de procese de producţie; procesele de producţie anexe servesc
la obţinerea de produse care nu constituie obiectul activităţii de bază al
întreprinderii dar care condiţionează buna desfăşurare a proceselor de producţie
de bază.
7) Procesele de producţie de servire sunt destinate obţinerii de bunuri de producţie

care nu constituie obiectul de bază al întreprinderii; aceste produse pot fi
bunuri de larg consum, obţinute din materiale recuperabile.
8) Procesele de producţie mecanice sunt acele procese de producţie executate

parţial manual şi parţial mecanizat; în acest caz, muncitorul conduce în mod
direct acţiunea diferitelor maşini şi utilaje.
9) Procesele de aparatură sunt numai procese de producţie continue; în urma

desfăşurării acestor procese de aparatură continue producţia se obţine sub
formă de şarje.
10) Un criteriu de clasificare a proceselor de producţie este dat de modul de

obţinere al produselor din materiile prime; după acest criteriu procesele de
producţie sunt directe, sintetice şi analitice.
11) Procesele de producţie analitice sunt acele procese de producţie în care

produsul finit se obţine din mai multe materii prime; procesele de producţie
directe sunt acele procese de producţie în care produsul finit se obţine prin
prelucrări succesive ale materiilor prime.
12) După gradul de periodicitate, procesele de producţie sunt procese ciclice şi

neciclice; procesele de producţie neciclice sunt specifice întreprinderilor cu
producţie de unicate.
13) Procesele de producţie naturală din componenta unui proces de producţie

măresc durata ciclului de fabricaţie al produselor; efectul acestora nu poate fi
realizat de nici o instalaţie industrială care şi-ar propune să înlocuiască un
proces natural.
14) Felul materiilor prime utilizate în procesul de producţie este un factor care
influenţează organizarea procesului de producţie; din acest punct de vedere,
procesele de producţie sunt extractive şi prelucrătoare.
15) Produsele rezultate din procesele de producţie de bază sunt produse omogene şi
eterogene; produsele omogene se caracterizează prin aceea că au proprietăţi
identice în totalitatea corpului lor fizic.
16) Un factor de influenţă a procesului de producţie este dat de felul procesului

tehnologic utilizat; din acest punct de vedere se pune problema a alegerii
procedeului optim de fabricaţie (calitate superioară a produselor, investiţii
minime, costuri reduse).
17) Structura de producţie şi concepţie este componentă de bază a structurii

funcţionale; structura funcţională reflectă pe plan organizatoric locul de
desfăsurare a activităţii din cadrul diferitelor compartimente funcţionale.
18) Structura de producţie şi concepţie cuprinde numărul şi componenta unităţilor

de producţie, de control şi cercetare; structura de producţie şi concepţie nu se
referă şi la modul de amplasare al acestora sau relaţiile care se stabilesc între
ele în desfăsurarea procesului de producţie.
19) Structura de producţie şi concepţie cuprinde structura organizatorică şi cea

funcţională a unei întreprinderi; Laboratorul de control şi cercetare este o
componentă a structurii funcţionale.
20) O structură organizatorică cuprinde şi unităţi cu caracter social-cultural; aceste

unităţi pot fi considerate ca secţii anexă ale întreprinderii.
21) Secţia de producţie este veriga de bază a întreprinderii; în cadrul acesteia se

desfăşoară numai faze de proces tehnologic ale produselor care urmează a fi
prelucrate în cadrul întreprinderii.
22) Secţiile de producţie sunt: de bază, auxiliare, de servire şi anexă; un exemplu

de secţie auxiliara este secţia de montaj, într-o întreprindere constructoare de
maşini.
23) Secţiile de bază sunt secţii pregătitoare, prelucrătoare şi de montaj-finisaj;

secţiile pregătitoare dintr-o întreprindere constructoare de maşini sunt secţiile
de turnătorie, forja şi debitare.
24) Organizarea secţiilor de bază se poate face după principiul obiectului de

fabricaţie; conform acestui principiu o parte a secţiilor execută faze de proces
tehnologic, iar altele execută produse sau piese componente ale acestora.
25) Un atelier de producţie este o subunitate de producţie componentă a unei secţii

de producţie de bază; atelierul de producţie nu poate exista ca entitate
organizatorică independentă.
26) Atelierul de proiectare este o verigă componentă a secţiei de bază; în cazul unei
activităţi reduse de cercetare-proiectare poate fi înlocuit de un colectiv de
cercetare.
27) Locul de muncă este veriga organizatorică de producţie de bază a unei structuri
de producţie şi concepţie; locurile de muncă pot fi universale, specializate şi
mixte.
28) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic cuprinde secţii de

producţie organizate pentru executarea de faze de proces tehnologic; exemple
de astfel de secţii pot fi într-o întreprindere constructoare de maşini: secţia
turnătorie, secţia motor, secţia sasiu, secţia montaj-finisaj.
29) Secţia de turnătorie a unei întreprinderi constructoare de maşini este secţie

prelucrătoare; secţia de forja este secţie pregătitoare în cadrul aceleiaşi
întreprinderi.
30) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic este specifică tipului de

producţie de serie mare sau de masă; principalul ei dezavantaj constă în gradul
redus de flexibilitate.
31) Structura de producţie şi concepţie de tip "pe obiect" este specifică tipului de
producţie de serie mare sau de masă; principalul sau avantaj constă în
asigurarea unui grad ridicat de productivitate a muncii.
32) Gradul de specializare al locurilor de muncă în structura de tip tehnologic este

foarte ridicat; calificarea muncitorilor este de asemenea ridicată în cadrul
acestui tip de structură.
33) Pentru structura de tip mixt secţiile pregătitoare sunt organizate după principiul
pe obiect, iar secţiile prelucrătoare sunt organizate după principiul tehnologic.
34) Structura de tip tehnologic are cel mai ridicat volum al transporturilor din
cadrul întreprinderii; structura de tip pe obiect are cel mai ridicat nivel de
specializare al locurilor de muncă.
35) Pentru o întreprindere textilă secţia de filatură este o secţie prelucrătoare;

pentru aceiaşi întreprindere secţia reţele energetice este o secţie auxiliară.
36) O cale importantă de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie o

constituie creşterea ponderii secţiilor organizate după principiul tehnologic în
totalul secţiilor de producţie de bază; o altă cale de perfecţionare a aceleiaşi
structuri o constituie adâncirea specializării şi extinderea relaţiilor de
cooperare.
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul
37) Obiectivele care se cer îndeplinite în cadrul activităţii de fabricaţie sunt

următoarele:
a) transformarea materiilor prime în produse finite;
b) asigurarea unui control riguros a calităţii produselor şi produselor;
c) asigurarea unei aprovizionări corespunzătoare cu materii prime şi materiale;
d) calificarea forţei de muncă necesare.
38) Procesele de producţie se compun din

a) procese de producţie naturale;
b) procese de muncă.
39) Pot fi considerate ieşiri în cadrul unui proces de producţie

a) resursele umane;
b) diferite tipuri de energie;
c) produse finite;
d) diferite lucrări sau servicii;
e) resurse financiare.
40) Pot fi considerate procesele de execuţie a unui motor din componenta unui
automobil procese de producţie pregătitoare?
a) DA;
b) NU.
41) După gradul de continuitate al proceselor de producţie acestea pot fi:

a) procese continue;
b) procese intermitente;
c) procese periodice (ciclice);
d) procese discontinue;
e) procese de aparatură.
42) În funcţie de modalitatea de obţinere a produsului finit în procesele de

producţie, acestea pot fi:
a) procese directe;
b) procese omogene;
c) procese sintetice;
d) procese analitice;
e) procese eterogene;
f) procese de bază.
43) În funcţie de natura operaţiilor tehnologice procesele de producţie pot fi:

a) procese chimice;
b) procese de schimbare a configuraţiei;
c) procese de asamblare;
d) procese de transport.
44) Este posibilă înlocuirea proceselor naturale cu procese executate de instalaţii

industriale?
a) DA;
b) NU.
45) Factorii care influenţează modul de organizare a procesului de producţie pot fi:
a) felul materiilor prime utilizate;
b) felul produsului fabricat;
c) gradul de complexitate al produselor fabricate;
d) felul procesului tehnologic utilizat.
46) Structura general organizatorică are următoarele componente:

structura de producţie şi concepţie;
structura funcţională.
a) DA; b) NU
47) Structura funcţională cuprinde în alcătuirea sa :

a) servicii;
b) ateliere;
c) birouri;
d) laboratoare de control a calităţii produselor .
48) În funcţie de felul proceselor tehnologice care se desfăşoară în cadrul secţiilor

de producţie acestea pot fi:
a) secţii pregătitoare;
b) secţii auxiliare;
c) secţii prelucrătoare;
d) secţii de bază;
e) secţii de servire;
f) secţii de montaj-finisaj;
g) secţii anexa.
49) Este secţia de ţesătorie o secţie de bază a unei întreprinderi textile organizată
după principiul obiectului de fabricaţie?
a)DA; b)NU.
50) Este secţia de depozite o secţie auxiliară a întreprinderii?
a) DA b)NU
51) Care din următoarele secţii ale unei întreprinderi constructoare de maşini sunt
secţii auxiliare?
a) secţia de SDV-uri;
b) secţia reţele energetice;
c) centrală energetică;
d) secţia de transport intern;
e) secţia de reparaţii.
f) secţia de valorificare a deşeurilor;
g) magazinul propriu de desfacere a produselor.
52) Este atelierul de proiectare de produse şi tehnologii o componentă a unei

structuri de producţie şi concepţie organizată după principiul obiectului de
fabricaţie?
a) DA b) NU
53) Sectorul de producţie este o subunitate a atelierului de producţie delimitată din

punct de vedere teritorial şi unde se execută:
a) un anumit tip de operaţie tehnologică;
b) o anumită piesă componentă a unui produs.
54) Atelierul de producţie este o subunitate a secţiei de producţie care poate fi:
a) delimitată teritorial;
b) delimitată administrativ.
55) Structura de producţie şi concepţie de tip "pe obiect" are următoarele

dezavantaje:
a) transport intern foarte dezvoltat;
b) stocuri mari de producţie neterminată;
c) flexibilitate redusă la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie;
d) durata mare a ciclului de fabricaţie.
56) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic are următoarele avantaje:

a) permite utilizarea unor locuri de muncă specializate fapt care contribuie la
creşterea productivităţii muncii;
b) asigură fabricarea unei game sortimentale largi de produse;
c) reduce volumul de transport intern;
d) reduce mărimea stocurilor de producţie neterminată.
57) Dintre indicatorii care sunt influenţaţi direct de o structură de producţie şi

concepţie raţională pot fi menţionaţi:
a) volumul, conţinutul şi costurile aferente transporturilor interne;
b) gradul de utilizare a timpului disponibil al muncitorilor;
c) numărul de utilaje necesare desfăşurării procesului de producţie;
d) numărul de personal ocupat în administraţia întreprinderii şi fondul de
salarii aferent.
Răspunsuri
1.a 2.b 3.c 4.c 5.a 6.e 7.d 8.d 9.e 10.a 11.d
12.b 13.c 14.a 15.b 16.a 17.d 18.c 19.e 20.e 21.c 22.c
23.b 24.c 25.e 26.d 27.c 28.c 29.d 30.e 31.a 32.d 33.e
34.b 35.e 36.d 37.a 38.a,b 39.c,d 40.b 41.a,c
42.a,c,d 43.a,b,c,d 44.a 45.a,b,c,d 46.b 47.a,c
48.b,d,e,g 49.b 50.b 51.a,c,e 52.a 53.a,b 54.a 55.c 6.d 57.a,d

b) Ambele afirmaţii sunt adevărate făra valoare cauză-efect;

afirmaţii şi justificaţi răspunsul
1) Graficul general al fluxului de producţie face o descriere a procesului de

producţie doar din punctul de vedere al operaţiilor de bază şi de control;
si
simbolurile utilizate sunt .
2) Procesul tehnologic nu poate sta la baza proiectării fluxului general de

producţie; pe baza fluxului tehnologic se elaborează proiectul de amplasare a
unitarilor de producţie pe teritoriul întreprinderii.
3) Întocmirea acestui grafic nu ţine seama de locurile de muncă, dar se poate

preciza timpul de realizare a acestor operaţii.
4) Graficul de analiză generală se întocmeşte pentru un utilaj sau un muncitor,

având scopul de a da o imagine de ansamblu asupra întregului proces.
5) Graficul de analiză detailată al procesului de producţie urmăreşte procesul de

producţie din punctul de vedere al operaţiilor de bază, control, aşteptare,
transport şi depozitare; acest fapt permite o analiză mai detailată a procesului
de producţie decât în cazul graficului de analiză generală a procesului de
producţie.
6) Graficul de analiză detailată se poate întocmi atât pentru un produs sau piesă
cât şi pentru muncitorii care le executa; aceasta influenţează asupra calităţii
activităţii de analiză efectuate.
7) În cazul în care două operaţii se execută în acelaşi timp, simbolurile operaţiilor

se trec unul în interiorul celuilalt (operaţia mai importantă în exteriorul
celeilalte).
8) Graficul de analiză generală vă arată succesiunea operaţiilor, timpul de

execuţie şi numărul de muncitori necesar la fiecare operaţie în parte; de aceea
graficul de analiză generală va permite determinarea numărului total de

muncitori necesari pe întreg ansamblul procesului de producţie.
9) Reprezentarea fluxului principal într-un grafic de analiză generală se face la

dreapta paginii, iar pentru celelalte fluxuri secundare se face de la stânga la
dreapta paginii în ordinea racordării lor în fluxul tehnologic principal.
10) Graficul de circulaţie reprezintă o reprezentare pe un plan de situaţie a

graficului de analiză generală; el marchează modul de desfăşurare a procesului
de producţie pe un plan cu ajutorul simbolurilor si .
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul:
11) Graficul de analiză detaliată foloseşte în analiză, următoarele operaţii:

a) de bază şi de control;
b) de bază şi de transport;
c) de bază, de control şi aşteptare;
d) de bază, de control, de aşteptare şi de transport;
e) de bază, de control, de aşteptare, de transport şi de depozitare.
12) Graficul de analiză detailată se întocmeşte pentru urmărirea:

a) unui produs sau piesă;
b) a unui muncitor;
c) a unui utilaj;
d) a unei suprafeţe de producţie.
Metode şi tehnici de studiu şi analiză a procesului de producţie şi a organizării lui
13) Schema de mai jos reprezintă:

1
1
3
a) un grafic de analiză generală;

b) un grafic de circulaţie;
c) un grafic de analiză detaliată;
d) nu are nici o semnificaţie.
14) În cazul utilizării graficului de analiză generală a procesului de producţie

operaţiile analizate sunt următoarele:
a) de bază şi de transport;
b) de bază, de control şi de aşteptare;
c) de bază şi de control;
15) Pe graficul de circulaţie se vor evidenţia:

a) amplasarea locurilor de muncă pe spaţiul analizat;
b) itinerariile produselor şi distanţele de deplasare;
c) numărul de mijloace de transport care se deplasează pe spaţiul analizat;
d) numărul de muncitori care servesc aceste mijloace de transport.
16) Graficele de analiza generala, de analiză detailată şi de circulaţie se întocmesc

pentru a face o analiză:
a) situaţiei existente în întreprindere;
b) a situaţiei propuse în urma analizei;
c) a situaţiei existente şi a situaţiei propuse în urma analizei.
17) Cărui grafic de analiză a procesului de producţie este specifică operaţia de

control:
a) graficului de analiză generală;
b) graficului de analiză detailată;
c) graficului de circulaţie.
18) Metoda interogativă se utilizează pentru:

a) îmbunătăţirea variantelor de proiectare a situaţiei existente;
b) îmbunătăţirea amplasării locurilor de muncă în perioada curentă;
c) îmbunătăţirea utilizării timpului de lucru al utilajelor în perioada
precedentă.
19) Suprafaţa totala a unui utilaj de se calculează cu ajutorul relaţiei:

a) St=Ss+Sg+Se;
b) St=Ss*K;
c) St=Ss+Sg
d) St=Sg+Se;
e) St=Ss+Sg*n.
20) Numărul de utilaje din prelucrări mecanice se calculează cu ajutorul relaţiei
O
Nu = ?
Gm ⋅ K ⋅ Td /d s
a) DA; b) NU
21) Numărul de utilaje dintr-un atelier de prelucrări mecanice depinde de :

a) norma de timp unitară a produselor prelucrate;
b) cantitatea de produse prelucrată;
c) numărul de muncitori care lucrează pe aceste utilaje;
d) suprafaţa ocupată de un utilaj.
22) Tipul de amplasare a locurilor de muncă în cazul producţiei de serie mică şi

unicate este:
a) pe baza poziţiei fixe a obiectului de fabricat;
b) pe grupe omogene de maşini;
c) sub forma unor linii tehnologice.
Metode şi tehnici de studiu şi analiză a procesului de producţie şi a organizării lui
Răspunsuri
1.c 2.d 3.d 4.d 5.a 6.a 7.a 8.e 9.b 10.e
11.e 12.a 13.d 14.c 15.a,b 16.c 17.a,b,c 18.a 19.a 20.b
21.a,c,d 22.b

c) Prima afirmaţie este adevărata, iar a doua falsă;

1) Fiecărei întreprinderi industriale îi este specific un tip de producţie; acesta este

factorul care determină modul de organizare al procesului de producţie în
secţiile de bază.
2) Tipul de producţie este o stare organizaţioanală şi funcţională a întreprinderii;

acesta nu este influenţat de gradul de specializare a locurilor de muncă şi nici
de modul de deplasare al produselor de la un loc de muncă la altul.
3) Elementele componente ale unui tip de producţie nu influenţează metodele de

organizare a procesului de producţie, dar influenţează asupra calităţii
produselor fabricate în cadrul întreprinderii.
4) Organizarea producţiei în flux este o metoda de organizare a producţiei de serie

mare sau de masă; pentru tipul de producţie de serie mică sau individuală
metoda de organizare a producţiei metoda de organizare este pe grupe
omogene de maşini.
5) Metoda de amplasare a locurilor de muncă sub forma liniilor tehnologice este
specifică pentru tipul de producţie de serie mică, iar metoda Cameron este
specifică tipului de producţie de masă.
6) Deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face în cazul producţiei

individuale, cu mijloace de transport discontinue; cantitatea de produse
transportate cu aceste mijloace de transport este dată de mărimea lotului de
fabricaţie.
7) Mărimea seriei de fabricaţie este dată de cantitatea de produse de acelaşi fel

care se fabrică într-o perioadă dată de timp; mărimea lotului de fabricaţie este
influenţată de cantitatea de produse care se transportă cu un mijloc de transport

o singura dată.
8) Pentru tipul de producţie de masă sunt specifice utilaje cu un înalt nivel de

specializare, iar pentru tipul de producţie individuală sunt specifice utilaje
universale.
9) Organizarea producţiei în flux este forma superioară de organizare a procesului

de producţie; condiţia necesară pentru organizarea producţiei în flux este dată
de relaţia
Q ⋅ t ≤ Ft .
10) Relaţia Q ⋅ t ≤ Ft .exprimă faptul că este asigurată o încărcare completă a
locurilor de muncă; în această relaţie t exprimă mărimea normei de timp a
produselor fabricate pe linia în flux.
11) Divizarea procesului tehnologic în operaţii egale sau multiple de mărimea

tactului de producţie este o trăsătură de bază a modului de organizare a
producţiei în flux; această trăsătură este specifică liniilor de producţie
sincronizate.
12) Pentru liniile de producţie în flux locurile de muncă sunt amplasate în ordinea
impusă de succesiunea operaţiilor tehnologice; deplasarea produselor de la un
loc de muncă la altul se face cu ajutorul mijloacelor cu deplasare continuă
13) Tactul de producţie exprimă perioada de timp la care are loc livrarea a două
produse de pe o linie de producţie în flux; intrarea materiilor prime în cadrul
liniilor se face în mod continuu cu ajutorul mijloacelor de transport cu
deplasare continuă.
14) După gradul de continuitate al procesului de producţie liniile de producţie în
flux sunt de două feluri: linii de producţie în flux continuu şi linii de producţie
în flux intermitent; continuitatea procesului de producţie se realizează ca
urmare a sincronizării operaţiilor de producţie în timp.
15) Pentru liniile de producţie în flux intermitent pot apare următoarele situaţii:
la operaţiile cu durată mai mică decât restul operaţiilor pot apare locuri
înguste şi stocuri mari de producţie neterminată;
la operaţiile cu durată mai mare decât durata medie a celorlalte operaţii
procesul de producţie se întrerupe, apărând timpi morţi în funcţionarea
maşinilor şi a timpului de lucru al muncitorilor.
Sisteme de organizare procesuală şi spaţială a întreprinderii
16) În funcţie de nomenclatorul de produse care se execută pe liniile de producţie

în flux, acestea pot fi cu nomenclatura constantă şi cu nomenclatură de grup;
liniile de producţie cu nomenclatură de grup se folosesc la acele întreprinderi
care fabrică mai multe feluri de produse de acelaşi tip, care au deci un proces
tehnologic asemănător.
17) Liniile de producţie în flux cu ritm liber nu necesită sincronizarea în timp a

operaţiilor de producţie; acestea se caracterizează prin aceea că trebuie să
livreze în unitatea de timp o anumită cantitate de produse strict corelată cu
mărimea ritmului de producţie.
18) Trecerea produselor de la un loc de muncă la altul pentru anumite linii de

producţie în flux se face sub forma loturilor de produse; acest mod de deplasare
a produselor este specific produselor de volum şi gabarit mic.
19) După modul de deplasare a produselor de la un loc de muncă la altul anumite

linii de producţie în flux sunt înzestrate cu transportoare mecanice de tipul
benzilor rulante; alte linii de producţie în flux nu sunt înzestrate cu mijloace de
transport speciale.
20) Proiectarea liniilor de producţie în flux se realizează pentru întreprinderile noi

odată cu proiectarea întreprinderii, iar pentru întreprinderile deja existente cu
ocazia efectuării studiilor de modernizare sau dezvoltare a diferitelor unităţi de
producţie.
21) Proiectarea unor linii de producţie în flux presupune următoarelor activităţi:

proiectarea constructivă şi proiectarea tehnică a acestora; în proiectarea
constructivă se are în vedere asigurarea stabilităţii constructive, unificarea şi
tipizarea pieselor.
22) Tactul de producţie este un element funcţional de bază al unei linii de producţie
în flux; acesta exprimă timpul necesar pentru executarea unui produs în
unitatea de timp în cadrul liniei de producţie în flux.
t ⋅ 60
23) Relaţia generală de calcul a tactului de producţie este T = ; în această
Q⋅ K
relaţie K reprezintă coeficientul de încărcare a locurilor de muncă.
24) Pentru liniile în flux polivalente relaţia de calcul a tactului de producţie este
t ⋅ 60
T= ⋅ K ; această relaţie este valabila pentru liniile în flux
A + B + C +...
polivalente care fabrică produse cu norme de timp diferite.
25) Ritmul de lucru al unei linii de producţie în flux exprimă cantitatea de produse
care se execută pe linia de producţie în unitatea de timp; acesta se calculează
t ⋅ 60
după relaţia R = .
Q
26) Ritmul de lucru este direct proporţional cu mărimea tactului de producţie; acest
1
fapt se poate reda cu ajutorul relaţiei R = .
T
27) Lungimea unei linii de producţie în flux este influenţată de modul de aşezare a
locurilor de muncă; dacă locurile de muncă sunt aşezate de o parte şi de alta a
benzii transportoare relaţia de calcul a lungimii liniei de producţie în flux este
N lm ⋅ d
L= unde N lm reprezintă numărul locurilor de muncă din cadrul liniei,
2
iar d distanţa medie dintre acestea.
28) Viteza de deplasare a benzii rulante se determină cu ajutorul relaţiei V = d ⋅ T ;

în această relaţie T reprezintă timpul dintre ieşirile a două produse consecutive
de pe linia de producţie în flux.
29) Echilibrarea liniei de producţie în flux înseamnă repartizarea operaţiilor de

executat pe un număr cât mai mic de locuri de muncă, fără a urmări respectarea
mărimii tactului de funcţionare şi a reducerii pierderilor de timp de muncă al
utilajelor.
30) Tranzitivitatea relaţiei de precedentă poate fi exprimată i < j,j < k ⇒ i < k ;
relaţia de tranzitivitate nu are implicaţii directe asupra procesului de echilibrare
al liniei de producţie în flux.
31) Modelul matematic al echilibrării liniei de producţie în flux este un model de

programare liniară; funcţia obiectiv a acestui model este dată de
J
relaţia ∑ T − t (S )
j =1
j = min .
32) Gradul de ineficienţă al unei linii de producţie în flux este dat de relaţia
J
Ptn = (J ⋅ T − ∑ t(S )) × 100;
j=1
j J reprezintă mulţimea operaţiilor care se execută
pe un anumit loc de muncă.
33) Tabloul intensităţilor de trafic este o etapă a metodei verigilor; acesta va

evidenţia volumul de transport dintre diferitele locuri de muncă pentru o
anumită perioadă de timp.
34) Metoda gamelor fictive de amplasare a locurilor de muncă este specifică tipului
de producţie de unicate; principiul de amplasare al locurilor de muncă este
principiul liniilor tehnologice.
35) În cazul folosirii metodei gamelor fictive se va determina mai întâi numărul
necesar de locuri de muncă şi gradul lor de ocupare, apoi acestea se vor
amplasa în ordinea descrescătoare a gradului lor de ocupare.
36) Metoda Cameron este o metoda de amplasare a locurilor de munca având la

baza principiul grupelor omogene de maşini; cu ajutorul acestei metode se
urmăreşte stabilirea amplasamentelor şi a deplasării materialelor în cadrul
construcţiilor existente sau între acestea.
37) Factorii care determină tipul de producţie într-o întreprindere industrială sunt:
a) nomenclatorul produselor de fabricat;
b) modul de amplasare a locurilor de muncă;
c) tipul structurii de producţie şi concepţie existent în cadrul întreprinderii;
d) volumul producţiei executate;
e) gradul de specializare al întreprinderii;
f) modul de deplasare al produselor de la un loc de muncă la altul;
38) Există următoarele tipuri de producţie:

a) tipul de producţie de masă;
b) tipul de producţie în serie;
c) tipul de producţie individual;

d) tipul de producţie de unicate.
39) Caracteristicile tipului de producţie de masă sunt:

a) nomenclatura redusă a produselor fabricate;
b) transportul produselor se face pe loturi de fabricaţie;
c) grad ridicat de specializare a utilajelor;
d) amplasarea locurilor de muncă se face conform metodei verigilor;
e) durata redusă a ciclului de fabricaţie a produselor executate;
f) nivel ridicat al productivităţii muncii.
40) Permanentizarea executării operaţiilor pe anumite locuri de muncă ale unei linii
de producţie în flux poate fi exprimată printr-una din relaţiile de mai jos:
a) Q ⋅ t > Ft ;
b) Q ⋅ t = Ft Q ;
c) Q ⋅ t ≤ Ft ;
d) Q ⋅ t ≥ Ft ;
e) Q ⋅ t < Ft .
41) Tipul de producţie este o stare organizaţională influenţată de următorii factori:

a) nomenclatorul de produse;
b) felul procesului tehnologic;
c) felul materiilor prime utilizate;
d) volumul producţiei fabricate;
e) gradul de specializare al întreprinderii;
f) felul utilajelor utilizate;
g) felul deplasării obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul.
42) După gradul de continuitate al funcţionării liniilor de producţie în flux, acestea

pot fi:
a) linii în flux continuu;
b) linii în flux cu ritm liber;
c) linii în flux cu ritm reglementat;
d) linii în flux intermitent.
43) În activitatea de echilibrare a unei linii de producţie în flux, obiectivul urmărit
este dat de una din relaţiile:
n
a) ∑ T − t(S )
i =1
j = maxim ;
n
b) ∑ T − t(S )
i =1
j = minim ;
n
c) ∑ T − t(S )
i =1
j =0.
100 J ⋅ T − t(S j )
44) Relaţia Ptn = exprimă:
J ⋅T
a) procentul de timp nelucrător al unei linii în flux;
b) procentul de timp lucrator al unei linii de producţie în flux;
c) gradul de ineficientă al unei linii de producţie în flux.
45) Veriga de producţie reprezintă traseul parcurs de materiile şi materialele

utilizate între două locuri de muncă ale fluxului tehnologic.
a) DA;
b) NU.
46) Etapa de " Inventarierea operaţiilor tehnologice" este o etapă a:
a) metodei verigilor;
b) metodei gamelor fictive;
c) metodei Cameron.
47) Principiul care stă la baza amplasării locurilor de muncă în metoda gamelor
fictive este cel al grupelor omogene de maşini.
a) DA;
b) NU.
48) Numărul locurilor de muncă necesar pentru fiecare operaţie în parte se
determină în cazul utilizării :
a) metodei gamelor fictive de fabricaţie;
b) metodei verigilor;
c) metodei Cameron.
Răspunsuri
1.a 2.c 3.e 4.b 5.e 6.c 7.d 8.b 9.c 10.d 11.a
12.b 13.c 14.b 15.E 16.e 17.c 18.a 19.b 20.b 21.d 22.c
23.e 24.c 25.c 26.d 27.a 28.a 29.c 30.c 31.a 32.e 33.b
34.d 35.c 36.d 37.a,d 38.a,b,c 39.a,c,f 40.d 41.a,b,e,f 42.a,d 43.b
44.c 45.b 46.b 47.b 48.a
5.5.1 Sisteme de organizare şi planificare a activităţii de întreţinere

şi reparare a utilajelor


1) Desfăşurare în condiţii optime a procesului de producţie de bază este

condiţionată de o bună organizare a procesului de producţie; acest lucru este
impus de faptul că în procesul de producţie utilajele sunt supuse proceselor de
uzură fizică şi morală.
2) Ca urmare a procesului de uzură fizică are loc o pierdere treptată a valorii de

întrebuinţare a utilajului; acest proces nu este însoţit şi de o pierdere a valorii
acestuia.
3) Din comportamentul diferitelor piese în procesul de producţie se constata ca

procesul de producţie nu se produce în mod diferit în timp, iar recuperarea
valorii acestora nu poate fi posibil de recuperat.
4) Folosirea utilajului în procesul de producţie necesită luarea unor măsuri de

întreţinere; acestea sunt necesare pentru preîntâmpinarea uzurii excesive a
utilajului şi ieşirea prematură din funcţiune.
5) Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajului nu influenţează în mod direct

randamentul şi precizia utilajului; această activitate îşi propune doar
menţinerea în funcţionare a utilajului conform performanţelor tehnico-
economice înscrise în cartea tehnică a acestuia.
6) Activitatea de întreţinere şi reparare influenţează asupra volumului şi calităţii

producţiei; aceasta nu va influenţa însă costul produselor fabricate.
7) Prin activitatea de reparaţie se înlătură defecţiunile constatate în procesul de

funcţionare a utilajului, dar nu au loc înlocuiri totale sau parţiale a
componentelor cu durată mai mică de funcţionare decât altele.
8) În sistemul de întreţinere şi reparare a utilajelor se stabilesc termenele de ieşire

din funcţionare a diferitelor utilaje, dar nu se stabileşte conţinutul reparaţiilor
care vor fi efectuate.
9) Sistemul de reparaţii pe baza constatărilor nu permite elaborarea unui plan de

reparaţii pe o perioadă mare de timp; acest fapt conduce la crearea de greutăţi
în aprovizionarea cu materii, materiale şi piese de schimb.
10) Sistemul de reparaţii preventiv planificat permite efectuarea activităţilor de

întreţinere şi reparare la termene calendaristice dinainte stabilite şi adoptarea
unor măsuri de întreţinere şi control care să prevină ieşirea prematură din
funcţiune a utilajelor.
11) Metoda standard de reparare a utilajelor stabileşte volumul unor lucrări de

întreţinere şi reparare pe baza unor constatări ale stării de funcţionare a
utilajelor de către echipe de specialişti; din această cauză nu se pot cunoaşte
din timp termenele de intrare în reparaţie a utilajelor.
12) Metoda standard de întreţinere şi reparare a utilajelor este specifică

întreprinderilor cu un număr mic de utilaje; dezavantajul metodei constă în
faptul că necesită un volum mare de muncă pentru întocmirea documentaţiei
care stă la baza reparării utilajelor.
13) Metoda de reparare a utilajelor după revizie constă în faptul că volumul şi

conţinutul activităţilor de reparare se determină în urma unei revizii tehnice;
felul reparaţiilor care vor fi executate se stabileşte pe baza unui ciclu de
reparaţii al utilajelor.
14) Nu este obligatorie întotdeauna efectuarea de activităţi de întreţinere a

utilajului între doua reparaţii succesive; aceste lucrări de întreţinere atunci când
este cazul presupun şi înlocuiri de piese defecte.
15) Revizia tehnică a unui utilaj îşi propune să determine starea tehnică a utilajului
şi a principalelor operaţii care se vor face cu ocazia primei reparaţii a utilajului;
cu ocazia reviziei tehnice nu vor avea loc operaţii de reglare şi consolidare a
unor piese din componenta utilajului.
16) Reparaţia curentă a unui utilaj presupune înlocuirea unor piese componente
defecte ale utilajului; în funcţie de mărimea intervalului de funcţionare între
două reparaţii curente, acestea sunt reparaţii curente de gradul I şi de gradul II.
17) Reparaţia capitală se efectuează după expirarea duratei unui ciclu de reparaţii;
această intervenţie tehnică nu îşi propune prelungirea duratei de viaţă a
utilajului.
Sisteme de organizare a unităţilor de producţie auxiliare şi de servire în cadrul
întreprinderilor de producţie
18) Cu ocazia reparaţiilor capitale se efectuează şi lucrări de modernizare a

utilajelor; volumul cheltuielilor în acest caz este suportat întotdeauna din
fondul de investiţii al întreprinderii.
19) Reparaţiile de renovare se execută atunci când utilajul a suportat o ieşire

neprevăzută din funcţiune datorită unei avarii; cu ocazia reparaţiilor de avarie
se execută şi lucrări de modernizare.
20) Durata ciclului de reparaţii reprezintă timpul necesar dintre două intervenţii
tehnice ale utilajului; structura ciclului de reparaţii este dată de numărul, felul
şi modul de eşalonare a diferitelor intervenţii tehnice din cadrul ciclului de
reparaţii.
21) Numărul de intervenţii tehnice de acelaşi fel din cadrul unui ciclu de reparaţii
Hcr
este dat de relaţia: N it = + N is ; în această relaţie N is reprezintă numărul
dit
intervenţiilor de grad superior celor pentru care li se determină numărul.
22) Durata ciclului de reparaţii, în zile calendaristice, este dată de relaţia

RK
TRK
Dcr =( − ∑ t si ⋅ ni )⋅ Kcld ; din această relaţie Ns reprezintă numărul de
Ds ⋅ N s i = Rt
muncitori din cadrul schimbului de lucru.
23) Prin politica optimă de întreţinere şi reparare a utilajelor se înţelege ansamblul

de măsuri îndreptate în scopul asigurării funcţionării optime a parcului de
utilaje din dotarea întreprinderii; criteriile de optimizare care stau la baza
acestei politici sunt indicatorii tehnologici de cost, calitatea produselor
fabricate şi rentabilitatea întreprinderii.
24) Problemele privind întreţinerea, înlocuirea şi menţinerea în stare de funcţionare

a utilajelor au la bază teoria uzurii aleatoare a echipamentelor; acest fapt
determină folosirea unor indicatori specifici de uzură aleatore cum ar fi: funcţia
de supravieţuire, mortalitatea, probabilitatea de avarie şi condiţionata de avarie,
durata medie de viaţă etc.
n(t)
25) Funcţia de supravieţuire se determină după relaţia v (t)= ; mortalitatea
n(t − 1)
utilajelor este dată de relaţia n(t-1)-n(t).
n(t − 1)− n(t)

26) Probabilitatea de avarie este dată de relaţia p(t)= ; probabilitatea
n(t − 1)
de a avea o înlocuire în intervalul (1,t) este dată de relaţia
t
p1(t)= ∑ v (t − u)⋅ f (u) .
u =1
27) În relaţia probabilităţii de a avea o înlocuire într-un anumit interval de timp

n(t − u) n ( u − 1 ) − n( u )
v (t − u)= , iar f (u)= .
n(0) n(0)
28) Relaţia pentru determinarea tipului optim de utilaj este următoarea

1 m
k= ⋅ ∑ cij , iar relaţia pentru determinarea momentului optim de înlocuire
m j =1
n
A + ∑ Cj
j =1 1
este Cn +1 > unde γ = iar d reprezintă procentul de taxe şi
n
1+ d
∑γ
j =1
j −1
dobânzi folosit pentru actualizarea cheltuielilor.
29) Sistemul de reparaţii centralizat constă în repararea utilajelor de către echipe de

muncitori aparţinând compartimentului mecano-energetic; acest sistem este
specific întreprinderilor ce au în componenţa lor utilaje specializate din punctul
de vedere al lucrărilor de întreţinere şi reparare.
30) Una din metodele moderne de efectuare a reparaţiilor este metoda pe
subansamble; avantajele ei economice sunt foarte mari deoarece are la bază
principii de organizare a producţiei în flux.
31) Modernizarea utilajelor se efectuează în scopul înlăturării atât a uzurii morale
cât şi a uzurii fizice; această activitate se execută numai cu ocazia efectuării
unei reparaţii capitale.
32) Pentru executarea modernizării unui utilaj nu este necesară întocmirea temei de
proiectare şi a desenelor de execuţie; este suficientă doar întocmirea studiului
tehnico-economic pentru determinarea oportunităţii şi urgenţei acţiunii de
modernizare a utilajului.
33) Dintre obiectivele de bază ale unei activităţii de întreţinere şi reparare fac parte
următoarele:
a) cunoaşterea datei calendaristice a scoaterii din funcţiune a utilajului;
b) stabilirea procesului tehnologic al produselor care vor fi fabricate;
c) determinarea mijloacelor financiare necesare executării reparaţiilor;
d) stabilirea felului reparaţiilor care vor fi executate.
34) Organizarea reparării utilajelor se face conform următoarelor sisteme de

întreţinere şi reparare:
a) sistemul de reparaţii pe subansamble;
b) sistemul pe baza constatărilor;
c) sistemul preventiv-planificat.
35) Sistemul preventiv planificat are caracter:
a) profilactic;
b) preventiv;
c) planificat.
36) Sistemul preventiv-planificat de executare a reparaţiilor se face după
următoarele metode:
a) metoda pe subansamble;
b) metoda standard;
c) metoda după revizie;
d) metoda pe baza constatărilor.
37) Dintre reparaţiile care nu fac parte din sistemul preventiv-planificat de

întreţinere şi reparare a utilajelor menţionam:
a) reparaţiile curente;
b) reparaţiile accidentale;
c) reviziile tehnice;
d) reparaţiile de renovare;
e) reparaţiile de avarii.
tn
38) Relaţia D = exprimă durata de execuţie a unei reparaţii
N s ⋅ d s ⋅ ns ⋅ K
exprimată în zile calendaristice?
a) DA;
b) NU.
H ⋅n r −1
39) Relaţia T =( + ∑ t si )⋅ Kcld exprimă durata ciclului de reparaţii
Ds ⋅ N s i =1
exprimată în zile calendaristice?
a) DA;
b) NU.
n(t − 1)− n(t)

40) Relaţia p(t)= exprimă probabilitatea condiţionată de avarie?
n(o)
a) DA;
b) NU.
41) Graficul următor exprimă:
n
v(t)=1
t
a) funcţia de supravieţuire în cazul unei uzuri care urmează o lege de
distribuţie exponenţială;
b) funcţia de supravieţuire în cazul unei uzuri constante;
c) funcţia de supravieţuire în cazul lipsei fenomenului de uzură.
42) În teoria uzurii aleatoare relaţia
n(t − 1)− n(t)
P(t)= exprimă:
n(0)
a) probabilitatea de avarie;
b) probabilitatea de supravieţuire;
c) probabilitatea condiţionată de avarie;
d) durata medie de viaţă.
Răspunsuri
1.a 2.c 3.e 4.a 5.d 6.c 7.c 8.c 9.a 10.b 11.e
12.d 13.b 14.e 15.c 16.b 17.b 18.c 19.e 20.d 21.d 22.e
23.c 24.a 25.d 26.d 27.b 28.e 29.c 30.C 31.e 32.b 33.a,c,d
34.b,c 35.a,c 36.a;b;c37.b,d,e38.a 39.b 40.b 41.b 42.a

5.5.2 Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu energie a unei

întreprinderi de producţie


1) Consumul de energie în cadrul unităţilor industriale are două particularităţi

principale; existenţa unei perioade mici de timp dintre momentul producerii şi
cel al consumului de energie, este una din particularităţile consumului de
energie.
2) Consumul neuniform de energie din cadrul unei zile de muncă este o
particularitate a consumului de energie; din acest motiv, compartimentul
mecano-energetic trebuie să ia măsuri de asigurare a unei folosiri complete a
capacităţii unităţilor energetice.
3) Tendinţa actuală în asigurarea necesarului energetic constă în producerea pe
scară largă a necesarului energetic în unităţile energetice proprii ; apelarea la
serviciile unităţilor specializate în producerea de energie să se facă doar pentru
cazuri de apariţie a unor disfuncţionalităţi în procesul de producţie al unităţilor
proprii de producere a energiei.
4) Activitatea de stabilire a necesarului de energie pe total întreprindere constituie

cuprinsul balanţei energetice a întreprinderii; în cadrul balanţei energetice nu
este specificat necesarul de energie pe fiecare tip de energie în parte.
5) La nivel de întreprindere se elaborează balanţe energetice parţiale şi generale;

balanţa de energie electrică este o balanţă energetică parţială.
6) Balanţele energetice stabilesc necesarul de energie electrica pentru diferiţii

consumatori; indiferent de natura consumatorului, necesarul de energie se
determină după metoda normelor de consum progresive pe unitatea de produs
fabricat.
7) Sursa de acoperire a necesarului de energie se constituie numai din unităţile

proprii de producere a energiei; pentru consumul de energie electrică folosită în
scopuri tehnologice, necesarul energetic este influenţa de timpul de funcţionare
a instalaţiilor tehnologice.
8) Mărimea normelor de consum progresive de energie se stabileşte în funcţie de

unitatea de produs fabricată ; aceasta nu se stabileşte pe ora de funcţionare a
utilajului.
9) Relaţia generală de calcul a necesarului de energie electrică utilizată în scopuri

n
tehnologice este următoarea: N et = ∑ Q ⋅ nc ⋅ T
i =1
i i fi ; în această relaţie nci
reprezintă numărul centrelor consumatoare de energie electrică.
10) Pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru forţa motrice nu

poate fi utilizată norma de consum de energie electrică pentru o oră de
funcţionare a utilajului; în acest caz necesarul de energie electrică poate fi
determinat numai dacă se cunoaşte puterea instalată a motoarelor acţionate
electric.
11) Pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru forţa motrice se va

lua în considerare randamentul motoarelor acţionate electric; dacă se notează
cu R randamentul acestora, necesarul de energie electrica pentru forţa motrice,
va fi dat de relaţia:
N m ⋅ Tf ⋅ nc ⋅ Ks ⋅ R
Ne fm = .
Kp
12) Pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru iluminat nu trebuie

să se ţină seama de procentul pierderilor în reţea; în acest caz relaţia de calcul a
necesarului de energie electrică pentru iluminat este următoarea:
Nei = Pi ⋅ Ti ⋅ Ks .
13) Combustibilul industrial se foloseşte pentru scopuri tehnologice şi pentru

încălzit; pentru scopuri tehnologice, necesarul de combustibil se determină pe
baza normelor progresive de consum pe unitatea de produs.
V ⋅ nz ⋅ ng ⋅ nc ⋅ K
14) În relaţia necesarului de combustibil pentru încălzit N ci = ,
1000
nz reprezintă numărul zilelor lucrătoare dintr-un an, iar nc reprezintă norma de
consum de combustibil convenţional pentru ridicarea temperaturii cu un grad
Celsius, într-o zi, la 1000 mc volum de încăpere.
15) În relaţia necesarului de combustibil pentru încălzit K reprezintă coeficientul de

transformare din combustibil real în combustibil convenţional; acest coeficient
se calculează ca raport între puterea calorică a combustibilului real (7000 Kcal)

şi puterea calorică a combustibilului convenţional.
16) Ecuaţia generală a unui contur energetic este următoarea: Ei = Eu + E p + El ;

în această relaţie Eu reprezintă suma energiilor utile dintr-un contur energetic.
17) Consumul de energie electrică are două dintre următoarele particularităţi:

a) simultaneitatea producerii şi consumului acesteia;
b) este însoţit de pierderi pe reţelele de transport;
c) consumul neuniform pe parcursul unei zile de muncă;
d) este influienţat de avariile din sistemul energetic.
18) Care din următoarele relaţii stabileşte necesarul de consum de energie electrică
pentru forţă motrice:
N m ⋅ Tf ⋅ nc ⋅ Ks
a) N ee = ;
Kp ⋅ R
Pi ⋅ Tf ⋅ Ks
b) N ee = ;
Kp ⋅ R
c) N ee = Pi ⋅ Tf ⋅ Ks (1 + p/100).
19) În cadrul întreprinderii de producţie se întocmesc:

a) balanţe energetice pe secţii de producţie;
b) balanţe energetice parţiale;
c) balanţe energetice generale;
d) balanţe energetice ale locurilor de muncă.
20) Pentru determinarea necesarului de energie folosită în scopuri tehnologice se

folosesc normele de consum progresive elaborate pe unitatea de timp de
funcţionare a unei instalaţii tehnologice sau pe unitatea de produs?
a) DA b)NU
21) În relaţia de calcul a necesarului de energie electrică pentru forţă motrice

Nm ⋅ Tf ⋅ nc ⋅ Ks
Ne fm = , nc reprezintă:
Kp ⋅ R
a) norma de timp pentru realizarea produsului;
b) norma de consum de energie electrică pe ora de funcţionare a maşinii;
c) norma de consum de energie electrică pe unitatea de produs.
22) În relaţia de calcul a necesarului de energie electică pentru iluminat

p
Nei = Pi ⋅ Ti ⋅ Ks(1 + ) , Ks reprezintă:
100
a) coeficientul de schimburi;
b) coeficientul de simultaneitate al folosirii punctelor de iluminat;
c) coeficientul timpului suplimentar de lucru.
23) Care din cele două relaţii este folosită pentru calculul necesarului de energie
electrică pentru forţa motrice?
Nm ⋅ Tf ⋅ nc ⋅ Ks
a) Nefm = ;
Kp ⋅ R
Pi ⋅ Tf ⋅ Ki ⋅ Ks
b) Nefm = .
Kp ⋅ R
24) Numărul gradelor cu care trebuie ridicată temperatura în interiorul încăperilor
depinde de:
a) temperatura din interiorul încăperilor;
b) durata de timpului de încălzire a încăperilor;
c) cantitatea de combustibil folosită la încălzit;
d) temperatura exterioară;
e) puterea calorică a combustibilului pentru încălzit.
25) Puterea calorică a combustibilului real este egală cu 7000 kcal/kg?

a) DA;
b) NU.
26) Ecuaţia unui bilanţ energetic este dată de relaţia:
a) Ei=Eu-Ep+El;
b) Eu=Ei+Ep+El;
c) Ei=Eu+Ep+El;
d) Ep=Eu-Ei-El.
27) Reducerea pierderilor de energie din reţeaua de transport poate avea loc prin :
a) ameliorarea factorului de putere;
b) asigurarea unei bune activităţi de întreţinere şi reparare a instalaţiilor
energetice de transport;
c) asigurarea unei bune izolări a reţelelor de transport;
d) aplatizarea curbei de sarcină;
e) folosirea unor norme de consum energetic raţionale.
Răspunsuri
1.c 2.a 3.e 4.c 5.a 6.c 7.e 8.b 9;e 10.e 11.c
12.e 13.b 14.d 15.e 16.b 17.a,c 18.a,b 19.b,c 20.a 21.b 22.b
23.a,b 24.a,d 25.b 26.c,d 27.b,c

5.5.3 Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu SDV-uri a unei

întreprinderi de producţie

d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevarătă;
Menţonaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele
1) O întreprindere de producţie este o mare consumatoare de SDV-uri; asigurarea

cu SDV-urile necesare este posibilă numai prin executarea acestora în
subunităţile proprii de producţie.
2) Depozitarea SDV-urilor în cadrul întreprinderii se face numai în depozitul

central de SDV-uri al întreprinderii; la nivelul secţiilor de producţie există
magazii de SDV-uri destinate numai pentru activităţii de întreţinere a
SDV-urilor.
3) Există întreprinderi specializate în executarea de SDV-uri; fabricaţia

SDV-urilor la nivelul întreprinderii se utilizează doar pentru situaţii speciale
când nu este posibilă achiziţionarea de SDV-uri de la întreprinderile
specializate.
4) Sistemul de clasificare a SDV-urilor utilizat în România este sistemul zecimal;
conform acestui sistem SDV-urile sunt grupate în 10 grupe numerotate de la
0 la 9.
5) Conform sistemului zecimal de clasificare a SDV-urilor corespunde şi modul

de codificare al acestora; în codul 2103-1156 cifra 3 corespunde grupei din
care SDV-ul face parte.
6) Codul unui SDV este format dintr-un număr caracteristic şi un număr succesiv;
numărul succesiv defineşte caracteristicile constructive şi de exploatare a SDV-
ului.
7) După gradul de specializare SDV-urile sunt speciale şi universale; SDV-urile

speciale sunt utilizate pentru executarea unei anumite categorii de lucrări
indiferent de produsul sau piesa prelucrată.
8) Pentru planificarea necesarului de SDV-uri nu este necesară cunoaşterea

nomenclatorului de SDV-uri existent în cadrul întreprinderii; este necesară însă
cunoaşterea metodelor de calcul a necesarului de SDV-uri pentru fiecare tip de
SDV în parte.
9) Nomenclatorul de SDV-uri în producţia de serie mare sau de masă este stabilit

în cadrul "Fiselor tip de echipament tehnologic", iar pentru producţia de serie
mică şi unicate în cadrul "Listei de SDV-uri".
10) Metoda statistică nu este o metodă de calcul a necesarului de SDV-uri; metoda

coeficienţilor este o metodă de calcul a necesarului de SDV-uri.
n
11) Relaţia de calcul a necesarului de SDV-uri Cs = ∑ Qi ⋅ nc stă la baza metodei
i =1
i
statistice de determinare a necesarului de SDV-uri; în această relaţie nc

reprezintă norma de consum de SDV-uri pe unitatea de produs i.
tm
12) Norma de consum de SDV-uri nc = este specifică grupei de scule
Tmuz
aşchietoare; Tmuz reprezintă timpul mecanic până la uzura completă a sculei
aşchietoare.
13) Timpul mecanic până la uzura completă a sculei aşchietoare este dată de relaţia
Tmuz=(Nr+1)Nmm(1-K); timpul mecanic până la uzura completă depinde de
numărul de reascuţiri al sculei aşchietoare.
14) Timpul mecanic până la uzura completă a sculei aşchietoare se determină după
⎛L ⎞
relaţia Tmuz = ⎜ + 1⎟ ⋅ t ⋅ (1 − K ) ; în această relaţie K reprezintă
⎝l ⎠
coeficientul de pierderi în folosirea timpului de lucru al sculei aşchietoare.
15) Norma de consum de instrumente de măsurat se determină după relaţia

Nmp
nc = ; în această relaţie Nmp reprezintă numărul de produse măsurate
Nmuz
cu instrumentul de măsurat.
16) Numărul de măsurători până la uzura completă a instrumentului de măsurat

depinde de toleranţa la uzura a acestuia şi nu depinde de numărul de reparaţii
ale instrumentului de măsurat.
17) Pentru o nomenclatură largă a sculelor aşchietoare se poate determina

M ⋅ Km ⋅ Ks
necesarul de astfel de scule pe baza relaţiei Cs = ; în această
Tmuz
relaţie Km reprezintă ponderea timpului de lucru al SDV-ului în total timp de
funcţionare al maşinii.
18) Metoda statistică de calcul a necesarului de SDV-uri porneşte de la datele

obţinute în perioada de bază; necesarul de SDV-uri conform acestei metode
stabileşte consumul de SDV-uri la 1000 ore de funcţionare a utilajului.
19) Metoda statistică nu întodeauna se aplică cu bune rezultate; aplicarea acestei

metode oferă bune rezultate când structura producţiei în perioada de bază este
mult modificată faţă de producţia din perioada de plan.
20) Metoda de calcul a necesarului de SDV-uri pe baza metodelor de echipare

tehnologică ţine seama de numărul de lucrători care lucrează pe locurile de
muncă; în relaţia de calcul a acestui necesar după metoda de echipare
n
∑ l ⋅ tsi i
tehnologică Cs = i =1
, l i reprezintă numărul lucratorilor la locul de
Tmuz
muncă i.
21) Stocul total de SDV-uri din cadrul unei întreprinderi este format din stocul din
depozitul central, stocul din cadrul unităţilor de producţie şi stocurile de pe
locurile de muncă; stocul din depozitul central este format din stocul curent şi
stocul de siguranţă.
22) Stocul curent este egal cu cantitatea de SDV-uri necesară asigurării

continuităţii procesului de producţie în cazul apariţiei unor anomalii în
desfăşurarea procesului de producţie; stocul de siguranţă este egal cu cantitatea
de materii şi materiale necesară consumului de SDV-uri între două livrări.
23) Stocul de scule din cadrul unităţilor de producţie este format din stocul de scule
din magazia unităţii de producţie şi din stocul aflat pe diferite locuri de muncă;
stocul din magazia de scule a secţiei depinde de consumul anual de scule şi de
numărul de zile după care se reînnoieşte stocul din magazia unităţii de
producţie.
24) Relaţia Sslm = m ⋅ Ns ⋅ ns exprimă stocul de SDV-uri care se află pe diferitele

locuri de muncă; în această relaţie m exprimă numărul de muncitori aflaţi pe
locurile de muncă.
25) Stocul din depozitul central de SDV-uri se coordonează după sistemul

max-min; stocul acesta este minim când este egal cu stocul de siguranţă.
26) Stocul din depozitul central este maxim când este egal cu stocul curent; se
urmăreşte ca mărimea stocului din depozitul central sa aibă întotdeauna o
valoare minimă.
27) Necesarul de aprovizionat cu SDV-uri la nivelul unui an de zile depinde şi de

mărimea stocului iniţial de la începutul anului-Si; relaţia pe baza căreia se
calculează acest necesar este Na = Cs + Ssig + Si .
28) Pentru distribuirea SDV-urilor către muncitori se utilizează diferite metode

după cum SDV-urile sunt în folosinţă permanentă sau temporară; pentru
SDV-urile de folosinţă temporară acestea se predau pe baza documentului
"Inventar de SDV-uri".
29) Distribuirea SDV-urilor de uz temporar se face după sistemul jetoanelor; acest

sistem se foloseşte în două variante: cu un rând de jetoane sau cu două rânduri
de jetoane.
30) Norma de consum de scule aşchietoare s calculează după relaţiile:

tm
a) nc = ;
Tmuz
tm
b) nc = ;
(N r + 1)⋅t ⋅(1 − K )
n
∑Q ⋅t i mi
c) nc = i =1
.
Tmuz
31) Stocul de SDV-uri din depozitul central este format din:

a) stocul de SDV-uri aflat în cadrul unităţilor de producţie;
b) stocul curent de SDV-uri;
c) stocul de siguranţă.
32) Pentru buna desfăşurare a depozitării, păstrării şi distribuirii SDV-urilor la

nivel de întreprindere se constituie:
a) magazii de SDV-uri la nivelul locurilor de reparare a utilajelor;
b) o magazie centrală de SDV-uri;
c) magazii de SDV-uri la nivelul locurilor de muncă.
33) Aprovizionarea cu SDV-uri se face prin:

a) executarea în unităţile proprii de fabricare a SDV-urilor;
b) prin închiriere de la unităţi similare;
c) executarea lor în unităţile specializate.
34) Un SDV are codul 4076-2314 cifra 0 reprezintă conform sistemului zecimal de
clasificare:
a) grupa;
b) subgrupa;
c) felul;
d) varianta
35) Numărul de cod al unui SDV este format din:

a) număr de ordine;
b) număr caracteristic;
c) număr succesiv.
36) Numărul de cod al SDV-urilor este format din:

a) 4 cifre;
b) 6 cifre;
c) 8 cifre;
d) 10 cifre.
37) În funcţie de gradul de gradul de specializare SDV-urile se clasifică în :

a) universale;
b) speciale;
c) mixte.
38) În condiţiile producţiei de serie mare sau de masă nomenclatorul de SDV-uri

este cuprins în "Fisa tip de echipament tehnologic"?
a) DA;
b) NU;
39) În relaţia timpului mecanic până la uzura completă a sculei aşchietoare

Tmuz=(Nr+1)t(1-K) variabila Nr reprezintă numărul de scule aşchietoare
folosite pentru prelucrarea unui produs?
a) DA;
b) NU;
40) Norma de consum de instrumente de măsurat depinde de:
a) numărul de produse supuse măsurătorilor;
b) numărul de măsurători ce trebuie executate cu instrumentul de măsurat
pe o unitate de produs;
c) numărul de măsurători până la uzura completă a instrumentului de
măsurat.
41) În relaţia după care se determină necesarul de scule aşchietoare

M ⋅ Km ⋅ Ks
Cs = , Ks reprezintă:
Tmuz
a) coeficientul de simultaneitate de folosire al sculei aşchietoare;
b) coeficientul de schimburi;
c) ponderea timpului mecanic de folosire al sculei aşchietoare în total timp
de prelucrare al unui produs sau piesă.
n
∑ l ⋅ ts
i i
42) În relaţia Cs = i =1
, pentru determinarea necesarului de SDV-uri pe baza
Tmuz
normelor de echipare tehnologică, tsi reprezintă timpul de staţionare al
produselor pe locurile de muncă?
a) DA;
b) NU.
43) Stocul de SDV-uri din depozitul central este format din următoarele
componente:
a) stocul iniţial de la începutul anului;
b) stocul curent;
c) stocul de siguranţă;
d) stocul de SDV-uri de pe locurile de reparare şi reascutire.
44) Stocul de SDV-uri din cadrul unei unităţi de producţie este format din
următoarele componente:
a) stocul curent din magazia secţiei de producţie;
b) stocul de SDV-uri de pe diferitele locuri de muncă;
c) stocul de SDV-uri de pe locurile de reparare şi reascuţire.
45) În relaţia după care se stabileşte stocul de SDV-uri din magazia secţiei de
Cs ⋅ t
producţie Scms = , t reprezintă numărul de zile după care se reînoieşte
360
stocul de SDV-uri din cadrul unităţii de producţie?
a) DA;
b) NU.
46) Stocul de scule din depozitul central are valoare maximă când este egal cu
stocul curent?
a) DA;
b) NU.
47) Stocul de SDV-uri din depozitul central are valoare minimă când este egal cu
stocul de siguranţă?
a) DA;
b) NU.
48) Relaţia N=Cs+Ssig-Si exprimă:

a) necesarul de SDV-uri pentru fabricarea producţiei planificate;
b) numărul de SDV-uri din componenta stocului curent de SDV-uri;
c) necesarul de aprovizionat cu SDV-uri în cursul unui an de zile.
49) SDV-urile după modul lor de folosire sunt:

a) SDV-uri de uz temporar;
b) SDV-uri de uz permanent;
c) SDV-uri de folosinţă mixtă.
50) Pentru distribuirea SDV-urilor de uz permanent se foloseşte sistemul

jetoanelor?
a) DA;
b)NU.
Răspunsuri
1.c 2.e 3.a 4.a 5.c 6.c 7.c 8.d 9.e 10.e 11.d
12.b 13.d 14.b 15.c 16.c 17.b 18.b 19.c 20.e 21.d 22.e
23.d 24.c 25.a 26.e 27.c 28.c 29.b 30.a,b 31.b,c 32.b,c 33.a,c
34.b 35.b,c 36.c 37.a,b 38.b 39.b, 40.c 41.c 42.b, 43.a,b,c
44.a,b,c 45.a 46.b 47.a 48.c 49.a,b 50.b

5.5.4 Organizarea activităţii de transport intern


1) Manipulare se numeşte activitatea legată de micile deplasări ale materialelor în

raza locului de muncă; conţinutul transportului intern şi de manipulare definesc
noţiunea de mişcare a materialelor în interiorul întreprinderii.
2) Un obiectiv de bază al sistemelor de organizare a activităţii de transport intern

îl constituie reducerea volumului de muncă necesitat de efectuarea
transportului intern; pe această bază va avea loc o reducere substanţială a
costurilor de producţie.
3) Un criteriu de clasificare a transportului intern este dat de locul de desfăşurare

al acestuia; conform acestui criteriu transporturile interne sunt: pe sol, pe apă,
pe cale ferată, aeriene.
4) După modul de efectuare transporturile sunt interne şi externe; transporturile

externe servesc pentru aprovizionarea tehnico-materiala şi desfacerea
produselor către consumatori.
5) Transportul pe calea ferată este necesar acelor întreprinderi care au de

transportat cantităţi de materii şi materiale la intervale mari de timp; faptul că
în acest caz distanţele de transport sunt impuse de traseul căii ferate este un
avantaj pentru întreprinderea industrială.
6) Transportul rutier este specific întreprinderilor care transportă materiale pe

distanţe mari cu opriri cât mai reduse; efectuarea acestui tip de transport se face
cu ajutorul autocamioanelor, remorcilor, tractoarelor etc.
7) Transporturile aeriene se efectuează cu ajutorul podurilor rulante,

funicularelor, monoraiurilor; au dezavantajul ca pe tot parcursul deplasării lor
nu trebuiesc amplasate mijloace de producţie, pentru a se evita cât mai mult
accidentele de muncă.
8) După direcţia de deplasare transporturile sunt interne şi externe; transporturile

cu funcţionare discontinuă sunt efectuate cu ajutorul benzilor rulante,
conveierelor şi a monoraiurilor.
9) Pentru întreprinderile cu producţie de serie mică sau unicate transporturile au

un caracter neregulat, atât ca direcţie cât şi ca volum al încărcăturii; pentru
acest motiv fluxurile de transport au un caracter variabil.
10) Pentru întreprinderile cu producţie de serie mică sau unicate transportul intern
se face pe baza de grafice de transport; în întreprinderile cu producţie de serie
mare sau de masa fluxurile de transport au un grad mare de regularitate.
11) Pentru întreprinderile cu producţie de serie mare sau de masă, transportul intern
se face pe baza de planuri zilnice sau la cerere; în aceste întreprinderi
transportul intern se recomandă a se efectua cu mijloace de transport cu
deplasare discontinuă.
12) Transporturile efectuate în întreprinderile cu producţie de serie mare sau de

masă se numesc transporturi marsrutizate; ele sunt de două feluri: pendulare şi
inelare.
13) Transportul pendular presupune existenţa a mai multor puncte de descărcare şi

a unui punct de încărcare; dacă transportul se efectuează în ambele direcţii cu
încărcătură, atunci acest transport este pendular în dublă direcţie.
14) Transportul inelar se caracterizează prin aceea ca mijlocul de transport trece pe

la diferite puncte de transport, înapoindu-se în mod obligatoru în punctul de
plecare; transportul inelar este de două feluri: cu flux crescător şi descrescător.
15) Transportul inelar crescător se caracterizează prin faptul că mijlocul de

transport încarcă cantităţi variabile de materiale la fiecare punct de pe traseo, şi
se întoarce gol la punctul de plecare; transportul inelar descrescător se
caracterizează prin aceea ca porneşte încărcat de la punctul de plecare şi se
întoarce gol în acelaşi punct.
16) Planul de transport al unei întreprinderi depinde de cantitatea totală de

transport din cadrul întreprinderii; această cantitate cuprinde acele cantităţi de
produse transportate între depozite şi secţiile de producţie ale întreprinderii.
17) Distanta medie de transport se determina pentru fiecare obiectiv în parte al
întreprinderii, dar şi pe total întreprindere; distanta medie de transport pe total
întreprindere se determina numai pe baza mediei aritmetice simple a distantelor
medii pentru fiecare obiectiv de transport în parte.
18) Distanţa medie de transport pentru fiecare obiectiv de transport în parte se

n
∑q i ⋅ di
determină cu ajutorul mediei aritmetice ponderate Dm = i =1
n
; în această
∑d i =1
i
relaţie qi reprezintă cantitatea de transportat din materialul sau produsul i.
19) Capacitatea medie de transport se determină doar pentru fiecare grupă de

utilaje în parte; mărimea capacităţii medii de transport este influenţată puternic
de volumul cantităţii de materii prime şi materiale care vor fi transportate în
întreprindere.
20) Timpul mediu de realizare a unui ciclu de transport este format în cea mai mare
parte de timpul necesar efectuării unei curse de transport; în acest caz timpul
2 Dm
cursei t c = .
Vm
21) Relaţia generală de calcul a necesarului de mijloace de transport este
Q
Nmt = ; în această relaţie K reprezintă coeficientul de utilizare a
Nmc ⋅ K ⋅ q
timpului de lucru al mijloacelor de transport.
22) Necesarul de mijloace de transport pentru sistemul inelar este dată de relaţia
Q(ti + td + tc + ta)
Nmt = ; în această relaţie Ft reprezintă fondul de timp
60 ⋅ Ft ⋅ q ⋅ K
disponibil al unui mijloc de transport exprimat în minute.
23) Pentru transportul în evantai necesarul de mijloace de transport se determină

n
Q i (ti + td + tc + ta)
după relaţia Nmt = ∑i =1 60 ⋅ Ft ⋅ q ⋅ K
; din această relaţie n reprezintă
numărul transporturilor pendulare efectuate într-o singură direcţie.
24) În cazul transporturilor neregulate, relaţia de calcul a mijloacelor de transport

n
∑ Qi ⋅ Dmi n
este următoarea Nmt = i =1
+ ∑ Qi ⋅ td i ; în această relaţie Dmi
v⋅q ⋅ K i =1
reprezintă distanţa medie de transport pentru mijlocul de transport i.
m n
25) O problemă de transport este echilibrată dacă satisface relaţia: ∑ a i = ∑ bj;
i =1 j =1
funcţia obiectiv a unei probleme de transport este numai de maxim de forma
m n
F = ∑ ∑ c ij ⋅ x ij max im .
i =1 j = 1
26) Timpul unei curse de transport intern este:

a) timpul necesar parcurgerii distanţei de la furnizor la consumator;
b) timpul necesar parcurgerii distanţei dus-întors între furnizor şi
consumator;
c) timpul necesar parcurgerii distanţei de la furnizor la toţi consumatorii.
n
Qi (t c + t î + t d + t a )
27) Relaţia N mt = ∑
i =1 Ft ⋅ q ⋅ k
exprimă:
a) necesarul de mijloace de transport pentru sistemul de transport inelar cu

flux constant;
b) necesarul de mijloace de transport pentru sistemul de transport în

evantai;
c) necesarul de mijloace de transport pentru sistemul de transport pendular
în simpla direcţie.
28) După locul de desfăşurare transporturile sunt:

a) interne;
b) pe sol;
c) pe calea ferată;
d) externe;
f) aeriene.
29) Este un avantaj pentru întreprinderile care folosesc transportul pe calea ferată
faptul că acest transport foloseşte acele distanţe de transport impuse de
construcţia căii ferate?
a) DA;
b) NU.
30) Transportul rutier se foloseşte pe distanţe scurte cu opriri frecvente?

a) DA;
b) NU.
31) Transporturile marşrutizate sunt:

a) transporturi în evantai;
b) transporturi pendulare;
c) transporturi inelare.
32) Transporturile pendulare sunt:

a) transporturi cu flux aproximativ constant;
b) transporturi într-o singură direcţie;
c) transporturi cu flux crescător;
d) transporturi cu flux descrescător;
e) transporturi în dublă direcţie;
f) transporturi în evantai.
33) În transportul inelar cu flux aproximativ constant, mijlocul de transport pleacă

din punctul de expediţie încărcat şi se întoarce gol?
a) DA;
b) NU.
34) Pentru determinarea cantităţii totale de materii şi materiale cu care se

aprovizionează secţiile de producţie, se notează cu i secţia de producţie şi cu j
depozitul de la care se aprovizionează secţiile de producţie. În acest caz,
cantitatea de transport pentru toate secţiile de producţie este dată de relaţia:
q
a) Ct = ∑M
i =1
i1 ;
n
b) Ct = ∑M
j =1
1j ;
q n
c) Ct = ∑∑M
i =1 j =1
ij
35) Distanţa medie pe total întreprindere se determină :

a) ca o medie aritmetică simplă a distanţelor medii de transport pentru
fiecare obiectiv în parte;
b) ca o medie aritmetică ponderată a cantităţilor de transportat şi distanţele
medii ale fiecărui produs în parte;
c) ca un produs între viteza de deplasare a mijlocului de transport şi timpul
necesar pentru transportarea încărcăturii zilnice.
36) În relaţia capacităţii medii de transport Cmt = Nu ⋅ q ⋅ Nmc ⋅ Dm ⋅ Ks ⋅ Nz , q

reprezintă:
a) cantitatea de materiale transportată cu un mijloc de transport;
b) cantitatea de materiale transportate cu toate utilajele dintr-o grupă de
transport;
c) capacitatea medie de transport a unui mijloc de transport.
480 K
37) În relaţia numărului mediu de cicluri de transport Nmc = , Tm
Tm
reprezintă:
a) timpul mecanic de folosire a mijlocului de transport;
b) timpul mediu pentru realizarea unui ciclu de transport;
c) timpul mediu zilnic de folosire a unui mijloc de transport.
38) Timpul unei curse reprezintă timpul necesar parcurgerii unei distante de
transport până la unul din punctele de descărcare?
a) DA; b) NU.
Q
39) În relaţia necesarului de mijloace de transport Nmt = , K
Nmc ⋅ K ⋅ q
reprezintă:
a) coeficientul de utilizare a timpului disponibil al mijlocului de transport;
b) coeficientul de utilizare a capacităţii de transport;
c) coeficientul de folosire a numărului de muncitori care lucrează pe
mijlocul de transport.
40) În relaţia necesarului de mijloace de transport pentru sistemul pendular în

Q(ti + td + tc + ta)
simplă direcţie Nmt = ,Ft reprezintă:
60 ⋅ Ft ⋅ q ⋅ K
a) fondul de timp zilnic de utilizare a mijlocului de transport;
b) fondul de timp disponibil al mijlocului de transport corelat cu
capacitatea de transport a acestuia;
c) fondul de timp disponibil a mijlocului de transport, corelat cu volumul
cantităţii de transportat.
41) În stabilirea necesarului de mijloace de transport este necesar să se ţină seama

de coeficientul de utilizare a fondului de timp disponibil a mijlocului de
transport?
a) DA;
b) NU.
Răspunsuri
1.b 2.a 3.c 4.d 5.e 6.d 7.c 8.e 9.a 10.d 11.e
12.b 13.d 14.c 15.d 16.c 17.c 18.d 19.e 20.b 21.c 22.e
23.b 24.e 25.c 26.b 27.b 28.a,d 29.b 30.a 31.b,c 32.b,e,f
33.b 34.c 35.a,b 36.c 37.b 38.b 39.b 40.b 41.b

1. Noţiunea de pregătire a fabricaţiei noilor produse se referă la măsurile care
trebuie luate pentru punerea în fabricaţie a unor produse noi şi modernizarea
tehnologiilor existente; această activitate nu cuprinde măsuri de modernizare a
produselor şi tehnologiilor curente.
2. Pregătirea fabricaţiei noilor produse are două etape: pregătirea tehnică şi

pregătirea tehnologică; în pregătirea tehnologică este cuprinsă etapa de pregătire
material-organizatorică.
3. Asimilarea în fabricaţie se face după concepţie proprie şi după licenţa de

fabricaţie; asimilarea după licenţa de fabricaţie oferă cele mai bune rezultate în
procesul de vânzare a noului produs, datorită cunoaşterii a acestuia pe piaţă,
anterior producerii sale.
4. Proiectarea noilor produse cuprinde elaborarea proiectului tehnic şi a desenelor

de execuţie; studiul tehnico-economic se regăseşte în cuprinsul etapei de
pregătire material-organizatorică.
5. Costul tehnologic unitar este un indicator de apreciere a variantei tehnologice

optime; costul tehnologic total nu poate fi folosit în aprecierea variantei
tehnologice optime.
6. Cheltuielile variabile sunt influenţate în mod direct de variaţia volumului de

producţie; cheltuieli convenţional constante nu se modifică proporţional cu
volumul producţiei.
7. În costul tehnologic nu se includ cheltuielile cu salariile muncitorilor direct

productivi; se includ însă cheltuielile cu amortizarea utilajelor.
V 2 − V1
8. Cantitatea critică este determinată după relaţia Ncr = ; pentru
Cc1 − Cc 2
această cantitate costurile celor două variante tehnologice sunt egale.
9. Prototipul este executat în vederea verificării comportării produsului în probele

de anduranţă şi fiabilitate; seria zero este executată pentru a verifica respectarea
îndeplinirii parametrilor tehnico-economici proiectaţi.
10. În etapa de pregătire tehnică a producţiei, proiectarea noilor produse cuprinde:

a) elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic;
b) elaborarea procesului tehnologic;
c) stabilirea echipamentului tehnologic,
d) elaborarea proiectului tehnic,
e) elaborarea desenelor de execuţie.
11. În aprecierea variantei tehnologice optime se utilizează următoarele metode;

a) compararea indicatorilor în expresie naturală;
b) compararea indicatorilor de cost tehnologic;
c) compararea indicatorilor de rentabilitate.
12. În aprecierea variantei tehnologice optime se utilizează următoarele metode:

a) compararea indicatorilor de fiabilitate a instalaţiilor tehnologice;
b) compararea indicatorilor de cost tehnologic;
c) compararea indicatorilor de rentabilitate;
d) compararea indicatorilor de cheltuieli la 1.000 lei cifră de afaceri;
e) compararea cheltuielilor directe pe produs.
13. Precizaţi care relaţie se foloseşte pentru determinarea costului tehnologic

unitar;
a) Ctu = Cc + V ∗ N ;
b) Ctu = Cc / N + V ;
c) Ctu = Q ∗ N + V ;
d) Ctu = (Cc + V) / Q ;
e) Ctu = (Cc + v) / N .
14. Omologarea noilor produse se realizează numai prin omologarea finală?

a) Da; b) Nu.
Pregătirea producţiei într-o întreprindere de producţie
15. Alegerea variantei tehnologice optime se realizează prin folosirea

următoarelor metode:
a) metoda costului tehnologic unitar, varianta analitică;
b) metoda costului tehnologic total, varianta analitică;
c) metoda costului tehnologic unitar varianta grafică;
d) metoda costului tehnologic total, varianta grafică.
16. În planificarea calendaristică a duratei de pregătire a fabricaţiei se pot executa

în paralel mai multe etape?
a) Da; b) Nu.
Răspunsuri
1.c 2.e 3.d 4.e 5.c 6.b 7.d 8.d 9.e

10.a,d,e 11.a,b 12.b 13.b 14.b 15.a,b,c,d 16.a
Strategia economică a întreprinderii de producţie industrială
Există următoarele posibilităţi de răspuns:

a) Ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate, fără valoare cauză-efect;
Menţionaţi în care din situaţiile de mai jos se încadrează următoarele

afirmaţii:
1. În construirea unei strategii economice nu este necesar să se ţină cont de

situaţia internă şi internaţională existentă la un moment dat; acest fapt implică
o mai bună definire a metodelor şi mijloacelor utilizate în obţinerea unor
efecte economice de mare rentabilitate.
2. Un factor care influenţează elaborarea unei strategii economice este dat de

creşterea într-o măsură tot mai mare a cantităţii şi calităţii produselor
fabricate; este de asemenea un factor de influenţare a strategiei economice
reducerea accentuată a cheltuielilor de producţie şi pe această bază creşterea
profitului şi rentabilităţii organizaţiei.
3. Un element definitoriu care stă la baza strategiei economice este procedura;

aceasta se defineşte ca fiind ansamblul acţiunilor care trebuie întreprinse
pentru aplicarea strategiei şi precizează limitele de timp în care vor fi urmărite
obiectivele.
4. Obiectivul unei strategii este dat de ansamblul tuturor elementelor pe care şi le

propune să le realizeze o anumită unitate economică într-un anumit interval de
timp; pentru atingerea acestui deziderat, un obiectiv trebuie să fie, în primul
rând, precis formulat.
5. Obiectivul de corporaţie se referă la întreg ansamblul activităţilor organizaţiei;

obiectivul divizionar se referă numai la un anumit departament al acesteia.
6. Obiectivul departamental se referă numai la o latură a activităţii economice;

obiectivul pe termen scurt este definit în funcţie de orizontul de timp al
acestuia.
7. Scopul este acea componentă a strategiei care defineşte ceea ce trebuie să

realizeze o unitate economică într-o perioadă de timp; misiunea se defineşte
pe baza obiectivelor şi scopurilor şi se referă la cel mai înalt nivel al acestora.
8. Procedura se defineşte prin acţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea

strategiei şi precizează limitele de timp în care vor fi urmărite obiectivele;
politica se defineşte prin modalitatea prin care trebuie realizată o anumită
activitate, şi prin precizarea succesiunii paşilor care trebuie executaţi.
9. Sfera de activitate nu se defineşte prin domeniul în care urmează să-şi

desfăşoare activitatea o unitate economică; desfăşurarea resurselor nu este o
componentă a strategiei economice.
10. Caracteristica distinctivă se defineşte prin modul cum organizaţia îşi distribuie
resursele pe diferite domenii, sau cum îşi utilizează profitul obţinut; sinergia
este o componentă a strategiei economice potrivit căreia se poate obţine o
creştete a capacităţilor de producţie printr-o judicioasă structurare a acestora.
11. Strategia funcţională nu se defineşte în funcţie de nivelul ierarhic al conducerii

organizaţiei; în funcţie de acest nivel există numai strategii de corporaţie.
12. Strategia funcţională se stabileşte pentru domeniile funcţionale ale

întreprinderii, pe termen scurt, pentru fiecare produs sau pe arii de
consumatori; strategia de corporaţie se regăseşte la nivelul superior al
conducerii unei unităţi economice care însumează unităţi economice din mai
multe ramuri industriale.
13. Strategia de corporaţie stabileşte printre altele modul în care vor fi alocate
resursele între diferitele domenii economice unde aceasta îşi desfăşoară
activitatea, dar stabileşte şi orizontul de timp pe care se va face această
alocare.
14. Strategia de întreprindere nu este dată în funcţie de nivelul ierarhic al

conducerii unităţii economice: aceasta se defineşte prin modul de a intra în
competiţie într-o afacere dată, pe baza elementelor strategiei de corporaţie.
15. În funcţie de dinamica obiectivelor, o strategie economică poate fi strategie de

consolidare; în funcţie de scopul urmărit o strategie poate fi strategie de
redresare.
16. În funcţie de scopul urmărit, o strategie poate fi strategie de dezvoltare; iar în

funcţie de dinamica obiectivelor o strategie poate fi strategie de piaţă.
17. În funcţie de sfera de cuprindere o strategie poate fi strategie globală; iar în

funcţie de scopul urmărit poate fi strategie inovaţională.
18. O caracteristică a strategiei de dezvoltare este dată de faptul că aceasta trebuie

să asigure realizarea obiectivelor pe baza factorilor săi de producţie; nu
constituie caracteristică a strategiei de dezvoltare contextul intern şi
internaţional în care unitatea economică îşi desfăşoară activitatea.
19. La baza unei strategii nu stau rezultatele obţinute de întreprindere în

perioadele precedente elaborării strategiei; dar, mediul extern al unităţii
economice şi scopul acesteia constituie elemente de bază în elaborarea
strategiei.
20. Strategia de dezvoltare este un rezultat al procesului de conducere strategică;

modul de abordare anticipativ nu este specific procesului de conducere
strategică.
21. Modul de abordare antreprenorial este un mod de abordare al procesului de

conducere strategică; acest mod de conducere este dat de faptul că procesul de
conducere strategică se manifestă la nivelul superior de conducere al unităţii
economice.
22. „Formularea misiunii” este o etapă în elaborarea strategiei de dezvoltare; nu

este etapă a elaborării strategiei de dezvoltare „identificarea locului
organizaţiei în cadrul mediului ambiant”.
23. Este etapă în elaborarea strategiei de dezvoltare „stabilirea obiectivelor şi

opţiunilor strategice”, precum şi „alocarea resurselor materiale, financiare şi
umane”.
24. Pentru realizarea etapei de „Formulare a misiunii” se efectuează

diagnosticarea activităţii întreprinderii în toate domeniile funcţionale ale
acesteia; instrumentul care stă la baza realizării acestei etape este „Matricea de
evaluare a factorilor interni”.
25. În realizarea etapei de elaborare a strategiei de dezvoltare „Evidenţierea

punctelor slabe şi forte” instrumentul informaţional este analiza-diagnostic, iar
pentru etapa „Descoperirea oportunităţilor şi a pericolelor în dezvoltarea
întreprinderii” instrumentul informaţional este studiul diagnostic.
26. Instrumentul care evaluează pericolele şi oportunităţile în dezvoltarea

întreprinderii este „Matricea privind evaluarea factorilor externi”;
instrumentul care face diagnosticarea activităţilor întreprinderii în toate
domeniile funcţionale ale acesteia este „Matricea de evaluare a factorilor

interni”.
27. „Identificarea locului întreprinderii în mediul ambiant” este o etapă în

procesul de elaborare al strategiei de dezvoltare; această etapă nu are în vedere
evidenţierea punctelor slabe şi forte ale activităţii întreprinderii”.
28. Obiectivele strategice ale unei întreprinderi se referă la domeniul de fabricaţie

al produselor acesteia; lărgirea relaţiilor de cooperare ale unei întreprinderi nu
este un obiectiv strategic al acesteia.
29. În etapa de elaborare a strategiei de dezvoltare „Alocarea resurselor materiale,

financiare şi umane” se fundamentează mărimea capacităţii de producţie a
întreprinderii, dar nu se vor preciza termenele de aplicare a strategiei.
30. Evaluarea unei noi strategii de dezvoltare se poate face prin criteriul de
compatibilitate; criteriul de fezabilitate nu este un criteriu de evaluare a unei
strategii de dezvoltare.
31. O strategie este compatibilă atunci când există un acord între strategia
adoptată şi tendinţele care se manifestă în mediul înconjurător; o strategie este
consonantă atunci când corespunde cu scopurile şi politicile formulate de
întreprindere.
32. Criteriul de evaluare a strategiei „Avantajul aplicării” este dat de asigurarea de

către noua strategie a unor elemente în plus faţă de alte unităţi economice, iar
„Fezabilitatea” stabileşte aplicarea strategiei într-un termen cât mai scurt.
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi:

33. Dintre următoarele elemente, unul nu stă la baza elaborării unei strategii
economice:
a) obiectivul;
b) scopul;
c) politicile;
d) aria de cuprindere;
e) regulile de aplicare.
34. În funcţie de nivelul şi influenţa pe care o exercită asupra activităţii unităţii
economice, obiectivul poate fi:
a) obiectiv pe termen scurt;
b) obiectiv cuantificabil;
c) obiectiv divizionar;
d) obiectiv măsurabil;
e) obiectiv pe termen lung.
35. Misiunea se concretizează prin definirea:
a) tehnologiilor utilizate;
b) gradului de specializare a întreprinderii;
c) relaţiilor de cooperare ale întreprinderii;
d) produselor care urmează a fi executate;
e) gradului de utilizare a resurselor alocate.
36. Politica unei strategii precizează modalitatea prin care trebuie realizată o
anumită activitate? Justificaţi răspunsul.
a) DA; b) NU.
37. „Procedura” unei strategii precizează acţiunile care trebuie întreprinse pentru
aplicarea strategiei şi limitele de timp în care vor fi urmărite obiectivele?
Justificaţi răspunsul.
a) DA; b) NU.
38. Nu este componentă a unei strategii economice:
a) fezabilitatea;
b) sfera de activitate;
c) desfăşurarea resurselor;
d) caracteristica distinctivă;
e) sinergia.
39. În funcţie de nivelul ierarhic de conducere al organizaţiei există:
a) strategie de dezvoltare;
b) strategie de corporaţie;
c) strategie la nivel de întreprindere;
d) strategie funcţională;
e) strategie de consolidare.
40. În funcţie de dinamica obiectivelor, strategia poate fi:
a) strategie de dezvoltare;
b) strategie de corporaţie;
c) strategie la nivel de întreprindere;
d) strategie funcţională;
e) strategie de consolidare.
41. În funcţie de scopul urmărit, strategia poate fi:
a) strategie inovaţională;
b) strategie globală;
c) strategie de piaţă;
d) strategie parţială;
e) strategie de produse.
42. În funcţie de sfera de cuprindere, strategia poate fi:

a) strategie inovaţională;
b) strategie globală;
c) strategie de piaţă;
d) strategie parţială;
e) strategie de produse.
43. Nu este mod de abordare a procesului de conducere strategică:

a) modul de abordare antreprenorial;
b) modul de abordare anticipativ;
c) modul de abordare adaptiv;
d) modul de abordare planificat.
44. Nu este etapă în elaborarea strategiei de dezvoltare:

a) formularea misiunii;
b) stabilirea obiectivelor şi a opţiunilor strategice;
c) fezabilitatea;
d) evidenţierea punctelor slabe şi forte;
e) formularea strategiei de dezvoltare.
45. Nu este criteriu de evaluare a unei strategii de dezvoltare:

a) adaptabilitatea;
b) compatibilitatea;
c) consonanţa;
d) avantajul aplicării;
e) fezabilitatea.
Răspunsuri
1.d 2.c 3.c 4.a 5.c 6.d

7.b 8.e 9.e 10.d 11.e 12.b
13.b 14.d 15.c 16.e 17.b 18.c
19.d 20.b 21.c 22.c 23.a 24.e
25.e 26.b 27.c 28.e 29.b 30.c
31.e 32.a 33.d 34.c 35.d 36.b
37.b 38.a 39.b,c,d 40.a,e 41.a,c,e,
42.b,d 43.c 44.c 45.a

1. Planurile sunt instrumente specifice de aplicare a unei strategii; planificarea

este o funcţiune a managementului producţiei industriale.
2. Planificarea se concretizează în documente scrise; în aceste documente sunt

trecute rezultatele activităţii economice a întreprinderii din perioadele
anterioare.
3. Antrenarea şi motivaţia nu sunt atribute ale planificării; programarea şi

organizarea sunt atribute ale acesteia.
4. Sarcinile care revin executanţilor nu vor fi cuprinse în conţinutul

documentelor de planificare; dar acestea vor cuprinde date referitoare la
termenele la care trebuie realizate obiectivele strategiei.
5. Gradul de formalizare al activităţilor de planificare este un criteriu de grupare

al acestora; conform acestui criteriu planificarea este operativă.
6. Planificarea formală are un caracter discontinuu şi se utilizează în

întreprinderile mici, iar planificarea informală presupune existenţa unor
compartimente specializate şi se practică în majoritatea întreprinderilor.
7. Planificarea formală utilizează un set de proceduri de aplicare, iar planificarea

informală nu are la bază o structură funcţională.
8. În funcţie de orizontul de timp la care se referă, există planificare de

perspectivă; în cadrul acestei forme de planificare are loc o corectare a acestor
indicatori în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei perioade.
9. Planificarea de perspectivă îşi propune o repartizare a principalilor indicatori

economici pe ani şi pe domenii de activitate; planificarea operativă eşalonează
pe perioade mici de timp indicatorii cuprinşi în planificarea de perspectivă.
10. Planificarea de corporaţie precizează obiectivele care vor trebui atinse pe

perioade scurte de timp; planificarea de întreprindere se mai numeşte şi
planificare strategică.
11. Planificarea la nivel de corporaţie se mai numeşte şi planificare tactică; acest

tip de planificare este în funcţie de nivelul ierarhic la care se execută această
activitate.
12. Transpunerea prevederilor strategice în planuri este o activitate specifică

planificării strategice; stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru realizarea
acestora este o activitate specifică planificării tactice.
13. Planificarea tehnico-economică este dată în funcţie de conţinutul activităţii de

planificare la nivel de întreprindere; planificarea operativ-calendaristică este
dată de orizontul de timp la care aceasta se referă.
14. Planificarea operativ-calendaristică este de două feluri: planificare curentă şi

planificare de perspectivă;Planificarea tehnico-economică cuprinde planuri de
activitate pentru diferitele subunităţi ale întreprinderii şi pe perioade scurte de
timp.
15. În planul de dezvoltare vor fi cuprinse termenele de realizare a principalilor

indicatori economici ai întreprinderii; dar nu va fi cuprins nivelul costurilor de
producţie.
16. Planul este un instrument specific de aplicare a strategiei? Justificaţi

răspunsul.
a) DA; b) NU.
17. Nu este atribut al planificării întreprinderii:

a) programarea;
b) organizarea;
c) coordonarea;
d) conducerea;
e) comunicarea.
Planificarea, funcţie a managementului producţiei
18. Măsurile care trebuie luate pentru crearea condiţiilor de aplicare a strategiei nu
sunt cuprinse în documentele de planificare. Justificaţi răspunsul.
a) DA; b) NU.
19. În funcţie de nivelul ierarhic la care se execută activitatea de planificare,

aceasta poate fi:
a) planificare formală;
b) planificare de perspectivă;
c) planificare operativă;
d) planificare de corporaţie;
e) planificare informală.
20. În funcţie de conţinutul activităţii de planificare la nivel de întreprindere,

există:
a) planificare tehnico-economică;
b) planificare de perspectivă;
c) planificare operativă;
d) planificare formală;
e) planificare informală.
21. În funcţie de nivelul la care se execută activitatea de planificare, există:

a) planificare de corporaţie (strategică);
b) planificare tehnico-economică;
c) planificare operativ-calendaristică;
d) planificare la nivel de întreprindere (tactică);
e) planificare formală.
Răspunsuri
1.b 2.c 3.b 4.d 5.c 6.e 7.b
8.c 9.b 10.e 11.d 12.c 13.c 14.e
15.c 16.a 17.e 18.b 19.d 20.a 21.a,d


1. O cerinţă de bază în întocmirea planului producţiei industriale o constituie

stabilirea nomenclatorului de produse; o dată de pornire în întocmirea
aceluiaşi plan o constituie executarea unor astfel de produse care să asigure o
folosire raţională a capacităţilor de producţie.
2. O categorie de date de pornire în întocmirea planului de producţie industrială

sunt cele referitoare la durata ciclului de producţie a produselor ce vor fi
executate; o etapă a elaborării acestui plan o constituie elaborarea planului de
producţie în unităţi fizice.
3. O etapă în întocmirea planului de producţie industrială o constituie folosirea

datelor din contractele economice pentru perioada pentru care se întocmeşte
planul; o dată de pornire în întocmirea acestui plan o constituie informaţia
referitoare la mărimea capacităţilor de producţie ale subunităţilor de producţie
ale întreprinderii.
4. O cerinţă de bază în întocmirea planului de producţie industrială o constituie

introducerea în fabricaţie a unor produse modernizate; o etapă în modernizarea
aceluiaşi plan o constituie determinarea stocurilor de producţie neterminată
pentru asigurarea unei producţii neîntrerupte a întreprinderii.
5. O categorie de unităţi de măsură a volumului producţiei fizice sunt unităţile

valorice; o altă categorie de unităţi de măsură sunt cele convenţional-
constante.
6. Unităţile valorice sunt folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea

volumului unei producţii omogene; unităţile convenţional-naturale se folosesc
pentru exprimarea volumului total al unei producţii neomogene.
7. Unităţile naturale reprezintă acele unităţi de măsură care corespund însuşirilor

fizice şi destinaţiei produselor; unităţile de muncă exprimă volumul producţiei
prin cantitatea de muncă necesară pentru executarea acesteia.
8. Producţia în unităţi naturale are un caracter omogen; un criteriu de grupare al

acesteia este criteriul de destinaţie.
9. Producţia în expresie naturală la nivelul întreprinderii se obţine prin însumarea

cantităţilor de produse din subunităţile de producţie; producţia în unităţi
convenţional-naturale se obţine cu ajutorul relaţiei:
n
Pk = ∑ (Pki + Cki ) .
i =1
10. Coeficientul de transformare din produs real i în produs echivalent k se obţine
cu ajutorul relaţiei:
Cki = m1 ⋅ m2
pentru transformarea producţiei din produse reale i în produse convenţionale
k, coeficientul Cki se obţine în funcţie de manopera unitară a produsului i,
respectiv a produsului echivalent k.
11. Cu ajutorul producţiei în unităţi naturale se exprimă modificările în structura

producţiei fizice; cu ajutorul acestei producţii nu se poate face urmărirea şi
conducerea operativă a producţiei.
12. Producţia în unităţi valorice este impusă de marea diversitate a

nomenclatorului de producţie industrială; unul din cei mai importanţi
indicatori valorici este „Producţia marfă fabricată”.
13. Producţia marfă fabricată cuprinde valoarea produselor finite vândute

clienţilor; de asemenea, cuprinde valoarea materiilor prime de la clienţi.
14. Producţia marfă fabricată cuprinde valoarea semifabricatelor aduse prin

cooperare; de asemenea, cuprinde valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter
industrial.
15. Avantajul indicatorului „Producţia marfă fabricată” este dat de faptul că

evidenţiază rezultatele efective ale activităţii întreprinderii; lucrările cu
caracter industrial cuprinse în acest indicator nu se execută pentru alte unităţi
economice.
16. Cifra de afaceri din activitatea industrială reprezintă producţia marfă vândută;
acest indicator reprezintă valoarea producţiei marfă fabricată care a fost
vândută şi facturată clienţilor.
17. Producţia globală este sinonimă cu producţia exerciţiului unei întreprinderi;

producţia globală este un indicator exprimat în unităţi naturale.
Producţia industrială a întreprinderii
18. În cuprinsul indicatorului „Producţia globală” nu este inclusă valoarea

producţiei în curs de fabricaţie; în cuprinsul acestui indicator se regăsesc
produsele şi semifabricatele care urmează a fi livrate clienţilor.
19. Metoda de calcul a indicatorului „Producţie globală” este metodă de repartiţie;

în acest indicator este cuprinsă valoarea reparaţiilor pentru utilajele şi
mijloacele de transport, efectuate în regie.
20. În cadrul indicatorului „Producţia globală” se evaluează în preţuri valoarea

reparaţiilor şi a pieselor pentru reparaţii; în costuri se evaluează produsele,
piesele de schimb, semifabricatele, serviciile şi lucrările cu caracter industrial.
21. Producţia neterminată cuprinde valoarea materialelor intrate în procesul de

fabricaţie; nu include cheltuielile cu manopera necesară pentru prelucrarea
materialelor.
22. Producţia neterminată nu include valoarea semifabricatelor în curs de

prelucrare; nu include de asemenea valoarea manoperei necesară pentru
prelucrarea acestora.
23. Existenţa unor stocuri de producţie neterminată supradimensionate nu conduce

la imobilizarea de mijloace circulante ale întreprinderii; existenţa unor astfel
de stocuri subdimensionate conduce la întreruperea procesului de producţie.
24. Stocul normal este o componentă a stocului de producţie neterminată; stocul

circulant nu este o componentă a acestui stoc.
25. Stocul curent reprezintă stocul de producţie neterminată care se găseşte în

diferite faze ale procesului de producţie; stocul de ciclu asigură continuitatea
procesului de producţie atunci când există neconcordanţe între capacităţile de
producţie ale subunităţilor de producţie.
26. Stocul de siguranţă este un stoc minim de producţie neterminată pentru

asigurarea continuităţii procesului de producţie în cazul unor ieşiri
neprevăzute din funcţiune; stocul normal este stocul de producţie neterminată
în diferite faze ale procesului de producţie.
27. În calculul stocurilor de producţie neterminată, stocul de la începutul anului de

plan este egal cu stocul de la sfârşitul anului precedent; în evaluarea stocurilor
de producţie neterminată se folosesc diferite metode pentru evaluarea stocului
de la sfârşitul anului de plan.
28. Pentru liniile de flux cu tact reglementat, stocul de producţie neterminată de

pe locurile de muncă se obţine raportând intervalul dintre două alimentări ale
locurilor de muncă la tactul de producţie al liniei în flux; stocul de producţie
din faza de aşteptare, în acest caz,se obţine prin înmulţirea locurilor de muncă.
29. Pentru liniile în flux sincronizate este necesară existenţa stocului curent de
producţie neterminată; stocurile de pe banda rulantă a acestei linii de producţie
în flux se obţine după aceeaşi metodă ca şi stocurile de pe locurile de muncă.
30. Stocul de siguranţă de producţie neterminată al liniei de producţie în flux

sincronizată se determină pentru fiecare linie în flux şi prin însumare se obţine
stocul total de siguranţă; stocurile de producţie neterminată de pe locurile de
muncă se obţin prin înmulţirea locurilor de muncă cu numărul de produse
prelucrate concomitent pe acelaşi loc de muncă.
31. Pentru liniile de producţie în flux intermitent este necesară existenţa stocului
de producţie neterminată; pentru aceleaşi linii nu este necesară existenţa
stocului normal de producţie neterminată.
32. Stocul curent este de egalizare şi de acumulare; stocul de egalizare este

necesar când tactul de lucru al locului de muncă furnizor este mai mic decât
tactul de lucru al locului de muncă consumator.
33. Stocul de acumulare există atunci când locul de muncă furnizor are o
productivitate mai mare decât locul de muncă consumator; stocul de egalizare
apare atunci când tactul de producţie al locului de muncă furnizor este mai
mare decât tactul de producţie al locului de muncă consumator.
34. Pentru tipul de serie mică şi mijlocie, stocul de producţie neterminată la

sfârşitul anului de plan se determină cu relaţia:
P× D× K
N2 = ;
T
în această relaţie T reprezintă tactul de funcţionare al liniei de producţie în
flux care prelucrează produsele comandate de clienţi.
35. Pentru întreprinderea cu producţie individuală, stocul de producţie neterminată

se calculează pentru fiecare produs în parte; acest stoc se obţine prin
înmulţirea costului unitar al produselor cu un coeficient estimat de creştere a
cheltuielilor pentru producţia neterminată.
36. Valoarea adăugată reprezintă partea de valoare pe care întreprinderea a

adăugat-o materiilor prime şi materialelor prelucrate; acest indicator se
calculează numai cu ajutorul metodei de repartiţie.
37. Metoda de repartiţie pentru calculul valorii adăugate porneşte de la valoarea

producţiei globale din care a fost scăzută valoarea materiilor şi materialelor
primite de la clienţi; metoda de producţie pentru calculul valorii adăugate
însumează elementele componente ale acesteia (salarii, CAS, cota de
producţie socială, profit şi alte cheltuieli cu munca vie).
38. Valoarea adăugată după metoda de repartiţie se calculează cu ajutorul relaţiei:

VA = PG * −CM
în această relaţie PG * reprezintă producţia globală pentru calculul valorii
adăugate.
39. Cheltuielile materiale (CM ) pentru calculul valorii adăugate conţin cheltuieli
anticipate; aceleaşi cheltuieli materiale nu conţin cheltuieli cu amortizarea
mijloacelor fixe.
40. Valoarea adăugată calculată după metoda de repartiţie nu conţine mărimea

profitului estimat al întreprinderii; valoarea adăugată după această metodă se
calculează cu ajutorul relaţiei:
VA = S + CAS + Ps + P + Av
41. Valoarea adăugată netă se calculează cu ajutorul relaţiei:
VAN = VA − A
în această relaţie, A reprezintă „alte cheltuieli cu munca vie”.
42. Produsele care vor fi cuprinse în „Planul de producţie industrială” au

următoarele specificaţii:
a) nomenclatorul de produse;
b) cantitatea;
c) calitatea;
d) termenul de execuţie;
e) preţul.
43. Datele din contractele economice nu vor face referire la:

a) nomenclatorul produselor fabricate;
b) preţul produselor;
c) reţeta de fabricaţie a produselor;
d) cantitatea de produse;
e) calitatea acestora.
44. Nu sunt unităţi de măsură a volumului producţiei:

a) unităţile naturale;
b) unităţile convenţionale-constante;
c) unităţile convenţional-naturale;
d) unităţile valorice;
e) unităţile de timp de muncă.
45. Sunt criterii de grupare a unităţilor naturale:
a) criteriul constructiv;
b) criteriul calitativ;
c) criteriul de destinaţie;
d) criteriul de prelucrare;
e) criteriul de aprovizionare.
46. Nu sunt incluse în valoarea producţiei marfă fabricate:
a) valoarea produselor finite destinate livrării;
b) valoarea reparaţiilor utilajelor şi mijloacelor de transport;
c) valoarea lucrărilor cu caracter industrial;
d) cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe.
47. Producţia neterminată nu cuprinde:
a) valoarea materialelor intrate în procesul de fabricaţie;
b) valoarea semifabricatelor aduse prin cooperare;
c) valoarea combustibilului pentru nevoi tehnologice;
d) valoarea semifabricatelor în curs de fabricare;
e) cheltuieli de manoperă pentru prelucrarea materialelor şi semifabricatelor.
48. Nu este stoc de producţie neterminată:
a) stocul de ciclu;
b) stocul normal;
c) stocul curent;
d) stocul de circulaţie;
e) stocul de siguranţă.
49. Stocul normal de producţie neterminată pentru liniile de producţie în flux
sincronizate va fi format din:
a) stocul de pe locurile de muncă;
b) stocul de acumulare;
c) stocul de egalizare;
d) stocul de pe banda rulantă;
e) stocul din faza de aşteptare.
50. Stocul curent pentru o linie în flux cu ritm neregulat va fi:
a) stocul de pe locurile de muncă;
b) stocul de acumulare;
c) stocul de egalizare;
d) stocul de pe banda rulantă;
e) stocul din faza de aşteptare.
51. Valoarea adăugată se poate calcula cu ajutorul metodei:

a) de producţie;
b) de comenzi;
c) directe;
d) de repartiţie;
e) pe elemente primare.
52. Cheltuielile materiale pentru calculul valorii adăugate nu includ:
a) valoarea pieselor şi subansamblelor din afară;
b) valoarea combustibilului din afară;
c) cheltuieli anticipate;
d) valoarea cheltuielilor de interes general.
53. Nu este element component al valorii adăugate, după metoda de repartiţie:
a) salariile muncitorilor;
b) contribuţiile la asigurările sociale;
c) cota de protecţie socială;
d) amortizarea mijloacelor fixe;
e) alte cheltuieli cu munca vie.
Răspunsuri
1.e 2.c 3.d 4.b 5.c 6.e 7.b 8.b

9.c 10.d 11.c 12.b 13.e 14.d 15.e 16.a
17.c 18.d 19.d 20.e 21.c 22.e 23.d 24.c
25.e 26.b 27.b 28.e 29.d 30.b 31.c 32.c
33.b 34.c 35.b 36.c 37.e 38.d 39.c 40.d
4l.c 42.a,b,c,d 43.b,c 44.b 45.a,b 46.b,d,e
47.b,c 48.d 49.a,d,e 50.b,c 51.a,d
52.d 53.d
a) ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză – efect;
b) ambele afirmaţii sunt adevărate, fără valoare cauză – efect;
c) prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falcă;
d) prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) ambele afirmaţii sunt false.
1. Capacitatea de producţie este influenţată de o serie de factori; unul dintre
aceştia este dat de volumul producţiei comandate care urmează a fi executat în
întreprindere.
2. Numărul utilajelor existente în întreprindere influenţează în mod indirect

mărimea capacităţii de producţie; volumul producţiei executate nu
influenţează mărimea capacităţii de producţie.
3. Mărimea suprafeţelor de producţie este un factor de influenţă a capacităţii de
producţie; un alt factor de influenţă a capacităţii de producţie este sortimentul
optim de fabricaţie.
4. Normele tehnice de utilizare a utilajelor şi suprafeţelor de producţie nu sunt

factori de influenţă a mărimii capacităţii de producţie; acestea sunt de trei
feluri: intensive, extensive şi mixte.
5. Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia care se poate obţine în
unitatea de timp de către un utilaj; norma de timp reprezintă timpul necesar
pentru prelucrarea unei unităţi de produs.
6. Norma de utilizare intensivă în industria siderurgică, spre exemplu, poate fi
exprimată prin numărul şarjelor care se pot obţine într-un schimb la un volum
de 500 m3 de furnal; numărul şarjelor reprezintă unitatea caracteristică
dimensională a furnalului.
7. Normele de utilizare intensivă nu se modifică pe toată perioada care constituie
durata de viaţă a utilajelor; norma de producţie reprezintă timpul necesar
realizării unei cantităţi de producţie.
8. Norma de utilizare intensivă pentru utilajele noi este înscrisă în fişa tehnică a
utilajelor; pentru utilajele în funcţiune, aceste norme se stabilesc în funcţie de
realizările de vârf ale perioadei precedente.
9. Prima etapă a metodologiei de determinare a normei de utilizare intensivă pe
baza realizărilor perioadei precedente constă în stabilirea lunii din anul
precedent în care s-a obţinut un volum maxim de producţie; această producţie
se împarte la numărul zilelor din lună şi se obţine norma de utilizare intensivă
din anul curent.
10. Din luna anului precedent în care s-a obţinut o producţie de vîrf se aleg 10 zile
consecutive în care realizările au depăşit media lunară; se face apoi media
aritmetică a acestor realizări şi se compară cu normele de utilizare intensivă a
unor întreprinderi cu rezultate remarcabile din acelaşi domeniu de activitate.
11. Metodologia de stabilire a normelor de utilizare intensivă pe baza realizărilor
perioadei de vârf se utilizează numai în cazul în care structura sortimentală a
perioadei curente se modifică semnificativ faţă de perioada precedentă; pentru
perioada în care structura sortimentală rămâne neschimbată nu se modifică
valoarea normelor de utilizare intensivă.
12. Mărimea normei de utilizare extensivă este influenţată de structura de

producţie şi concepţie a întreprinderii; de asemenea aceasta este influenţată de
nivelul de înzestrare tehnică al acesteia.
13. Sortimentul optim de fabricaţie influenţează asupra mărimii capacităţii de

producţie; sortimentul optim de fabricaţie asigură cea mai bună utilizare a
capacităţii de producţie.
14. Pentru determinarea mărimii capacităţii de producţie, metodologia prevede o

abordare descendentă – de la nivel de întreprindere până la nivel de loc de
muncă; metodologia de fundamentare a mărimii capacităţii de producţie este
aceeaşi pentru toate întreprinderile indiferent de modul de organizare a
procesului de producţie.
15. Metodologia de fundamentare a mărimii capacităţii de producţie se

diferenţiază după modul de obţinere a produsului finit; din acest punct de
vedere întreprinderile sunt specializate tehnologic sau pe produs.
16. Pentru întreprinderile în care produsul finit se obţine în urma prelucrării sale la
un singur utilaj sau instalaţie, capacitatea de producţie este dată de capacitatea
de producţie a verigii conducătoare; pentru celelalte întreprinderi, capacitatea
de producţie se obţine prin însumarea capacităţii de producţie a tuturor
verigilor de producţie din componenţa acesteia.
17. Veriga conducătoare se stabileşte în funcţie de volumul producţiei realizate în

cadrul acesteia; veriga conducătoare se stabileşte în funcţie de ponderea
valorii mijloacelor sale de producţie în total valoare a mijloacelor de producţie
din întreprindere.
18. Poate fi verigă conducătoare, subunitatea de producţie cu ponderea cea mai

mare în volumul de manoperă al întreprinderii; poate fi verigă conducătoare
subunitatea de producţie care execută cea mai importantă fază tehnologică din
procesul tehnologic al unui produs.
Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia
19. Pentru calculul capacităţii de producţie la nivel de loc de muncă trebuie să se

cunoască mărimea timpului disponibil al acestuia; timpul disponibil al
locurilor de muncă este influenţat în primul rând de regimul de lucru al
acestora (numărul de schimburi).
20. Pentru locurile de muncă cu regim de lucru „în foc continuu”, timpul
disponibil este dat de relaţia:
Td = Tc – TR, unde:
Td – timpul disponibil;
TR – timpul pentru reparaţii accidentale; la locurile de muncă cu regim
„săptămâna întreruptă” se va lua în considerare procentul de timp
de întreruperi admisibile.
21. Utilajele cu specializare pe produs prelucrează integral un produs, dintr-o

anumită cantitate de materii prime şi materiale; pentru aceste utilaje
capacitatea de producţie se calculează în funcţie de norma de timp sau de
producţie, sau de durata de elaborare a unei şarje.
22. Utilaje cu specializare tehnologică execută o gamă largă de tipuri de produse;

pentru aceste utilaje capacitatea de producţie se calculează în funcţie de
mărimea normei de utilizare intensivă.
23. În relaţia de calcul a capacităţii de producţie:

Td
Cp = Gm ⋅ Kp ⋅ ,
ds
Kp – reprezintă coeficientul de transformare a materiei prime în produs
finit; în aceeaşi relaţie,
ds – reprezintă durata unui schimb de lucru.
24. Pentru utilajele pentru care se poate determina mărimea normei de utilizare
intensivă, capacitatea de producţie se determină după relaţia:
Cp = I ⋅ K ⋅ Td
În această relaţie I reprezintă mărimea normei de utilizare intensivă.
25. La utilajele pentru care se cunosc normele de producţie, capacitatea de

producţie se calculează cu ajutorul relaţiei:
Td
Cp = ; pentru aceleaşi utilaje, capacitatea de producţie se mai poate
np
calcula cu ajutorul relaţiei:
Cp = Td × nt.
26. Norma de producţie (np) şi norma de timp (nt) sunt mărimi invers
proporţionale; norma de timp şi norma de utilizare intensivă sunt mărimi
direct proporţionale.
27. Utilajele care execută un număr limitat de operaţii tehnologice sunt utilaje cu
specializare tehnologică; numărul tipurilor de produse fabricate de aceste
utilaje este de obicei foarte mare.
28. O metodă de calcul a capacităţii de producţie a utilajelor cu specializare

tehnologică ia în considerare norma de timp sau de producţie a produsului
reprezentativ; produsul reprezentativ este produsul cu cea mai mare
complexitate tehnologică din toată gama produselor fabricate.
29. Coeficientul de echivalenţă a unor produse cu un produs reprezentativ se

calculează prin înmulţirea normei de timp a produsului reprezentativ cu
normele de timp a celorlalte produse; produsele reale se transformă în produse
reprezentative prin înmulţirea cantităţii de produse reale cu coeficientul de
echivalenţă.
30. Capacitatea de producţie exprimată în produse reprezentative se împarte la

coeficientul de echivalenţă pentru a se obţine capacitatea de producţie în
produse reale; cea mai mare normă de timp a unui produs real este un criteriu
de alegere a produsului reprezentativ.
31. Pentru utilajele cu specializare tehnologică se mai utilizează pentru calculul

capacităţii de producţie şi relaţia:
n
100 + α ⋅ γ ∑
m1i × tdi
C p = P0 − × i n=1 ;
100
∑m
i =1
0i × tei
în această relaţie coeficientul de simultaneitate al încărcării utilajelor (ε) nu

depinde de tipul producţiei existente în cadrul întreprinderii.
32. pentru subunităţile de producţie specializate în montajul produselor,

capacitatea de producţie se determină pe baza normelor de utilizare intensivă;
în acest caz capacitatea de producţie se determină după relaţia:
Cp = K ⋅ I ⋅ Td.
33. Capacitatea de producţie a unei suprafeţe de producţie se calculează cu

ajutorul relaţiei:
Cp = S ⋅ I ⋅ Td;
Indicele de utilizare intensivă I se determină pe baza unor rezultate obţinute

din comparări cu norme de utilizare intensivă ale unor întreprinderi cu profil
asemănător cu cea pentru care se calculează capacitatea de producţie.
34. Indicele de utilizare intensivă a unei suprafeţe de producţie se calculează pe

baza realizărilor unei perioade de vârf; în acest caz:
Pv
I= .
Cs ⋅ H ⋅ S
35. Coeficientul de schimburi este dat de raportul dintre numărul de muncitori din
schimbul de bază şi numărul total de muncitori din întreprindere; acest
coeficient nu intră în relaţia de calcul a normei de utilizare intensivă a unei
suprafeţe de producţie.
36. Pentru o linie de producţie în flux, capacitatea de producţie la nivelul unui
schimb este dată de relaţia:
d s × 60 + tir
Cp = ;
T
În această relaţie tir reprezintă timpul întreruperilor reglementate, exprimat în
ore.
37. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie nu influenţează volumul de
producţie ce va fi prelucrat în întreprindere; relaţia de calcul a gradului de
utilizare a capacităţii de producţie este:
P
Gu = .
C pma
38. Gradul e utilizare a capacităţii de producţie este dat de relaţia:

P
Gu = × 100;
C pma
În această relaţia P reprezintă producţia care a fost executată în perioada
precedentă.
39. Capacitatea de producţie medie anuală nu ţine seama de numărul utilajelor
care au fost modernizate în cursul anului; acest indicator este însă influenţat de
numărul utilajelor intrate în funcţiune în cursul anului.
40. Capacitatea medie anuală nu este influenţată de numărul lunilor de
nefuncţionare a utilajelor ieşite din funcţiune; acest indicator nu este influenţat
de numărul lunilor de funcţionare a utilajelor intrate în funcţiune.
41. Producţia posibilă reprezintă volumul minim de producţie care poate fi realizat
de veriga de producţie cu capacitatea de producţie cea mai mare; deficitul de
capacitate este dat de diferenţa dintre capacitatea de producţie a verigii
conducătoare şi capacitatea de producţie a unei verigi de producţie mai mică
decât capacitatea verigii conducătoare.
42. Relaţia dintre producţia posibilă, capacitatea de producţie şi deficitul de

capacitate poate fi dată de formula:
Cp = Pp – D;
corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia care
urmează a fi executată este:
Pp ≥ Cp ≥ P.
43. Balanţa capacităţii de producţie de la începutul anului se întocmeşte la nivel

de întreprindere şi exprimă mărimea excedentelor sau deficitelor de capacitate;
existentul de capacitate al verigilor neconducătoare este egal cu capacitatea de
producţie a verigii conducătoare.
44. Excedentul sau deficitul de capacitate se obţine făcând diferenţa dintre

capacitatea de producţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie
existentă a verigilor neconducătoare; gradul de utilizare a producţiei posibile
este dat de relaţia:
p
Gpp = .
Pp
45. Planul de încărcare a utilajelor se întocmeşte pentru utilajele cu specializare pe

produs; acest document stabileşte excedentul sau deficitul de utilaje şi de
maşini-oră.
46. Necesarul de maşini-oră ţine seama de procentul de îndeplinire a normelor;

acest indicator nu este influenţat de numărul de utilaje existente în
întreprindere.
47. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie ia în considerare modificările ce pot

apare într-un an de zile în mărimea capacităţii de producţie; în cadrul acestei
balanţe se determină indicatorul „Gradul de utilizare a capacităţii de
producţie”.
48. Creşterea gradului de utilizare a capacităţii de producţie nu conduce la

obţinerea unei producţii suplimentare cu aceleaşi mijloace fixe; această
creştere conduce la economisirea de resurse financiare destinate investiţiilor în
mijloace fixe.
49. Din grupa posibilităţilor de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de

producţie face parte automatizarea şi mecanizarea proceselor de producţie; din
această grupă nu face parte posibilitatea de reducere a timpului de lucru prin
modernizarea tehnologiilor existente.
50. Din grupa posibilităţilor extensive de creştere a gradului de utilizare a

capacităţii de producţie nu face parte posibilitatea de reducere a timpului de
reparare a utilajelor; în această grupă este inclusă posibilitatea de folosire a
unor metode moderne de organizare a producţiei.
51. În grupa posibilităţilor de ordin mixt este inclusă metoda de reducere a

rebuturilor; tot din această grupă face parte şi măsura de mărire a numărului
de schimburi.
52. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine indicatori referitori la

necesarul de capacitate; din această grupă face parte indicatorul „Capacitatea
de producţie existentă la începutul anului”.
53. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine indicatori de capacitate

medie anuală; din această grupă face parte indicatorul „Capacitatea de
producţie intrată în funcţiune în cursul anului”.
54. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie nu conţine indicatori de utilizare a

capacităţii de producţie; rezervele de capacitate fac parte din grupa
indicatorilor de capacitate medie anuală.
55. Nu sunt factori de influenţă a mărimii capacităţii de producţie:

a) normele de utilizare;
b) volumul producţiei;
c) numărul de utilaje;
d) mărimea suprafeţelor de producţie;
e) numărul de muncitori direct productivi.
56. Normele de utilizare sunt:

a) intensive;
b) de timp;
c) de producţie;
d) extensive;
e) mixte.
57. Mărimea normelor de utilizare extensivă nu este influenţată de:

a) calitatea resurselor naturale;
b) numărul de muncitori direct productivi;
c) regimul de lucru;
d) modul de organizare a producţiei;
e) gradul de calificare a personalului.
58. Din punctul de vedere al metodologiei de calcul a capacităţii de producţie,
întreprinderile sunt:
a) specializate pe produs;
b) specializate tehnologic;
c) mixte;
d) prelucrătoare;
e) extractive.
59. Poate fi criteriu de alegere a verigii conducătoare:
a) suprafaţa de producţie a verigii de producţie;
b) numărul de utilaje existente în cadrul acesteia;
c) ponderea manoperei verigii de producţie în total manoperă a
întreprinderii;
d) gradul de specializare a verigii de producţie;
e) volumul producţiei fabricate în cadrul verigii de producţie.
60. În relaţia de calcul a capacităţii de producţie la utilajele cu specializare pe
produs:
Td
Cp = Gmp ⋅ Kp ⋅ ; coeficientul Kp reprezintă:
ds
a) coeficientul de utilizare a volumului instalaţiei de prelucrare;
b) coeficientul de utilizare a timpului disponibil;
c) coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie;
d) coeficientul de transformare a materiei prime în produs finit;
e) coeficientul de încărcare a utilajului.
61. Următoarele relaţii determină capacitatea de producţie la utilajele cu
specializare pe produs:
Td
a) Cp = ;
nt
T
b) Cp = d ;
np
c) Cp = Td × np;
d) Cp = K × I × Td;
d s × 60 − tir
e) Cp = .
T
62. În relaţia de calcul a indicelui de utilizare intensivă a suprafeţelor de producţie:

Pv
I= , Cs reprezintă:
Cs ⋅ H ⋅ S
a) coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor;
b) coeficientul de schimburi;
c) coeficientul de schimburi din perioada de vârf;
d) consumul specific de materii şi materiale;
e) consumul de suprafaţă pe unitatea de produs.
63. Relaţia de calcul a capacităţii de producţie

d s × 60 − tir
Cp =
T
este specifică pentru:
a) utilajele cu specializare pe produs;
b) utilajele cu specializare tehnologică;
c) liniile de producţie în flux;
d) suprafeţele de producţie;
e) agregatele tehnologice.
64. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie este dat de una din relaţiile de mai
jos:
P
a) Gn = × 100 ;
C pma
P
b) Gn = ;
Cp
P
c) Gn = ;
C pma
Pp
d) Gn = × 100 ;
Cp
P
e) Gn = × 100 .
C pma
65. Corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia ce

urmează a fi executată este dată de una din relaţiile:
a) P ≥ Cp ≥ Pp;
b) Cp ≤ Pp ≤ P;
c) Pp ≥ P ≥ Cp;
d) Cp ≥ P ≥ P;
e) Cp ≥ Pp ≥ P.
66. Gradul de utilizare al producţiei posibile este dat de relaţia:

Cp
a) Gpp = × 100 ;
pp
P
b) Gpp = × 100 ;
Cp
P
c) Gpp = × 100 ;
pp
Cp
d) Gpp = ;
pp
P
e) Gpp = .
pp
67. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine în grupa indicatorilor

referitori la necesarul de capacitate:
a) producţia din anul curent;
b) capacitatea medie anuală;
c) rezervele de capacitate;
d) necesarul total de capacitate;
e) capacitatea de producţie existentă la începutul anului.
68. Din grupa posibilităţilor intensive de creştere a gradului de utilizare a
capacităţii de producţie fac parte:
a) folosirea unor metode moderne de organizare a producţiei;
b) mărimea numărului de schimburi lucrătoare;
c) reducerea rebuturilor;
d) creşterea calificării muncitorilor;
e) automatizarea şi mecanizarea proceselor de producţie.
69. Din grupa posibilităţilor extensive de creştere a gradului de utilizare a

capacităţii de producţie fac parte:
b) mărirea numărului de schimburi;
e) automatizarea şi modernizarea proceselor de producţie.
70. Din grupa posibilităţilor mixte de creştere a gradului de utilizare a capacităţilor
de producţie fac parte:
b) mărirea numărului de schimburi;
e) automatizarea şi modernizarea proceselor de producţie.
Răspunsuri
1.a 2.d 3.b 4.e 5.d 6.d 7.e

8.d 9.c 10.a 11.e 12.d 13.a 14.e
15.a 16.d 17.d 18.c 19.b 20.d 21.b
22.c 23.c 24.a 25.e 26.c 27.b 28.c
29.d 30.b 31.c 32.c 33.c 34.a 35.a
36.e 37.e 38.c 39.d 40.e 41.d 42.e
43.c 44.c 45.d 46.b 47.b 48.d 49.c
50.e 51.c 52.c 53.a 54.e 55.b,e
56.a,d 57.d 58.a,b 59.c 60.d 61.a,c,d
62.c 63.c 64.a 65.e 66.e 67.a,c,d
68.a,e 69.d 70.c,d

1) Asigurarea calităţii prin control este specifică anilor '50; asigurarea calităţii
prin metode statistice conduce la accentuarea controlului pe fluxul tehnologic.
2) Asigurarea calităţii prin motivarea personalului în Japonia a condus la apariţia
cercurilor de calitate, iar în SUA au fost abordate programe "zero defecte";
3) Conceptele integratoare de asigurare a calităţii şi-au găsit aplicabilitatea sub
denumirea TQM; TQM a stat la baza folosirii TQC.
4) Calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii; conceptul de
calitate totală nu este echivalent cu managementul calităţii totale.
5) Componenta de bază a organizării structurale o reprezintă funcţiunea
întreprinderii; funcţiunea de personal este specifică organizării procesuale.
6) Funcţiunea de calitate este o funcţiune verticală; celelalte funcţiuni sunt
orizontale.
Alegeţi răspunsul corect:
7) Nu este etapa specifică a activităţii de asigurare a calităţii:

a) asigurarea calităţii prin control;
b)asigurarea calităţii prin organizare structurală;
c)asigurarea calităţii prin metode statistică;
d)asigurarea calităţii prin motivarea personalului;
e)concepte integratoare de asigurarea calităţii.
8) Nu este atribuţie a compartimentului CTC:

a)coordonarea analizelor de calitate;
b)pregătirea produselor în vederea certificării;
c)coordonarea auditurilor interne;
d)coordonarea auditurilor externe;
e)coordonarea activităţilor de instruire în domeniul calităţii.
Răspunsuri
1.d 2.b 3.e 4.c 5.d 6.e 7.c 8.d
13.5 Teste de verificare

1. Costul de producţie este o categorie economică; acesta reprezintă suma tuturor

cheltuielilor materiale efectuate într-o unitate economică.
2. Costul de producţie se obţine în urma executării unui volum de producţie;

costul de producţie pune în evidenţă gradul de eficienţă a folosirii mijloacelor
fixe.
3. Urmărirea modului de reducere a costurilor de producţie nu depinde de

cunoaşterea nivelului acestora; dimensionarea costurilor de producţie necesită
elaborarea secţiunii „Costurile de producţie”.
4. Secţiunea „Costuri de producţie” cuprinde „Planul de măsuri tehnico-
organizatorice pentru ridicarea nivelului tehnico-calitativ al producţiei”;
Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie” nu face parte din această
secţiune.
5. Planul de reducere a costurilor pentru producţia marfă comparabilă este o

componentă a secţiunii „Costuri de producţie”; nu este o componentă a acestei
secţiuni, planul „Costul unitar al produselor”.
6. Pentru reducerea costurilor de producţie este necesar ca acestea să se cunoască

numai pentru perioada de plan; nu este necesar să se cunoască gruparea
cheltuielilor pe elemente primare şi articole de calculaţie pentru a evita dubla
înregistrare a cheltuielilor.
7. O cerinţă de bază în dimensionarea costurilor este dată de diferenţierea

cheltuielilor din activitatea de bază de cele din activitatea auxiliară şi de
servire; nu este cerinţă de bază în dimensionarea costurilor ţinerea unei
evidenţe a tuturor cheltuielilor efectuate în întreprindere.
8. Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marfă” cuprinde indicatorul

„valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri”; este un alt indicator al
acestui plan, „valoarea producţiei marfă exprimată în costuri”.
9. Relaţia de calcul a cheltuielilor de producţie la 1.000 lei producţie marfă este:

∑q ⋅ci =1
i i
Ch m 1.000 lei PM =
∑q ⋅p i i
în această relaţie, pi este preţul unitar al produsului i.
10. În relaţia:
n
∑q ⋅C
i =1
i mi
Ch m 1.000 lei PM = × 1.000,
∑q ⋅p i i
Cmi – reprezintă cheltuielile de producţie pe unitatea de produs i;
qi – în această relaţie, este cantitatea fabricată din produsul i.
11. Gruparea cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli împarte cheltuielile

în directe şi indirecte; din grupa cheltuielilor indirecte fac parte cheltuielile cu
energia pentru forţa motrice în secţiile de producţie.
12. Elementele primare de cheltuieli cuprind cheltuielile cu energia şi apa (din

afară); nu este element de cheltuială primară amortizarea mijloacelor fixe.
13. Este element de cheltuială primară cheltuiala cu combustibilul (din afară);

cheltuielile cu munca vie sunt direct proporţionale cu volumul producţiei
fabricate.
14. Planul „Costul producţiei industriale” foloseşte gruparea cheltuielilor pe

elemente primare de cheltuieli; potrivit acestei grupări, cheltuielile sunt
materiale şi cu munca vie.
15. Mărimea cheltuielilor materiale nu ţine seama de felul produselor fabricate;

dar ţine seama de norma de consum de materiale pentru fiecare fel de produs.
16. Mărimea cheltuielilor materiale ţine seama de cantitatea din fiecare produs
fabricat în parte precum şi de preţul unitar al materiilor prime şi materialelor.
17. Cheltuielile cu combustibilul se referă la întreaga cantitate de combustibil

consumat în întreprindere; cheltuielile cu energia se referă la cheltuielile cu
energia electrică utilizată pentru forţa motrice, nevoi tehnologice şi
gospodăreşti.
18. Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe cuprind şi cheltuielile cu

amortizarea mijloacelor de transport; aceste cheltuieli se determină pe baza
normelor legale ale fiecărui mijloc fix în parte.
19. În „Alte cheltuieli materiale” sunt incluse cheltuielile pentru plata

abonamentelor; dar nu sunt incluse cheltuielile pentru plata chiriilor.
Costurile de producţie ale unei întreprinderi
20. În grupa cheltuielilor cu munca vie sunt incluse cheltuielile cu salariile; de

asemenea, în această grupă sunt incluse cheltuielile cu asigurările sociale şi
cota de protecţie socială.
21. În „Alte cheltuieli cu munca vie” sunt incluse cheltuielile cu amenzi,

penalizări şi pensii; dar nu sunt incluse în această grupă impozitele şi
dobânzile bancare.
22. Din datele de fundamentare a planului „Costul producţiei industriale” face

parte mărimea cheltuielilor cu munca vie; dar nu face parte din aceste date
valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri.
23. O metoda de întocmire a planului „Costul producţiei industriale” este metoda

planurilor pe secţii; o altă metodă a întocmirii acestui plan este metoda
extrapolării.
24. Metoda de cheltuieli pe secţii se foloseşte pentru întreprinderile unde structura

producţiei rămâne o perioadă mare de timp nemodificată; metoda
coeficienţilor se foloseşte pentru întreprinderile cu un proces de fabricaţie
foarte complex.
25. Cheltuielile complexe includ cheltuielile cu semifabricate livrate între secţii;

cheltuieli se însumează cu elementele de cheltuieli primare pentru obţinerea
costului industrial de secţie.
26. Metoda coeficienţilor se aplică în întreprinderile unde structura producţiei din

perioada de plan este comparabilă cu structura producţiei din anul de bază;
coeficientul cu ajutorul căruia se calculează nivelul elementelor de cheltuieli
în anul de plan reprezintă creşterea producţiei în anul de plan faţă de anul de
bază.
27. Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie” cuprinde grupa

cheltuielilor generale de secţie; dar acest plan nu include grupa cheltuielilor
administrativ-gospodăreşti.
28. Planul „Cheltuieli comun ale secţiilor de producţie” nu conţine cheltuielile cu

uzura şi repararea SDV-urilor; acest plan conţine salariile personalului de
conducere şi administrativ al secţiilor de producţie.
29. Grupa cheltuielilor generale ale secţiilor cuprinde cheltuieli cu invenţii şi

inovaţii în cadrul secţiilor de producţie; această grupă conţine şi cheltuieli cu
furniturile de birou.
30. Din grupa cheltuielilor neproductive a planului „Cheltuieli comune de secţie”

fac parte „lipsurile la inventar ale mijloacelor circulante din secţie”; de
asemenea, din această grupă fac parte pierderile din întreprinderi din cauze
externe.
31. În planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii” este inclusă grupa

cheltuielilor neproductive; tot din acest plan face parte şi grupa „Cheltuieli de
interes general”.
32. Pentru elaborarea planului „Costul unitar al produselor” se foloseşte gruparea

cheltuielilor pe articole de calculaţie; conform acestei grupări, cheltuielile sunt
cheltuieli directe şi indirecte.
33. Cheltuielile directe variază în mod direct proporţional cu volumul producţiei,

iar cheltuielile indirecte invers proporţional cu volumul producţiei.
34. Costul de secţie este unul din costurile componente ale costului unitar al
produselor; acesta se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe a cotei de
cheltuieli generale de întreprindere.
35. Costul de întreprindere se obţine prin adăugarea la costul de secţie a cotei de
profit; costul complet se obţine prin adăugarea la costul de întreprindere a
cotei de cheltuieli de desfacere.
36. Cheltuielile de desfacere cuprind cheltuielile cu ambalarea produselor; aceste

cheltuieli nu cuprind cheltuielile cu editarea materialelor promoţionale.
37. Cheltuielile directe se determină pe baza normelor de consum; nivelul

cheltuielilor materiale se obţine prin înmulţirea normei de consum cu preţul
unitar ala cesteia.
38. Pentru obţinerea nivelului salariilor directe se foloseşte salariul tarifar orar;
prin înmulţirea salariului tarifar orar; prin înmulţirea salariului tarifar orar cu
norma de consum materiale se obţine nivelul salariilor directe.
39. Cheltuielile indirecte nu se pot repartiza direct pe produs; repartizarea lor se

face cu ajutorul unor chei de repartiţie.
40. Cheia de repartiţie a cheltuielilor comune de secţie se calculează după relaţia:

Total cheltuieli comune de sec tie
K1 = × 100
Total cos t de sec tie
Cheia de repartiţie a cheltuielilor generale se calculează cu relaţia:
Total cheltuieli generale ale întreprinderii
K2 = × 100
Total salarii directe
41. Producţia marfă comparabilă este producţia ale cărei caracteristici sunt
asemănătoare cu producţia din anii anteriori; relaţia:
E rp = q1 ⋅ c 0 q1 ⋅ c1
este relaţia pentru economia relativă pe produs.
42. Relaţia:
q1c 0 − q1c1
Ep = × 100
q1c 0
reprezintă economia absolută pe produs; relaţia:
Et
E rt = × 100
∑
q i1 ⋅ c i 0
reprezintă economia relativă a costului complet al producţiei marfă
comparabilă.
43. Relaţia:
E m nc = (N co − N ct ) ⋅ Q ⋅ P,
semnifică economia la cheltuieli materiale atunci când preţul acestora nu se
modifică; relaţia:
E m nc1 = (N co × P0 ⋅ N c1 × P1 ) ⋅ Q,
are aceeaşi semnificaţie, dar în situaţia în care se modifică preţurile de la o
perioadă la alta.
44. Economia la fondul de salarii se obţine cu ajutorul relaţiei:
s
E Fs = (N t 0 − N t1 ) × × Q;
60
economia totală la cheltuieli convenţional constante se obţine cu ajutorul
relaţiei:
⎛C C ⎞
E cc = ⎜⎜ c − c ⎟⎟ ⋅ Q1
⎝ Q 0 Q1 ⎠
45. În relaţia termenului de recuperare

C
Tr = ,
(c p0 − c p1 ) ⋅ Q + Ca ⋅ n a
Ca, reprezintă cheltuielile cu amortizarea utilajelor; în această relaţie,
na reprezintă norma de amortizare a utilajelor.

46. Nu sunt planuri componente ale secţiunii „Costuri de producţie”:
a) cifra de afaceri;
b) costul unitar al produselor;
c) costul producţiei marfă industriale;
d) costul tehnologic;
e) costul de secţie.
n
∑q c
i =1
i i
47. Expresia: E = n
reprezintă:
∑q p
i =1
i i
a) cheltuieli totale la 1.000 lei producţie marfă;

b) cheltuieli materiale la 1.000 lei producţie marfă;
c) nu are nici o semnificaţie;
d) ponderea cheltuielilor în valoarea producţiei exprimată în preţuri.
48. Potrivit grupării cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli, acestea sunt:

a) cheltuieli variabile;
b) cheltuieli directe;
c) cheltuieli cu munca vie;
d) cheltuieli indirecte;
e) cheltuieli materiale.
49. Din grupa cheltuielilor materiale nu fac parte:

a) combustibilul (din afară);
b) apa (din afară);
c) cota de producţie socială;
d) energia din afară;
e) amortizarea mijloacelor fixe.
50. Mărimea cheltuielilor materiale nu este influenţată de:

a) felul produsului;
b) cantitatea de produse;
c) norma de consum;
d) amortizarea utilajelor;
e) preţul unitar al materialelor.
51. Elementul „Alte cheltuieli materiale” nu include:

a) plata chiriilor;
b) plata licenţelor;
c) plata energiei (din afară);

d) plata apei (din afară);
e) plata abonamentelor.
52. Elementul „Alte cheltuieli cu munca vie” include:

a) amenzi;
b) taxe;
c) CAS;
d) protecţia socială;
e) dobânzi bancare.
53. Datele de fundamentare ale planului „Costurile producţiei industriale” sunt:

a) valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri;
b) costurile totale şi materiale;
c) valoarea producţiei comparabile exprimată în costuri;
d) cheltuieli totale şi materiale la 1.000 lei producţie marfă.
54. Sunt cheltuieli complexe:

a) cheltuielile cu salariile în secţie;
b) cheltuielile cu serviciile în secţie;
c) cheltuielile cu SDV-urile;
d) cheltuielile cu semifabricatele;
e) cheltuielile cu amortizarea.
55. Nu sunt cheltuieli comune de secţie:

a) cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
b) cheltuielile general de secţie;
c) cheltuielile de interes general;
d) cheltuielile administrativ-gospodăreşti;
e) cheltuielile neproductive.
56. Cheltuielile generale de secţie cuprind:

a) salariile personalului de conducere şi administrativ al secţiei;
b) cheltuielile cu furnituri de birouri;
c) cheltuielile pentru protecţia mediului;
d) cheltuielile de deplasare, detaşare şi transferare;
e) alte cheltuieli generale ale secţiei.
57. Planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii” nu cuprinde:

a) cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
b) cheltuieli generale ale secţiei;
c) cheltuieli de interes general;
d) cheltuieli administrativ-gospodăreşti;
e) cheltuieli neproductive.
58. Din grupa cheltuielilor de interes general nu fac parte:

a) cheltuieli pentru protecţia muncii;
b) cheltuieli cu prelucrarea informatizată a documentelor;
c) dobânzile bancare;
d) furniturile de birou;
e) cheltuieli pentru încălzit.
59. Sunt cheltuieli directe pe produs:

a) materialele nerecuperabile;
b) dobânzile bancare;
c) chiriile;
e) salariile directe.
60. Prin planul costului unitar al produsului se determină:

a) costul de secţie;
b) costul tehnologic unitar;
c) costul de întreprindere;
d) costul tehnologic total;
e) costul complet.
61. Nu intră în competenţa cheltuielilor de desfacere:

a) cheltuielile de ambalare;
b) cheltuielile cu editarea unor cataloage de produse;
c) cheltuielile pentru editarea de materiale promoţionale;
d) cheltuielile de deplasare, detaşare şi transfer;
e) cheltuielile cu prezentarea produselor în târguri şi expoziţii.
62. Nu este indicator de reducere a costului de producţie marfă comparabilă:

a) reducerea (creşterea) costului complet pe fiecare fel de produs;
b) reducerea (creşterea) costului pe total producţie marfă comparabilă
reducerea (creşterea) costului tehnologic total;
c) reducerea (creşterea) relativă a costului complet pe fiecare produs;
d) reducerea (creşterea) relativă a costului complet al producţiei marfă
comparabilă.
63. Nu este efect economic în urma aplicării unei măsuri tehnico-organizatorice:

a) reducerea cheltuielilor materiale;
b) economiile la fondul de salarii;
c) reducerea numărului de schimburi lucrătoare;
d) reducerea cheltuielilor indirecte;
e) creşterea volumului de producţie.
Răspunsuri
1.c 2.b 3.d 4.e 5.c 6.d

7.c 8.b 9.d 10.e 11.e 12.c
13.c 14.a 15.d 16.b 17.e 18.b
19.c 20.a 21.c 22.e 23.c 24.e
25.b 26.b 27.c 28.d 29.c 30.c
31.b 32.a 33.e 34.c 35.d 36.c
37.a 38.c 39.a 40.e 41.c 42.d
43.b 44.e 45.d 46.a,d,e 47.d 48.c,e
49.c 50.d 51.c,d, 52.a,b,e 53.a,b,d
54.b,c,d 55.c 56.a,c,e 57.a,b 58.d,e
59.a,e 60.a,c,e 61.b,d 62.c 63.c

1. Costul de producţie este o categorie economică; acesta reprezintă suma tuturor

cheltuielilor materiale efectuate într-o unitate economică.
2. Costul de producţie se obţine în urma executării unui volum de producţie;

costul de producţie pune în evidenţă gradul de eficienţă a folosirii mijloacelor
fixe.
3. Urmărirea modului de reducere a costurilor de producţie nu depinde de

cunoaşterea nivelului acestora; dimensionarea costurilor de producţie necesită
elaborarea secţiunii „Costurile de producţie”.
4. Secţiunea „Costuri de producţie” cuprinde „Planul de măsuri tehnico-
organizatorice pentru ridicarea nivelului tehnico-calitativ al producţiei”;
Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie” nu face parte din această
secţiune.
5. Planul de reducere a costurilor pentru producţia marfă comparabilă este o

componentă a secţiunii „Costuri de producţie”; nu este o componentă a acestei
secţiuni, planul „Costul unitar al produselor”.
6. Pentru reducerea costurilor de producţie este necesar ca acestea să se cunoască

numai pentru perioada de plan; nu este necesar să se cunoască gruparea
cheltuielilor pe elemente primare şi articole de calculaţie pentru a evita dubla
înregistrare a cheltuielilor.
7. O cerinţă de bază în dimensionarea costurilor este dată de diferenţierea

cheltuielilor din activitatea de bază de cele din activitatea auxiliară şi de
servire; nu este cerinţă de bază în dimensionarea costurilor ţinerea unei
evidenţe a tuturor cheltuielilor efectuate în întreprindere.
8. Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marfă” cuprinde indicatorul

„valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri”; este un alt indicator al
acestui plan, „valoarea producţiei marfă exprimată în costuri”.
9. Relaţia de calcul a cheltuielilor de producţie la 1.000 lei producţie marfă este:

∑q ⋅ci =1
i i
Ch m 1.000 lei PM =
∑q ⋅p i i
în această relaţie, pi este preţul unitar al produsului i.
10. În relaţia:
n
∑q ⋅C
i =1
i mi
Ch m 1.000 lei PM = × 1.000,
∑q ⋅p i i
Cmi – reprezintă cheltuielile de producţie pe unitatea de produs i;
qi – în această relaţie, este cantitatea fabricată din produsul i.
11. Gruparea cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli împarte cheltuielile

în directe şi indirecte; din grupa cheltuielilor indirecte fac parte cheltuielile cu
energia pentru forţa motrice în secţiile de producţie.
12. Elementele primare de cheltuieli cuprind cheltuielile cu energia şi apa (din

afară); nu este element de cheltuială primară amortizarea mijloacelor fixe.
13. Este element de cheltuială primară cheltuiala cu combustibilul (din afară);

cheltuielile cu munca vie sunt direct proporţionale cu volumul producţiei
fabricate.
14. Planul „Costul producţiei industriale” foloseşte gruparea cheltuielilor pe

elemente primare de cheltuieli; potrivit acestei grupări, cheltuielile sunt
materiale şi cu munca vie.
15. Mărimea cheltuielilor materiale nu ţine seama de felul produselor fabricate;

dar ţine seama de norma de consum de materiale pentru fiecare fel de produs.
16. Mărimea cheltuielilor materiale ţine seama de cantitatea din fiecare produs
fabricat în parte precum şi de preţul unitar al materiilor prime şi materialelor.
17. Cheltuielile cu combustibilul se referă la întreaga cantitate de combustibil

consumat în întreprindere; cheltuielile cu energia se referă la cheltuielile cu
energia electrică utilizată pentru forţa motrice, nevoi tehnologice şi
gospodăreşti.
18. Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe cuprind şi cheltuielile cu

amortizarea mijloacelor de transport; aceste cheltuieli se determină pe baza
normelor legale ale fiecărui mijloc fix în parte.
19. În „Alte cheltuieli materiale” sunt incluse cheltuielile pentru plata

abonamentelor; dar nu sunt incluse cheltuielile pentru plata chiriilor.
20. În grupa cheltuielilor cu munca vie sunt incluse cheltuielile cu salariile; de

asemenea, în această grupă sunt incluse cheltuielile cu asigurările sociale şi
cota de protecţie socială.
21. În „Alte cheltuieli cu munca vie” sunt incluse cheltuielile cu amenzi,

penalizări şi pensii; dar nu sunt incluse în această grupă impozitele şi
dobânzile bancare.
22. Din datele de fundamentare a planului „Costul producţiei industriale” face

parte mărimea cheltuielilor cu munca vie; dar nu face parte din aceste date
valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri.
23. O metoda de întocmire a planului „Costul producţiei industriale” este metoda

planurilor pe secţii; o altă metodă a întocmirii acestui plan este metoda
extrapolării.
24. Metoda de cheltuieli pe secţii se foloseşte pentru întreprinderile unde structura

producţiei rămâne o perioadă mare de timp nemodificată; metoda
coeficienţilor se foloseşte pentru întreprinderile cu un proces de fabricaţie
foarte complex.
25. Cheltuielile complexe includ cheltuielile cu semifabricate livrate între secţii;

cheltuieli se însumează cu elementele de cheltuieli primare pentru obţinerea
costului industrial de secţie.
26. Metoda coeficienţilor se aplică în întreprinderile unde structura producţiei din

perioada de plan este comparabilă cu structura producţiei din anul de bază;
coeficientul cu ajutorul căruia se calculează nivelul elementelor de cheltuieli
în anul de plan reprezintă creşterea producţiei în anul de plan faţă de anul de
bază.
27. Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie” cuprinde grupa

cheltuielilor generale de secţie; dar acest plan nu include grupa cheltuielilor
administrativ-gospodăreşti.
28. Planul „Cheltuieli comun ale secţiilor de producţie” nu conţine cheltuielile cu

uzura şi repararea SDV-urilor; acest plan conţine salariile personalului de
conducere şi administrativ al secţiilor de producţie.
29. Grupa cheltuielilor generale ale secţiilor cuprinde cheltuieli cu invenţii şi

inovaţii în cadrul secţiilor de producţie; această grupă conţine şi cheltuieli cu
furniturile de birou.
30. Din grupa cheltuielilor neproductive a planului „Cheltuieli comune de secţie”

fac parte „lipsurile la inventar ale mijloacelor circulante din secţie”; de
asemenea, din această grupă fac parte pierderile din întreprinderi din cauze
externe.
31. În planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii” este inclusă grupa

cheltuielilor neproductive; tot din acest plan face parte şi grupa „Cheltuieli de
interes general”.
32. Pentru elaborarea planului „Costul unitar al produselor” se foloseşte gruparea

cheltuielilor pe articole de calculaţie; conform acestei grupări, cheltuielile sunt
cheltuieli directe şi indirecte.
33. Cheltuielile directe variază în mod direct proporţional cu volumul producţiei,

iar cheltuielile indirecte invers proporţional cu volumul producţiei.
34. Costul de secţie este unul din costurile componente ale costului unitar al
produselor; acesta se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe a cotei de
cheltuieli generale de întreprindere.
35. Costul de întreprindere se obţine prin adăugarea la costul de secţie a cotei de
profit; costul complet se obţine prin adăugarea la costul de întreprindere a
cotei de cheltuieli de desfacere.
36. Cheltuielile de desfacere cuprind cheltuielile cu ambalarea produselor; aceste

cheltuieli nu cuprind cheltuielile cu editarea materialelor promoţionale.
37. Cheltuielile directe se determină pe baza normelor de consum; nivelul

cheltuielilor materiale se obţine prin înmulţirea normei de consum cu preţul
unitar ala cesteia.
38. Pentru obţinerea nivelului salariilor directe se foloseşte salariul tarifar orar;
prin înmulţirea salariului tarifar orar; prin înmulţirea salariului tarifar orar cu
norma de consum materiale se obţine nivelul salariilor directe.
39. Cheltuielile indirecte nu se pot repartiza direct pe produs; repartizarea lor se

face cu ajutorul unor chei de repartiţie.
40. Cheia de repartiţie a cheltuielilor comune de secţie se calculează după relaţia:

Total cheltuieli comune de sec tie
K1 = × 100
Total cos t de sec tie
Cheia de repartiţie a cheltuielilor generale se calculează cu relaţia:
Total cheltuieli generale ale întreprinderii
K2 = × 100
Total salarii directe
41. Producţia marfă comparabilă este producţia ale cărei caracteristici sunt
asemănătoare cu producţia din anii anteriori; relaţia:
E rp = q1 ⋅ c 0 q1 ⋅ c1
este relaţia pentru economia relativă pe produs.
42. Relaţia:
q1c 0 − q1c1
Ep = × 100
q1c 0
reprezintă economia absolută pe produs; relaţia:
Et
E rt = × 100
∑
q i1 ⋅ c i 0
reprezintă economia relativă a costului complet al producţiei marfă
comparabilă.
43. Relaţia:
E m nc = (N co − N ct ) ⋅ Q ⋅ P,
semnifică economia la cheltuieli materiale atunci când preţul acestora nu se
modifică; relaţia:
E m nc1 = (N co × P0 ⋅ N c1 × P1 ) ⋅ Q,
are aceeaşi semnificaţie, dar în situaţia în care se modifică preţurile de la o
perioadă la alta.
44. Economia la fondul de salarii se obţine cu ajutorul relaţiei:
s
E Fs = (N t 0 − N t1 ) × × Q;
60
economia totală la cheltuieli convenţional constante se obţine cu ajutorul
relaţiei:
⎛C C ⎞
E cc = ⎜⎜ c − c ⎟⎟ ⋅ Q1
⎝ Q 0 Q1 ⎠
45. În relaţia termenului de recuperare

C
Tr = ,
(c p0 − c p1 ) ⋅ Q + Ca ⋅ n a
Ca, reprezintă cheltuielile cu amortizarea utilajelor; în această relaţie,
na reprezintă norma de amortizare a utilajelor.

46. Nu sunt planuri componente ale secţiunii „Costuri de producţie”:
a) cifra de afaceri;
b) costul unitar al produselor;
c) costul producţiei marfă industriale;
d) costul tehnologic;
e) costul de secţie.
n
∑q c
i =1
i i
47. Expresia: E = n
reprezintă:
∑q p
i =1
i i
a) cheltuieli totale la 1.000 lei producţie marfă;

b) cheltuieli materiale la 1.000 lei producţie marfă;
c) nu are nici o semnificaţie;
d) ponderea cheltuielilor în valoarea producţiei exprimată în preţuri.
48. Potrivit grupării cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli, acestea sunt:

a) cheltuieli variabile;
b) cheltuieli directe;
c) cheltuieli cu munca vie;
d) cheltuieli indirecte;
e) cheltuieli materiale.
49. Din grupa cheltuielilor materiale nu fac parte:

a) combustibilul (din afară);
b) apa (din afară);
c) cota de producţie socială;
d) energia din afară;
e) amortizarea mijloacelor fixe.
50. Mărimea cheltuielilor materiale nu este influenţată de:

a) felul produsului;
b) cantitatea de produse;
c) norma de consum;
d) amortizarea utilajelor;
e) preţul unitar al materialelor.
51. Elementul „Alte cheltuieli materiale” nu include:

a) plata chiriilor;
b) plata licenţelor;
c) plata energiei (din afară);

d) plata apei (din afară);
e) plata abonamentelor.
52. Elementul „Alte cheltuieli cu munca vie” include:

a) amenzi;
b) taxe;
c) CAS;
d) protecţia socială;
e) dobânzi bancare.
53. Datele de fundamentare ale planului „Costurile producţiei industriale” sunt:

a) valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri;
b) costurile totale şi materiale;
c) valoarea producţiei comparabile exprimată în costuri;
d) cheltuieli totale şi materiale la 1.000 lei producţie marfă.
54. Sunt cheltuieli complexe:

a) cheltuielile cu salariile în secţie;
b) cheltuielile cu serviciile în secţie;
c) cheltuielile cu SDV-urile;
d) cheltuielile cu semifabricatele;
e) cheltuielile cu amortizarea.
55. Nu sunt cheltuieli comune de secţie:

a) cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
b) cheltuielile general de secţie;
c) cheltuielile de interes general;
d) cheltuielile administrativ-gospodăreşti;
e) cheltuielile neproductive.
56. Cheltuielile generale de secţie cuprind:

a) salariile personalului de conducere şi administrativ al secţiei;
b) cheltuielile cu furnituri de birouri;
c) cheltuielile pentru protecţia mediului;
d) cheltuielile de deplasare, detaşare şi transferare;
e) alte cheltuieli generale ale secţiei.
57. Planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii” nu cuprinde:

a) cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
b) cheltuieli generale ale secţiei;
c) cheltuieli de interes general;
d) cheltuieli administrativ-gospodăreşti;
e) cheltuieli neproductive.
58. Din grupa cheltuielilor de interes general nu fac parte:

a) cheltuieli pentru protecţia muncii;
b) cheltuieli cu prelucrarea informatizată a documentelor;
c) dobânzile bancare;
d) furniturile de birou;
e) cheltuieli pentru încălzit.
59. Sunt cheltuieli directe pe produs:

a) materialele nerecuperabile;
b) dobânzile bancare;
c) chiriile;
e) salariile directe.
60. Prin planul costului unitar al produsului se determină:

a) costul de secţie;
b) costul tehnologic unitar;
c) costul de întreprindere;
d) costul tehnologic total;
e) costul complet.
61. Nu intră în competenţa cheltuielilor de desfacere:

a) cheltuielile de ambalare;
b) cheltuielile cu editarea unor cataloage de produse;
c) cheltuielile pentru editarea de materiale promoţionale;
d) cheltuielile de deplasare, detaşare şi transfer;
e) cheltuielile cu prezentarea produselor în târguri şi expoziţii.
62. Nu este indicator de reducere a costului de producţie marfă comparabilă:

a) reducerea (creşterea) costului complet pe fiecare fel de produs;
b) reducerea (creşterea) costului pe total producţie marfă comparabilă
reducerea (creşterea) costului tehnologic total;
c) reducerea (creşterea) relativă a costului complet pe fiecare produs;
d) reducerea (creşterea) relativă a costului complet al producţiei marfă
comparabilă.
63. Nu este efect economic în urma aplicării unei măsuri tehnico-organizatorice:

a) reducerea cheltuielilor materiale;
b) economiile la fondul de salarii;
c) reducerea numărului de schimburi lucrătoare;
d) reducerea cheltuielilor indirecte;
e) creşterea volumului de producţie.
Răspunsuri
1.c 2.b 3.d 4.e 5.c 6.d

7.c 8.b 9.d 10.e 11.e 12.c
13.c 14.a 15.d 16.b 17.e 18.b
19.c 20.a 21.c 22.e 23.c 24.e
25.b 26.b 27.c 28.d 29.c 30.c
31.b 32.a 33.e 34.c 35.d 36.c
37.a 38.c 39.a 40.e 41.c 42.d
43.b 44.e 45.d 46.a,d,e 47.d 48.c,e
49.c 50.d 51.c,d, 52.a,b,e 53.a,b,d
54.b,c,d 55.c 56.a,c,e 57.a,b 58.d,e
59.a,e 60.a,c,e 61.b,d 62.c 63.c

Teste Cu Rasp Management

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teste Cu Rasp Management

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teste de verificare - Cap.

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele

1) Un sistem se caracterizează printr-un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie

2) Comportamentul anticipativ al unui sistem este atunci când paralel cu

3) Subsistemul efector este principala componentă a unui sistem de producţie;

4) Obiectivele unei întreprinderi sunt de doua feluri: economice şi sociale;

5) Obiectivul social se manifestă faţă de producători; faţă de consumatori se

8) În funcţie de gradul de specializare întreprinderile sunt cu funcţionare continuă

9) O întreprindere se caracterizează prin trăsătura tehnico - productivă; aspectele

10) Unitatea organizatorico - administrativă este dată de faptul că întreprinderea

11) Conform trăsăturii economico - sociale întreprinderea funcţionează pe baza

Alegeţi varianta corectă de răspuns şi justificaţi răspunsul:

12) Nu pot fi trăsături de bază ale unei întreprinderi industriale:

13) Trăsătura tehnico - productivă se caracterizează prin următoarele aspecte

14) În funcţie de gradul de specializare al întreprinderii acestea pot fi:

15) Obiectivele unei întreprinderi pot fi:

16) Subsistemele componente ale sistemului de fabricaţie al unei întreprinderi sunt:

17) Un sistem de producţie are următoarele tipuri de comportament:

12.b,c,e 13.a,c 14.b,c,e 15.a,c 16.a,c,d,f 17.a,b,c

Teste de verificare - Cap.2

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele

1) Întreprinderea industrială desfăşoară procese de producţie industrială;

3) Procesele de producţie nu conţin şi procesele naturale pentru transformarea

5) Procesele de producţie după modul în care participă la realizarea produsului

6) Procesele auxiliare conduc la obţinerea de lucrări sau servicii necesare

7) Procesele de producţie de servire sunt destinate obţinerii de bunuri de producţie

8) Procesele de producţie mecanice sunt acele procese de producţie executate

9) Procesele de aparatură sunt numai procese de producţie continue; în urma

10) Un criteriu de clasificare a proceselor de producţie este dat de modul de

11) Procesele de producţie analitice sunt acele procese de producţie în care

12) După gradul de periodicitate, procesele de producţie sunt procese ciclice şi

13) Procesele de producţie naturală din componenta unui proces de producţie

16) Un factor de influenţă a procesului de producţie este dat de felul procesului

17) Structura de producţie şi concepţie este componentă de bază a structurii

18) Structura de producţie şi concepţie cuprinde numărul şi componenta unităţilor

19) Structura de producţie şi concepţie cuprinde structura organizatorică şi cea

20) O structură organizatorică cuprinde şi unităţi cu caracter social-cultural; aceste

21) Secţia de producţie este veriga de bază a întreprinderii; în cadrul acesteia se

22) Secţiile de producţie sunt: de bază, auxiliare, de servire şi anexă; un exemplu

23) Secţiile de bază sunt secţii pregătitoare, prelucrătoare şi de montaj-finisaj;

24) Organizarea secţiilor de bază se poate face după principiul obiectului de

25) Un atelier de producţie este o subunitate de producţie componentă a unei secţii

28) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic cuprinde secţii de

29) Secţia de turnătorie a unei întreprinderi constructoare de maşini este secţie

30) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic este specifică tipului de

32) Gradul de specializare al locurilor de muncă în structura de tip tehnologic este

35) Pentru o întreprindere textilă secţia de filatură este o secţie prelucrătoare;

36) O cale importantă de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie o

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul

37) Obiectivele care se cer îndeplinite în cadrul activităţii de fabricaţie sunt

38) Procesele de producţie se compun din

39) Pot fi considerate ieşiri în cadrul unui proces de producţie

41) După gradul de continuitate al proceselor de producţie acestea pot fi:

42) În funcţie de modalitatea de obţinere a produsului finit în procesele de

43) În funcţie de natura operaţiilor tehnologice procesele de producţie pot fi:

44) Este posibilă înlocuirea proceselor naturale cu procese executate de instalaţii

46) Structura general organizatorică are următoarele componente:

47) Structura funcţională cuprinde în alcătuirea sa :

48) În funcţie de felul proceselor tehnologice care se desfăşoară în cadrul secţiilor

52) Este atelierul de proiectare de produse şi tehnologii o componentă a unei

53) Sectorul de producţie este o subunitate a atelierului de producţie delimitată din